Incurca lume
Aa
PERSONAJELE
EMIL STRÂMBULEANU
BUNGRĂZESCU
MATEI PINTENARU
MARCHIZUL
DIDINA STRÂMBULEANU
OLGA MARIA
ACTUL ÎNTÂIU
În casa avocatului Emil Strâmbuleanu.
Un hol în care intri prin vestibilul din fund.
Imediat, la dreapta, o fereastră mare cu geamuri late, apoi, pe planul întâi, o ușă care duce în camera de lucru. La stânga, pe același plan, altă ușă care duce în dormitor. Mai sus de această ușă sunt câteva trepte care duc în restul apartamentului.
Divan mare, în fund, între aceste trepte și larga deschizătură a vestibulului. Lângă el e o mescioară cu telefon. Fotoliuri, tablouri, covoare, etc.…
SCENA I
DIDINA, MARIA
(E întuneric. Didina, după o noapte de așteptare, a ațipit pe divan. Intră Maria care, de dimineață, vine să scuture. Vede pe stăpână-sa și se oprește speriată.
Zgomotul a trezit-o pe Didina).
DIDINA: Nu te speria. Eu sunt.
MARIA (îngrijorată): Nu v-a fost bine, coniță?
DIDINA (încă nedumerită): Cât e ceasul?
MARIA: Trecut de șapte.
DIDINA (se ridică speriată): Dimineața!?
MARIA: Sigur. Venisem să scutur. (În vreme ceDidina intră iarăși la grije). Nici eu n-am dormit toată noaptea.
DIDINA (neglijent): Ți-a fost rău?
MARIA: Nu, dar cu Vasile, care nici azi noapte n-a venit acasă.
DIDINA: Nici el n-a venit? (indignată) Păcătoșii!
MARIA (zâmbește ușor): Cum văd eu, n-a venit nici conașul.
DIDINA: N-a venit. Ori i s-a întâmplat ceva, ori…
MARIA: Nu i s-a întâmplat nimic. Când li se întâmplă ceva, li se întâmplă acasă! Vasile vine acasă, când îi e rău; când nu vine știu că e sănătos.
DIDINA: Da, dar conașului nu i se întâmplă niciodată să lipsească de acasă noaptea. L-am așteptat până la două, trei, patru, pe urmă n-am mai putut și m-am culcat pe divan.
MARIA: Poate c-a venit și s-a dus să se culce, fără să știți.
DIDINA (e în dreptul ușii din stânga): Aș! (Deschide ușa și cheamă) Emil! Da’ de unde!… (Închide ușa) Vezi-ți de treabă. (Pauză) Mă gândeam să telefonez lui frate-meu, să se intereseze, dar mi-e că fac mai rău.
MARIA: Nu mai telefonați, coniță, că vine conașul!… Eu n-am niciun frate ca să-i telefonez și Vasile vine totdeauna.
MARIA: La fel sunt toți, coniță! Ori boier ori…! La fel, sunt, când dau de una. Care le face cu ochiul. Eu… ce să vă spun, m-am obișnuit. O să vă obișnuiți și dumneavoastră.
DIDINA: Îți foarte mulțumesc. Eu nu suport!…
MARIA: Așa spuneam și eu la început, dar pe urmă m-am gândit că tot cu el e mai bine și ne-am împăcat.
DIDINA: Bine… tu…!…
MARIA: La fel suntem toate, coniță!… Ori cucoane, ori…! Tot aia e. De cât să-i schimbăm mereu, mai bine știi că ai omul tău. Păcătos cum o fi, dar vede de tine.
DIDINA: Așa judeci tu. Eu mă despart de un astfel de bărbat și nu-mi mai trebuie nimeni.
MARIA: Așa judecați dv., și pe urmă tot vă trebui…
DIDINA (plictisită, schimbă vorba): Vezi-ți la treabă!… Pe urmă pregătește-mi baia, și… (Rămâne pe gânduri.)
MARIA: Și…?
DIDINA: Nimic. (Iese prin stânga.)
(Maria desface perdelele și pe urmă deschide fereastra. E ziuă de-a binelea. Cu cârpa de praf începe să scuture un scaun tocmai când prin fund intră Emil Strâmbuleanu. Treizeci și ceva de ani. O eleganță nu prea căutată. Puțin dezorientat, înaintează ca omul ce se simte vinovat).
SCENA II
EMIL, MARIA
EMIL (în șoaptă): Pst!… (Maria îl vede, încetează cu scuturatul.) Ce faci acolo? (Își scoate pardesiul și-l pune pe divan).
MARIA: Scutur!…
EMIL: Conița doarme?
MARIA: Nu pot să știu, că acuma s-a culcat.
EMIL: Acum? Da’ ce, a fost la bal?
MARIA: Nu. V-a așteptat toata noaptea. Era foarte îngrijată.
EMIL: Să-i fie de bine.
MARIA: Vroia chiar sa telefoneze fratelui dumneaei.
EMIL (îngrijat): Și?
MARIA: N-a mai telefonat, dar era foarte îngrijata!… Am găsit-o aici! (Închide fereastra.)
EMIL: Lasă deschis, să între aerul. (Maria deschide fereastra.)
MARIA: Mi-era să nu va fie răcoare!…
EMIL (răstit): Lasă deschis și vezi-ți de treabă!.. Să nu faci zgomot până nu intru în iatac. (Maria stă, Emil în vârful picioarelor merge spre ușa din stânga tocmai când intră Didina care se oprește pe prag. Emil se zăpăcește și caută un mijloc de a ieși din încurcătură.) Tocmai întrebam de tine.
SCENA III
MARIA, EMIL, DIDINA
DIDINA (aspră): Buna dimineața, domnule! Ați petrecut bine?
EMIL: Ce vorbă-i aia: „petrecut bine”? Am stat și eu, ca omul care… este…
DIDINA (Măriei): Du-te jos!… Aud pași în curte. Trebuie să fi venit Vasile!…
MARIA (cu inima la loc): Ah!… Păcătosul!… (Iese repede prin fund luând pălăria și pardesiul de pe divan.)
EMIL: Ce e cu Vasile?…
DIDINA: N-auziși?… Un ticălos!… Bărbatul ei care n-a venit azi noapte acasă!…
EMIL (cu ifos): Dacă i se întâmplă des, atunci Maria are dreptate!…
DIDINA (iritată): Ticăloșenia nu se măsoară pe numărul ticăloșeniilor!… Nu, domnule! O singură dată, e de ajuns, ca să nu mai meriți niciun fel de considerație. (Emil dă din umeri.) Emil, unde mi-ai fost azi noapte?… De ce n-ai venit acasă, la ora când vii totdeauna?
EMIL: Pentru că nu sunt tren, să viu la ora fixă. Pe urmă și trenul întârziază. De ce n-aș întârzia eu?… Hai să ne culcăm!… Sunt obosit… tu ești obosită…
DIDINA: De unde știi?
EMIL: Mi-a spus Maria că nu te-ai culcat. Amândoi suntem obosiți... Hai să ne culcăm. (Vrea să treacă, dar Didina îl oprește.)
DIDINA: Un mijloc foarte simplu, pentru a ocoli explicațiile.
EMIL (enervându-se): Ce explicații? N-am de dat niciun fel de explicații!… Dă-te la o parte, fii cuminte și nu mai umbla cu fleacuri.
DIDINA (neclintită): Emil, unde mi-ai fost azi noapte?
EMIL (plictisit): În oraș!…
DIDINA: Unde și la cine? Am dreptul să întreb unde mi-ai umblat azi noapte.
EMIL: Ai dreptul sa întrebi, dar și eu am dreptul să nu-ți răspund.
DIDINA: Cum?
EMIL: Te-am învățat cu nărav. Tot acasă și acasă!… Am fost și eu… care… e… nu… care așa… și… (Spune vorbe fără șir.) Eu… (Încurcat.) Am fost în oraș!
DIDINA: Orașul e mare. Unde? În ce loc?
EMIL: Treaba mea.
DIDINA: Treaba dumitale, dar și treaba mea.
EMIL: Tocmai. Pentru că e și treaba mea și treaba ta hai să ne vedem de treabă!
DIDINA: Nu, Emil, nu!… Să nu crezi că scapi ușor cu glumele astea! (Trece prin fața lui, și merge spre fereastră, de o închide.. El vrea să iasă prin stânga, dar îl oprește tonul hotărât al Didinci.) Nu sunt femeie s-o lași noaptea singură, ca să te duci să petreci.
EMIL (exasperat): Odată, dragă!… Odată mi s-a întâmplat și mie!…
DIDINA: Odată și e destul ca să pricep ce mă așteaptă.
EMIL: Nu te-așteaptă nimic Didino! Nu te-așteaptă nimic! Era bine să nu mă aștepți nici tu. (Încurcat) Am fost și eu… asta… cu băieți și a trecut vremea fără să bag de seamă.
DIDINA: Unde? La ora asta toate localurile sunt închise. Toate cârciumile se închid.
EMIL: Te rog! Eu nu umblu prin cârciumi!
DIDINA: Va să zică ai fost la cineva!… La cine?
EMIL: Lasă-mă în pace, că ai început să mă plictisești. Eu nu dau socoteală nimănui.
DIDINA: Da? Nimănui? Bine!… Va să zică ești liber să faci ce vrei!...
EMIL: Da!… Sunt liber să fac ce vreau.
DIDINA: Bine!… Atunci, și eu sunt liberă să fac ce vreau!…
EMIL: Poftim!… N-ai decât să faci ce vrei. (Începe să râdă.)
DIDINA: Nu, dragă, nu! Îmi respect prea mult casa ca s-o fac de râs!…
EMIL: Foarte bine.
DIDINA: Dar trebuie s-o respecți și tu. După cinci ani de căsătorie găsesc că ai început prea devreme.
EMIL: Prea devreme, și te superi cam venit prea târziu.
DIDINA: Una și cu una fac două: ori îmi spui unde mi-ai fost azi noapte, ori plec pentru totdeauna.
EMIL: E ridicol să ne certăm pentru asemenea prostii.
DIDINA: Nu e nicio prostie. Nu-nțeleg să fiu bătaia ta de joc. (Crescendo cu plâns) Nu înțeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înțeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înțeleg să fiu bătaia ta de joc. (Aleargă la telefon unde își compune numărul.) Eu nu aștept ca lucrurile să se repete. Vreau de la început o lămurire… Vreau de la început o lămurire…
EMIL: Ce faci femeie? Cui mai telefonezi acuma?
DIDINA: Telefonez fratelui meu să vie… să-i spui tot… și să mă ia de aici!... (În telefon) Allo! (lui Emil) Nu pot să fiu ridicolă.
EMIL (exasperat): Da’ cine ți-a spus că ești ridicolă?
DIDINA (cu gura în receptor și cu ochii la Emil): Dumneata care ești un ticălos!… Care ești un ticălos… Care nu mai ai un pic de demnitate… Care te-ai murdărit și ai batjocorit casa… târându-mă și pe mine în mocirla dumitale… Mizerabile!… Om fără caracter!… Ticălos!… Ticălos!…
EMIL: Didino!… Vino-ți în fire pentru numele lui Dumnezeu!… Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat?
DIDINA (în telefon): De ce te superi dragă!… Nu ți-am spus nimic. Cum?… Batjocură… Mocirlă…? Nu mă adresam ție... E vorba de… (Lui Emil, care râde observând gafa Didinei) Că ești și de o necuviință fără seamăn! O femeie!… O femeie care nu știe cum să se poarte mai frumos… Care nu te a jignit cu nimic… și de care îți bați joc!… Să știe lumea te-ar omorî cu pietre…!… Creatură infamă!… (în telefon) Ce! Cum, cine? Care te scoală din somn la opt de dimineața să te înjure? Nu pe tine, pe domnul care e aicea! Aici e Didina. (Închide telefonul) Domnul, care vine acasă la ziuă și își lasă nevasta, toată noaptea, cu inima sărită… Care vine și n-are bunul simț să găsească un cuvânt frumos, un cuvânt care s-o ’mpace… (se ridică de pe divan unde telefonase) …un cuvânt care să-i liniștească grijile!…
EMIL: Acum cu cine vorbești?
DIDINA (mirată): Cu tine! Mai e cineva aicea cu care să pot vorbi?
EMIL: Nu; dar înainte vorbeai cu Matei și mă înjurai pe mine.
DIDINA: Cu dumneata vorbesc. Cu dumneata care m-ai adus la disperare.
EMIL: Deschide geamul că e cald și să ne certăm pe răcoare.
DIDINA: Mie mi-e frig.
EMIL: Lasă să intre aerul. (Merge de-l deschide).
DIDINA: Firește. După o noapte de chef, îți trebuie ferestrele deschise. Mie, dupe o noapte nedormită mi-e frig.
EMIL (răstit): Puțin îmi pasă!… Nu mă mai necăji. Isprăvește!… Ce-am ajuns eu aici!… Am ajuns să fiu controlat la fiecare pas?… De-aia m-am însurat, ca să mă bag la stăpân? (Trece spre ușa din stânga.)
DIDINA (încremenită): Ah!… Spune așa!… Spune, că dupe cinci ani de căsătorie, ți s-a urât cu mine, că ai găsit pe cineva cu care vrei să mă schimbi! Și cine e mizerabila care vrea să-mi strice casa. (Merge la fereastră și închide geamul.) Spune-mi cine e femeia la care ai stat până la ziuă?
EMIL: Deschide geamul.
DIDINA: Nu-l deschid!… Trebuie să ne răfuim! Trebuie să-mi spui tot. Trebuie să-mi explici.
EMIL: Deschide geamul, că mă sufoc.
DIDINA: Sufocă-te, plesnește, da’ nu-l deschid.
EMIL: Didino, deschide geamul. În casa mea eu fac ce vreau!...
DIDINA: Nu-l deschid!…
EMIL (scos din fire): Deschide-l!…
DIDINA: Nu!…
EMIL: Deschide-l…
DIDINA: Nu!…
EMIL (înfuriat pune mâna pe primul obiect care-i vine la îndemână și zvârle în geamul care se sparge): Acum mai închide-l!
DIDINA (speriată): Nu-l mai închid, dar mă duc să mă îmbrac și plec.
EMIL: Îmbracă-te, și pleacă, pentru că în timp ce te îmbraci ai să te liniștești și nu mai pleci!
DIDINA: Asta vă e suprema speranță. Să ne liniștim!… Nu, domnule!… Sunt femei și femei. Eu nu îndur asemenea jigniri. (Se așază pe divan și plânge.)
EMIL (înduioșat): Jignire? Pentru ca am întârziat într-o noapte… Pentru că m-am antrenat la vorbă… (subit) cu un prieten și n-am prins de veste că s-a făcut ziuă!
DIDINA (mirată): Cu un prieten? Cu ce prieten? Îți cunosc toți prietenii, și niciunul nu e din cei cari să stea în oraș până la ziuă.
EMIL: Îi cunoști tu pe toți, dar uite că pe ăsta nu-l cunoști.
DIDINA: Cine e?
EMIL: Unul care îți face în necaz de nu-l cunoști (Amuzat de întorsătura lucrurilor.) Unu… așa… pe care nu l-am văzut eu de douăzeci de ani.
DIDINA: Bravo! Și cât ți-a trebuit ca să scornești minciuna asta?
EMIL (senin): Nu mi-a trebuit mult de loc.
DIDINA: Ca să minți!
EMIL: Nu! Ca să-l găsesc.
DIDINA: Emil!
EMIL: Da.
DIDINA: Caută altceva. Ceva mai inteligent.
EMIL: Mai inteligent decât prietenul meu? S-ar putea una ca asta? Dacă nu era inteligent, ședeam eu cu el până la ziuă de vorbă?
DIDINA: Cum? Menții această enormitate? Continui să spui că ai stat până acuma cu un prieten pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? Ce fel de prieten e ăsta pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani?
EMIL: Un prieten pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani. Eu nu l-am văzut de douăzeci de ani, el nu m-a văzut de douăzeci de ani; nu ne-am văzut de patruzeci de ani! (Râde, dar văzând că ea nici nu zâmbește se încurcă din ce în ce mai râu) Un prieten… de școală! Na, dacă vrei să știi. Un prieten cu care am făcut liceul și de care m-am despărțit acum douăzeci de ani. (S-a răcorit.)
DIDINA: Și unde a fost până acuma?
EMIL: De unde vrei să știu? Era, timp de douăzeci de ani, să dau telegrame după el: „unde ești, mă, că m-am însurat și vrea Didina să știe unde ești!”
DIDINA: Și nu l-ai mai întâlnit niciodată?
EMIL: Nu l-am mai întâlnit, pentru că… e prieten cu mine… nu l-am mai văzut de douăzeci de ani…
DIDINA: Mi-ai mai spus, dar cum se face că nu v-ați mai văzut?
EMIL: Pentru că nu e din București. Vezi? E… de la… (caută) … de la asta… de la… Pitești! Uite, vezi? Ți-am spus tot. Vechi prieten de școală, nu l-am văzut de douăzeci de ani și acuma e la Pitești. (răcorit) Hai, să ne culcăm.
DIDINA (neclintită în ton și în atitudine): Și… cum în cheamă?
EMIL: Cum îl cheamă?… Ce-ți pasă ție cum îl cheamă! Ce e prieten cu tine, și dacă ți-oi spune ai să-l știi?
DIDINA: N-o să-l știu dar vreau să știu cum îl cheamă.
EMIL (încolțit): Îl cheamă… (de-odată răstit)… i-a lasă-mă în pace și nu mă mai chinui cu interogatoriile astea! Îl cheamă, cum îl cheamă…! Ca tot omul are câte un nume… pe mine mă cheamă Emil, pe tine te cheamă Didina… pe el îl cheamă așa… (Dar urmărit de privirea severă a Didinei îi scapă un nume de care și el se miră când la rostit) ... Bungrăzescu! Uite, vezi: Bungrăzescu! La catalog venea pe pagina întâi la B. Eu pe pagina patra la S. Strâmbuleanu. (complet liniștit) Bungrăzescu Traian! Traian Bungrăzescu.
DIDINA (calmă): Bungrăzescu nu e un nume adevărat. E un nume făcut.
EMIL: Firește. I l-a făcut tat-su!
DIDINA: Nu! I l-ai făcut tu acuma.
EMIL: Da’ ce eu sunt tat-su?
DIDINA: L-ai inventat la repezeală!… Ai căutat un nume!… Și cum, când cauți un nume nu găsești niciodată la îndemână, ai inventat acuma, pe Bungrăzescu. Cum poate admite cineva să-l cheme Bungrăzescu!!
EMIL: Mă mir și eu!… Dar ăsta a admis. De la părinți, moștenim sau nu moștenim avere, numele însă îl moștenim totdeauna. De aia sunt și oameni care și-l schimbă. Bungrăzescu ăsta nu și l-a schimbat! Să-l vezi tare nostim gras și plin de haz!… De-aia am și stat cu el până la ziuă. Bungrăzescu!… Chiar numele îți indică un om cu haz!… N-ai văzut, sunt nume care îți indică aspectul persoanei!… De pildă: Esmeralda!… O femeie voinică și chipeșă, ca un jandarm călare. Lenuța!… ceva drăguț și mic!… Didina!… femeie energică și pusă pe ceartă!… La bărbați: Alexandru! Grav și îndatoritor!… Costică!… un ăla aiurit!… Gică!… un pisălog!… Emil!… un tip simpatic care inspiră încredere, și care… (Vrea să se apropie de ea; Didina se ferește.)
DIDINA: Nu!… Acest Bungrăzescu îmi mărește și mai mult bănuiala!… Emil!… Minciuna ce-ai scornit, e menită să ascundă o infamie și mai mare!… Tremur toată! Ce-ai făcut azi noapte, Emil, de ce ai sfărâmat liniștea noastră!…
EMIL: Vai de mine!… A sfărâmat-o… ăsta… cum am zis că-l cheamă?
DIDINA: Vezi că nu ți-l mai aduci aminte!
EMIL: Parcă-l văd!... Ședea cu mine într-o bancă și-mi sufla!… La concursuri uite așa copiam dupe el! (mimează) Era foarte silitor!… Premiantul întâi!… Eu? Un leneș! Tata trecea examenele pentru mine!… De-aia am și ajuns ceva și el nu e nimic!… Ai băgat de seamă că nu se mai știe nimic de premianții cu care am fost în școală, în vreme ce tot leneșii de pe atunci, suntem azi cineva. Uite cum venea clasa!… Acolo era catedra. Dincoace tabla neagră. Pe catedră, profesorul care când deschidea catalogul ne băga pe amândoi în răcori. Pe urmă, nu mai puteam de bucurie când profesorul ajungea la… Z… de-l scotea pe Zamfirescu. (Văzând că nu reușește să schimbe vorba, continuă revede și enervat.) Veneam de la școală împreună și treceam amândoi pe o stradă unde la… numărul… cinci… ședea o văduvă care ne pândea la geam de după niște perdele portocalii. (Se oprește brusc.) Acuma tu ești geloasă pe văduva aia. A fost acum douăzeci de ani. Să tot fi avut atunci patruzeci, acum are șaptezeci, a murit… (Iarăși vede că nu prinde intenția.) Dădeam examenele împreună, adică el învăța și mie îmi sufla… (brusc)… A! Să vezi ce ni s-a întâmplat odată la istorie. Profesorul mă întreabă pe mine prin ce se caracteriza domnia lui Neron. Disperat mă uitam la prietenul meu… ăsta… (Enervat plesnește din degete)… care, neputând altfel, scrisese mare pe o hârtie: Roma, și alături pusese un chibrit. Eu pricep imediat și spui tare: prin enunțarea teoriei chibritului la Roma. Toată clasa a început să râdă și pe mine m-a dat afară. De unde să-mi dea în gând că un chibrit stins pe o hârtie însemnează că Nerone dăduse foc Romei. (Obosit și grăbit să termine.) Ei, dragă, după douăzeci de ani de la afacerea asta ne întâlnim pe stradă. „Tu ești, mă, Emil mă!” Îmi spune el mie… Eu sunt, mă… (Plesnește din degete)… acesta...” Îi zic eu lui. Și ne-am pupat… și ne-am pus pe vorbă… și… ne-am pupat… acuma ție îți pare rău că m-am pupat cu el. Nu! Am văzut de douăzeci de ani; ia să nu te văd douăzeci de ani, să vezi cum te-aș pupa. (repede) Și am intrat într-un local, am luat câte o bere, și din vorbă în vorbă…
DIDINA: … și din bere în bere…
EMIL: … tocmai, din vorbă-n bere și din bere-n vorbă… s-a făcut ziuă, fără să băgăm de seamă. (răcorit) Asta e tot! Vezi ce simplu el Nu-nțeleg de ce ți-ai făcut atâta sânge rău. E așa de simplu. Încă la despărțire, prietenul meu… ăsta… (plesnește din degete)… cum dracu am spus că-l cheamă…?
DIDINA: Pe cine?
EMIL: Pe prietenul meu. Adineaori ți-am spus cum îl cheamă.
DIDINA: De unde să mai știu!… Tu l-ai inventat, tu trebuie să-l ții minte.
EMIL: Cum să-l țiu minte, dacă nu l-am mai văzut de 20 de ani!
DIDINA: L-ai văzut azi noapte. (Se ridică)
EMIL: Dar cei 20 de ani dinainte nu-i pui la socoteală? Omul uită!… Spune-mi, frate, cum am spus că-i cheamă?
DIDINA: Minți cu nerușinare, Emil. Am stat să ascult ca să văd până unde merge fantezia spiritului tău inventiv. Nu te-aș fi crezut în stare.
EMIL: Spune-mi frate cum îl cheamă? Adu-ți aminte.
DIDINA (se ridică de pe divan scârbită, ca să iasă prin stânga): Nu știu. Să-ți fie rușine, că nu-l ții minte!
EMIL (enervat): Să-ți fie rușine, ție, că nu ții minte un nume atât de ușor! Îl cheamă… (Intră Maria prin fund. Acuma e cu șort Și bonetă în cap.)
SCENA IV
EMIL, DIDINA, MARIA
MARIA (anunțând): Domnul Bungrăzescu.
EMIL (luminat): Bungrăzescu!… Așa el… Bungrăzescu! (Apoi mirat se uită lung la Maria.) Da’ tu de unde știi cum îl cheamă?
MARIA: Pe cine?
EMIL: Pe prietenul meu?
MARIA (simplu): Mi-a spus dumnealui!
EMIL (încremenit): Cine ți-a spus?
MARIA: Dumnealui! A sunat. L-am întrebat cum îl cheamă și mi-a spus: Bungrăzescu, prieten cu conașul.
EMIL (aiurit și transpirat): Ieși afară!...
MARIA: Eu ies, dar dumnealui să intre?...
EMIL: Cine să intre?
MARIA: Domnul Bungrăzescu!…
EMIL: A venit Bungrăzescu la mine?
MARIA: Da, a sunat și mi-a spus că-l cheamă Bungrăzescu!…
DIDINA: Ai auzit bine?
MARIA: Da, coniță! Ei, Doamne!… Parcă e mare lucru să ții minte un nume!…
DIDINA: Uite că dumnealui nu-l ținea minte!…
EMIL: A venit Bungrăzescu? Acuma? La mine? Ori tu ai înnebunit ori eu am halucinații?
DIDINA: Dar, în definitiv, dacă există într-adevăr, de ce te miri că a venit?
EMIL: Tocmai! Spune-i să poftească. (Maria iese.)
DIDINA: Tare sunt curioasă să-l văd.
EMIL: Și eu!…
DIDINA. Tu? De ce?
EMIL (încurcat): Păi… Spunea că se duce să se culce…
SCENA V
DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU
(În uimirea amândurora, intră Bungrăzescu. Un băiat tânăr și chefliu. Cu pardesiul pe umeri și pălăria în mână, volubil și familiar)
BUNGRĂZESCU: Eu sunt Emil dragă!… De ce atâta ceremonie, până când să mă primești!… (Emil se șterge de nădușeală și se uită lung la el.) Uite, n-am vrut să plec din București până nu cunosc pe soția ta și să-i cer scuze pentru că din pricina mea ai întârziat azi noapte.
EMIL: Da… foarte bine… îți mulțumesc… uite pe nevastă-mea…
BUNGRĂZESCU (sărutându-i mâna): Sărut mâna doamnă. Eu sunt Bungrăzescu. Traian Bungrăzescu. Vechiu prieten de școală cu soțul d-tale.
DIDINA: Sunt încântată, domnule!
BUNGRĂZESCU: Să mă iertați că din cauza mea. Emil v-a pricinuit o îngrijorare, dar țineam să vă spun: femeile sunt atât de bănuitoare în asemenea ocazii — că Emil a stat cu mine până la ora când s-a întors acasă. (Se uită la el și începe să râdă.)
DIDINA: Nu m-am îndoit un singur moment, domnule, că bărbatul meu, care vă descria gras… (Se uită la Emil.)
BUNGRĂZESCU: Da… în școală eram gras… și pe urmă m-am schimbat mult.
EMIL: Da… S-a schimbat!
DIDINA: Sunt nespus de fericită că vă cunosc domnule…
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu!
DIDINA: Știu. Mi-a spus bărbatul meu. Luați loc. Emil, oferă un scaun.
EMIL: Ce să fac?
DIDINA: Să oferi un scaun domnului Bungrăzescu. (Emil, încremenit se așază pe fotoliul de lângă el.)
BUNGRĂZESCU: O vizită atât de matinală…
DIDINA: Nu se ia în seamă ora la un prieten atât de bun.
BUNGRĂZESCU: Colegi de școală. Nu ne-am văzut de 20 de ani. Ședeam amândoi într-o bancă… el nu învăța nimic, și eu îi suflam. La concurs copia dupe mine. Țineam caietul meu în așa fel încât să poată citi ce scriu. Eu eram totdeauna premiant și el… să te spui? (Emil nu-și ia ochii de la el)… El un leneș! Tat-său trecea examenele pentru el, și cu toate astea a ajuns avocat mare. Mâine, poimâine, ministru. Ați văzut vreun premiant să ajungă ceva dupe ce iese din școală? Nimic! Iacă eu.
DIDINA: Sunteți din provincie?
EMIL: De la…
BUNGRĂZESCU (cu un gest liniștitor): Pitești!…
EMIL: Pitești? (Cască ochii și se șterge de nădușeală.)
DIDINA: De ce te miri? Nu mi-ai spus și tu că d-l Bungrăzescu e din Pitești.
BUNGRĂZESCU (repede): Când intra profesorul și deschidea catalogul ca să ne cheme la lecție, eu, Bungrăzescu, eram pe pagina întâi la B. El ia S… Strâmbuleanu!… Îmi făcea cu cotul și pe amândoi ne treceau nădușelile până ajungea de-l scotea pe Zamfirescu!… (Didina se uită la Emil.)
EMIL: Da. Ți-am spus eu: Zamfirescu. Duiliu Zamfirescu.
DIDINA: Ați fost în școala cu Duiliu Zamfirescu?… Scriitorul?
BUNGRĂZESCU: Nu. Cu altul. Zamfirescu Teodoru.
EMIL (ca s-o dreagă): Tata lui Duiliu. Așa îl chema la lecție: tata lui Duiliu ieși la tablă!
BUNGRĂZESCU: Regulat veneam de la școala împreună și treceam pe o stradă unde la No. 5 ședea o văduvă. De ea ne-am adus aminte și azi noapte. (lui Emil) Ce s-o fi făcut, Emil dragă, văduva de la geamul cu perdelele portocalii? Văduva de la numărul 5?
EMIL (înmărmurit): S-a mutat la numărul trei!
BUNGRĂZESCU: Eu îi suflam din bancă. Odată la un examen de istorie i-am pus un chibrit lângă hârtia pe care scrisesem Roma, ca să știe că Nerone dăduse foc Romei.
EMIL (se dă câțiva pași înapoi): Și asta știi?… (Își revine și râde silit.) Și de asta îți aduci aminte?
BUNGRĂZESCU: Cum să nu-mi aduc, a rămas celebră.
D1DINA (cu un amestec de mulțumire și surpriză): De ce nu vrei să iei loc… sau poate vrei un ceai? La ora asta!… Dupe o noapte nedormită…
BUNGRĂZESCU: Vă mulțumesc.
DIDINA: Să pui să-l pregătească. În vremea asta am timp să mă schimb și eu. Iartă-mă că te-am primit așa… dar… de dimineață…
BUNGRĂZESCU: Eu trebuie să fiu iertat, c-am intrat așa. Dar nu regret. Nici nu mi-a spus Emil cât e de frumoasă nevasta lui!…
DIDINA (zâmbind măgulită): E momentul când trebuie să mă retrag.
BUNGRĂZESCU: Și momentul când eu trebuie că regret o atât de impresionantă dispariție.
DIDINA (ieșind prin fund): Puțină răbdare să aduc ceaiul.
SCENA VI
EMIL, BUNGRĂZESCU
(Emil urmărește pe Didina până dispare apoi se întoarce uluit)
EMIL: Cine ești, nene? Spune-mi repede, că-nebunesc!…
BUNGRĂZESCU (simplu): Bungrăzescu.
EMIL: Ce Bungrăzescu, domnule, că Bungrăzescu nici nu există. L-am inventat eu și nici nu-mi aduceam aminte cum îl cheamă. Cu mine să nu faci pe nebunul. Cine ești? De unde vii? Și ce cauți? Nu te-am văzut în viața mea și de-odată mă pomenesc că-mi intri în casă; știi tot ce am vorbit cu nevastă-mea, și ce e mai extraordinar e că tot ce-i spusesem nu era decât o invenție momentană ca să-i risipesc bănuielile.
BUNGRĂZESCU: Vezi cum ești? Ingratule!… În loc să-mi mulțumești că te-am scăpat din bucluc, vrei acuma să mă iei la palme.
EMIL: Explică-te, domnule, că mă ia dracul. Mă dor picioarele și mi s-a muiat capul!
BUNGRĂZESCU: Nu, domnule Strâmbuleanu!… Lucrul e foarte simplu! Veneam de la un chef și treceam pe strada asta. În dreptul casei d-tale aud că se sparge un geam. Până să-mi dau seama, că nu e cineva care a dat cu o piatră în mine aud în casă o ceartă și, ca om curios, am stat să ascult. Imediat mi-am dat seama că e o dispută conjugală: Un soț care vine acasă la ziuă și o soție care îi face scene. Mi-am zis așa: „De ce să nu fac omului un serviciu!” Am auzit cum stă toată chestia, mi-am luat inima în dinți, am sunat la scară și-am intrat. Eu sunt Bungrăzescu! Eu sunt Bungrăzescu pe care imaginația dumitale l-a născocit pentru a risipi, bănuielile doamnei Strâmbuleanu…
EMIL: Bine, dar de unde cunoști toate amănuntele pe care eu însumi nu aș mai fi fost în stare să le repet… Cu Roma, cu arderea văduvei… cu arderea Romei și văduva arsă…
BUNGRĂZESCU: Le am auzit, când ascultam la fereastră.
EMIL: Și de unde ai știut cum mă cheamă?
BUNGRĂZESCU: Asta e!… N-ai spus cum te striga la catalog. Și pe urmă nu ești avocat? N-ai firmă afară, Emil Strâmbuleanu?
EMIL (dezmeticindu-se, începe să râdă): Auzi, domnule, ce să-i dea prin cap? Da spune și dumneata: nu înnebuneai în locul meu? Acuma, ce să-ți spun, că ai ascultat la fereastră… treacă-meargă... O indiscreție și-atât: dar că ai intrat și în casă, asta e mare obrăznicie! (Râde și se apropie de el.) Îți mulțumesc din toată inima… (Îi ia mâna, dar cum Bungrăzescu e cu pardesiul pe umeri Emil apucă numai mâneca.) Dumneata n-ai mână?
BUNGRĂZESCU: Cum să n-am! Am două!
EMIL: Dă-mi-le pe amândouă să ți le strâng și să-ți mulțumesc. Nici nu ști ce-ai făcut. Ca să înțelegi ar fi fost destul să treci peste două săptămâni. Tot aicea mă găseai. Eu explicând de zor și ea nimic! Nici nu ști cine e!
BUNGRĂZESCU: Lasă că am auzit-o.
EMIL: Ai auzit-o, dar n-ai văzut-o. Îți mulțumesc și dacă îmi dai voie... (Pune mâna în buzunar)… ori poate te superi. Iartă-mă, nu știu cine ești?
BUNGRĂZESCU: Mulțumesc, nu primesc nimica!… O să mă duc!…
EMIL: Păi…! Vezi!… că nu se poate. Trebuie să iei ceaiul. Odată ce-ai primit, trebuie să-l bei. Când o veni nevastă-mea și nu te-o găsi aicia, o luăm de-a capo! Așa, și la început te privea cam cu neîncredere…
BUNGRĂZESCU: Îi spui dumneata că n-am putut să aștept!… Și că am să viu altă dată la o oră mai convenabilă.
EMIL: Nu, nu!… Nu se poate! Altă dată să nu mai vii niciodată, dar acuma trebuie să rămâi să-ți bei ceaiul.
BUNGRĂZESCU: Îl iau la cafenea!...
EMIL: Ești neînsurat?
BUNGRĂZESCU: Slava Domnului! Nu văd eu ce e aia să fii însurat!…
EMIL: Ești neînsurat? Atunci rămâi! Cum o să te duci la cafenea acuma? La ora asta? Frig și pustiu. Scaunele pe mese și mesele pe sub scaune. Nu te mai duce. Rămâi.
BUNGARZESCU: Cum văd eu, cunoști bine cafeneaua. Se vede că ți se întâmplă des să vii la ziuă acasă.
EMIL: Nu mi s-a întâmplat niciodată.
BUNGRĂZESCU: Atunci, azi noapte?
EMIL: Indiscret ești domnule! Mă cunoști de o secundă și vrei să mă destăinuiesc.
BUNGRĂZESCU: La club.
EMIL: Nu. Joc cărți dar nu la club.
BUNGRĂZESCU (amuzat): Am priceput. O metresă!
EMIL (speriat): Sst! Te-aude! Asta ascultă pe la uși. (După ce s-a asigurat că nu e nimeni alături se întoarce clipind din ochi.) Și asta știi?
BUNGRĂZESCU: Îmi închipui. Ia spune-mi cine e? Măritată?
EMIL (șiret): Nu. Vânzătoare într-o florărie.
BUNGRĂZESCU: Întreținută de dumneata.
EMIL (confidențial): Da! (râd amândoi) Nici nu știi, dragă domnule… dar cum te cheamă?
BUNGRĂZESCU: Lasă nu mai ști, că ai să te încurci în nume.
EMIL: Ai dreptate. Foarte bine. Să-ți spun tot așa cum am spus că te cheamă. Nici nu știi, dragă… dar cum am spus eu că te cheamă? (Bungrăzescu tace) Numele pe care l-am spus eu neveste-mii când ascultai la fereastră!
BUNGRĂZESCU (căutând să și-l aducă aminte): Am uitat.
EMIL: Ieși afară. Ieși afară și haide la cafenea să ni-l aducem aminte, că altfel e cu bucluc. (Îl împinge spre ieșire.)
BUNGRĂZESCU: Stai, stai că mi-l aduc aminte.
EMIL: Imposibil. E foarte greu.
BUNGRĂZESCU (chinuindu-se): Brângorean… Brangurian… Bungră…
EMIL (radios): … zescu!
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! Altceva mai ușor nu puteai să găsești?
EMIL: Puteam. Era foarte lesne. „Cum îl cheamă? Ionescu!” Aș! Se uita la mine cu niște ochi turbați. Eu m-am fâstâcit și m-am pomenit inventând un nume pe care să-l ia dracu!
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu… Aurel!
EMIL: Nu, nu! Am spus altfel. Bungrăzescu… Decebal!… Nu, nu! Nu e Decebal. Cel de-alături.
BUNGRĂZESCU: Alături?
EMIL: Da. Pe calendar. Stau vis-a-vis. Unul cu barbă lungă: Decebal și altul tuns… Traian. Bungrăzescu Traian.
BUNGRĂZESCU: Așa! Și spune-mi ce vroiai să-mi spui.
EMIL: De florăreasa mea? Nici nu știi dragă Bungrăzescule ce înseamnă. În viața unui om, o fată frumoasă în cadrul unei florării. Olga! O cheamă Olga! Numai vocale! Olga! Când spui Olga parcă îți unge Dumnezeu gura cu miere. I-am luat o odaie la hotel Palace, dar noaptea nu rămân niciodată acolo. Mai întâi pentru că nu pot lipsi de-acasă, și pe urmă nu e agreabil ca dimineața să vezi cum se trezește din somn femeia iubită și se spală pe dinți. Aseară însă m-am dus cu Olga mea la teatru, pe urmă ne-am abătut pe la Alcazar, mai târziu am adus-o la hotel și… din una-n alta s-a făcut ziuă. De-aicea tot buclucul.
BUNGRĂZESCU: Trebuie s-o lași.
EMIL: Pe Olga? Ferească Dumnezeu. Eu nu pot să trăiesc fără Olga mea.
BUNGRĂZESCU: Atunci de ce nu divorțezi?
EMIL: De Didina? Ferească Dumnezeu. Eu îmi iubesc nevasta la nebunie. Sunt un tip pirandellian. Eu am o dublă personalitate. Acasă sunt un soț ideal și în oraș un amant impecabil. (Zgomot de voci în culise; Emil se turbură.) St!… Vine nevastă-mea. Schimbă vorba!
BUNGRĂZESCU (își scoate pardesiul și-l zvârle pe divanul din fund.): Lasă Emil dragă..! Ce s-au mai făcut vechii noștri colegi de școală…?
EMIL: Da, săracii!… Vechii noștri…! A murit!
BUNGRĂZESCU: Știu. Dumnezeu să-i ierte. (A întrat Didina, care și-a schimbat toaleta, urmată de Maria care aduce tava cu serviciul de ceai)
SCENA VII
EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA
DIDINA (în timp ce pregătește ceaiul și pune ceașca pe măsuța de lângă fotoliu): Cine a murit?
EMIT: Unul! Nu-l cunoști tu! Tot un prieten de-ai nostru!
BUNGRĂZESCU: Da. Și cu ăla ședeam într-o bancă amândoi.
EMIL: Trei. Eram trei în aceiași bancă, cu ăsta care ședea la mijloc!
DIDINA: Era însurat?
EMIL: Foarte însurat. Și să vezi cum îl mai plânge nevastă-sa. Așa sunteți toate. Cât trăim ne faceți zile fripte și după ce murim plângeți de vă topiți.
DIDINA: Ea nu s-a mai remăritat?
EMIL: Nu, pentru că trăiește cu unu…
BUNGRĂZESCU (îi vine în ajutor): Chiar cu mai mulți…
EMIL: Cu mai mulți, și tot din vina răposatului. Îl visa mereu și cineva i-a spus să dea de pomană ce-i plăcea lui. Și, acuma, ce-i plăcea lui… ea dă de pomană!
DIDINA: Gură rea!
BUNGRĂZESCU (lui Emil, după ce s-a uitat bine la Maria): Nostimă jupâneasă ai dumneata. Parcă e din cele care apar pe scenă la teatru.
EMIL: Nici nu m-am uitat la ca. O avem de-o săptămână. Pe urmă eu nu prea mă uit la jupânese…
BUNGRĂZESCU: Foarte rău faci. La asta să te uiți.
EMIL: Ia vezi-ți de treaba, și nu mai umbla cu astfel de sfaturi.
DIDINA (invitând pe Bungrăzescu): Uite, pune rom cât vrei. Aici ai zahărul; poate că nu e destul de dulce.
BUNGRĂZESCU: Mulțumesc. (Trece pe fotoliu; Maria a ieșit cu tava; Emil merge spre divan, ia pălăria lui Bungrăzescu și caută să ghicească ceva din inițialele de pe căptușeală.)
DIDINA: Și o să mai stați mult prin București?
EMIL (repede): Două, trei zile!
BUNGRĂZESCU: Poate chiar o săptămână.
DIDINA: Știi pentru ce? Pentru că m-am gândit să stai la noi. (Emil speriat face semne disperate lui Bungrăzescu care se amuză și căruia nu-i displace invitația.)
BUNGRĂZESCU: N-aș vrea sa va deranjez.
DIDINA: Odată ce noi suntem aceia care te invitam și insistăm să rămâi, însemnează că nu ne deranjezi de loc. (Lui Emil care făcea semne disperate în spatele ei.) Nu-i așa Emil? Un vechi prieten de școală, care să stea la hotel când noi avem camera de mosafiri liberă?
EMIL: Sigur. Crezi că nu i-am spus și eu? Vechi prieten de hotel să stea la școală când musafirii sunt liberi! Dar el nu vrea! Așa e, mă, că mi-ai spus că nu vrei?
BUNGRĂZESCU: Firește, ar fi prea mare deranjul.
EMIL: Și pe urmă să-ți spun ceva. El nu e singur. E cu nevastă-sa!
DIDINA (mirată): Sunteți și însurat?
EMIL: Cum? Nu știai? (Face cu ochiul lui Bungrăzescu care s-a-necat cu ceaiul.)
DIDINA: De unde să știu? Tu nu mi-ai spus nimica.
EMIL: A! E-nsurat de doi ani. De aia nici nu poate primi invitația noastră. E cu nevastă-sa la București.
DIDINA: Cu atât mai bine, vine și doamna, și-o să puteți sta mai mult.
EMIL: Nu, nu se poate! Sunt foarte grăbiți. El nici ceaiul n-a vrut să și-l bea. Spunea că-l așteaptă cu ceaiul la Pitești. I-am spus să rămâie măcar pentru ceai și… ceai în sus, ceai în jos… (disperat)… Ce-ai cu el dragă? Lasă-l în pace dacă nu vrea.
DIDINA: Emil a insistat să primești ceaiul și eu insist să rămâi la noi.
BUNGRĂZESCU: Doamnă…!
EMIL: Trebuie să întrebe întâiu și pe nevastă-sa.
DIDINA: Va primi și dumneaei. Știu ce-nseamnă șederea la hotel pentru o femeie tânără care și-a lăsat gospodăria. Te rog, să te duci s-o iei și să veniți amândoi. Uite eu mă duc să pregătesc odaia de musafiri, unde o să fiți ca acasă. (Se urcă pe scară)
EMIL: Bine Didino, dar dacă omul primește numai așa… din gentilețe, și totuși, invitația noastră îl plictisește. Bungrăzescule, spune-mi drept, suntem prea vechi prieteni ca să nu mărturisești că nu vrei.
BUNGRĂZESCU (cu gura pe jumătate): Adevărul e că…
EMIL: Vezi?
DIDINA (de sus): Mi-ar părea foarte rău dacă ne-ați refuza. (Iese.)
SCENA VIII
EMIL, BUNGRĂZESCU
BUNGRĂZESCU: Ți-am spus eu că trebuia să plec.
EMIL: Nu face nimic. Pleci acuma. (Merge de ia pardesiul și pălăria de pe divan).
BUNGRĂZESCU: O să trebuie să mă însor, ca să viu cu nevastă-mea.
EMIL: Lasă. Nu te mai însura și nu mai veni.
BUNGRĂZESCU: Imposibil. N-auzi că m-așteaptă!
EMIL: Ce să te-aștepte. Nu te așteaptă deloc. Du-te, dragă! Du-te-nvârtindu-te! (Îmbrăcându-l cu sila.) Du-te odată! Du-te cu Dumnezeu!
BUNGRĂZESCU (calm): Decât să mă duc cu Dumnezeu, mai bine mă duc cu tramvaiul. În tramvai e lume multă și poate îmi găsesc o nevastă.
EMIL (agasat): N-ai nevoie să-ți cauți nevastă, domnule, e de ajuns să cauți un telefon. O chemi pe nevastă-mea la aparat… vezi bagă de seamă… adu-ți minte cum te cheamă și cum o cheamă, că eu rămân singur cu ea… și-i spui că regreți foarte mult, dar soția dumitale nu poate primi invitația. Dacă vezi că nevastă-mea insistă spune-i c-ați fost chemați grabnic la Pitești. Ai priceput?
BUNGRĂZESCU: Am priceput, dar chestia e foarte complicată. Nevastă… telefon…! Eu n-am nici una nici alta.
EMIL: Atunci, uite ce ai să faci: dai o telegramă, cât vrei de lungă. (Bagă mâna în buzunar.) O plătesc eu și… poți să n-o mai trimeți. Cât costă cuvântul?
BUNGRĂZESCU: Depinde de ce fel de cuvânt. Pe cuvântul de onoare, de pildă, nu-dau niciun ban! (Sonerie afară.)
SCENA IX
EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA
(Maria iese din fund și trece la ușa de intrare. Didina coboară de sus)
DIDINA: Trebuie să fie Matei care s-o fi speriat când i-am telefonat azi de dimineață. (Merge în fund ca să-l primească.)
EMIL: Vezi ce încurcături îmi faci! Mi-l aduseși și pe ăsta pe capul meu!
BUNGRĂZESCU: Dar ăsta cine mai e?
EMIL: Fratele neveste-mii. Un țicnit. A fost judecător de instrucție în Ardeal și, când s-a schimbat guvernul, l-au dat afară de tâmpit ce era.
BUNGRĂZESCU: Și d-aia s-a țicnit?
EMIL: D-aia. A rămas cu meteahna anchetelor. Oriunde vede ceva, face cercetări. Stai să spui să nu-l primească. (Îi iese înainte. Bungrăzescu rămâne în scenă și îi râde Măriei, care trece ca să se suie sus.)
SCENA X
MARIA: Poftiți, să vă arăt unde e odaia dumneavoastră.
BUNGRĂZESCU: Mi-ar plăcea mai mult să știu unde e odaia dumitale. (Maria se rușinează și dispare iute pe scară sus.)
SCENA XI
DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI
MATEI (tip grav cu ochelari): Vă spun drept că m-am și speriat. La 7 dimineața mă scoală telefonul, cu un glas de femeie, care mă face ticălos, canalie, lipsit de demnitate, mizerabil, care târăsc lumea în mocirlă.
EMIL: Didina! Ea se repede așa, ca să prăpădească omenirea.
MATEI: Bine. Pe urmă, am priceput. Dar până să-mi dau seama…!
DIDINA (prezentând): Fratele meu, Matei Pintenaru, judecător de instrucție.
MATEI (grav): Fost. Pentru că guvernul, printre alte ilegalități a găsit cu cale să mă scoată din magistratură. Domnul?
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu.
DIDINA: Un vechiu prieten din copilărie al lui Emil.
MATEI (încântat): Ați venit la cumnatul meu pentru un proces?
DIDINA: Nu. Lasă, c-am să-ți explic eu. Deocamdată domnul Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras, ca să-și aducă nevasta și să stea la noi câteva zile.
EMIL: Nu cred.
MATEI (surprins): De ce?
EMIL: Adică… Nu cred ca nevastă-sa să admită.
BUNGRĂZESCU: Nu cred nici eu.
DIDINA (lui Bungrăzescu): Încearcă și insistă.
MATEI: Domnul Bungrăzescu și mai cum?
BUNGRĂZESCU: Calendar! Adică, vorba vine! Traian.
MATEI: Nu sunteți de fel din București?
BUNGRĂZESCU: Nu. De la Pitești.
MATEI (radios, lui Emil): Ai văzut? Imediat am descoperit. Ai să mă-ntrebi, cum? Ușor! Didina spusese adineauri, că d. Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras. La hotel! Bine, dar la hotel stai și când locuiești în București. A adăogat însă: „Să-și aducă nevasta, — probabil d.na Bungrăzescu — ca să stea la voi câteva zile!” Va să zică dumnealor sunt din provincie.
BUNGRĂZESCU: Chiar așa. La revedere! (Îi de mâna.) La revedere Emil.
EMIL: La revedere, dar să nu ne mai vedem.
DIDINA (veselă): V-aștept. (Îl petrece până în pragul ușii din fund și apoi se întoarce) Foarte simpatic!
SCENA XII
DIDINA, EMIL, MATEI
EMIL: Acum două ceasuri nici nu credeai că există.
MATEI: Câți n-or fi și mai simpatici și nu-i știm că există. La dreptul vorbind așa de simpatic, nu mi se pare. Eu cunosc omul de la prima vedere.
EMIL: Și cum ți se pare?
MATEI: Un om prea serios și oamenii serioși, nu sunt simpatici.
EMIL: Te-ai convins imediat că e om serios?
MATEI: Imediat. Nu-mi trebuie mult ca să-mi fac o convingere.
EMIL: Și cum ți-ai făcut-o?
MATEI: Auzind că vrea să părăsească hotelul, pentru a-și aduce nevasta într-o casă cumsecade. Hotelul, înțelegi nu e ceva potrivit pentru o femeie onestă. Într-un hotel stau tot soiul de oameni: aventurieri, oameni fără căpătâiu, femei întreținute. Toate crimele eu le-am anchetat în hotel. În hoteluri se petrec furturile, șantajele, scandalurile, ețetera.
EMIL: Din tot ce-mi spui tu acuma rețin un singur lucru și îmi place că pe Bungrăzescu îl socoți drept un om serios.
MATEI: Foarte serios. Antipatic de serios ce e.
EMIL: Vezi, Doamnă? Cred că ai încredere în fratele dumitale, pe care — de altfel nu știu pentru ce — l-ai trezit din somn așa de dimineață.
MATEI: Și cu niște înjurături, dragă Emil, că dacă le auzeai…
EMIL: Cum să nu le aud? Mie îmi erau adresate!
MATEI: Ție?! (Didinei care, pe divan, râde cu fata în perine.) Lui? Și mai râzi?
DIDINA: Destul am plâns toată noaptea.
MATEI: Ai plâns? Vasăzică te-ai certat.
DIDINA: N-aveam cu cine pentru că domnu, n-a dormit acasă.
MATEI: N-a dormit acasă? Va să zică ai rămas în oraș.
EMIL: Da!
MATEI: Am bănuit imediat. Eu nu mă-nșel niciodată.
EMIL: Nici nu era greu. Când un om nu-i acasă, e în oraș.
MATEI: Nu. Poate să fie și-n provincie.
EMIL: Și de unde știi tu că n-am fost în provincie?
MATEI: Pentru că, în cazul acesta, ar fi știut și ea și n-ar mai fi plâns.
EMIL: Bravo!
MATEI (radios): Simplu! Nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă!
EMIL: Dacă-i așa, spune-mi tu, mie, cu cine am fost în oraș?
MATEI: Cu domnul Bungrăzescu.
EMIL: Din ce deduci?
MATEI: Pentru că l-am găsit aici; ceea ce însemnează că ați petrecut împreună și la ziuă te-a adus acasă.
EMIL: Bravo! Vezi ce bine e, să ai în familie un judecător de instrucție.
MATEI: Te-a adus acasă, pentru că e prea serios ca să-și lase singur, în drum, un prieten, cu care a petrecut toată noaptea.
EMIL: Perfect.
DIDINA: Numai, că n-au venit împreună.
MATEI: Și mai bine! Și mai serios! A avut remușcări și-a venit să vadă, dacă nu cumva te-ai rătăcit.
EMIL: Bravo, Matei! Asta e! Ce păcat că soră-ta nu e în stare să facă asemenea raționamente până nu se pripește cu telefoanele injurioase și cu scene și mai penibile.
MATEI: Femeilor le lipsesc asemenea discernăminte. Domnul Bungrăzescu, Didino, e un om foarte serios, cu care poți lăsa pe soțul tău fără nicio grijă. (Vede geamul spart.) A! Un geam spart! Cineva care a vrut să se introducă pe fereastră. (Se apropie de fereastră.)
EMIL: Mă, eu te bănuiesc pe tine. (schimbând tonul) Nu începe cercetări pentru că așa cum ai luat-o n-ajungi la niciun fel de rezultat. Geamul l-am spart eu, într-un moment de enervare, certându-mă cu Didina.
MATEI: Arată-mi pumnul.
EMIL: Poftim!
MATEI: L-ai spart cu altceva, pentru că altfel ai fi avut zgârieturi pe mână.
EMIL: Așa e! Aici ai nimerit-o! Am aruncat cu ceva, dar nu mai știu cu ce.
MATEI: Se va găsi ușor. Facem un inventar cu tot ce-a fost aici înainte de spargere, pe urmă controlăm, și obiectul care va lipsi, e acela cu care ai spart geamul. Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă!
EMIL (Didinei, care e lângă ei): Scapă-mă pe mine de ăsta, că altfel mai sparg un geam zvârlindu-l pe fereastră.
MATEI: Totuși, o să-mi permit să iau un ciob.
EMIL: Ia-le pe toate. Îmi faci chiar un serviciu.
MATEI: Pe toate, nu! Unul singur ca să examinez amprenta digitală.
EMIL: Numai să nu te tai.
MATEI: Îl înfășur bine în batistă și mă voi duce la serviciul antropometric. O să vă comunic rezultatul. Cât privește cearta dintre voi doi, mă bucur că n-a avut urmări grave, afară de geamul care se repară.
EMIL: O să-l pună un geamgiu.
MATEI: Firește.
EMIL: Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă? (Didinei) Ia-l d-aicea că vreau să dorm puțin până la ora tribunalului.
DIDINA: Cum să dormi, dragă? Trebuie să vină oamenii ăia.
EMIL: Care oameni?
DIDINA: Bungrăzescu și nevastă-sa.
EMIL: Lasă-mă dragă cu Bungrăzescu. S-a isprăvit! A murit!
MATEI: Cine?
EMIL: Bungrăzescu.
DIDINA: Ce vorbă-i asta?!
MATEI: O lămurire se impune. Știi tu ceva? Bănuiești ceva?
EMIL: M-ați plictisit! Auzi acolo! M-ați pus sub tutelă? Spui și eu o vorbă și pe urmă îmi cereți concluziuni în scris.
DIDINA: De ce crezi tu că n-au să mai vină?
EMIL: Pentru că mi-a spus că e greu să-și facă geamantalele și să se mute pentru câteva zile. Altă dată când vor mai veni la București, au să tragă direct la noi. Dar așa… pe nepusă masă… să-și lase oamenii hotelul și să…! De altfel ai să vezi că ne scrie, sau ne telefonează. (Soneria afară.) Uite! Trebuie să fie un bilet prin care ne anunță, că regretă, dar e chemat grabnic la Pitești. (Convins.) Pe ăsta, dragă, n-o să-l mai vedem. (În vremea asta Didina așteaptă în pragul ușii din fund și Matei e în dreptul ferestrei. Prin fund intră Bungrăzescu, care sărută mâna Didinei.)
SCENA XIII
DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI
DIDINA: Așa e! N-o să-l mai vedem! (Uitându-se mirată.) Și Doamna?
BUNGRĂZESCU: E în vestibul. Tot nu cutează să intre.
DIDINA (iese în întâmpinarea persoanei care încă nu se vede): Vai! Se poate? Timiditate de provincială. (Dispare.)
EMIL (repede lui Bungrăzescu): Te ții de farse. De ce-ai venit omule? De ce-ai mai venit? Era bine cum ne-nvoisem. Trimeteai un bilet și se isprăvea.
BUNGRĂZESCU: Nu te supăra, dar am prins lipici de casa d-tale. (În ușă apare Didina la braț cu o midinetă de toată nostimada.)
SCENA XIV
DIDINA, OLGA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI, MARIA (cu un geamantan în mână)
DIDINA: Uite, Emil, ce drăguță-i doamna Bungrăzescu. Și timidă ca o fată mare.
EMIL (rămâne uluit și se clatină): Da??… A, da!! Fată mare! Cum să nu!… Bună dimineața fată mare! (Își dau mâna. Olga, înaintează timidă și complet dezorientată.)
DIDINA: Să-ți prezint pe fratele meu, Matei Pintenaru, magistrat.
MATEI: Fost! Pentru că guvernul, pe lângă alte ilegalități a găsit cu cale să mă destituie nemotivat.
EMIL (în timp ce vorbesc ceilalți): Ce făcuși, omule? Cum se poate să-mi faci una ca asta? Ia-o de-aici!
DIDINA (Olgăi ducând-o spre scara din dreapta): Și acuma vino să-ți vezi odaia unde ai să fi ca la dumneata acasă. (Trec amândouă prin fața lui Emil care se silește să fie amabil și ca să mascheze acel„ia-o de-aici” spune:) Ia-o… pe-aici! (și arată scara pe unde ies cele două femei. Apoi brusc se întoarce spre Bungrăzescu și mai mult în șoaptă, din pricina lui Matei care s-a dus să examineze fereastra) Ce-mi făcuși nenorocitule!
SCENA XV
MATEI, BUNGRĂZESCU, EMIL
BUNGRĂZESCU (arătându-l pe Matei): Sst!!
EMIL: M-ai scăpat dintr-un bucluc, dar m-ai băgat în altul. Mai bine mă lăsai în pace, că mă descurcam eu cum puteam.
BUNGRĂZESCU: Îmi trebuia cineva, care să treacă drept nevastă-mea.
EMIL: Și tocmai pe asta ai găsit-o?
BUNGARZESCU: Pe care, alta, puteam să conving să vie atât de repede?
EMIL: Da’ de unde ai știut-o? Cum ai găsit-o?
BUNGRĂZESCU: Olga! Mi-ai spus c-o cheamă Olga, și că-i ții o odaie la hotel Palace. M-am aruncat într-o mașină și m-am dus direct acolo. Tocmai se dedea jos ca să meargă la florăria ei.
EMIL: Și ce i-ai spus?
BUNGRĂZESCU: I-am spus că știi dumneata, și că e spre fericirea ei.
EMIL: Trebuie să fie cineva tâmpit, ca să creadă astfel de lucruri.
BUNGRĂZESCU: Păi tâmpită și e.
EMIL: Tâmpit sunt și eu, și ea, și dumneata. Ne-am molipsit de la tâmpitul ăla. (Arată pe Matei) Și pe urmă cum o să vă culcați aicea? Dumneata nu poți să dormi într-un pat cu Olga mea. Dacă vrei să dormi cu Matei, te las dar cu Olga, nu!
BUNGRĂZESCU: Nici nu țiu! Ea o să se culce aicea și eu o să mă duc acasă. Lumea din casă are să creadă că am plecat dis de dimineață după treburi și o să viu la dejun ca s-o iau pe Olga și să plecăm unde ai spus dumneata… La… Pitești. (Emil rămâne uluit de tot ce i se întâmplă.)
MATEI (lui Bungrăzescu): Eram sigur c-ai să vii. Aparențele nu mă înșală nici odată. Ești un om cumsecade și nu-ți convenea hotelul, foarte nepotrivit, când ești însurat cu o femeie tânără și onestă. Așa e?
BUNGRĂZESCU: Exact!
MATEI: Am priceput imediat situația. (Merge spre Emil.) Vezi, Emil? Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă. (Văzându-l că nu răspunde și că s-a schimbat la față.) Da’ ce ai?
EMIL (încurcat): Eu?… Am ceva? (Se silește să fie vesel.)
MATEI: Da. Pari schimbat. Ai îngălbenit și transpiri.
EMIL (ștergându-și fruntea eu batista): Se poate!… Emoția!… Revederea după atâția ani cu-n vechiu prieten din copilărie. (Îl înjură printre dinți pe Bungrăzescu.)
MATEI: Am priceput. Ești fericit. Așa e?
EMIL: Da. Tocmai. Sunt fericit. Foarte fericit. Să-ți dea Dumnezeu, toată viața, fericirea mea de-acuma.
MATEI (radios: Am priceput imediat. Era și foarte simplu. Nu? Ce zici? (lui Bungrăzescu) Nimic nu-mi scapă!!
CORTINA

piesa audio o puteti asculta aici.....https://latimp.eu/408/incurca-lume-teatru-audio-comedie/