Inelele Afroditei

1

Călugărul Nebun de la Monkcrest stătea în fața focului din șemineu, frământat de gânduri negre.

Era ca și cum s‑ar fi aflat la marginea unei fântâni și și‑ar fi cufundat privirea în apele întunecate. Deocamdată nu căzuse pradă adâncurilor, dar în ultima vreme simțea, din când în când, că echilibrul său era îngrijorător de precar.

Vreme de mulți ani se împotrivise ispitei de a arunca o privire în acele umbre. Studiile sale, precum și sarcina de a crește doi băieți zburdalnici, orfani de mamă, îi dirijaseră în mare măsură atenția spre probleme mai importante.

În urmă cu o lună și jumătate însă, moștenitorul său, Carlton, și fiul său mai mic, William, plecaseră pe continent însoțiți de bătrânul lor preceptor. Întreprindeau „Marea călătorie în jurul lumii“.

Călugărul Nebun constatase cu surprindere cât de pustii i se păreau acum vechile săli ale somptuoasei sale locuințe, fosta abație Monkcrest. Rămăsese singur, dacă făcea abstracție de credincioșii săi slujitori și de excelentul său câine de vânătoare, Elf. Știa că, atunci când aveau să se înapoieze Carlton și William, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca înainte. În vârstă de nouăsprezece și respectiv șaptesprezece ani, fiii săi se aflau în pragul bărbăției. Erau puternici, inteligenți și independenți – vulturi tineri, gata să‑și ia zborul.

Știa că această pornire de a privi partea întunecată a lucrurilor era o trăsătură moștenită de la strămoșii săi – acel lung șir de bărbați care, înaintea lui, deținuseră titlul de „Conte de Monkcrest”, printre care se aflau câțiva răspunzători pentru nefericitul epitet care îi urmărise pe toți ceilalți: Călugării Nebuni.

Câinele tolănit în fața focului deveni agitat, de parcă ar fi simțit neliniștea stăpânului său. Animalul își înălță capul masiv și se uită la Leo Drake cu o privire tulburător de directă.

— E din cauza furtunii, Elf. Toată energia asta încarcă atmosfera cu electricitate. Este explicabil faptul că are un efect neplăcut asupra unui om cu temperamentul meu.

Deși nu părea pe de‑a‑ntregul mulțumit de această explicație, Elf își rezemă iar capul pe labele‑i uriașe. Țintele metalice de pe zgarda lată de piele din jurul gâtului său sclipiră vag în lumina pâlpâitoare a focului.

Leo privi cu atenție firele argintii ivite în părul din jurul botului lui Elf. Nu demult, privindu‑se în oglindă în timp ce se bărbierea, remarcase și în părul său negru ace de gheață asemănătoare.

— Crezi, Elf, că suntem pe cale de a îmbătrâni?

Elf nu se osteni să deschidă ochii.

— Slavă Domnului că asta‑i părerea ta. M‑ai liniștit, zise Leo, luând de pe masa alăturată paharul de coniac pe jumătate gol și sorbind din el. O clipă, mă cuprinsese îngrijorarea.

Afară, vântul urla.Era o oră de când o furtună își dezlănțuise toanele izbind în zidurile străvechii și somptuoasei clădiri de piatră care, de‑a lungul mai multor generații, îi adăpostise pe Călugării Nebuni. Din când în când, fulgerele continuau să se descarce cu zgomot sec, în depărtări, umplând biblioteca cu o lumină stranie. Dar partea mai rea trecuse; furtuna slăbea în intensitate.

Leo reflecta la faptul că, în ultima vreme, cercetările sale în tainicele domenii ale civilizațiilor antice îi abăteau tot mai puțin atenția de la întunecatele ape ale fântânii.

— S‑ar putea ca problema să se datoreze mai degrabă unui exces de studiu, și nu invers. Poate că‑i vremea să pornim iar la vânătoare, Elf.

Ca o exprimare a acordului total față de o asemenea sugestie, coada lui Elf izbi o dată tare în pardoseală.

— Din nefericire, de luni de zile n‑a mai apărut în district vreo pradă interesantă, continuă Leo, după care mai luă o înghițitură de coniac. Cu toate acestea, trebuie să găsesc ceva cu care să mă distrez, altminteri aș putea sfârși asemeni unuia din personajele romanelor care‑ți îngheață sângele în vine și care se bucură de atâta căutare în bibliotecile volante.

Elf își mișcă nervos o ureche. Leo bănuia că pe câinele său îl interesau și mai puțin decât pe el povestirile de groază ce descriu mistere întunecate cunoscute sub denumirea de romane „sumbre”.

— Mă și văd petrecându‑mi nopțile preumblându‑mă alene dintr‑o încăpere pustie și plină de pânze de păianjen în alta, căutând în întuneric spectre și apariții stranii și așteptând ca frumoasa și neajutorata eroină să‑mi cadă în gheare.

Ideea de a ține în ghearele sale o frumoasă și neajutorată eroină nu contribui cu nimic la îmbunătățirea stării sale de spirit. Adevărul era că, de foarte multă vreme, nu avusese în ghearele sale nicio ființă de gen feminin, fie ea sau nu neajutorată.

Poate că tocmai această nefericită împrejurare era cauza neliniștii lui din seara asta.

Aruncă o privire spre rafturile de cărți, încărcate cu nenumărate volume. Nimic nu‑l atrăgea. Plictiseala părea să‑i fi pătruns până în măduva oaselor. Se gândi să‑și umple din nou paharul de coniac.

Elf se întinse și‑și înalță capul. De astă dată nu se uită la Leo, ci privi spre fereastra bibliotecii.

— Te neliniștește furtuna? Ai văzut tu altele și mai rele.

Elf nu‑l băgă în seamă. Cu strădanii lenevoase, se ridică în picioare și, câteva secunde, rămase nemișcat. Apoi se îndreptă spre fereastră. Pe covorul oriental, labele lui mari nu făceau niciun zgomot.

Sesizând atitudinea de alertă a câinelui, Leo se încruntă. Cineva se apropia de Monkcrest Abbey^[1]; în miez de noapte, în mijlocul uneia dintre cele mai puternice furtuni de primăvară.

— Imposibil, își zise Leo. Nimeni n‑ar îndrăzni să vină aici fără a fi invitat; iar eu n‑am mai lansat nicio invitație de când am comis greșeala de a‑l primi, luna trecută, pe idiotul acela de Gilmartin.

Amintirea scurtei vizite a acestuia îl făcu să schițeze o grimasă. Charles Gilmartin pretinsese că ar fi fost un erudit, însă se dovedise un șarlatan și un prost. Leo nu suporta niciuna din aceste categorii de oameni. Își zise că, dacă își irosise cât de cât timpul cu un asemenea individ, trebuie să fi fost realmente cumplit de dornic de compania unui om inteligent.

Strălucirea unui nou fulger, mai îndepărtat, ilumină cerul întunecat, urmată nu de un tunet, ci de huruitul înăbușit al unor roți de trăsură pe pietrele caldarâmului curții din față.

Cineva avusese, într‑adevăr, neobrăzarea de a veni, pe neanunțate, la conac.

— Fir‑ar al dracului! ocărî Leo, cuprinzând între degete gâtul fragil al clondirului de cristal și turnându‑și coniac în pahar. Indiferent cine‑ar fi, fără îndoială că se va aștepta să‑i ofer adăpost în noaptea asta, ascultă‑mă pe mine, Elf.

Tăcut, Elf privea afară pe fereastră.

— Finch o să ne scape de el.

Finch venise să lucreze la conac pe vremea când Leo era doar un băiețel. Cu timpul căpătase mare experiență în îndepărtarea musafirilor nepoftiți. Potrivit legendei Monkcrest-ului, Călugării Nebuni erau bine cunoscuți pentru lipsa lor de ospitalitate. În poveștile referitoare la proastele lor maniere exista mai mult decât un simplu sâmbure de adevăr. Stăpânii de la Monkcrest Abbey aveau o îndelungată tradiție în ceea ce privește evitarea celor care amenințau să‑i plictisească. O asemenea conduită nu era de natură să stimuleze o viață socială activă.

Elf mârâi ușor. Nu era mârâitul de avertizare, după cum remarcă Leo. Sunetul scos de el părea a fi mai mult exprimarea unei întrebări canine.

De afară, se auzi zgomotul făcut de oprirea trăsurii. Tropăitul pe loc al copitelor răsună pe pietrele caldarâmului. Dinspre grajduri veni zvon de glasuri. Un vizitiu strigă ceva, cerând ajutor.

— Hei, omule, mișcă‑ți fundu’! Am în trăsura asta o doamnă respectabilă și camerista ei. Vor avea nevoie de un foc zdravăn și de ceva mâncare, așa cum se cuvine. Dă‑i zor! Afurisitele astea de fulgere îmi sperie caii.

— O doamnă? se întrebă Leo, rămânând nemișcat. Despre ce dracu’ vorbește individul?

Cu urechile ciulite, Elf continuă să privească atent prin fereastră.

Fără chef, Leo lăsă pe masă paharul cu coniac, se ridică în picioare și se îndreptă cu pași mari spre geam. Se opri lângă Elf și își rezemă mâna pe capul masiv al animalului. Jos, curtea conacului devenise scena unei activități neobișnuite.

Felinarele trăsurii dădeau la iveală conturul unui vehicul mic, plin de noroi. Din grajduri ieșiră doi rândași, cu lanterne, care se pregăteau să se ocupe de noii sosiți. Vizitiul, înfășurat într‑o manta amplă, coborî din cabina sa și deschise portiera trăsurii.

— Indiferent cine‑or fi, probabil că au fost îndrumați greșit, îi spuse Leo lui Elf. Finch îi va lămuri în curând și‑i va trimite să‑și vadă de drum.

Finch își făcu apariția pe treptele de intrare ale conacului. Din câte se părea, vârstnicul majordom se bucurase de câteva clipe de tihnă în bucătărie – într‑una din mâini ținea o felie de brânză, iar cu cealaltă se străduia să‑și încheie haina peste abdomenul burduhănos.

Finch își vârî ultima bucățică de brânză în gură și începu să‑și agite brațele. Vorbele îi erau întrucâtva înăbușite de mâncarea ce‑i umplea gura; deși fereastra era închisă, Leo reuși să le deslușească.

— Ei, ia ascultă, ce‑i asta? exclamă Finch, coborândtreptele. Cine vă‑nchipuiți că sunteți, de sosiți pe neanunțate, la o oră atât de necreștinească?

Împins de o curiozitate crescândă, Leo deschise fereastra, pentru a auzi mai bine. Ploaia aproape că încetase, însă rafalele de vânt umede îi udară părul. Elf își scoase nasul pe fereastră, să adulmece aerul nopții.

— Aveți musafiri, omule! anunță vizitiul, întinzând mâna pentru a‑i da ajutor uneia din ocupantele trăsurii.

— Vă aflați la reședința contelui de Monkcrest, decretă Finch. Dânsul nu așteaptă niciun vizitator. Ați greșit adresa.

Înainte ca vizitiul să apuce să dea vreo replică, din trăsură coborî o femeie, cu chipul acoperit de gluga pelerinei. În mod evident, nu părea intimidată de primirea nepoliticoasă a lui Finch.

— Dimpotrivă, afirmă ea, cu un glas calm și tăios, care nu suporta contrazicere. Monkcrest Abbey este destinația noastră. Fii bun și informează‑l pe domnul conte că are oaspeți. Sunt doamna Beatrice Pool. Mă însoțește camerista mea. Intenționăm să ne petrecem noaptea aici.

Finch își îndreptă spatele, depășind‑o cu mult în înălțime pe Beatrice Poole, care, după cum observă Leo, nu era prea înaltă. Centimetrii lipsă îi compensa însă printr‑o atitudine poruncitoare cu care s‑ar fi mândrit chiar și Wellington^[2].

— Domnul conte nu primește oaspeți neinvitați, replică Finch, pe un ton aspru.

— Prostii! Pe mine mă va primi.

— Doamnă…

— Te asigur că nu voi pleca de aici înainte de a sta de vorbă cu el, declară Beatrice, aruncând o privire în interiorul trăsurii. Vino, Sally. Am suportat îndeajuns furtuna. Genul ăsta de condiții atmosferice s‑ar potrivi foarte bine cu decorul unui roman, însă în viața reală este extrem de incomod.

— Asta așa‑i, doamnă, zise o femeie durdulie și robustă, lăsându‑se ajutată să coboare din trăsură. Nu‑i o noapte plăcută nici pentru oameni, nici pentru animale, n’est‑cepas^[3]?

Mizerabilul accent franțuzesc îl făcu pe Leo să‑și înalțe sprâncenele. Era gata să parieze că, indiferent cine ar fi fost Sally, persoana respectivă nu petrecuse în Franța nici măcar o oră.

— În curând vom fi la căldură, într‑o încăpere uscată, spuse Beatrice.

— Stați pe loc! exclamă Finch, desfăcându‑și larg brațele pentru a bloca accesul spre treptele de intrare. Nu puteți să vă invitați, pur și simplu, singură, la Monkcrest Abbey!

— Cu siguranță n‑am bătut atâta drum pentru a fi alungată, îl informă Beatrice. Am o treabă cu domnul conte. Dacă nu ai de gând să ne însoțești în casă într‑un mod civilizat, fii atât de bun și dă‑te la o parte.

— Cel care dă ordine pe‑aici este domnul conte, ripostă Finch, pe tonul lui cel mai dur.

— Am auzit că Înălțimea sa contele de Monkcrest este cunoscut ca un excentric, spuse Beatrice, dar refuz să cred că ar încredința două femei neajutorate, nevinovate și extenuate fălcilor lacome ale acestei înspăimântătoare furtuni.

— Doamna are o întorsătură a frazei mai degrabă teatrală, nu‑i așa? comentă Leo, scărpinând cu un aer absent urechile lui Elf. Ceva îmi spune că această doamnă Poole nu este nici neajutorată, nici nevinovată. Și nu pare a fi nici deosebit de extenuată. Elf mișcă o ureche. Orice doamnă care îndrăznește să vină la Monkcrest într‑o noapte ca asta, fără a fi invitată, însoțită numai de camerista sa, nu‑i câtuși de puțin o floare plăpândă.

Elf își schimbă locul, apropiindu‑se mai mult de fereastra deschisă.

Finch, cu brațele larg desfăcute se retrase în susul treptelor.

— Doamnă, trebuie să insist să vă înapoiați în trăsură.

— Nu fi caraghios! replică Beatrice, înaintând spre el cu alura unui feldmareșal.

— Sărmanul Finch nu are nicio șansă, Elf, comentă Leo, cu un zâmbet ușor.

— Ascultați‑mă! continuă Finch, în al cărui glas începea să se simtă disperarea. La marginea satului se află un han. Vă puteți petrece noaptea acolo. Îl voi informa pe domnul conte că doriți să stați de vorbă cu dânsul mâine dimineață. Dacă va fi de acord, vă voi da de știre.

— Îmi voi petrece noaptea sub acest acoperiș, și la fel vor face cei care mă însoțesc, ripostă doamna, arătând cu mâna spre vizitiu. Condu‑l pe John, cel de aici, într‑un loc curat și uscat în care să se poată instala. Are nevoie de o halbă de bere și de o mâncare caldă. Mă tem că acest om cumsecade a avut parte de tot ce‑a fost mai rău în timpul neplăcutei noastre călătorii. Nu vreau să se aleagă cu o răceală. Camerista mea va rămâne, bineînțeles, împreună cu mine.

— N‑am pretenții prea mari, interveni vizitiul, gratificându‑l pe Finch cu un zâmbet triumfător. Câteva felii de șuncă, puțin pateu de țipar, dacă se‑ntâmplă să ai așa ceva la îndemână, și niște bere îmi vor fi de ajuns. Deși am o slăbiciune pentru budinci.

— Ai grijă să capete o budincă și orice altceva își dorește, zise Beatrice. Merită asta, după nefericita întâlnire cu acel tâlhar de drumul mare.

— Un tâlhar de drumul mare? repetă Finch, holbându‑se la ea.

— A fost o experiență absolut îngrozitoare, preciză Sally, ducându‑și o mână la piept și cutremurându‑se în mod vizibil. Ce ticăloși!… Nu se dau în lături de la a răpi femei nevinovate, așa cum suntem madame și moi^[4], zău așa! Al dracului de mare noroc am avut că n‑am pățit‑o…

— Ajunge, Sally, o întrerupse Beatrice cu vioiciune. Nu‑i nevoie să înflorești povestea adăugind comentarii melodramatice. Amândouă am trecut prin asta fără nicio urmare supărătoare.

— Ce‑i cu toată vorbăria aceasta despre un tâlhar de drumul mare? întrebă Finch. Pe domeniile de la Monkcrest nu există niciun tâlhar de drumul mare. Niciunul n‑ar îndrăzni să vină aici.

— Da’, ce‑i povestea asta, cu un tâlhar? repetă și Leo, în șoaptă, aplecându‑se mai mult în afara ferestrei.

— Hoțul acționa de cealaltă parte a râului, explică Beatrice. Chiar dincolo de pod. Un ticălos. Din fericire, aveam la mine pistolul, iar John era și el înarmat, așa că am reușit să‑l punem pe fugă.

— Da’ să știi că ticălosul nu mi‑a dat prea multă atenție, interveni vizitiul, adresându‑i lui Finch un zâmbet larg. Cea care l‑a băgat în toți sperieții a fost doamna Poole. Probabil că niciodată n‑a mai avut de‑a face cu o doamnă cu pistol. Poate că, înainte de a‑ncerca să jefuiască următoarea trăsură, se va gândi de două ori.

— Dacă l‑ați întâlnit de cealaltă parte a râului, înseamnă că nu se afla pe domeniile Monkcrest, trase Finch concluzia, trecând cu vederea amănuntele de mai mică importanță.

— Eu una nu văd care‑i diferența, replică Beatrice. Un tâlhar este un tâlhar, oriunde ar fi.

— Atâta vreme cât rămâne departe de domeniile Monkcrest, domnul conte nu va fi nevoit să se ocupe de această problemă, explică Finch.

— Ceea ce e foarte comod pentru dânsul, remarcă Beatrice.

— Se pare că dumneavoastră, doamnă, nu înțelegeți situația, ripostă Finch, pe un ton tăios. Domnul conte este deosebit de meticulos în legătură cu anumite lucruri.

— La fel sunt și eu. După ce te vei fi ocupat de John, poți avea grijă să se trimită sus, lui Sally și mie, o tavă cu ceai fierbinte și ceva substanțial de mâncare. După ce ne vom fi înviorat, voi avea o întrevedere cu domnul conte.

— Ascultă, interveni Sally, pune pe tava aia și o halbă de bere, s’il vous plait^[5]. În scop pur terapeutic.

Beatrice își ridică ușor fustele și se pregăti să treacă pe lângă Finch.

— Ești atât de amabil să te dai la o parte din drum?

— Monkcrest Abbey nu‑i un nenorocit de han, doamnă Poole! răcni majordomul.

— În acest caz serviciile și mâncarea ar trebui să fie de o calitate mult superioară în comparație cu cele cu care am fost nevoite să ne confruntăm noaptea trecută, pe drum. Fii bun și informează‑l pe domnul conte că voi fi gata să mă întâlnesc cu dânsul peste o jumătate de oră.

În clipa aceea, vântul se învolbură în gluga pelerinei lui Beatrice, smulgându‑i‑o de pe față. Pentru prima oară, Leo îi văzu trăsăturile, în lumina ce se revărsa prin fereastra deschisă.

Înainte ca Beatrice să‑și tragă gluga la loc, Leo reuși să deslușească un profil pur, alcătuit dintr‑o frunte înaltă și inteligentă, un nas ce denota siguranță de sine și un maxilar cu un contur fin. Avea între douăzeci și treizeci de ani, apropiindu‑se periculos de mult de treizeci – fu concluzia la care ajunse Leo – și părea înclinată să cedeze calității ei înnăscute de a‑și manifesta autoritatea. În mod categoric, o femeie de lume. Genul acela care izbutește întotdeauna să facă în așa fel încât lucrurile să decurgă așa cum vrea ea.

— Vă asigur, doamnă, că domnul conte dispune de mijloacele de a fi la curent cu tot ce se întâmplă în propria‑i casă și pe domeniile Monkcrest, zise Finch, pe un ton amenințător. Mijloace care nu sunt la îndemâna oamenilor obișnuiți, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

— Presupun că te referi la acele zvonuri interesante în legătură cu obiceiul contelui de a se îndeletnici cu probleme de ordin supranatural. Eu una nu cred nimic din toate astea.

— Poate că ar trebui să credeți, doamnă. Pentru binele dumneavoastră.

— Nu încerca să mă sperii, bătrâne, replică Beatrice, chicotind. Îți pierzi timpul. Nu mă îndoiesc că sătenii savurează asemenea povești, însă eu mă consider o autoritate în materie și nu dau crezare prostiilor pe care le‑am auzit.

— O autoritate? se miră Leo, încruntându‑se. Ce dracu’ vrea să spună prin asta?

Elf adulmecă aerul.

Devenise evident faptul că Beatrice ajunsese la capătul răbdării.

— Sally, decretă ea, nu am de gând să mai stăm nicio clipă aici, afară. Hai să intrăm în casă.

Acestea fiind zise, trecu la acțiune cu o rapiditate care îl luă pe Finch prin surprindere. Fără să vrea, Leo privi cu admirație cum femeia îl ocolește sprinten pe majordom. Trecând pe lângă el, urcă treptele de piatră și se făcu nevăzută prin ușa ce dădea în hol. Sally o urmă îndeaproape.

Cu gura deschisă, Finch se holba în urma celor două nepoftite. Vizitiul își exprimă simpatia, bătându‑l ușor cu palma pe umăr.

— Nu te învinui, omule. În scurtul timp în care am fost în slujba ei, am descoperit că doamna Poole este o forță a naturii. O dată ce a pornit la drum, cel mai bun lucru este să te dai la o parte din calea ei.

— De câtă vreme ești în serviciul ei? îl întrebă Finch, posomorât.

— M‑a angajat ieri dimineață, ca s‑o aduc aici, la Monkcrest. Dar răstimpul ăsta a fost îndeajuns de lung pentru a mă face să înțeleg o mulțime de lucruri în legătură cu această doamnă. Ceva ce pot spune în favoarea ei este că, spre deosebire de majoritatea celor din lumea bună, are grijă de personalul ei. Pe drum, am fost hrăniți bine. Și niciodată nu strigă și nu ocărăște oamenii, așa cum fac unii ale căror nume le‑aș putea aminti.

— Trebuie să întreprind ceva în privința ei, zise Finch, cu privirile ațintite spre treptele acum pustii. Domnul conte se va înfuria.

— În locul tău, nu m‑aș agita în legătură cu stăpânul, îl sfătui vizitiul, pe un ton vesel. Chiar dacă e puțin ciudat, cum susțin unii, doamna Poole o să aranjeze lucrurile cu el.

— Nu‑l cunoști pe domnul conte.

— Într‑adevăr, dar, așa cum ziceam, o cunosc oarecum pe doamna Poole. Călugărul tău Nebun e pe cale să‑și întâlnească perechea.

Leo se trase înapoi și închise fereastra.

— S‑ar putea ca vizitiul să aibă dreptate, Elf, comentă el. Un om prudent ar trebui, fără îndoială, să acționeze cu multă precauție în orice tratative cu formidabila doamnă Poole. Elf execută echivalentul canin al unei înălțări din umeri și se înapoie cu pași mici în fața șemineului. Mă întreb de ce o fi venit aici? continuă Leo, trecându‑și mâna prin părul umezit. Bănuiesc că există o singură cale prin care să aflu răspunsul corect.

Ca de obicei, Elf nu zise nimic. Se instală în fața focului și închise ochii.

Leo oftă și întinse mâna spre șnurul clopoțelului, pentru a‑l chema pe Finch.

— Fără îndoială că voi regreta asta, însă, privind partea pozitivă a situației, seara promite să devină mult mai interesantă decât era în urmă cu o oră.

Beatrice luă o înghițitură bună din ceaiul fierbinte.

— Minunat! exclamă ea. Acesta‑i întăritorul de care aveam nevoie.

Sally cercetă conținutul tăvii pe care o adusese camerista de la bucătărie.

— Aici nu‑i niciun amărât de gin, constată ea, fulgerând‑o cu privirea pe nefericita fată. Ia ascultă, unde‑i ginu’ meu?

— Bucătăreasa a trimis puțin dintr‑al ei, răspunse camerista, tresărind. Este în carafă.

— În sticluța aia fantezistă, da? se miră Sally, uitându‑se cu îndoială la micul clondir de cristal. Cred că o s‑ajungă. Își turnă o porție zdravănă și dădu pe gât jumătate din ea. Mais oui^[6].Vădit ușurată, camerista se dedică aranjării pâinii prăjite și feliilor de pateu de pește rece. Al dracului de bun, țiparu’, aprecie ea, după care sorbi încă o dată din pahar și se prăbuși într‑un fotoliu din fața șemineului. Credeam, doamnă, că n‑o să mai ajungem aici. Ce să mai spun de tâlharul ăla și de furtună! Ai fi zis că nu se știe ce forțe supranaturale, diabolice, se străduiau să ne țină departe de aici, n’est‑cepas?

— Nu fi caraghioasă, Sally!

Farfuriile de pe tavă zăngăniră zgomotos. Beatrice auzi un ușor suspin, ca o exclamație de uimire.

— Oh! șopti camerista. Iertați‑mă, doamnă!

Beatrice îi aruncă o privire și constată că fata era foarte tânără. Să fi avut cel mult șaisprezece ani.

— S‑a întâmplat ceva? o întrebă.

— Nu, doamnă, răspunse camerista, grăbindu‑se să aranjeze platourile și să ridice borcanul cu gem, care se răsturnase. Totul e‑n ordine.

— Cum te cheamă? se interesă Beatrice, încruntându‑se.

— Alice, doamnă.

— Arăți de parcă tocmai ai fi văzut o stafie, Alice. Ești cumva bolnavă?

— Nu. Pe cinstea mea, doamnă, spuse Alice, ștergându‑și mâinile pe șorț, cu gesturi nervoase. Sunt sănătoasă ca un cal, după cum ar zice maică‑mea. Zău așa.

— Sunt încântată să te‑aud spunând asta.

— Dacă e să‑mi cereți părerea, interveni Sally, măsurând‑o din ochi pe Alice, fata asta pare a fi speriată de moarte.

— Eu nu mă sperii de nimic! protestă Alice, îndreptându‑și spatele, cu mândrie.

— Aucontrariu, zise Sally, cu mărinimie.

— Au contraire^[7],murmură Beatrice.

— Au contraire,repetă, sârguincioasă, Sally.

Alice se uită la Sally cu o curiozitate nedisimulată.

— Bucătăreasa spune că ești o cameristă franțuzoaică de lux. Este adevărat?

— Absolument^[8],confirmă Sally, radiind de mândrie. Acolo, la Londra, toate doamnele din înalta societate preferă să angajeze cameriste, croitorese și modiste franțuzoaice, și de asemenea alt personal.

— Oh!… exclamă Alice, impresionată după cum se și cuvenea.

— Alice, zice Beatrice, încruntându‑se, cu siguranță nu te temi de reacția stăpânului tău față de neașteptata mea vizită din seara aceasta aici. În ciuda celor spuse de majordom, nu pot crede că domnul conte și‑ar învinovăți slujitorii pentru prezența mea sub acoperișul său.

— Nu, doamnă, se grăbi Alice să răspundă. Nu‑i vorba de asta. Lucrez aici doar de câteva săptămâni, dar știu că domnul conte n‑ar da vina pe mine pentru ceva de care n‑am fost vinovată. Toată lumea îl știe ca pe un om cu foarte multe ciudățenii…

În mod evident îngrozită de propriile‑i cuvinte, Alice se întrerupse brusc.

— Ciudățenii? interveni Sally, pe un ton tăios. Que c’est^[9]?

— Ei bine, zise Alice, a cărei față deveni roșie ca racul, dânsul este unul dintre Călugării Nebuni. Maică‑mea spune că atât tatăl cât și bunicul lui erau și ei ciudați, da’ eu nici nu m‑am gândit să…

— Liniștește‑te, Alice, îi spuse Beatrice, făcându‑i‑se milă de ea. Îți făgăduiesc să nu‑i raportez stăpânului tău că l‑ai calificat ca fiind un om ciudat.

— Ceea ce voiam să zic – se strădui Alice, cu curaj, să îndrepte răul făcut – este că oricine de pe domeniile Monkcrest știe că toți Călugării Nebuni au grijă de oamenii lor. Sunt stăpâni buni, doamnă.

— Atunci nu ai de ce să te temi de toanele lui, o încredință Beatrice, zâmbind. Totuși, dacă cineva din personalul acestei case ar avea oarecare îndoieli în privința asta, fii sigură că sunt hotărâtă să‑i explic stăpânului tău cum stau lucrurile. După ce voi fi încheiat întrevederea mea cu el, va înțelege totul cât se poate de bine.

— Dar, doamnă, replică Alice, facând ochii mari, asta și este situația. Vreau să zic, el știe oricum totul foarte bine.

— Ce mama dracului vrei să zici? o întrebă Sally, aruncându‑i o privire mânioasă.

Alice păru că nu observă revenirea la jargonul englezesc, chipul ei tânăr exprimând un amestec de spaimă, admirație și emoție.

— L‑am auzit pe Finch spunându‑i bucătăresei că, atunci când s‑a dus să‑l informeze pe domnul conte despre prezența dumneavoastră aici, dânsul știa de sosirea dumneavoastră.

— Queluluitor^[10]! șopti Sally.

— Uimitor, conveni Beatrice, amuzându‑se.

— Da, doamnă. A fost de‑a dreptul uimitor. Finch zicea că domnul conte știa totul în legătură cu vizita dumneavoastră. Că ați venit încoace tocmai de la Londra și că aveți o cameristă franțuzoaică, și că de cealaltă parte a râului ați fost opriți de un tâlhar la drumul mare. Știa chiar și că doreați să vă întâlniți cu dânsul peste o jumătate de oră.

— Cu tâlharul de drumul mare? zise Beatrice, pe un ton blajin. Aș prefera să evit o altă întâlnire cu el, dac‑ar fi posibil.

— Nu, doamnă, protestă Alice, cu oarecare iritare. Cu domnul conte.

În mod cert, contele reușise să‑și creeze în mintea slujitorilor săi o imagine de omnipotență.

„Nu mai spune!“ gândi Beatrice în sinea ei.

— Nimeni nu pricepe cum de poate domnul conte să știe lucruri de felul ăsta, continuă Alice, dând din cap cu un aer confidențial, da’ bucătăreasa susține că‑i ceva caracteristic. Finch zice că stăpânul are metodele lui.

— A, da, „metodele” domnului conte, spuse Beatrice, sorbind o gură de ceai. Îmi displace să‑ți spulber iluziile, Alice, însă eu bănuiesc că, pentru a ajunge la uimitoarele lui previziuni, stăpânul tău n‑a recurs la o intuiție metafizică. Cred mai degrabă că el a deschis o fereastră, prin care și‑a scos capul și a ascultat pe ascuns conversația mea cu majordomul.

Jignită de presupunerea că era posibil ca mult respectatul conte să se înjosească până la a trage cu urechea, Alice se îmbățoșă.

— Oh, nu, doamnă, protestă ea. Sunt sigură că dânsul n‑ar face așa ceva. De ce să‑și fi scos capul afară, în ploaie?

— O purtare ciudată, într‑adevăr, murmură Beatrice. Am putea risca să avansăm o posibilă explicație a motivului pentru care este cunoscut sub denumirea de Călugărul Nebun, ce crezi?

Părând zdrobită de incapacitatea lui Beatrice de a fi impresionată de misterioasele metode ale contelui, Alice se retrase cu spatele spre ușă.

— Iertați‑mă, doamnă, mai doriți ceva?

— Deocamdată, nimic, spuse Beatrice. Îți mulțumesc, Alice.

— Da, doamnă, zise fata, grăbindu‑se să plece.

Beatrice așteptă să se închidă ușa, apoi luă o felie de pâine prăjită și mușcă din ea.

— Cred că sunt de‑a dreptul înfometată, Sally.

— Și moi la fel, zise camerista, înșfăcând cea mai mare bucată de pateu de pește și o furculiță. Dumneavoastră, doamnă, puteți să luați în râs treaba aia cu tâlharul de drumul mare, dar eu una jur că am avut noroc c‑am scăpat cu viață. I‑am văzut expresia din ochi. Era una urâtă.

— Am fost norocoase că am avut un vizitiu atât de iscusit, replică Beatrice. Din fericire, John nu se lasă ușor pradă panicii.

— Atâta rău! comentă Sally, vârându‑și în gură o bucată mare de pateu. Toți vizitiii sunt la fel: nepăsători în fața primejdiei. Și, mai tot timpul, beți criță. Cel care l‑a speriat și l‑a făcut s‑o ia la fugă a fost micul dumneavoastră pistol, nu John.

— Știu că ne‑am aventurat într‑o călătorie dificilă, Sally. Îți mulțumesc încă o dată că ai acceptat să mă însoțești, deși nu prea ți‑am lăsat timp de gândire. În momentul acesta, mi‑ar fi fost imposibil să‑i scot din oraș pe vărul meu și pe mătușa mea. Erau invitați la o serată extrem de importantă. N‑am vrut s‑o iau cu mine nici pe sărmana menajeră. Doamna Cheslyn nu „ține“ la drum.

— Ei, lăsați, nu vă mai agitați atâta! Pe mine m‑a bucurat prilejul de a‑mi exersa franceza. În curând o să‑mi iau diploma de absolvire de la Academie, și mă voi pregăti să‑mi ofer serviciile unei familii din lumea bună. Trebuie să‑mi îmbunătățesc accentul, nu‑i așa?

— Accentul tău devine mai bun pe zi ce trece. Ți‑ai ales deja un nou nume?

— Încă mai ezit între unul simplu, cum ar fi Marie, și unul care să sune ceva și mai bine. Ce părere aveți despre Jacqueline?

— Foarte drăguț.

— Mais oui,aprobă Sally, ridicându‑și paharul cu gin. Așadar, Jacqueline va rămâne.

Beatrice zâmbi. Din fericire pentru Sally și pentru oribilul ei accent, folosirea unei cameriste franceze era la modă. Străduindu‑se să obțină una, majoritatea doamnelor din lumea bună treceau cu îngăduință peste un accent dubios. Adevărul era că nu existau suficient de multe cameriste, croitorese sau modiste franțuzoaice, ca să poți alege.

Bineînțeles că, dacă vreuna dintre potențialele stăpâne ale lui Sally și‑ar da seama că nu numai accentul lui Sally era îndoielnic, ci și talentul ei, lucrurile s‑ar mai complica nițeluș, îșizise Beatrice.

Sally, ca și celelalte femei care trecuseră prin Academie, dusese o existență mizerabilă. Toate fuseseră prostituate în cele mai jalnice bordeluri din Londra.

Beatrice și prietena ei Lucy Harby – cunoscută clientelor sale sub numele Madame d’Arbois, modista franceză exclusivistă – nu‑și propuseseră să le ofere femeilor sărace o modalitate de a scăpa de „stradă“. Confruntându‑se cu sărăcia claselor de jos, fuseseră amândouă prea ocupate cu strădania de a scăpa de cariere cum ar fi cea de guvernantă pentru a‑și mai face griji în legătură cu salvarea altora. Însă imediat după ce se lansaseră în noile lor profesiuni, hotărâseră să încerce să schimbe destinul unor tinere nefericite.

Prima tânără – sângerând în urma pierderii unei sarcini – sosise la ușa de serviciu a noului atelier de croitorie al lui Lucy la o lună după deschiderea acestuia. Beatrice și Lucy o căraseră la etaj, în încăperile înghesuite în care locuiau împreună. Când supraviețuirea fetei devenise certă, puseseră la cale un plan pentru a‑i găsi o nouă profesiune.

Biletul de drum către o viață mai bună era o imitație de accent franțuzesc.

Planul de a preschimba o tânără prostituată într‑o cameristă de origine franceză pentru doamne din lumea bună se bucurase de un succes deosebit și astfel luase naștere „Academia”.

Trecuseră cinci ani. Acum, Beatrice avea propria ei vilă în oraș. Lucy, care cu rochiile ei de gală la prețuri revoltător de mari înregistrase succese financiare mult superioare celor ale lui Beatrice, se căsătorise cu un bogat negustor de textile care îi aprecia talentele de afaceristă. Se mutase într‑o frumoasă casă nouă, situată într‑un cartier scump, dar continua să conducă salonul ei de croitorie sub numele de Madame d’Arbois.

Beatrice și Lucy transformaseră fosta lor locuință de deasupra atelierului de croitorie în sală de clasă, și angajaseră o profesoară care să le predea o franceză rudimentară unor tinere disperate.

Uneori, pierdeau câte o elevă, care se înapoia pe străzi. De fiecare dată Beatrice era marcată de insuccesul înregistrat. Lucy, mult mai practică, privea lucrurile într‑un mod mai filosofic: nu le poți salva pe toate.

Beatrice știa că prietena ei avea dreptate; cu toate acestea, în adâncul ființei sale – fiind fiica unui vicar – nu‑i venea ușor să accepte eșecurile.

Sally se uită cu interes la pereții posomorâți ai încăperii.

— Credeți că locurile astea sunt bântuite de stafii, așa cum zicea nevasta hangiului?

— Nu, nu cred, spuse Beatrice, pe un ton ferm. Am impresia că personalul domnului conte este încântat de reputația stăpânului lor.

— Călugării Nebuni de la Monkcrest, șopti Sally, cutremurându‑se. Te face să te‑nfiori, n’est‑cepas?

— Să nu‑mi spui că tu crezi poveștile pe care ni le‑a istorisit aseară soția hangiului! replică Beatrice, schițând o grimasă.

— Erau tocmai bune ca să‑ți creeze coșmaruri, zău așa. Toată vorbăria aceea despre lupi și vrăjitorii, și tot felul de lucruri oribile care se‑ntâmplă noaptea…

— Toate sunt niște prostii.

— Atunci, de ce ați lăsat‑o să le înșire, până aproape de miezul nopții? i‑o întoarse Sally.

— Am socotit că era un mod amuzant de a ne petrece timpul.

Sally nu bănuia nimic despre adevăratul scop al călătoriei nebunești către regiunile sălbatice ale Devonului. Din câte știa ea, Beatrice venise să‑l vadă pe contele de Monkcrest în legătură cu niște nebuloase treburi de familie. Ceea ce, de fapt, era absolut adevărat, gândi Beatrice în sinea ei.

— Din câte se vorbesc despre el, continuă Sally, al cărei piept plin se cutremură sub efectul unui nou fior, ar putea fi eroul unuia din romanele doamnei York.

— Vrei să‑mi spui că tu citești romanele doamnei York? se miră Beatrice.

— Nu citesc eu prea bine, recunoscu Sally, da‑ntotdeauna e cineva prin preajmă care ni le poate citi cu glas tare nouă, celorlalte. Mie‑mi plac cel mai mult chestiile cu fantome și cu degete însângerate care te cheamă în ganguri întunecoase.

— Înțeleg.

— Fetele așteaptă cu nerăbdare noul roman al doamnei York, Castelul Umbrelor. Rose zice că stăpâna ei a cumpărat un exemplar. De îndată ce doamna îl va termina, Rose o să‑l împrumute și o să ni‑l citească.

— Habar nu aveam că te interesează romanele de groază, remarcă Beatrice, simțindu‑se străbătută de un bine cunoscut fior de plăcere. Îți voi împrumuta cu plăcere exemplarul meu din Castelul Umbrelor.

— Asta‑i tare drăguț din partea dumneavoastră, doamnă Poole! exclamă Sally, cu ochii măriți de încântare. Vă vom fi teribil de recunoscătoare.

Nu atât de recunoscătoare pe cât sunt eu, gândi Beatrice.

Întotdeauna se bucura pe ascuns atunci când afla că exista cineva căruia îi plăceau romanele pe care le semna ea cu pseudonimul de „doamna Amelia York”. Cu toate acestea, nu‑i spuse nimic lui Sally despre tainica ei identitate ca autoare de romane. Numai Lucy și membrii familiei sale știau că ea scria pentru a‑și câștiga existența.

Urmări privirea lui Sally, de jur‑împrejurul încăperii. Poate că, înainte de plecare, avea să‑și facă unele însemnări. Monkcrest Abbey era o construcție cât se poate de pitorească. Ziduri groase de piatră, uși în arcadă și kilometri de coridoare posomorite; totul contribuia pentru a crea atmosfera unei case care se potrivea perfect într‑unul din romanele ei.

În drum spre camerele lor, Beatrice și Sally trecură printr‑o lungă galerie plină de obiecte datând din epoca primitivă și din antichitate. Statui grecești, romane și egiptene, chipuri de piatră, impasibile, se găseau într‑o sumedenie de firide. Dulapuri încărcate cu cioburi de oale și o oglindă antică ocupau, pe coridoare, unghere ciudate.

Pe lângă calitatea sa de erudit, reflectă Beatrice, Monkcrest era, în mod evident, uncolecționar de antichități. Închise ochii, lăsându‑se cuprinsă de atmosfera străvechilor ziduri de piatră.

Simți o senzație ciudată. Vreme de o clipă, aproape că fu conștientă de povara trecerii anilor. Era un sentiment vag, abia sesizabil și indescriptibil, unul pe care‑l trăise adesea în prezența unor clădiri foarte vechi sau a unor obiecte din vremuri de mult apuse.

Era vorba de melancolie, desigur. Adesea o simțise, atunci când se afla în clădiri atât de vechi, însă aici exista și ceva ce‑i vorbea despre viitor. În trecut, casa cunoscuse vremuri fericite, și avea să le cunoască din nou. Paginile grele de istorie păreau că o apasă, însă aici nu exista nimic care să‑i provoace coșmaruri sau care s‑o țină trează noaptea.

Când deschise ochii, își dădu seama că impresia pregnantă pe care i‑o crea Monkcrest era aceea de solitudine.

— Închipuiți-vă cum e să locuiești într‑o ruină ca asta, zise Sally. Poate că domnul conte este într‑adevăr nebun.

— Monkcrest Abby nu‑i tocmai o ruină. Este o clădire foarte veche, dar pare bine reparată. Nu e casa unui nebun.

Beatrice nu încercă să‑i explice lui Sally reacția ei față de atmosfera acelor locuri. Era ceva ce făcea parte din ea, ceva ce nu putea fi exprimat prin cuvinte. În orice caz, era convinsă de adevărul spuselor ei. Contele o fi fost un om retras, neospitalier și excentric, dar în niciun caz nebun.

— Cum puteți fi sigură că acest Călugăr Nebun nu ne va închide în pivniță și nu ne va supune la ritualuri stranii, oculte? întrebă Sally, luând încă o îmbucătură de pateu.

— Din puținul pe care‑l știu în legătură cu genul ăsta de practici, am impresia că, pentru a fi supusă unor ritualuri oculte, trebuie să fii virgină, replică Beatrice, zâmbind ironic. Niciuna din noi nu intră în categoria asta.

— Mais oui!exclamă Sally, luminându‑se la față. Ei bine, atunci, asta‑i o ușurare, nu‑i așa? Cred că o să mai iau puțin gin.

Beatrice era în egală măsură sigură de disprețul lui Monkcrest față de științele oculte, cât și de sănătatea lui mentală. Contele se bucura de respect în calitatea sa de cunoscător în materie de antichități și de legende străvechi. Scrisese mult pe această temă, și întotdeauna dovedise rigoare și erudiție, evitând înfloriturile romantice.

Spre deosebire de mine, își zise Beatrice cu tristețe, el nu încearcă, în lucrările sale, să accentueze elementul supranatural sau romantic. În ultimele două zile, citise câteva dintre lungile și plictisitoarele articole scrise de el pentru Societatea Colecționarilor de Antichități. Constatase cu regret că Monkcrest disprețuia profund elementele palpitante care constituiau instrumentele ei de lucru.

Dacă ar afla că ea, pentru a‑și câștiga existența, scria romane de groază, probabil că ar trimite‑o să‑și facă imediat bagajele. Dar riscul acesta era extrem de redus. Faptul că ea se ascundea sub pseudonimul „doamna York“ constituia un secret foarte bine păstrat.

În ciuda părerii slujitorilor lui, Beatrice era convinsă că așa‑numitul Călugăr Nebun nu era un vrăjitor, astfel încât nu‑i putea stabili adevărata identitate.

— Din câte spunea majordomul ăla gras, zise Sally, sorbindu‑și ginul, pe domnul conte nu‑l prea încântă să aibă musafiri. Mă întreb de ce a fost de acord să vă primească, fără să protesteze?

Beatrice se gândi la imensa singurătate ce răzbătea prin atmosfera de la Monkcrest Abbey.

— Poate că se plictisește, sugeră ea.