Ingerii negri

PROLOG

Nu mă îndoiesc deloc, domnule abate, de groaza pe care v-o inspir. Deși nu am stat niciodată de vorbă, mă cunoașteți – sau, mai degrabă, credeți că mă cunoașteți, pentru că dumneavoastră ați îndrumat-o pe Mathilde Desbats, verișoara mea... Să nu cumva să vă închipuiți că acest lucru mă face să sufăr. Dacă există în lumea asta un om în fața căruia aș vrea să-mi deschid inima, dumneavoastră sunteți acela. Îmi amintesc de privirea dumneavoastră, când am venit ultima oară la țară, atunci când ne-am întâlnit în vestibulul de la Liogeats. Aveți ochii unui copil (cam câți ani să aveți, douăzeci și șase?), un copil nevinovat dar care parcă știe, dintr-o învățătură primită de la Dumnezeu, până unde îi este dat omului să se înjosească, înțelegeți-mă: nu din cauza odăjdiilor sau a ceea ce reprezintă costumul pe care-l purtați vreau să mă justific în fața dumneavoastră. Ca preot, pentru mine nu prezentați interes. Pur și simplu am convingerea că numai dumneavoastră mă puteți înțelege. Sunteți un copil, cum spuneam, chiar un copilaș, însă sunteți prevenit. Și îmi dau seama că și ceea ce ocrotiți înăuntrul dumneavoastră a fost supus amenințărilor.

Vedeți, înainte de a va spune ceea ce mă preocupă, vă dezvălui impresia pe care mi-o faceți, așa cum s-a format în puținul timp în care v-am privit la Liogeats, în acea parohie sărăcăcioasă, umil slujitor legat de stâlp, înconjurat de acei țărani sângeroși... Dar nu vă temeți, nu am dat crezare calomniilor. Sunt lucid, domnule abate și fără să vă cunosc, vă citesc în suflet ca într-o carte. Biet nevinovat, am înțeles din primul moment câte necazuri o să vă aducă stabilirea surorii dumneavoastră la Liogeats! Pe această Tota Revaux am recunoscut-o imediat: o întâlneam deseori, împreună cu bărbatul ei, în Montparnasse, în Montmartre... O dată am și dansat cu ea, fără să știu cum o cheamă.

Dacă la început m-am mirat văzând că, după ce s-au despărțit, o primiți la dumneavoastră pe această persoană cu părul vopsit, cu sprâncenele smulse, am înțeles apoi foarte repede că încă o priveați cu ochii fratelui mai mic, orbit de iubire. Dar enoriașii dumneavoastră imbecili au crezut că voiați să-i înșelați; acum răspândesc zvonuri cum că n-ar fi sora dumneavoastră. Chiar la noi, verișoara mea Mathilde și fiica ei Catherine, vechile dumneavoastră pocăite, au început să vă ocolească și merg până la Lugdunos ca să se spovedească. Aceste suflete milostive repetă mârșăviile care circulă pe seama dumneavoastră, fără să creadă o iotă. Închipuiți-vă aerul dezolat cu care suspină: „Desigur, nu fac cine știe ce rău...”

Poate că au presimțit că sunteți, cum să spun, capabil să înțelegeți această putere de a se înjosi care acționează tot timpul la anumiți oameni... Nu vă revoltați: cu toate că sunt vârât în noroi până la gât, deja un cadavru, iar dumneavoastră plutiți deasupra apelor, cu tălpile de-abia atingând spuma valurilor, da, aș jura că nu veți fi surprins de felul în care am trăit până acum.

Un confident în același timp angelic și frățesc... îl căutam de foarte multă vreme. Nu ne desparte nimic: nici virtutea dumneavoastră, nici crimele mele! Nici măcar sutana dumneavoastră, pe care era cât pe-aci s-o port și eu, nici măcar credința dumneavoastră.

Am să-mi dau silința să ating limita extremă a sincerității, fără să dau vreun motiv îngerului care sunteți să rupă acest caiet: am să evit orice concesie, n-am să insist, am să las să se înțeleagă ceea ce nu se poate spune.

Dacă vi s-a întâmplat vreodată să primiți mărturisirea unei vieți întregi, nu v-ați mulțumit cu o simplă trecere în revistă a crimelor; ați pretins o privire de ansamblu asupra acelui destin; i-ați urmărit liniile de forță; ați proiectat lumina în văile cele mai întunecate. Ei bine, eu, care nu aștept să mă iertați, care nu cred în puterea dumneavoastră de a absolvi de păcate, mă deschid în fața dumneavoastră până în străfunduri, fără nicio umbră de speranță. Și mai ales, nu vă temeți că veți fi scandalizat: această istorisire are cu ce să vă întărească credința în acea lume invizibilă pe care o slujiți, căci se poate pătrunde în supranatural și pe dedesubt.

Să nu credeți că prin naștere aparțin burgheziei: căsătoria mi-a deschis porțile castelului Liogeats. Sunt fiul unui om de afaceri din Péloueyre, un vechi fermier foarte inteligent dar cu desăvârșire incult. Mama a murit când aveam optsprezece luni. Ei îi semăn. Avea pielea albă, delicată, din altă rasă decât soțul ei... Cred că știu despre ea unele lucruri care mi-au fost ascunse vreme îndelungată: un om care a trăit într-un mediu foarte modest simte nevoia de a căuta un vinovat printre proprii lui înaintași. Simțim atât de mult că această putere de a ne înjosi depășește limitele individului umil și că, pentru a intra în acest ritm, e nevoie de o viteză dobândită și sporită din generație în generație. Câți morți se împlinesc în noi și prin noi! Câte pasiuni ancestrale se dezlănțuie! Pentru acest gest pe care ezităm să-l facem, oare câte altele ne îmboldesc? (Dar imediat o să-mi spuneți: câte sunt cele care ne rețin, care ne ajută în lupta contra întunericului? Experiența noastră diferă asupra acestui punct, asta e tot!).

Faptul care mi-a hotărât viața a început să acționeze din fragedă pruncie. Da, din câte îmi amintesc, plăceam; sau mai exact figura mea plăcea iar eu mizam pe ea. Sper că n-o să mă bănuiți de mândrie prostească. Trebuie să insist serios asupra a ceea ce a determinat reușita mea aparentă, a ceea ce m-a pierdut. De altminteri, judecați dumneavoastră: la aproape cincizeci de ani mi-am păstrat aceleași trăsături ca la terminarea școlii, când femeile mă opreau pe stradă să mă sărute. Astăzi am părul alb, dar nuanța lui argintie scoate în evidență bronzul pielii; n-am luat un kilogram în douăzeci de ani. Mai port și astăzi costume și mantale de călătorie cumpărate la Londra în tinerețe.

Din copilărie, am simțit în mine un fel de curiozitate rece, o atenție asupra acelui farmec pe care îl vedeam lucrând; mai întâi instinctivă, pe urmă din ce în ce mai conștientă, dorința de a-l folosi. Da, din fragedă pruncie: în sala aceea a azilului care mirosea a clor – în care sora Scholastique striga și izbea în pupitru cu linia – îmi amintesc ziua aceea de vară: s-a deschis ușa. „Ridicați-vă, copii, în cinstea binefăcătoarei voastre”. S-a produs un zgomot uriaș de bănci împinse și a apărut o bătrână grasă, cu capul acoperit de o bonetă de dantelă, așa cum avea regina Victoria în portrete, urmată de stareță și de o altă călugăriță care se învârteau, gângureau în jurul ei și se minunau auzind lucrurile pe care le zicea și pe care noi nu le înțelegeam.

— Întindeți mâinile! poruncea sora Scholastique.

Și în fiecare dintre mânuțele murdare binefăcătoarea depunea trei pastile minuscule: una albă, una roz și una albastră.

— Ah! a strigat bătrâna doamnă Péloueyre, punându-mi pe cap o mână noduroasă (era mama acelui Jérôme Péloueyre pe care l-ați înmormântat acum un an). Ah! Iată-l pe micuțul Gradare!

— Este pe cât de mic, pe atât de inteligent, a spus sora.

— Gabriel, recită-i binefăcătoarei „Je crois en Dieu”[1].

Am rostit rugăciunile pronunțând fiecare cuvânt, fără a înceta s-o fixez pe doamnă cu privirea. Cred că atunci, în ziua aceea, mi-am dat seama de puterea ochilor mei. Ea mi-a dat o a patra pastilă.

— În ochii acestui copilaș se reflectă cerul.

Ea schimbă câteva vorbe în șoaptă cu surorile. Am auzit-o pe stareță care spunea:

— Ba da, seminarul... domnul abate la asta se gândește. E foarte liniștit, foarte blând, dar încă foarte tânăr... Și apoi costă bani nu glumă...

— M-aș ocupa eu bucuros... dar trebuie să așteptăm prima împărtășanie. Vom vedea dacă are chemare... Nu vreau să ajungă un declasat...

Din ziua aceea, am devenit foarte pios și am asistat la slujbă în fiecare dimineață. La catehism eram dat exemplu. Nu era de loc o joacă, liturghia mă impresiona cu ușurință. Luminile acelea, cânturile, miresmele acesta era fastul meu, tot ce puteam căutam să sorb din acel fast necunoscut de care mi-era foame fără să știu. Ah! domnule abate, când compar omul de acum cu băiatul aparent cucernic de odinioară, mi se pare că sunteți încă prea indulgent în sinea voastră față de o devoțiune căpătată cu ușurință. E puțin spus că ea nu dovedește nimic: în anumite cazuri, la anumiți oameni, ea este semnul celui mai mare rău.

Deși relațiile dintre biserica Franței și stat erau deja foarte încordate, tata a consimțit în cele din urmă să merg la seminar, dar nu fără o prealabilă împotrivire. Aproape întotdeauna părinții doresc să fie întrecuți de copii... nu pot să-mi explic acest sentiment ciudat la tatăl meu, acest soi de gelozie preventivă. Ceea ce ura la mine era superioritatea mea viitoare. La treisprezece ani am fost angajat la un fierar. Eram încă atât de slab încât nu puteam să ridic „barosul”. Trebuia să-l sprijin de burtă și încasam o groază de lovituri.

Cu câțiva ani mai înainte sora mea cea mare murise, ofticoasă, răpusă de muncă și de un tratament nemilos: tata i-a găsit o slujbă de când era mică, la niște fermieri ca femeie la toate: servitoare la oameni și animale.

Așadar, a cedat totuși insistențelor preotului și ale doamnelor Du Buch; de îndată ce preotul stătea cu spatele la noi îmi spunea: „Instruiește-te, o să ai timp berechet să uiți restul...” Mai întâi am devenit unul dintre cei mai străluciți elevi și, fără îndoială, cel mai iubit. Dar de ce oare eu, puiul de țăran, ucenicul stâlcit în bătăi, am fost atât de sensibil la izul de murdărie care domnea acolo? Cunoașteți casa în care stă actualul administrator din Péloueyre? Nu s-a schimbat de cincizeci de ani. Înainte de a lucra la fierărie mi-am trăit primii ani într-o mare mizerie fizică, fără mamă; mâncarea de la seminar ar fi trebuit să mi se pară delicioasă... De unde venea acest dezgust de copil burghez?

Mi se întâmplase să intru deseori în casa Péloueyre, aidoma unei pisicuțe pe care o știe toată lumea; dar nu treceam niciodată de bucătărie. În schimb, la familia Du Buch mă strecuram până în salon și domnișoarele acelea mă țineau pe genunchi. În ultimii ani ai secolului trecut casa Du Buch, căreia cei din Liogeats îi spun „castel”, era așa cum o vedeți acum, la intrarea în orășel, la o sută de metri de drum, înconjurată de pini, iar în fața intrării această împreunare de pajiști brăzdate de ape, având drept fundal copacii impunători de la Frontenac. În vremea aceea, în ea locuiseră la început cele două bătrâne doamne Du Buch pe care nu le-ați cunoscut, două surori, una văduvă, cealaltă despărțită de soț. Cea mai în vârstă avea o fată, Adila, care se apropia de optsprezece ani când eu aveam doisprezece. Și sora mai tânără avea o fată, ceva mai mică decât mine, această Mathilde care mai târziu avea să se mărite cu Symphorien Desbats. În timpul vacanțelor, cele două verișoare, Adila și Mathilde, se certau cu privire la mine: cea mai mare voia să-mi citească, îmi corecta temele; iar cea mică, Mathilde ar fi vrut să-i fiu tovarăș de joacă. Ce copil ciudat eram, domnule abate! Preferințele mele s-au îndreptat la început către învățătoarea voluntară care, totuși, nu-mi dădea răgaz de loc. Fără îndoială că posedam un spirit ager, curios, avid, nu-mi displăcea nicio activitate intelectuală. Dar de la cincisprezece ani, în preajma Adilei, am cedat unei alte ispite. Chipul ei ar fi părut acceptabil dacă nu ar fi avut ochii aceia bulbucați, ca de broască, o gură cărnoasă deschisă mereu și dând la iveală dinții strâmbi și grămada aceea de păr pe care o aranja într-o pieptănătură complicată; însă capul i se lipea direct de umeri, fără nicio urmă de gât. Corsetul abia îi cuprindea pieptul. Brațele, picioarele, înfățișarea, totul părea nemăsurat, diform. Cu toate acestea, la început nu mi-a displăcut. Cred că ați remarcat cât de mulți țărani tineri, bine clădiți, se însoară cu fete îngrozitoare. Ei se supun mobilurilor simple ale animalității care lucrau și asupra mea în adolescență. Mai târziu, când Adila Du Buch a devenit soția mea, mi s-ar fi râs în nas dacă aș fi susținut că, într-o anumită perioadă a vieții, am iubit-o. Și totuși, este adevărat că pentru mine a avut farmec... dar aceasta nu a fost deajuns ca să mă rețină lângă ea.

Iertați-mă că vă port prin asemenea ocolișuri către izvorul întregului meu destin, sau mai degrabă (căci ar trebui să mergem mai mult în trecut) până la acel moment din viața mea în care am început să fac rău cu bună știință, cu o grijă și cu o sârguință incredibile. Adila Du Buch era o fată foarte cucernică, deosebit de milostivă, de tipul Eugeniei de Guérin. Îi îmbrăca pe săraci, îi îngrijea pe bolnavi, îi îngropa pe morți. Mila sa se îndrepta mai ales spre bătrâni, pe care în epoca aceasta i-am dat prea repede uitării și câteodată i-am tratat atât de rău... Străbătea toată țara în brișcă pe care singură o conducea, înfășurată într-o pelerină de flanelă roșie, cu glugă.

Mă adora, eram slăbiciunea ei. Multă vreme făcea pe mămica în fața mea. În timpul școlii venea special de la Bordeaux ca să mă vadă. De la Liogeats primeam colete cu mezeluri și dulciuri. Vă scutesc, domnule abate, de șiretlicurile mai savante de la an la an pe care le foloseam împotriva Adilei. Deși o asemenea perversitate este menită să surprindă la un om atât de tânăr, fără îndoială că ea nu este cu totul excepțională: multor adolescenți le place să tulbure; dar cel mai ciudat e că am reușit să o conving fără eforturi de nevinovăția mea totală și că nu a avut nici cea mai mică bănuială în privința mea.

Închipuiți-vă ce lupte sfâșietoare se dau în conștiința unei fete foarte cucernice care-și imaginează că este singură răspunzătoare nu numai pentru ceea ce simte, ci și pentru ceea ce trezește într-un copil pe care îl are în grijă. Și nu în primul copil venit, ci într-un elev de la seminar, un viitor levit. Ah! cum am putut să urmăresc cu asemenea curiozitate lacomă evoluția incendiului pe care eu însumi l-am aprins? Nu-mi scăpa nimic din bietele strădanii ale Adilei, nici din pretextele pe care le inventa ca să nu se găsească la Liogeats atunci când vacanțele de Anul Nou sau de Paște mă aducea acolo. Urma să se retragă la o mănăstire de unde rugămințile mele o făceau aproape mereu să se întoarcă înainte ca eu să plec. Nu m-am lăsat păcălit de gândurile potrivnice credinței, de care a pretins că este hărțuită ca să aibă un motiv de a evita sfintele taine.

Faptul că aveam conștiința acestei drame, iată ce era monstruos. Niciodată nu am avut un chip atât de curat ca în anii aceia. În mijlocul seminariștilor prost îngrijiți eu mă ridicam ca un crin. „Micul Gradère? un înger...” Dacă aș fi credincios v-aș spune că toate spovedaniile mele și toate împărtășaniile erau sacrilegii. Dar credința mi-o pierdusem deja... Și fără credință sacrilegiul nu se poate înfăptui, nu-i așa, domnule abate?

Nu mai aveam nici scuza dragostei – asta se înțelege de la sine – dar nici măcar scuza acelei prime atracții care foarte repede pentru mine slăbise foarte mult. Nu că aș fi fost incapabil de afecțiune însă, pe măsură ce creștea, mica Mathilde îmi plăcea din ce în ce mai mult și îi făceam Adilei confidențe aparent naive. Nu-i era de-ajuns bietei fete că era sfâșiată de scrupule, o mai ardea și focul geloziei – o gelozie de care îi era rușine, care o îngrozea. Cred că în perioada aceea și-a dorit să moară; cine știe dacă nu cumva chiar acesta era scopul dorit, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple? (Ah! asta nu trebuia să v-o spun!). Cine putea spune că nu mă făceam singur unealta acelei morți căutate, dorite de cineva? Cel puțin așa încercam să mă conving pe mine... Adila ar fi trebuit să se omoare, în ciuda credinței, în ciuda fricii de iad... Dar ea se ruga, se ruga tot timpul, se ruga chiar și atunci când păcătuia. Mătăniile bătrânelor... Noroc că lumea le disprețuiește, nu le bănuiește puterea...

La șaptesprezece ani am obținut diploma de bacalaureat. Ministeriatul lui Combes dădea serioase lovituri bisericii Franceze. Deodată am avut îndoieli mari asupra vocației mele. Preotul din Liogeats și doamnele Du Buch nu numai că nu mi-au adresat cel mai mic reproș dar chiar s-au hotărât să-și asume ei cheltuielile studiilor pe care aveam ambiția să le urmez la universitate. În timpul acestei ultime vacanțe nu am părăsit deloc castelul. Acolo luam toate mesele. Adila își pierduse înfățișarea tinerească. Obeză, astmatică, nu înceta să ne copleșească, pe Mathilde și pe mine, cu o supraveghere de sub care reușeam totuși să scăpăm, biata fată fiind deseori chemată în diverse case ale parohiei. Începea să-mi înțeleagă limpede jocul dar eu eram opera ei, ea așa credea: nu i-ar fi venit vreodată ideea că ar putea avea dreptul să-mi adreseze cel mai mic reproș.

Am plecat la Bordeaux și m-am înscris la facultatea de litere. Cu ce primeam de la binefăcătorii mei abia puteam să-mi plătesc casa și masa. Eu, care visasem o viață liberă și fericită, m-am văzut deposedat de tot, într-o cameră sărăcăcioasă din strada Lambert în cartierul Mériadeck. Mi s-ar fi părut normal să primesc un ajutor din partea Adilei; dar bani de buzunar nu i se dădeau de loc și tot ce îmi parvenea de la ea era ciupit de la săracii ei.

Trebuie să fiți drept, domnule abate, și să nu neglijați în treacăt circumstanțele atenuante. Nu puteți ști cum suferă de frig și de foame un student de optsprezece ani fără familie. Unei prostituate care locuia în aceeași casă i s-a făcut milă de mine. O chema Aline. Din când în când schimbam două vorbe pe scară. Am avut gripă și ea m-a îngrijit. Așa a început. Își nota tot ce cheltuia. Dar n-aveam niciodată destui bani ca să scap. Aline era foarte tânără și încă fragedă. Patronul unui bar s-a îndrăgostit de ea și a instalat-o într-una din căsuțele acelea fără etaj care la Bordeaux se numesc „échoppes”[2]. Fără portar. Niciun motiv să te temi de indiscreții: era situată pe partea dinspre docuri, în fața depozitelor unui negustor de lemn.

O parte din zile mi le petreceam acolo iar restul timpului la biblioteca orașului, unde totul mi se părea bun... (Oare ce nu citisem în vremea aceea?) Seara mă duceam la cafeneaua din fața Teatrului Mare. În ochii mei acesta era cel mai luxos loc din lume. Orchestra cânta Werther (fragment) și La Berceuse de Jocelyn[3]. După primele săptămâni de chin simțeam nevoia de căldură, de mâncare, de băutură. Mai târziu am învățat să nu-mi fie rușine ci să înțeleg ceea ce poți simți atunci când o femeie îți plătește toate cheltuielile. Totul a durat până în primăvară. Într-o zi patronul, prevenit de o scrisoare anonimă, ne-a surprins. Pe Aline a iertat-o. Pe mine m-a azvârlit în stradă, după o chelfăneală ale cărei urme le-am păstrat multă vreme după aceea.

Aș vrea să sar peste aceste etape. Și totuși trebuie să spun tot însă fără să insist, în stilul unui proces verbal, de teamă ca dezgustul să nu vă împingă să aruncați foile acestea. Vacanța de Paște m-a dus iarăși la Liogeats. Mathilde, rămasă orfană, își termina studiile la un colegiu din Brighton. Îmi petreceam zilele singur cu Adila. Este suficient ca să înțelegeți în ce a constat crima mea. Una e să ademenești o tânără și alta să încerci să o corupi. După ce am plecat, Adila atât de sinceră până nu demult, născocea minciuni și găsea pretexte ca să plece la Bordeaux și să-mi aducă bani. O făceam să aștepte mult ceea ce dorea. În ciuda rugăminților mele refuza să revendice partea care i se cuvenea din averea tatălui ei. Acum mă cunoștea, era singura care mă cunoștea și se străduia să joace cât mai subtil. Biata grăsană Adila! La Liogeats fugea de toată lumea. Doamna Du Buch se tânguia și făcea slujbe la biserică „pentru ca Adila să-și regăsească credința”. Totuși, asupra unui punct anume biata fată îmi ținea piept: îmi era imposibil s-o fac să ceară banii pe care mama ei îi deținea pe nedrept. Câteodată a trebuit chiar să strâng hățurile, într-atât era de aproape să-mi scape.

Într-adevăr, deși o înjosisem în asemenea hal, nu era disperată. În măsura în care un om nu este disperat, nu-i așa, domnule abate, toate crimele nu așază între el și Dumnezeu decât spațiul unui cuvânt, al unui suspin. Asta știam. Știam și că aștepta să-mi satisfac stagiul militar, că se bizuia pe această despărțire forțată:

— Atunci chiar va trebui să renunț la tine, îmi spunea. Am să mă ascund și nu într-o mănăstire ci în cocina unei mănăstiri, sau chiar la „Les Filles Repenties”[4]...

— Nu, îi răspundeam, oricât de departe ar fi garnizoana o să vii iar și o să te ții scai de mine și...

Dar nu vă reproduc aceste cuvinte care-mi ieșeau din gură de parcă nu eu le-aș fi rostit.

Știam dinainte că nu o să fac stagiul militar: asupra multor puncte îmi fuseseră date avertismente, asigurări interioare, niciodată dezmințite. Și într-adevăr, la douăzeci de ani am fost atins de o pleurezie fără gravitate reală, ale cărei urme le-am păstrat mult timp. Așa am scăpat de cazarmă. Cam în aceeași perioadă a murit tata. În fiecare an de vacanță, le anunțam cu pompă binefăcătorilor mei imaginare reușite la examene. În realitate, nici măcar nu mă mai duceam să mă înscriu. Niciun băiat din Liogeats nu frecventa facultatea și astfel am putut să joc această comedie până la capăt, fără să fiu demascat.

Într-o bună zi m-am simțit destul de stăpân pe Adila ca să mă prefac că o părăsesc dacă ea n-ar fi consimțit să-și revendice moștenirea. Rupsese definitiv legăturile cu ai ei și trăia singură la Bilbao. Nici chiar eu nu știam că fusese însărcinată. Săraca fata aranjase această ruptură ca să poată naște în străinătate. Îmi era ușor să mă lipsesc de ajutorul ei din momentul în care o scrisoare a Alinei îmi aducea la cunoștință moartea subită a cafegiului ei și faptul că era liberă, îi lăsase el direct o parte din avere? Oare contribuise și ea la acest lucru? Am avut proasta inspirație să mă arăt discret asupra acestui punct într-o perioadă în care ea nu punea la îndoială nimic și ar fi înghițit momeala. Mai târziu, când am înțeles ce interes aveam s-o păstrez, a fost în gardă și n-am putut să mai scot nimic de la ea.

Am regăsit o Aline îmburghezită, stând într-un apartament, având în serviciu o femeie și făcând pe doamna. Mi-a subînchiriat la etajul trei o cameră în care nu stăteam cine știe ce. Chirie nu-i plăteam. Aline devenise femeie de afaceri. Avea interese în mai multe „case”. Liniștiți-vă, și peste asta o să trec repede. Ajunge să știți că m-a făcut asociatul ocupațiilor și beneficiilor ei. Mai mult ca oricând în viața mea, peste această perioadă trebuie să trec în goana mare. Nu întoarceți capul, domnule abate, dacă nu vreți să fiți preschimbat într-o statuie de sare. Aline avea geniul șantajului: era un joc periculos însă aveam destule înțelegeri cu poliția. Tocmai asta ne-a obligat să renunțăm în 1914: prietenii noștri erau lihniți de foame și au omorât găina care făcea ouă de aur.

Între timp, în ianuarie 1913 Adila, singura ființă care mă cunoștea cu adevărat (și poate tocmai de aceea îmi arăta o milă care făcea să-mi înghețe sângele în vine), Adila deci mi-a anunțat nașterea fiului nostru Andrès și mi-a vorbit de căsătorie. Se făcea luntre și punte să obțină consimțământul mamei sale, foarte șubrezită în perioada aceea.

Însă atâta timp cât puteam să duc o viță îmbelșugată lângă Aline îmi refuzam această căsătorie care era totuși măreață. Ideea unei vieți în comun cu Adila mă îngrozea: nu că nu aș fi fost foarte atașat de ea în fond; dar lângă ea mă cuprindea o rușine fără margini, tocmai pe mine căruia nu-i mai era rușine de nimic! Îmi apărea mereu așa cum o cunoscusem odinioară, fata trupeșă, sănătoasă și fericită din Liogeats, slujitoarea lui Dumnezeu, prietena săracilor, pe care eu o umilisem – o umilisem dar n-o făcusem să dispere. Nu a disperat niciodată.

Căsătoria a avut loc mai târziu, în plin război. Am fost într-o anumită măsură obligat la acest lucru ca să scap dintr-o situație din care nu exista altă ieșire. O comisie de revizie mi-a prelungit scutirea și la începutul lui 1915 am plecat la Paris cu Aline. Acolo am câștigat mulți bani datorită unor operații de care n-am curaj să vă vorbesc. Niciodată traficul de stupefiante nu a fost mai înfloritor: cantități mari de cocaină veneau din Germania prin Olanda... Ce trebuie să știți ca să înțelegeți tot ce va urma este că anumite povești care ar fi putut să mă ducă foarte departe m-au predat Alinei legat fedeleș. Da, din 1915 acționez doar sub comanda ei: din anul acela ea nu a mai fost numai fata îndrăgostită care mă îngrijise într-o cameră pe strada Lambert, în Mériadeck. N-a mai fost nici măcar patroana chibzuită care mă făcuse partener de afaceri. Alcoolul a fost viciul ei din totdeauna și în voia lui se lăsa de la o zi la alta din ce în ce mai mult. Ajunsese chiar să nu se mai ocupe de propria ei întreținere. Pe mine conta. Iar dacă eu vă jur că avea mijloace prin care să mă pună în mișcare o să mă credeți pe cuvânt, nu-i așa? Nu o să cereți precizări?

Exista deci – și există și astăzi – în viața mea o femeie care își ducea zilele culcată în pat, cu o sticlă de Pernod și un pahar la căpătâi, ocupată cu cititul romanelor polițiste. Nu se mai spăla, treaba nu i-o mai făcea nimeni. Nu o să vă descriu cum arătau cearceafurile sale brodate, cămășile de mătase rupte, acoperite de pete. Pretutindeni pahare murdare, sticle goale; și ea... Și tocmai mie trebuia să mi se întâmple. Cum fusesem tras pe sfoară, domnule abate! Cu toate acestea primisem o promisiune, o asigurare interioară; totul trebuia să-mi reușească pe pământ (o să mă credeți nebun). Și este adevărat că într-un fel anume totul îmi reușise până atunci, trăisem o viață privilegiată. Într-o perioadă în care atâția băieți de vârsta mea sufereau și mureau în noroiul de pe front eu eram la adăpost, câștigam bani... „Dar nu e vina mea, îmi spunea această voce, că te-ai lăsat prins între aceste două femei. Însoară-te cu cea bogată și o să poți să te descotorosești de cea săracă, cea de care depinzi...” Și știu prea bine că numai noi ne vorbim nouă înșine...

O scrisoare scurtă a prevenit-o pe Adila că eram hotărât să mă însor cu ea. Către Paște am părăsit Parisul. Îmi amintesc sosirea la Liogeats, într-o seară. Nu mă aștepta nimeni. Bucătăreasa mi-a spus că Adila își petrecea noaptea la căpătâiul unui muribund, în punctul medical pe care familia ei îl ținea în vechea școală liberă.

A doua zi dimineață, după ce a bătut la ușa camerei mele, a intrat. Slăbise mult și sub boneta de infirmieră părea mai puțin urâtă. Dar îmbătrânise atât de mult femeia aceasta care se apropia de patruzeci de ani încât am rămas șocat. În primul moment m-a cuprins groaza gândindu-mă la căsătoria noastră căci, deși aveam treizeci și doi de ani pe atunci, nimeni nu mi-ar fi dat mai mult de douăzeci. Adila mă privea fără să spună nimic. Eram culcat și mă vedeam în oglindă așa cum îi apăream acestei femei bătrâne cu care trebuia să mă însor. Stătea în picioare, cât mai departe cu putință, și nici măcar nu încercase să mă sărute. Mi-a spus că îl lăsase pe micul Andrès la Bilbao cu o doică și că era tare drăguț. Ce mă interesa acest copil! Îmi aduc aminte că fereastra era larg deschisă; soarele de Paște îmi scălda patul și în stejarii desfrunziți se chemau pițigoii: atâta tinerețe și bucurie afară, în ciuda masacrului organizat, o lume plină de dragoste; iar eu o priveam pe femeia acesta, ceea ce mi-a hărăzit soarta. O șuviță de păr aproape cărunt îi ieșea de sub bonetă. Avea ochii plecați și o expresie pasivă, cu intenția evidentă de a nu mă privi. N-am mai putut să mă abțin. Am bâiguit:

— Ți-ai atins scopul... Crezi că m-ai cumpărat... îți închipui că îți aparțin... O să vezi tu! O să vezi!

Și-a ridicat ochii. Am avut întotdeauna puterea de a citi în sufletul oamenilor: privirea aceasta nu exprima nicio poftă nemăsurată și de altfel niciun sentiment violent. M-am dat jos din pat fără ca ea să-și coboare pleoapele. Am înaintat către ea; era sprijinită de ușă și-și mișca buzele. Devenise atât de palidă încât am întrebat-o dacă îi era frică de mine. A aprobat din cap.

— Atunci de ce te măriți cu mine?

— Trebuie. Din cauza lui Andrès.

— Cu toate acestea, nu mă mai iubești?

A făcut un gest vag.

— Ți-e groază de mine?

— Nu, a protestat ea, de ceea ce se află în tine.

— De ceea ce se află rău în mine? E opera ta, o știi prea bine!

Ah! Lovisem în sfârșit acolo unde trebuia. A scos un geamăt.

— Eram încă un băiețandru, adu-ți aminte, un copil nevinovat, Adila... un seminarist...

Ochii i s-au umplut de lacrimi... Această biată figură blândă exprima groaza. Și dintr-o dată am văzut-o cum se prăbușește pe parchet. Iar eu în picioare în pijama – vă dați seama, nu? – o priveam. Își ascunsese capul în mâini. Corpul ei masiv era scuturat de hohote de plâns. Dacă există un sentiment cu desăvârșire străin de mine, acela e milă, chiar față de o ființă de care mă uneau atâtea legături... Ei bine, în momentul acela simțeam pentru ea o milă... cum să vă spun, domnule abate? o milă supranaturală. Și nu o numesc așa la întâmplare. Am protestat fără voia mea:

— Nu, nenorocito, nu, nu mă crede. Ce? Ce tot spui acolo?

M-am aplecat spre ea, îndepărtând cu mâna acea șuviță căruntă lipită de frunte și am încercat să deslușesc cuvintele care îi scăpau între două hohote. În cele din urmă am auzit: „Cu piatra de moară de gât...”

Își repeta amenințarea lui Isus către cei care l-au revoltat pe unul din copiii care credeau în el: „Ar merita să li se agațe de gât o piatră de moară...” O pornire de care nu m-am putut apăra m-a aruncat în genunchi, lângă ea. Am cuprins-o în brațe:

— Nu fată dragă, amenințarea nu e pentru tine. Căci eu nu am fost unul din copiii ai căror îngeri îl privesc pe Atotputernicul în față. Niciodată nu am fost unul din acei copii. Oricât de departe aș privi în trecut, descompunerea e instalată în mine și mă amuzam trezind în tine o tulburare... Vârsta pe care o ai nu înseamnă nimic... Ceea ce mi-a fost dat de când am venit pe lume nu este inocența, ca la atâția alți oameni, ci masca inocenței. Printre genele mele de copil observam atent ispita pe care o trezeam în carnea ta, în inima ta. Cu desfătare, mă simțeam de temut pentru bietul tău suflet. Aveam conștiința faptului că eram o momeală. Gustul propriei mele otrăvi îmi umplea gura. Te apropiai de carnea acesta blestemată. Te învârteai în jurul acestei false nevinovății. Avansurile tale șovăitoare, felul în care dădeai înapoi, felul în care te întorceai spre mine, nimic nu-mi scăpa. Copil cu inima de gheață, mă jucam cu tine, biată fetiță. Prin urmare, nu te neliniști. Dintre noi doi eu am fost ispititorul, eu am fost cel mai puternic și cel mai în vârstă. Ce bătrân eram la șaisprezece ani! Bătrân de când lumea! Iar tu, în ciuda celor șapte ani cu care erai mai mare decât mine, ce suflet de copil aveai!

Ea se ridicase și stătea rezemată de perete. Văd și acum chipul acela tumefiat, șuvițele care ieșeau de sub boneta albă. Aud și acum cântecul păsării cățărătoare, piuitul pițigoilor, sturzii care în trecere se încurcaseră în iederă... Era o dimineață din săptămâna sfântă... Un moment din viața mea în care n-am făcut rău, domnule abate, în care am făcut bine, în care am oprit acel suflet aflat pe marginea prăpastiei... Contrar voinței mele, desigur, contrar voinței mele... și a altcuiva, deasemeni.

— Trebuie să fugi, trebuie să scapi de mine! îi repetam. Profită de clipa asta. Salvează-te!

Clătina din cap privindu-mă cu o dragoste profundă. Din când în când o scutura câte un fior dar nu mai plângea. Pe când repeta într-una „imposibil” mi-am regăsit vocea obișnuită și i-am spus:

— Nu te-ai vindecat de mine?

S-a îndreptat ca și cum aș fi înțepat-o. Am insistat:

— Dacă te-ai fi vindecat, ai fi plecat în lumea largă, ai fi fugit de mine. Oare știi ce te așteaptă?

Mi-a răspuns că știa.

— Crezi că mă cunoști... habar n-ai de ce sunt în stare... (ca și cum eu aș fi vrut, ca și cum trebuia ca Adila să devină soția mea în cunoștință de cauză).

— Cum să nu știu?

Pusese această întrebare cu o vece surdă în care mi s-a părut că disting o nuanță de dezgust. Am devenit furios:

— N-o să mai fii așa de mândră după ce o să se întâmple.

Mă privea fix, cu capul sprijinit de perete.

— Abia aștept să se îndeplinească, a murmurat. Cel mai greu o să fie să o previi...

Și după ce am întrerupt-o brutal a continuat:

— Nu, nu e vorba de mama, pe ea am pregătit-o de multă vreme; vestea n-o s-o uimească. Nu, mă gândeam la Mathilde...

De ce îmi vorbea de Mathilde?... întotdeauna evitaserăm amândoi să-i rostim numele. Mi-am amintit că era în Anglia. Ce ne interesa pe noi Mathilde? Am fi pus-o în fața faptului împlinit. Adila reluă în șoaptă:

— Se întoarce mâine.

Privea în gol. Lacrimi îi șiroiau pe obraji.

— Ar trebui să-i spunem...

— Ce-o privește pe ea? Nu e decât verișoara ta. Ați trăit în aceeași casă, se înțelege... știi că o să te iau cu mine la Paris?

Mi-am mușcat buzele, supărat că m-am dat de gol și că n-am așteptat să ne căsătorim ca s-o anunț pe Adila că voiam să plec din Liogeats. Dar mi-am dat seama că vestea o lăsa rece. Privea căsătoria ca și cum ar fi trebuit să se arunce în mare. A murmurat:

— La Paris sau altundeva...

— Da, ai dreptate: la Paris sau altundeva, o să fii cu mine, o să fii soția mea, soția acestei ființe pe care o ai în fața ochilor, carne din carnea mea.

Și în timp ce ea spunea pe un ton încet „Sunt deja...” am insistate

— Dăruită toată mie, Adila. Proprietatea mea. Singură. Iar între tine și mine nimeni.

Am avut sentimentul că nu o dominam. Mi-a susținut privirea și a protestat cu fermitate:

— Nu, nu voi fi singura. Nici acum nu sunt. Dacă aș fi, de mult timp aș fi plecat de lângă tine la celălalt capăt al lumii sau pe lumea cealaltă.

Nu am găsit niciun răspuns. După o pauză a vorbit din nou:

— Am să vorbesc cu mama... Cât despre Mathilde, e peste puterile mele. O să-i dai vestea chiar tu... și cât mai degrabă... chiar și mâine. Trebuie ca totul să se termine repede... De ce nu la Paris, din moment ce domiciliul tău legal acolo e?

— Nu, am protestat. Vreau o căsătorie cu pompă aici. Vreau să treci prin Liogeats în rochia albă. Vreau să asiste toată lumea de aici la triumful meu... Un triumf de pomină, nu? Unii încă se mai îndoiesc de ce s-a întâmplat. Trebuie să te aștepți la jigniri, draga mea. Cu atât mai rău! Vreau o nuntă frumoasă în biserica din Liogeats.

— O s-o ai, o s-o avem.

Nu mă scăpa deloc din ochi și respira repede.

Nu am mai văzut pe nimeni toată ziua. Nu îndrăzneam să mă aventurez în satul plin de văduve, de mame care-și pierduseră copiii. Toate casele erau în doliu, toate familiile trăiau în încordare. În vremea aceea oamenii nu puteau suporta să vadă un civil tânăr și întreg. Într-adevăr, reformarea mea era legală; așa cum se observa din auscultare și din radiografie, starea unuia dintre plămâni înlătura orice dubii. Însă ciudat era că nu simțeam nicio tulburare, nicio oboseală; mă bucuram de o sănătate de fier. Găsiți ce explicații doriți, domnule abate. Eram apărat în mod straniu, trebuie să recunosc, eram la adăpost... Și totuși, pe măsură ce destinul mi se contura, mă înspăimânta.

Mi-am petrecut ziua hoinărind prin grădină. Adila se dusese înapoi la spital. Mama ei nu mai cobora la masă de vreo câțiva ani. Numai ferestrele bătrânei, dinspre fața principală a castelului, aveau obloanele deschise; toate celelalte erau închise. În partea de vest am văzut o servitoare care spăla geamurile de la camera Mathildei, care comunica cu cea a Adilei.

La prânz am primit de la Aline o scrisoare poruncitoare și amenințătoare; dar eram liniștit. Avea tot interesul să nu-mi ratez căsătoria și nu aveam de ce să mă tem din partea ei atâta timp cât nu pusesem mâna pe biștari. Numai atunci ar fi atacat. Tremuram la gândul acesta încă dinainte. Oamenii ca dumneavoastră, domnule abate, se întreabă cum oare ajung cei de teapa mea la ideea de a lichida o ființă care-i deranjează. Totuși, chiar din perioada aceea una din preocupările mele constante era să descopăr un mijloc de a mă descotorosi de Aline. Aveam o imaginație fertilă: mi-am petrecut viața lichidând-o în gând; câte romane polițiste aș fi putut scrie cu tot ceea ce născocisem! Dar crimă perfectă nu există. Și pe uimă Aline, călită de mult timp în jocul periculos al șantajului, era mereu neîncrezătoare. Îmi vorbea deseori de ispita care mă muncea ca de un lucru care mergea de la sine și-mi explica de ce nu o voi ucide, de ce nu puteam s-o ucid: după patruzeci și opt de ore aș fi fost bănuit și arestat; totul mă învinuia. De altminteri, îmi repeta adeseori, lăsase în mani de încredere documentele care urmau să atragă de la început atenția justiției asupra mea. Cățeaua mă convinsese în cele din urmă că aveam tot interesul să rămână în viață și că, dacă i s-ar fi întâmplat vreo nenorocire, aș fi un om pierdut chiar dacă aș fi fost nevinovat.

Ziua aceea s-a scurs prin codrii sălbatici și desfrunziți care nu știau cine sunt deși mă cunoșteau din copilărie. Numai un om ca mine poate iubi cu patimă acest univers adorabil care n-are nici priviri și nici conștiință cu care să ne judece... Această lume înmiresmată, plină de animale și de stele, care nu știe că există sfinți și blestemați, ființe salvate și ființe pierdute. Îmi amintesc că în ziua aceea, pe la ora trei, m-am întins la soare pe un pin doborât al cărui trunchi uriaș ciuntise stejarii în cădere. Chircit în mirosul acesta de scoarță jupuită mă încălzeam nevinovat ca o vulpe, ca un jder. Natura nu-mi cerea socoteală: tot ceea ce trăiește împotriva ei, tot ceea ce se amestecă în viața sa cea mai intimă se sfâșie reciproc. Eram unul din miile de devoratori care la aceeași oră își încălzeau la soare penele, blana, elitrele. Nu sufeream; suferința mea se oprise prin minune... Pentru că trebuie să știți, domnule abate, durerea aceasta atroce, conștiința permanentă a unei detenții veșnice nu se întrerupe niciodată. Cu toate acestea, în aceea perioadă nu-mi ajunseseră la urechi vorbele pe care mi le-a spus într-o bună zi unul din confrații dumneavoastră, un preot bătrân cu gură de sfânt, pe care îl întâlneam câteodată pe serpentinele de la Super-Bagnères, în anul în care mi-am făcut cura la Luchon. Da, vorbeam împreună de „prințul acestei lumi”, cum îl numea el... mi-a spus cu o siguranță care m-a înghețat: „Există suflete care îi sunt dăruite lui...” Avea aerul că știe acest lucru din Sursă sigură. Nu îndrăzneam să-i pun întrebări și mă grăbeam să schimb vorba. De atunci l-am căutat pe acest bătrân peste tot ca să-l oblig să se explice. În cele din urmă l-am găsit: murise împăcat cu toată lumea, într-un azil de bătrâni, la Vanves, ducând cu el în mormânt îngrozitorul secret: „Există suflete care îi sunt dăruite lui...”

Mathilde a sosit a doua zi după prânz, fără ca eu să fiu acolo s-o primesc. Toată ziua am auzit-o strigând-o pe Adila, râzând și cântând, în camera ei în care își desfăcea bagajele. Trântea ușile. Mititica, nu se schimbase, la trecerea ei totul se trezea la viață. Eu citeam ziarele la soare când o mână iute mi-a luat pălăria de pe cap. Am auzit un râs pe care l-am recunoscut, dar la început n-am recunoscut decât râsul. Fata aceea înaltă, zveltă, cu talie de rândunică nu semăna de loc cu copilul măsliniu și pricăjit care îmi fusese tovarăș dejoacă. Însă cu atât mai mult nu semăna cu acea Mathilde Desbats în care se transformase, cu doamna Symphorien Desbats, a cărei conștiință nu mai aveți cinstea s-o îndrumați în ziua de azi. Nimic mai puțin tragic, domnule abate, decât Mathilde din perioada aceea. Nu avea înfățișarea impunătoare pe care o știți dumneavoastră dar speriată da, speriată era: rândunică intrată deodată într-o odaie și care se lovește de toate. Prea subțire, colțuroasă... Stând în mijlocul aleii, ca o pasăre care nu rămâne acolo decât o clipită, își legăna pălăria și mă privea fix, cu mișcări ale căpșorului cu părul strâns. Aș putea să vă spun cum era rochia, brațele goale în ciuda vremii încă reci, bilele mari de mărgele din jurul gâtului bronzat. Nu mai eram eu însumi, nu mai știam cine sunt: o duioșie tainică se ridica din străfundurile ființei mele și se întindea asupra vieții mele criminale. Iată-mă redevenit tânăr în fața unei tinere. Nu, nu poate fi cu putință toată această existență trăită în vis. Era încă vremea când ne ascundeam în întinderile acoperite de lemn-câinesc. Adila ne căuta, ne striga pe nume iar eu o țineam în brațe fără s-o strâng și ea își încolăcea brațele pe după gâtul meu. Toată murdăria unei vieți întregi a durat cât un coșmar; mă trezesc brusc, ești încă acolo, mă iubești... Și rămânem în tensiune, Fiecare se străduiește să nu se grăbească... Și deodată ea vorbește:

— Cum nu te-ai schimbat deloc, dragul meu Gabriel! Roșești la fel ca altădată...

Cuvinte fatale: brusc ceața se destramă și îmi revăd viața.

Deci nimic nu lăsase urme asupra mea? Dar în realitate Mathilde nu se înșela deloc: pe vremea când ne jucam împreună eram la fel de pierdut ca astăzi; mă masca doar nevinovăția vârstei... Nu, nu mă schimbasem: orice aș fi putut îndeplini după aceea, nu adăugasem nimic chipului meu adevărat, chipului meu veșnic.

— Nu pari bolnav... și totuși probabil că ești... Da, știu, mi-au arătat radiografia când am făcut ultima călătorie... Acum sunt tare în medicină! Cu toate acestea, e extraordinar cât de bine arăți.

Mi-a controlat temperatura și a părut contrariată că nu mi-o luam în fiecare seară. Am plecat împreună. Fuseseră doborâți mulți pini; defrișările distruseseră ascunzătorile pe care le știam. Apa Balionului, la care odinioară trebuie să ajungem prin desișuri și care curgea pe sub ramurile îngemănate ale arinilor și stejarilor, rămăsese acum fără acoperiș: se înfiora străbătând un teren plat plin de butuci și semănată cu resturi de scoarță.

— Balionul, cel puțin, nu s-a schimbat, spunea Mathilde. Crezi oare că bombardamentele sau gazele au vreo putere în fața pâraielor? Împotriva apei vii nu poți nimic...

— Ba da, fetița mea (întotdeauna îi spusesem fetița mea), poți s-o otrăvești... Uite, am adăugat, „cazemata”[5] noastră e tot acolo!

Știți ce înseamnă o cazemată la noi la Liogeats: un adăpost din care se vânează cu pușca porumbei gulerați. Am intrat în ea ca pe vremuri. Nici eu nu mai voiam să profit de singurătate și nici Mathilde nu se mai gândea la nimic rău. Ne regăsiserăm aidoma copiilor care din totdeauna și-au petrecut vacanța în aceeași regiune: stăteam pur și simplu umăr lângă umăr. Și iarăși mi-am pierdut conștiința identității, în liniștea absolută și în mirosul de ferigi moarte. În ziua aceea aș fi putut să cred despre faptele mele, care nu-mi lăsaseră nicio urmă pe chip, că nici în suflet nu mă însemnaseră cu nimic. Poate că această micuță Mathilde era ea singură nevinovată pentru amândoi? Câteva clipe am fost fericit... da, știu totuși ce este fericirea... până în momentul în care Mathilde a spus:

— Pe Adila, de exemplu, am găsit-o foarte schimbată... de nerecunoscut: o bătrână.

Nu am răspuns. Picăturile de ploaie duruiau pe acoperișul nostru de ferigi și frunze. În imediata noastră apropiere o pasăre țipa foarte strident. Să nu mă gândesc la Adila! Să nu mă gândesc la Adila! Însă, în ciuda eforturilor mele, de acum înainte se găsea între noi. Mathilde mă întreba cu ce mă ocupam și voia să știe de unde aveam bani. Răspundeam cu prudență și cu un tremur secret. Era o fetiță practică, abilă în afaceri, cum sunt atâtea pe la noi și pe care le depistam cu destulă greutate. Din fericire, o parte din aranjamentele mele puteau fi dezvăluite. În vremea aceea puteai să cumperi orice, depozitai și vindeai peste o lună, cu un profit serios. Mathilde strâmba din nas; era ceea ce ea numea „a trăi din expediente”.

— Nu te-ai gândit niciodată, m-a întrebat, să pleci din Paris și să vii înapoi la Liogeats?

— Și la Liogeats ce-aș face?

— Știu și eu! Caută…

Privirile ni s-au încrucișat în întunericul din cazemată.

Ploaia se oprise. Pământul îmbibat ne învăluia în mirosul și în răcoarea sa... Dar ne țineam de cald reciproc. Știam ce îmi oferă. Înțelegeam... Prea târziu! Doar sacrificând-o pe Adila... De fapt nici n-ar însemna un sacrificiu: Adila nu mă mai iubea, în ochii ei căsătoria nu mai era decât un fel de reparație, împotriva mea nu avea nicio putere...

— Ai putea, de pildă, să te ocupi de proprietățile mele?

— În ce calitate?

A ocolit întrebarea, a vorbit aiurea despre Brighton, despre două prietene australiene ai căror părinți pieriseră la bordul unui vas torpilat. Deodată m-a întrebat dacă știam de ce se întorsese în Franța. Era vorba de un proiect de căsătorie cu unul din verii lor, Symphorien Desbats, mai mare decât ea cu douăzeci de ani dar care se ocupa de proprietățile Mathildei de pe vremea când trăiau părinții ei.

— Încă nu ne-am hotărât, a reluat ea. Dar dacă răspunsul va fi „nu”, așa cum cred, n-o să pot să anunț un om căruia îi datorez atât de mult printr-o scrisoare...

Reîncepuse ploaia. Am alergat către casă. Am luat-o de mână cum făceam în copilărie; dar acum era mai iute decât mine. Așa am intrat în vestibulul întunecos. Furtuna bubuia slab. Am văzut un mantou de infirmieră aruncat pe un fotoliu.

— S-a întors Adila, a spus Mathilde. Eu nu îndrăznesc s-o strig. Are aerul că fuge de mine... Știi tu cumva dacă are vreun motiv să fie supărată pe mine? Poate crede că nu i-am scris destul...La urma urmei, nu eram chiar atât de intime! După ce o să mă mărit o să pot să am și eu viața mea...

— Castelul este în coproprietate?

— Sper să ies din povestea asta. De altfel nu țin la castel... Dacă vrea Adila să-l păstreze...

— Locuința domnului Desbats din piață e sinistră...

Mi-a răspuns cu o voce tremurătoare „că nu era vorba să stea la domnul Desbats”. Ca de fiecare dată când era furtună, curentul electric era întrerupt. Stăteam în picioare și în jurul nostru se făcea simțită scurgerea în amurg. Am auzit pași la primul etaj. Eram pradă unei dorințe nebune, absurde: să vorbesc chiar atunci cu Adila și să o azvârl imediat peste bord. Îmi era imposibil să mai rămân fie și pentru o clipă în nesiguranță: voiam să am în sfârșit cale liberă, să pot în sfârșit să fiu fericit! Aș înlătura toate piedicile; deja mă aruncam asupra lor cu gândul, ca un nebun. Ah! și Aline? Însă Mathilde era la fel de bogată ca Adila... Puteam să sustrag suma care trebuia ca să-i închid gura Alinei... Dar nu: știam prea bine că nimic nu o va împiedica pe ticăloasă să mă șantajeze până în mormânt. Odată căsătoria încheiată, aș avea timp să mă gândesc și la asta. Numai fericirea, fericirea asta nesperată mi-ar da curajul să o reduc pe Aline la tăcere, la tăcere veșnică. Da, dintr-o dată, chiar în secunda aceea, în acel hol de castel de la țară, lângă fata aceasta care respira repede, eram hotărât să comit această ultimă crimă: o ultimă crimă prin care să-mi câștig dreptul de a nu mai comite altele. Încă o crimă și s-ar fi terminat.

Ploua zgomotos, furtuna răbufnea și totuși nu auzeam nimic altceva decât gâfâitul ușor al Mathildei. Mâinile mele șovăitoare s-au întins în întuneric.

— Dintotdeauna, a murmurat. Și tu?

O țineam în brațe, atent la pașii grei de deasupra capetelor noastre: Adila... Să scap de Adila imediat... Nu mai puteam să trăiesc în nesiguranță nicio clipă. Am îndepărtat-o cu blândețe pe Mathilde și i-am spus să meargă să mă aștepte la ea în cameră.

Am intrat la Adila fără să bat la ușă, ca un hoț. Se plimba de-a lungul și de-a latul camerei, rugându-se totodată: era acel du-te-vino pe care îl auzeam în hol. Pe cămin erau aprinse câteva lumânări. A părut speriată când m-a văzut și s-a oprit, cu mătăniile încolăcite în jurul încheieturii.

— Voiam să-ți vorbesc înainte de cină (ce voce blândă aveam! Blândețea ei mă mira și pe mine). M-am gândit mult după discuția noastră de ieri. Ți-am făcut destul de rău, biata mea Adila. Căsătoria acesta ar fi o nebunie...

A făcut un gest de lehamite:

— Ce rost are să mai vorbim despre asta? Ce-am avut să ne spunem ne-am spus.

Am îngăimat, deja cuprins de mânie:

— Și eu ce fac? Cu mine cum rămâne? Cum rămâne cu fericirea mea?

Adila se întorsese și mă privea cu o atenție profundă.

— Fericirea ta? Înseamnă averea mea... proprietățile mele...

Pe ce ton degajat a rostit cuvintele acestea! Am protestat spunând că puțin îmi păsa de banii ei. În zadar am încercat să mă stăpânesc:

— Pot să am și eu o proprietate la fel de frumoasă și chiar mai frumoasă decât a ta. Și în același timp să mă însor cu o femeie care să nu fie... (urma un cuvânt care îmi scapă din când în când, unul din acei termeni obsceni pe care nu-mi stă în fire să-i rostesc, căci prin natura mea am oroare de ei. Și totuși, în anumite ocazii nu vă închipuiți ce îmi vine la gură...)

Adila m-a întrebat cu voce tremurătoare:

— Care femeie? Mathilde? Aveam unele dubii. Simțeam însă că o să vină și asta, a adăugat cu un aer îndurerat. Și apoi, foarte calmă: Ei bine nu, dragul meu, la asta o să trebuiască să renunți. Și pe când eu bolboroseam „cine mă obligă?”, mi-a răspuns că avea ea suficiente mijloace...

— Hai, fii serioasă! o să te pierzi și pe tine...

Atinsesem apogeul unei crize ale cărei consecințe le suportase deseori. Însă nu ceda deloc și îmi susținea privirea:

— Nu mă mai înspăimânți, mă aștept la orice. Ascultă-mă bine daca trebuie o să iau cu plăcere asupra mea sarcina salvării Mathildei. Dar tot n-ai înțeles că nu mai am nimic de pierdut și nimic de câștigat, că am pierdut sau am câștigat totul... că nu mai poți să-mi faci niciun rău?

Mi-am ridicat mâinile spre gâtul său mare și alb:

— Și de asta ce zici, nici de asta nu ți-e frică?

A clătinat din cap:

— Nu Gabriel, pentru că ți-e prea frică ție însuți...

Am ezitat să mă arunc asupra ei când ieșea. A mers până la scară însă nu ca să scape de mine, așa cum crezusem la început; căci am auzit că o strigă pe Mathilde cu o voce puternică.

Pasul ușor al fetiței făcea să scârțâie treptele. Mă țineam cât mai departe de fereastră și Mathilde nu m-a zărit imediat după ce a intrat. I-am auzit vocea:

— Ești acolo, Gabriel?

În acest timp Adila închisese ușa din nou.

— Gabriel și cu mine nu mai putem amâna să-ți anunțăm o veste mare. Îmi promiseseși că o să-i comunici chiar tu Mathildei, Gabriel...

Probabil că la început tânăra fată a crezut că i-am povestit verișoarei sale ce se întâmplase între noi și că Adila răspunsese anunțându-și propria logodnă.

— Am întâlnit fericirea, a spus Mathilde râzând, fiecare în felul ei... Dar spune-mi imediat cum îl cheamă, Adila... îl cunosc?

— Draga mea, nu ghicești? Este aici în cameră...

Vorbea prudent. Ca prin vis am auzit-o pe Mathilde repetând:

— Cum? Ce glumă-i asta?

Așteptam să se termine totul când, deodată, tânăra fată m-a întrebat:

— Nu-i adevărat, nu-i așa, Gabriel?

Am bâiguit:

— Sper că nu...

Atunci Adila, ca și cum ar fi repetat o lecție, a conchis pe un ton neutru că nu puteam să neg, că eram promiși unul altuia. Mathilde îmi șoptea:

— Își bate joc de tine? Răspunde! Răspunde, ce mai stai!

Am făcut un gest vag de refuz. Auzeam cuvintele gâfâite ale Mathildei fără să le dau nicio semnificație