Therese Desqueyroux

Doamne, fie‑ți milă de nebuniși de nebune, îndurâ‑te de ei! O, Creatorule, pot exista oare monștri în ochii aceluia care singur știe de ce exista asemenea făpturi, cum s‑au făcut așa și cum ar fi putut să fie altfel?...

CHARLES BAUDELAIRE

Mulți vor spune, Thérèse, că tu nici nu exiști. Eu însă știu că exiști, eu care de ani întregi te urmăresc și adesea, când trec pe lângă tine, te opresc și îți smulg masca de pe obraz.

Îmi amintesc că eram încă un băiețandru când, în atmosfera înăbușitoare a Curții cu furi, ți‑am zărit fața mică, palidă, cu buzele strânse: soarta ta era în mâinile unor avocați mai puțin necruțători decât cucoanele împopoțonate din sală.

Mai târziu te‑am regăsit în salonul unui conac sub înfățișarea unei femei tinere, cu privirea rătăcită, enervată de grija permanentă și de atențiile cu care o înconjurau niște bătrâne, desigur rude apropiate, și un soț cam naiv.

— Ce‑ofi având?, se mirau ei. Doar nu‑i lipsește nimiciți satisfacem orice dorință...

De câte ori, de atunci, nu ți‑am admirat mâna poate puțin prea mare, pe care îți sprijineai fruntea largă și atât de frumoasă! De câte ori nu te‑am observat cum te învârteai după gratiile vii ale familiei, ca o lupoaică în cușcă, și mă sfredeleai cu o privire rea și tristă.

Pe mulți îi va mira faptul că imaginația mea a putut crea o făptură și mai odioasă decât toți ceilalți eroi ai mei. Dar voi izbuti eu oare vreodată să spun câte ceva despre ființele din care virtutea parca șiroiește și au inima deschisa, ca în palmă? Oamenii virtuoși, inimile deschise, n‑au istorie; eu o cunosc însă pe aceea a inimilor îngropate adânc într‑un trup de tină cu care s‑au contopit.

Aș fi vrut ca durerea să te îndrepte spre credință, Thérèse, și multă vreme am dorit să devii demnă de a purta numele de Sfânta Locusta1. Dar și atunci, unii – chiar dintre aceia care cred că sufletele noastre chinuite își pot răscumpăra păcatele – s‑arfi indignat ca în fața unui sacrilegiu.

Acum, când te părăsesc pentru totdeauna pe strada pe care o bați, păstrez speranța că nu mai ești singură.

1 Locusta – vestită otrăvitoare în Roma antică. A fost executată.

I

Avocatul deschise o ușă. Ceața de afară pătrunse în coridorul dosnic al Palatului de Justiție, unde se găsea Thérèse Desqueyroux, care simți pe obraz boarea ei umedă și o trase adânc în piept. Nu îndrăznea să iasă, de teamă să nu o aștepte cineva. Un bărbat cu gulerul hainei ridicat, care stătuse rezemat de un platan, se apropie, și abia atunci îl recunoscu pe tatăl ei. Avocatul strigă:

— Dosarul a fost închis! – apoi se întoarse către Thérèse: Poți ieși, nu‑i nimeni.

Thérèse începu să coboare treptele umede. Mica piață părea într‑adevăr pustie. Tatăl ei nu o îmbrățișa, nici măcar nu se uită la ea; era preocupat să‑l descoase pe avocatul Duros care‑i răspundea cu vocea scăzută de parcă s‑ar fi temut să nu‑i asculte cineva. Thérèse abia putea desluși cuvintele lor:

— Mâine vom primi confirmarea oficială că dosarul a fost închis.

— S-ar putea să mai avem vreo surpriză?

— Nici gând! Le‑am tăiat apa de la moară.

— După depoziția ginerelui meu totul era limpede.

— Limpede... să zicem... E mai degrabă o chestiune de interpretare.

— De vreme ce el însuși a recunoscut că niciodată nu număra picăturile...

— Știi, Larroque, în astfel de cazuri mărturia victimei... Thérèse interveni răspicat:

— Aici n‑a existat nici‑o victimă.

— Voiam să spun: victima propriei imprudențe, doamnă... O clipă cei doi bărbați o priviră cu atenție pe tânăra femeie care stătea nemișcată, zgribulită; pe fața ei lividă nu se citea nimic. În cele din urmă, îi întrebă unde se afla trăsura. Domnul Larroque lăsase trăsura să‑i aștepte afară din oraș, pe drumul către Budos, pentru a nu stârni comentarii.

Traversară piața; plouase și pe băncile umede se lipiseră frunze de platan. Din fericire se însera mult mai devreme acum, și apoi la drumul către Budos se putea ajunge pe străzile cel mai puțin umblate ale acestui orășel de provincie. Thérèse, cu un cap mai înaltă decât cei doi bărbați, mergea între ei; își reluaseră discuția ca și cum ea nici n‑ar fi fost de față și, pentru că prezența ei fizică îi stingherea, despărțindu‑i, o împingeau cu cotul la o parte ca pe un obiect. Thérèse căută să rămână cu câțiva pași în urmă, își scoase o mănușă, dezgolindu‑și mâna stângă, și începu să smulgă câte puțin mușchi de pe zidurile de piatră pe lângă care mergea. Din când în când trecea pe lângă ea câte un muncitor pe bicicletă sau o șaretă, împroșcând‑o cu noroi și silind‑o să se lipească de ziduri. Dar seara care se lăsa o ferea pe Thérèse de privirile oamenilor, împiedicându‑i s-o recunoască. Mirosul de pâine caldă și de ceață nu mai reprezenta pentru ea doar mirosul familiar al orășelului pe înserate, ci se confunda cu însăși aroma vieții care îi fusese în sfârșit redată. Închidea ochii ca să se bucure din plin de miresmele pământului adormit și ale ierburilor ude, silindu‑se să nu audă glasul omului scund, cu picioare scurte și crăcănate, care nu‑și întorsese nici măcar o dată privirea spre fiica lui; dacă s‑ar fi prăbușit la marginea drumului, nici el, nici Duros n‑ar fi observat, mai ales acum, când nu se mai sfiau să vorbească în gura mare.

— Firește că depoziția domnului Desqueyroux a fost foarte binevenită. Dar să nu uităm nici rețeta: oricum, era vorba de un fals... mai ales că reclamantul era chiar doctorul Pédemay...

— Bine, dar el și‑a retras reclamația...

— Ca să nu mai vorbesc de explicațiile dumneaei: cum că un necunoscut i‑ar fi dat rețeta...

Thérèse încetini și mai mult pasul, nu atât din pricina oboselii, ci mai cu seamă ca să scape de aceeași poveste cu care îi împuiaseră capul săptămâni de‑a rândul; dar era cu neputință să nu audă glasul pițigăiat al tatălui ei repetând:

— I-am spus de atâtea ori: „Găsește altă explicație, neno‑rocito, scornește altceva”...

Într‑adevăr îi repetase aceste lucruri de atâtea ori, încât putea fi cu conștiința împăcată. Atunci de ce se mai frământa? „Onoarea familiei”, cum zicea el, fusese salvată; iar până la viitoarele alegeri pentru Senat nimeni nu‑și va mai aminti de povestea asta. Cam așa se gândea Thérèse în timp ce mergea încet, fiindcă nu avea chef să‑i ajungă din urmă pe cei doi bărbați; dar în focul discuției aceștia se opriră în mijlocul drumului gesticulând:

— Crede‑mă pe mine, Larrpque, trebuie să înfrunți opinia publică. Începe ofensiva în Le Semeur de duminică, afară dacă nu preferi să o fac eu? Ar fi bun un titlu răsunător, de pildă: Un zvon infam...

— Nu, dragul meu, n‑are rost; la urma urmei, ce am putea răspunde? Prea este evident că afacerea a fost mușa‑malizată. Judecătorul de instrucție n‑a cerut nici măcar

O expertiză grafologică. Nu, după mine, cel mai bun lucru este tăcerea, înăbușirea scandalului. Am să mă zbat, n‑am să precupețesc nimic, fiindcă de dragul familiei totul trebuie înăbușit... cu orice preț...

Thérèse nu auzi răspunsul lui Duros, deoarece acum cei doi bărbați mergeau mai repede. Trase iarăși în piept cu nesaț aerul umed al nopții, ca o ființă gata să se sufoce și deodată se pomeni gândindu‑se la bunica ei dinspre mamă, Julie Bellade, al cărei chip nici nu‑l cunoștea. În zadar ar fi căutat cineva în casa familiei Larroque sau Desqueyroux un portret, un daghereotip1 sau o fotografie a acestei femei, despre care nimeni nu știa nimic, afară de faptul că într‑o zi plecase în lume. Thérèse se cutremură la gândul că și ea ar fi putut să fie ștearsă cu desăvârșire din amintirea tuturor și că, mai târziu, micuța Marie, fetița ei, n‑ar fi avut nici măcar posibilitatea să regăsească într‑un album chipul celei care‑i dăduse viață. La ora aceea, Marie adoarme desigur în camera ei de la Argelouse, unde Thérèse va ajunge în puterea nopții și atunci va asculta prin întuneric răsuflarea copilului ei adormit, sorbind‑o, cu buze însetate, ca pe o apă vie.

La marginea șanțului se zăriră deodată felinarele unei călești cu capota lăsată, care luminau crupele slabe ale celor doi cai. Mai departe, în stânga și dreapta drumului, ca un zid întunecat, se înălța pădurea. Între cele două taluzuri, primii pini își împreunau vârfurile, alcătuind o boltă deasupra drumului, care se pierdea în întunericul misterios.

1 Cel mai vechi procedeu fotografic, denumit astfel după inventatorul său, francezul Jacques Daguerre (1787-1851).

Sus, cerul parcă voia să‑și caute un culcuș în desișul crengilor. Vizitiul o privi pe Thérèse cu o curiozitate nestăpânită. Când îl întrebă dacă vor ajunge la timp la gara din Nizan ca să mai prindă ultimul tren, vizitiul îi răspunse să nu aibă nici‑o grijă, adăugând că, oricum, ar fi bine să nu mai zăbovească.

— E ultima oară, Gardère, când mai faci această corvoadă pentru mine.

— Vasăzică doamna nu mai are treabă pe aici? Drept răspuns, Thérèse clătină din cap. Vizitiul însă continua să o soarbă din ochi. Oare toată viața va trebui să suporte asemenea priviri indiscrete?, se întrebă Thérèse.

— Ei, ești mulțumită?

Așadar, tatăl ei binevoia în sfârșit să o ia în seamă. Thérèse îi aruncă o privire scurtă, scrutându‑i fața gălbejită, de hepatic, obrajii năpădiți de o barbă aspră, căruntă, bătând și ea în galben, pe care cădea lumina puternică a felinarelor. Apoi spuse în șoaptă: „Am suferit atât de mult, sunt istovită”... Dar se opri brusc, gândindu‑se că nu are niciun rost să vorbească. El tot nu o asculta, nici măcar nu se uita la ea. Ce‑i păsa lui de starea ei sufletească? Singurul lucru care îl preocupa era faptul că ascensiunea lui către Senat era periclitată, poate chiar compromisă din pricina fiicei sale. („Toate‑s niște isterice, atunci când nu sunt de‑a dreptul idioate” – spunea el despre femei.) Din fericire, n‑o mai chema Larroque, acum poartă numele de Desqueyroux, își zice, și de când știe că a scăpat de Curtea cu Juri respiră ușurat. Dar cum să‑i împiedice pe adversarii săi politici să zgândăre mereu această rană? Chiar mâine îi va face o vizită prefectului. Slavă Domnului, îl are la mână pe directorul ziarului La Lande conservatrice> de când cu tărășenia aceea cu fetițele... Deodată o luă pe Thérèse de braț:

— Hai, urcă‑te în trăsură, e târziu!

Atunci avocatul, poate cu o intenție perfidă, ori poate ca să n‑o lase pe Thérèse să plece fără să‑i fi spus un cuvânt, o întrebă dacă se întoarce chiar în seara aceea acasă, la domnul Bernard Desqueyroux. În timp ce‑i răspundea:

— Firește, soțul meu mă așteaptă...

Thérèse se gândi pentru prima oară de când părăsise tribunalul că într‑adevăr peste câteva ore va trece pragul camerei în care soțul ei, încă suferind, mai zăcea și că, din momentul acela, va începe un șir nesfârșit de zile și de nopți pe care va trebui să le petreacă în preajma lui.

De la începutul anchetei, Thérèse se stabilise în casa tatălui ei de la marginea orășelului și făcuse de multe ori călătoria pe care o hotărâse pentru acea seară; pe atunci, însă, singura ei preocupare era de a‑i da soțului ei informații cât mai precise și, înainte de a se urca în trăsură, asculta de fiecare dată cu atenție ultimele sfaturi ale avocatului Duros privitoare la ceea ce trebuia să răspundă domnul Desqueyroux la vreun nou interogatoriu; dar în perioada aceea, Thérèse nu avea nici‑o strângere de inimă, nu se simțea nici măcar stingherită la gândul că va fi silită să dea ochii cu acest om bolnav, fiindcă pe atunci nu vorbeau despre ceea ce se petrecuse de fapt între ei, ci numai despre ceea ce era important să‑i spună sau să nu‑i spună judecătorului de instrucție. Niciodată cei doi soți nu fuseseră atât de uniți ca în perioada când trebuiau să‑și apere în primul rând fetița, carne din carnea lor, și primejdia care o amenința pe mica Marie îi lega trup și suflet. Se străduiau să ticluiască împreună o poveste simplă, bine închegată, care să poată satisface logica stringentă a anchetatorului. Și pe atunci Thérèse se urca în aceeași caleașca ce o aștepta și în astă‑seară; în schimb, cât era de nerăbdătoare pe vremea aceea să ajungă la capătul călătoriei nocturne, pe care acum ar fi dorit‑o nesfârșită! Își amintește că de cum se suia în trăsură, ar fi vrut să se și vadă în camera aceea de la Argelouse și de câte ori își repeta pe drum lămuririle pe care trebuia să i le dea lui Bernard Desqueyroux (bunăoară, să nu se teamă să susțină că ea îi vorbise într‑o seară de rețeta pe care i‑o întinsese un necunoscut, implorând‑o să o ducă în locul său la farmacie, pe motiv că el nu mai îndrăznea să dea ochii cu farmacistul, deoarece îi datora bani... Dar Duros nu era de părere ca Bernard să meargă prea departe, pretinzând, de pildă, că‑și amintește că și‑ar fi certat soția pentru imprudența săvârșită...).

Acum, când coșmarul se terminase, Bernard și Thérèse ce vor mai avea să‑și spună unul altuia? Îi apărea în minte casa izolată unde el o aștepta; parcă și vede patul în mijlocul camerei pardosite cu lespezi de piatră, lampa mică pe masa încărcată cu gazete și sticluțe cu doctorii...

Câinii din curte, pe care sosirea trăsurii îi va trezi din somn, vor mai lătra un timp, apoi se vor potoli și iarăși se va lăsa aceeași tăcere sinistră ca în nopțile când îl vedea pe Bernard chinuit de vărsături îngrozitoare. Thérèse se silește să‑și închipuie cum se vor uita unul la altul în primul moment al revederii lor atât de apropiate; apoi noaptea care va urma și ziua care va veni după ea, săptămânile care se vor scurge, atunci când nu vor mai avea de ticluit împreună versiunea oficială a dramei pe care o trăiseră. Între ei nu va mai fi nimic altceva decât ceea ce fusese în realitate... ceea ce se întâmplase...

Înspăimântată, Thérèse îngăimă, uitându‑se la avocat, dar adresându‑i-se tatălui ei:

— Am de gând să stau câteva zile cu domnul Desqueyroux, apoi, dacă se va simți mai bine, am să mă întorc la tata.

— Asta nu, fata mea, nu, în niciun caz nu.

Văzând însă că Gardère, care stătea pe capră, începe să se foiască, domnul Larroque continuă mai încet:

— Nu cumva ai înnebunit de‑a binelea? Tocmai acum să‑ți părăsești bărbatul? Acum, când trebuie să fiți mai uniți ca oricând. Nedespărțiți ca degetele de la mână... Înțelegi? Până la moarte...

— Ai dreptate, tată. Unde mi‑a fost capul? Atunci vei veni tu la Argelouse, nu‑i așa?

— Nu, Thérèse. Am să vă aștept la mine, ca de obicei, joia, când e zi de târg. Și voi o să veniți regulat, așa cum ați venit întotdeauna.

Bătrânului nici nu‑i venea să creadă cum de ea nu‑și dădea seama că cea mai mică abatere de la obiceiurile consfințite prin tradiție ar fi dus toată familia la pierzanie.

— Așadar, Thérèse, ne‑am înțeles. Mă pot bizui pe tine? Măcar acum, după ce ai făcut atâta rău familiei... Ai să faci tot ce‑ți va cere soțul tău. E sfatul cel mai bun pe care ți‑l pot da.

Și o împinse în trăsură.

Thérèse văzu mâna avocatului întinsă spre ea; mai precis, două unghii murdare.

— Sunt mulțumit că totul s‑a sfârșit cu bine, zise el. Și era, într‑adevăr, sincer: dacă s‑ar fi ajuns la proces, el n‑ar fi avut nimic de câștigat, deoarece familia l‑ar fi angajat pe cunoscutul avocat Peyrecave de la Bordeaux. Așa, avea într‑adevăr de ce să fie mulțumit...

3

Mirosul acela de piele mucegăită caracteristic vechilor trăsuri îi place Thérèsei... Îi pare rău ca și‑a pierdut țigările, dar se mângâie cu gândul că niciodată nu i‑a făcut plăcere să fumeze în întuneric. Felinarele luminează marginile ridicate ale șanțurilor, tivite cu franjuri de ferigă, baza trunchiurilor unor pini uriași... Grămezile de pietriș de la marginea drumului destramă umbra trăsurii și a cailor. Uneori apare câte o căruță și catârii se trag singuri pe dreapta, fără să mai aștepte un îndemn din partea căruțașului adormit. Thérèse are impresia că n‑o să mai ajungă niciodată la Argelouse, mai bine zis speră să nu mai ajungă: doar până la gara din Nizan trăsura face o oră și mai bine; apoi trenul acela mic stă o veșnicie în fiecare gară. De la Saint-Claire, unde trebuie să coboare, și până la Argelouse mai are de mers zece kilometri cu șareta, fiindcă pe un astfel de drum nu se aventurează noaptea nici‑o mașină. Și în flecare dintre aceste etape ale călătoriei ar putea interveni destinul s‑o izbăvească. Thérèse încearcă un sentiment asemănător cu acela care ar fi pus stăpânire pe ea în ajunul procesului, dacă dosarul n‑ar fi fost clasat: groaza cu care aștepți o catastrofa inevitabilă, un cutremur, bunăoară.

Își scoate pălăria, își reazimă obrazul palid de tapiseria de piele cu miros tare a trăsurii și se lasă purtată peste hârtoape, moale, în voia zdruncinăturilor. Până în această seară a trăit într‑o permanentă tensiune, ca o fiară hăituită; abia acum, când știe că a scăpat, își dă seama cât e de istovită. Obrajii supți, buzele strânse și fruntea largă, superbă, îi dădeau înfățișarea unei condamnate, și așa era – cu toate că oamenii n‑o mai considerau vinovată – era condamnată la singurătate pe veci.

Farmecul ei, pe care lumea îl socotea irezistibil pe vremuri, era farmecul pe care îl au toți oamenii a căror față trădează un zbucium tainic, durerea unei răni sufletești, atunci când nu fac un efort istovitor pentru a se preface. În fundul acestei călești care o zdruncină, pe drumul care taie întunecimea pădurii de pini, tânăra femeie, acum fără mască, își mângâie încetișor cu mâna dreaptă fața de condamnată la rug. Care vor fi primele cuvinte ale lui Bernard, a cărui mărturie mincinoasă a salvat‑o? Probabil că în seara aceea nu‑i va pune nici‑o întrebare... Dar mâine? Thérèse închide ochii, apoi îi deschide din nou și, cum caii merg la pas, se străduiește să recunoască povârnișul pe care îl urcă. Ah, de‑ar putea să nu se mai gândească la ceea ce o așteaptă! Poate că totul va fi mult mai simplu decât își închipuie. N-are rost să anticipeze. Ce bine ar fi să adoarmă... Cum de nu se mai află în trăsură? Omul acesta în spatele mesei acoperite cu postav verde este judecătorul de instrucție... Tot el... Ce mai vrea? Doar știe și el că totul s‑a aranjat. Clatină din cap în semn că nu: el nu poate clasa dosarul... fiindcă s‑a ivit un fapt nou. Ce fapt nou? Thérèse întoarce capul pentru ca dușmanul să nu‑i vadă fața descompusă. „Căutați să vă aduceți bine aminte de toate, doamnă. Oare în buzunarul interior al pelerinei aceleia vechi, pe care n‑o mai purtați decât în octombrie, când mergeți la vânătoare de porumbei sălbatici – oare n‑ați uitat nimic, n‑ați ascuns nimic?” E cu neputință să tăgăduiască și simte cum se sufocă. Fără a‑și lăsa prada din ochi, judecătorul pune pe masă un mic pachețel cu o pecete de ceară roșie. Thérèse ar putea spune pe de rost formula scrisă pe plic și pe care judecătorul o descifrează cu voce aspră:

Cloroform: 30 grame Aconit, granule: nr. 20 Soluție de digitală: 20 grame

Judecătorul izbucnește în râs... Frâna scârțâie, firecându‑se de roată. Thérèse se trezește. Respiră adânc și simte cum ceața îi pătrunde în plămâni (desigur coboară spre valea seacă). Așa visase pe vremuri, când abia terminase gimnaziul, că din pricina unei greșeli căzuse la examenul de absolvire și că trebuia să‑l dea din nou. Și în această seară respiră ușurată, ca și atunci, când se deștepta din coșmar; e doar puțin neliniștită fiindcă clasarea dosarului încă nu a fost comunicată oficial: „Știi doar că întâi va fi comunicată avocatului...” își spunea ca să se liniștească.

E liberă... ce‑ar putea să‑și mai dorească? N-ar fi decât un joc să‑și facă suportabilă viața alături de Bernard. Să‑și deschidă complet sufletul în fața lui, să nu‑i ascundă nimic, să scoată la lumină chiar în astă‑seară tot ceea ce mocnea în întuneric – aceasta e singura scăpare. Hotărârea luată o umplea pe Thérèse de bucurie. Înainte de a ajunge la Argelouse, are destul timp ca să‑și „pregătească spovedania”, cum repeta în fiecare sâmbătă prietena ei Anne de la Trave, crescută în frica lui Dumnezeu, pe vremea vacanțelor fericite petrecute împreună. Anne, care‑i fusese ca o soră iubită și nevinovată, nu putea ști ce rol important avea să joace în această poveste. Ființele cele mai curate nici nu bănuiesc în ce drame sunt amestecate în fiecare zi, în fiecare noapte și ce buruieni otrăvite încolțesc sub pașii lor de copil

Desigur, avea dreptate fetița crescută la călugărițe când îi tot repeta Thérèsei, pe atunci elevă de liceu lucidă și ironică: „Nici nu‑ți închipui cum ți se ușurează inima după ce te spovedești și te simți iertată; atunci poți trăi iarăși cu cugetul curat, ca și cum te‑ai fi născut din nou.” într‑adevăr, era de‑ajuns ca Thérèse să fi luat hotărârea de a mărturisi totul pentru ca să și simtă un soi de destindere nespus de plăcută: „Bernard va afla totul; am să‑i spun...”

Dar ce‑i va spune? Cum să‑și înceapă mărturisirea? Oare cuvintele pot exprima o asemenea înlănțuire încâlcită de dorințe, de hotărâri, de acțiuni imprevizibile? Cum reușesc unii să‑și dea seama ce crime au săvârșit și de ce?... „Eu nu știu ce crime am comis. N-am vrut s‑o săvârșesc pe cea de care sunt acuzată. De fapt, nici nu știu ce am vrut. N-am înțeles niciodată încotro mă mâna forța aceea oarbă din mine și din afara mea: doar eu însămi eram îngrozită de tot ceea ce distrugea în calea ei”...

În lumina tulbure a unei lămpi de petrol care fumega, abia se zărea tencuiala coșcovită de pe zidurile gării din Nizan și o șaretă oprită în fața ei. (Ce repede înghițea bezna din jur orice rază de lumină care încerca s‑o străpungă!) Dintr‑un tren tras pe o linie moartă se auzeau mugete și behăieli triste. Gardère luă geanta de voiaj a Thérèsei și o privi din nou cu aceeași curiozitate nerușinată. Pesemne că nevastă‑sa îi spusese la plecare: „Să te uiți bine cum arată, cum se poartă...” Și pentru vizitiul domnului Larroque, Thérèse își regăsi instinctiv zâmbetul, despre care lumea zicea: „Nici nu‑ți dai seama dacă este frumoasă sau urâtă, dar în orice caz farmecul ei te cucerește...”

Îl rugă să‑i cumpere biletul de tren deoarece n‑avea curajul să traverseze sala de așteptare unde două țărance, cu câte un coș pe genunchi, tricotau clătinând din cap.

Când îi aduse biletul, îi spuse să păstreze restul. Vizitiul o salută ducând mâna la șapcă și, după ce luă hățurile în mână, se mai întoarse încă o dată spre fiica stăpânului său și o măsură din ochi.

Trenul nu era încă tras la peron. Pe vremuri, lunga așteptare din gara Nizan era o mare bucurie pentru Thérèse Larroque și pentru prietena ei Anne de la Trave, de câte ori se întorceau acasă în vacanța mare sau plecau împreună la deschiderea școlii. Se opreau la han să mănânce ochiuri cu șuncă, apoi se plimbau ținându‑se de mijloc, pe același drum, cufundat în beznă astă‑seară, dar care în amintirea Thérèsei rămăsese tot scăldat în razele lunii, ca în anii copilăriei încheiate de mult. Pe atunci râdeau amândouă, văzând cum se confundă umbrele lor lungi. Vorbeau bineînțeles despre profesoarele și colegele lor, fiecare luând apărarea școlii unde învăța, una a pensionului de maici, iar cealaltă a liceului. „Anne”... Thérèse îi rostește numele cu glas tare în întuneric. Despre ea ar trebui să‑i vorbească în primul rând lui Bernard... Dar Bernard e omul cel mai tipicar din lume: clasează sentimentele, rupându‑le unele de altele, fără să țină seama de firele complicate care le leagă, de trecerile adesea obscure dintre ele. Cum să‑l facă să pătrundă în zonele confuze, fără limite precise, unde Thérèse a trăit și a suferit? Și totuși, trebuie să încerce. Singura atitudine pe care o va putea lua în clipa, din ce în ce mai apropiată, când va intra în dormitor, va fi să se așeze pe marginea patului și să‑l facă pe Bernard s‑o urmărească etapă cu etapă, până când el însuși o va opri, spunându‑i: „Acum înțeleg în sfârșit; ridică‑te, te‑am iertat.”

Thérèse trecu orbecăind prin grădina șefului de gară și simți mirosul crizantemelor fără să le vadă. Compartimentul de clasa întâi era gol și, de altfel, atât de slab luminat, încât tot n‑ar fi recunoscut‑o nimeni. Era prea întuneric să poată citi, dar care roman nu i s‑ar fi părut oare anost în comparație cu viața ei îngrozitoare? Se gândea că putea să moară de rușine, de atâta zbucium, de remușcări, de oboseală, dar în niciun caz de plictiseală.

Se ghemui într‑un colț și închise ochii. Era oare de crezut că o femeie atât de inteligentă ca ea să nu‑l fi putut face pe altul să‑i înțeleagă drama?... Nu, era cu neputință; când își va termina confesiunea, Bernard o va ajuta să se ridice, spunându‑i: „Fii liniștită, Thérèse, nu te mai frământa. Vom trăi împreună până la moarte, în această casă din Argelouse, fără ca ceea ce s‑a întâmplat să ne poată despărți vreodată. Mi‑e sete. Te rog, du‑te în bucătărie și fa‑mi, cu mâna ta, o oranjadă. Am s‑o beau dintr‑o sorbitură, chiar dacă e tulbure. Ce importanță are dacă gustul ei îmi va aminti de acela pe care îl avea pe vremuri ceașca mea de ciocolată de la micul dejun? Îți mai aduci aminte, iubita mea, de vărsăturile care m‑au chinuit? Mâna ta atât de dragă îmi sprijinea capul și nu‑ți întorceai ochii de la lichidul acela verzui, dezgustător; nici leșinurile mele nu te înspăimântau. Și totuși, cum ai pălit în noaptea aceea când mi‑am dat seama că nu‑mi mai simt picioarele care‑mi paralizaseră. Îți amintești cum mă scuturau frigurile? Și imbecilul acela de doctor Pédemay, care se tot mira cum pot avea o temperatură atât de scăzută, când pulsul mi‑era atât de agitat...”

„Of, se gândește Thérèse, dacă va vorbi așa, înseamnă că tot n‑a înțeles. Va trebui să reiau totul de la început...”

Dar unde este oare începutul faptelor noastre? Destinul nostru, atunci când vrem să‑l delimităm, seamănă cu acele plante pe care este cu neputință să le smulgi cu toate rădăcinile lor. Thérèse se întreabă dacă nu va trebui să urce firul amintirilor până la copilărie. Dar copilăria este ea însăși un fel de încheiere, sfârșitul unui drum.

Copilăria îi apare Thérèsei ca un izvor născut din zăpezi, apoi transformat pe parcurs într‑un râu în care s‑au scurs toate murdăriile. La liceu ea dădea impresia că trăiește indiferentă și absentă în mijlocul colegelor ei, fără să‑i pese de măruntele tragedii care le frământau și le făceau să sufere. Profesoarele o dădeau întotdeauna de exemplu pe Thérèse Larroque celorlalte eleve: „Therese nu urmărește altă răsplată decât bucuria de a se realiza, adică de a deveni un exemplar uman de calitate superioară. Și pentru aceasta ea nu face apel decât la propria conștiință, care‑i luminează îndeajuns calea. Mândria de a face parte din elita omenirii este pentru ea un stimulent mai puternic decât teama de pedeapsă”... Astfel vorbea despre ea una dintre profesoare. Acum Thérèse se întreabă: „Oare eram chiar atât de fericită? Chiar atât de pură? Pesemne că tot ce a fost înainte de căsătorie mi‑a rămas atât de curat în amintire prin contrast cu pata de neșters pe care mi‑a lăsat-o în suflet nunta. Anii de liceu, dinainte de a fi devenit soție și mamă, îmi apar acum ca un paradis. Pe atunci, însă, nu‑mi păreau chiar atât de frumoși. Cum aș fi putut să știu că numai în anii aceia, înainte de a intra în viață, îmi trăiam adevărata viață. Da, eram pură ca un înger, dar un înger plin de pasiuni, în ciuda părerii profesoarelor, eu sufeream și îi făceam și pe alții să sufere. Mă bucuram de răul pe care îl făceam și de acela pe care mi‑l pricinuiau prietenele mele; era o suferință pură, pe care n‑o altera nici‑o remușcare: atât durerile, cât și bucuriile se nășteau pe atunci din cele mai inocente plăceri.”

Cea mai mare răsplată pentru Thérèse era să se considere demnă de Anne, vara, când se reîntâlneau în pădurea de stejari de la Argelouse. Simțea nevoia să‑i poată spune acestei fete crescute la călugărițe: „Pentru a mă simți la fel de pură ca tine, eu nu am nevoie de îndemnuri și laude răsuflate, nici de panglicuțe drept răsplată...” De fapt, puritatea Annei de la Trave se datora mai degrabă neștiinței, deoarece călugărițele de la Sacré-Cœur le ascundeau micilor lor eleve realitatea prin mii de văluri. Thérèse disprețuia fetițele de vârsta ei care confundau virtutea cu ignoranța. „Tu nu cunoști viața, draga mea”, îi repeta Annei în acele veri de demult petrecute la Argelouse. Frumoase veri... Acum, în micul tren care se pune în sfârșit în mișcare, Thérèse își mărturisește că spre acele veri trebuie să‑și întoarcă gândul, ca să poată vedea limpede ceea ce a urmat. E de necrezut și totuși adevărat că în zorii atât de puri ai vieții noastre, semne imperceptibile prevestesc deja furtunile îngrozitoare ce vor veni. Adesea diminețile prea senine nu sunt un semn bun; ele anunță după‑mese și seri furtunoase, cu ronduri de flori răvășite, crengi rupte și atâta noroi! În niciun moment al vieții ei, Thérèse nu s‑a gândit prea mult, n‑a făcut niciun gest premeditat, nici‑o cotitură bruscă: a coborât doar pe nesimțite o pantă alunecoasă, întâi mai încet, apoi mai repede. Și totuși, femeia sfârșită din această seară e tot fata tânără și fericită de pe vremea vacanțelor petrecute la Argelouse, unde se întorcea acum fugară și apărată de întunericul nopții.