Insuportabila usuratate a fiintei
Aa
Insuportabila usuratate a fiintei de Milan Kundera
PARTEA ÎNTÂI
Ușurătatea și greutatea
Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a pus în încurcătură pe mulți filosofi: a gândi că, într-o bună zi. Toate se vor repeta așa cum le-am trăit, că până și această repetare se va repeta la nesfârșit! Ce vrea să spună acest mit uluitor?
Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negație, că viața care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă și dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumusețe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să ținem seama de ele mai mult decât de un război între două țări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a schimbat cu nimic fata lumii. În ciuda faptului că în el și-au găsit moartea. În chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri.
Se va schimba cu ceva fața războiului dintre cele două țări africane din secolul al paisprezecelea, dacă el se va repeta de nenumărate ori în eterna întoarcere?
Da, se va schimba: va deveni un bloc, care se va ridica și va dăinui, iar stupiditatea lui va fi iremediabilă (ireparabilă).
Dacă Revoluția franceză ar trebui să se repete la nesfârșit, istoriografia franceză ar fi mai puțin mândră de Robespierre. Dar, întrucât aceasta vorbește de un lucru ce nu mai revine, anii sângeroși n-au rămas decât simple vorbe, teorii și discuții, au devenit mai ușori ca fulgul, și nu mai stârnesc teama nimănui. E o diferență incomensurabilă între un Robespierre care a apărut în istorie o singură dată și un Robespierre care ar reveni mereu ca să reteze capetele francezilor.
Să spunem, așadar, că ideea eternei întoarceri indică o anumită perspectivă, din care lucrurile ni se înfățișează altfel decât le cunoaștem: ele ne apar fără circumstanța atenuantă a efemeritătii lor. Iar această circumstanță atenuantă ne împiedică, de fapt. Să pronunțăm un verdict, turn poate fi condamnat efemerul? Roseata amurgului luminează totul cu farmecul nostalgiei: chiar și ghilotina.
\f-am surprins, nu de mult, pradă unei senzații incredibile: răsfoind o carte despre Hitler. M-am trezit emoționat în fata câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele. Pe care i-am trăit în timpul războiului: mai mulți membri ai familiei mele și-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste: dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia ui Hitler. Care îmi evoca o vreme apusă a vieții mele. O vreme ce nu va mai reveni?
Aceasta împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morala, inerentă unei lumi întemeiate esențial pe inexistenta întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat, și. În consecința, totul e îngăduit cu cinism.
Dacă fiecare secundă a vieții noastre trebuie să se repete la nesfârșit, înseamnă că suntem răstigniți (tintuiti) în eternitate ca Iisus Hristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schtverste Cewicht).
Dacă eterna revenire este povara cea mai grea. Atunci, viețile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea ușurătății lor.
Dar este. Într-adevăr. Greutatea cumplită și ușurătatea frumoasă?
Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne înco- voiem sub ea. Ne lipește de pământ. Dar. În poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia dorește să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Așadar, cea mai grea povară este. În același timp. Imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât e mai reală și mai adevărată.
În schimb, absenta totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ. De ființa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mișcările sale să fie deopotrivă libere și nesemnificative.
Si-atunci. Ce să alegem? Greutatea sau ușurătatea? Această întrebare și-a pus-o Parmenide în secolul al șaselea înainte de Hristos. După el. Universul se împarte în cupluri de contrarii: lumină-întuneric: gingăsie-groso- lănie: câldura-frig: fiintă-nefiintă. L’n pol al contradicției era pentru el pozitiv (lumina, căldura, gingășia, ființa), al doilea negativ. Această împărțire în doi poli. Unul pozitiv și celălalt negativ, ne poate apărea ca fiind de o facilitate puerilă. Cu excepția unui singur caz: ce e pozitiv, greutatea sau ușurătatea?
Parmenide a răspuns: ușorul e pozitiv, greul e negativ.
A avut dreptate sau nu? Aceasta-i întrebarea. I n singur lucru e sigur: contradicția greu-ușor este cea mai misterioasă și cea mai plină de semnificații dintre toate contradicțiile.
Mă gândesc de mulți ani la Tomas. Dar abia acum. În lumina acestor reflecții, l-am văzut, cu claritate, pentru întâia oară. L-am văzut stând în dreptul unei ferestre a apartamentului său, cu ochii fixați spre partea opusă a curții interioare, spre zidul din spate al imobilului din fața sa, și nu știa ce să facă.
O cunoscuse pe Tereza, cu vreo trei săptămâni în urmă, într-un mic orășel din Cehia. Petrecuseră împreună cel mult o oră. L-a condus la gară și a stat acolo cu el până s-a urcat în tren. Zece zile mai târziu, a venit să-l vadă la Praga și au făcut dragoste în aceeași zi. Peste noapte i-a crescut temperatura și a rămas la el o săptămână întreagă, bolnavă de gripă.
L-a încercat atunci un sentiment de dragoste inexplicabilă fată de această fată. Pe care aproape n-o cunoștea, îi părea un copil pe care cineva îl depusese într-un cosulet de nuiele stropit cu smoală și-l lăsase pe firul unei ape pentru ca Tomas să-l pescuiască și să-l tragă pe țărmul patului său.
A zăbovii la el o săptămână întreagă, până s-a însă nătoșit. Apoi a plecat înapoi în orășelul ei. Aflat la două sute de kilometri depărtare de Praga. Aici se situează momentul despre care vă vorbeam și care mie mi se pare a fi cheia vieții lui Tomas: stă în dreptul ferestrei, cu ochii fixați în partea opusă a curții, spre zidul din spate al imobilului din fața sa. Și reflectează: E cazul să-i propună să vină și să se instaleze definitiv la Praga? Se temea de această responsabilitate. Dacă ar invita-o acum. Tereza ar veni ca să-i ofere toată viața ei.
Sau, mai bine. Să renunțe și să nu-i mai dea niciun semn? în cazul acesta Tereza ar rămâne o simplă chelneri tă într-un local pierdut undeva, în gaura unui orășel de provincie, și el n-ar mai revedea-o niciodată.
Vrea s-o cheme să stea cu el. Sau nu vrea?
Privește curtea interioară cu ochii ațintiți spre zidul din fata lui și caută un răspuns. Revine mereu. Încă o dată și încă o dată. La imaginea acestei femei zăcând pe patul lui: nu-i amintește de nimeni din viața sa de până atunci. \u-i era nici amantă, nici soție. Era un copil pe care-l scosese dintr-un coșulet de nuiele stropit cu smoală și-l așezase pe țărmul patului său. Adormise, și el se lăsase în genunchi lângă ea. Răsuflarea ei fierbinte se accelera și el auzea un geamăt firav. Și-a lipit obrazul de obrazul ei și i-a spus. În șoaptă, cuvinte mângâietoare ca să-i aline somnul. Peste câteva clipe i s-a părut că respiră mai liniștit, și fața ei se ridică, involuntar, spre fata lui. Simțea răzbind din gura ei izul dulce-acrișor al febrei, și-l aspira cu nesaț, de parcă ar fi vrut să se impregneze cu intimitatea trupului ei. În clipa aceea i-a dat prin minte că Tereza se afla la el de mulți ani și acum trăgea să moară. Și, deodată, a simțit, cu toată claritatea, că n-ar putea să-i supraviețuiască. S-ar întinde lângă ea ca să moară odată cu ea. Înduioșat de această închipuire, își cufundă obrazul în pernă, și-l lipi de obrazul ei, și rămase așa multă vreme.
Acum stă în picioare în dreptul ferestrei și invocă această clipă. Ce putea fi altceva dacă nu dragostea, care venise să i se înfățișeze în felul acesta?
Dar era, într-adevăr, dragostea? Sentimentul că voia să moară alături de ea, era. De bună seamă, excesiv: o vedea atunci pentru a doua oară în viața lui! Nu era asta mai curând reacția isterică a unui om care, dându-și seama în adâncul sufletului său de incapacitatea sa de a iubi, a început să simuleze, pentru sine, comedia dragostei? în același timp, subconștientul său era atât de laș. Încât o alegea pentru comedia sa tocmai pe această biată chelneriță de provincie care, practic, n-avea nicio sansă de a pătrunde în viața lui!
Privea zidurile murdare din curtea interioară, conștient de faptul că nu știa dacă era vorba de dragoste sau de un acces de isterie.
Și-i părea rău că. Într-o asemenea situație, când un bărbat adevărat ar ști pe loc să acționeze, el ezită, păgubind astfel de orice semnificație cea mai frumoasă clipă a vieții sale (stă în genunchi la căpătâiul tinerei femei, încredințat că n-ar putea să-i supraviețuiască).
Era supărat pe sine, se copleșea cu reproșuri, dar, în cele din urmă, își spuse în sinea lui că, de fapt, era cât se poate de firesc ca el să nu știe ce voia.
Omul nu poate ști niciodată ce trebuie să vrea, în- trucât nu are decât o singură viață și n-are cum s-o compare cu niște vieți anterioare, nici s-o corecteze în niște vieți ulterioare.
Ce e mai bine, să fie cu Tereza sau să rămână fără ea?
Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparație. Omul trăiește totul pe loc, pentru întâia oară și fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă și ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viața, dacă prima repetiție a vieții e însăși viața? De aceea viața se aseamănă întotdeauna cu o schiță. Dar nici „schiță44 nu e cuvântul potrivit, căci schița e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schița vieții noastre e o schiță a nimicului, un concept fără tablou.
Tomas își repetă în sinea lui proverbul german: Eiamal ist keinmal,o dată nu înseamnă nimic, e ca și când nu s-ar fi întâmplat niciodată. Dacă nu poți trăi decât o singură viață, e ca și când n-ai trăi deloc.
Apoi, într-o zi, în pauza dintre două operații, o infirmieră îl anunță că e căutat la telefon. În receptor auzi vocea Terezei. Îl chema de la gară. Se bucură. Din păcate, în seara aceea era prins; avea o întâlnire, drept care o invită să vină la el abia a doua zi. Dar n-apucase bine să așeze receptorul în furcă, și își făcu reproșuri că nu-i spusese să vină imediat. În fond, mai era destul timp ca să contramandeze amintita întâlnire! Se frământa, întrebându-se ce va face Tereza în decursul celor treizeci și șase de ore până la întâlnirea lor, și îi venea să se urce în mașină și să plece imediat în căutarea ei pe străzile orașului.
Sosi în seara zilei următoare. Avea o poșetă cu un cordon lung petrecut peste umăr și i se păru mai elegantă decât ultima oară. Ținea în mână o carte groasă: Anna Kareninade Tolstoi. Era bine dispusă, de o veselie un pic zgomotoasă, și se străduia să demonstreze că dăduse pe la el, cu totul întâmplător, datorită unei împrejurări speciale: se afla la Praga din motive profesionale, eventual (aluziile ei erau foarte neclare), în căutarea unui alt loc de muncă.
Apoi se treziră pe divan, lungiți unul lângă altul, în pielea goală și epuizați. Între timp se lăsase noaptea. O întrebă unde locuiește, gândindu-se s-o ducă acolo cu mașina. Îi răspunse, cu un aer jenat, că abia urmează să-și caute un hotel, iar valiza ei se afla la gară, în depozitul de bagaje.
în ziua precedentă se mai temea că dacă ar chema-o să stea cu el, la Praga, ar veni să-i ofere toată viața ei. Acum, când o auzi spunându-i că valiza ei se afla în depozitul de bagaje, îi fulgeră prin minte că în valiza aceea era depusă viața ei, pe care o lăsase, deocamdată, în gară, înainte de a i-o oferi.
Urcă împreună cu ea în mașina parcată în fața imobilului, se duse la gară, scoase din depozit valiza (era mare și nespus de grea) și o aduse la el cu Tereza cu tot.
Cum se face că s-a decis atât de repede, de vreme ce ezitase aproape cincisprezece zile, și nu fusese în stare să-i trimită măcar o carte poștală ilustrată?
Era el însuși surprins de acest comportament. Acționa împotriva propriilor sale principii. Cu zece ani în urmă, când divorțase de prima lui soție, își trăise divorțul într-o dispoziție de sărbătoare, așa cum alții își serbează căsătoria. A înțeles atunci că nu se născuse ca să trăiască alături de o femeie, indiferent care ar fh și poate fi, într-adevăr, el însuși numai ca celibatar. În consecință, se străduia să-și făurească și să-și organizeze, cu toată grija, un sistem propriu ai vieții sale, așa fel, încât nicio femeie să nu se mai poată instala vreodată în casa lui, cu valiză cu tot. Așa se face că n-avea decât un singur divan. În ciuda faptului ca era un divan destui de lat, Tomas le spunea amantelor sale că nu era în stare să adoarmă alături de o altă persoană pe același pat, drept care, după miezul nopții, le conducea la casele lor. De altfel, atunci când Tereza a rămas la el pentru întâia oară, bolnavă de gripă, el n-a dormit lângă ea. Prima noapte și-a petrecut-o într-un fotoliu voluminos, iar în nopțile următoare s-a dus la spital, unde avea, în cabinetul său de consultații, o canapea pe care o folosea în timpul gărzilor de noapte.
De data aceasta, însă, adormi lângă ea. Dimineața, când se trezi, constată că Tereza, care mai dormea, îl ținea de mână. Se ținuseră de mână toată noaptea? Așa ceva i se părea greu de crezut.
Respira adânc în somnul ei netulburat și-l ținea de mână (cu atâta putere, încât nu izbutea să se elibereze din strânsoarea ei), iar valiza aceea, nespus de grea, era așezată de-a lungul patului.
Nu se încumeta să-și smulgă mâna din strânsoarea ei, de teamă să n-o trezească, și, cu mare grijă, se întoarse pe o parte ca s-o poată examina mai bine.
Și își spuse din nou, în sinea lui, că Tereza era un copil pe care cineva îl depusese într-un coșuleț de nuiele stropit cu smoală și-l lăsase pe firul apei. Poate fi lăsat să plutească în derivă, pe apele furioase ale unui râu, un coșuleț ce adăpostește un copil?!! Dacă fiica faraonului n-ar fi pescuit din valuri coșulețul cu micuțul Moise, n-ar fi existat Vechiul Testament și întreaga noastră civilizație! La originea atâtor mituri antice se află, întotdeauna, cineva care salvează un copil abandonat. Dacă Polybes nu l-ar fi ocrotit pe micuțul Oedip, Sofocle n-ar fi scris cea mai frumoasă dintre tragediile sale!
Tomas nu-și dădea seama, atunci, că metaforele sunt un lucru primejdios. Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate naște -dintr-o singură metaforă.
Trăise cu prima lui soție mai puțin de doi ani, și zămisliseră împreună un fiu. La judecarea divorțului, tribunalul a încredințat copilul mamei, iar pe Tomas l-a condamnat să le plătească acestora o treime din salariul său. În același timp i s-a garantat că va putea să-și vadă fiul de două ori pe lună.
Dar, de fiecare dată când trebuia să-l vadă, mama găsea un pretext ca să amâne întâlnirea. Dacă i-ar fi copleșit cu daruri scumpe, ar fi putut, de bună seamă, să-l vadă mai ușor. A înțeles că trebuia să-i plătească mamei dragostea fiului, și asta cu anticipație. Își imagina cum va sădi mai târziu în mintea fiului său propriile sale idei, opuse, în toate privințele, ideilor mamei. A fost destul să se gândească la asta, și era gata obosit. Într-o duminică, după ce mama îl împiedicase, din nou, în ultima clipă să iasă cu fiul său, Tomas se hotărî pe loc să nu-l mai vadă niciodată.
în definitiv, de ce s-ar atașa de acest copil mai mult decât de oricare altul? în fond, nu-l lega de el nimic, în afara unei nopți imprudente. Va depune banii cu scrupu- lozitate, dar să nu vină cineva să-i ceară, în numele nu știu căror sentimente paterne, să se bată pentru dreptul de a-și vedea fiul!
Firește, nimeni nu era dispus să accepte un asemenea raționament. Propriii săi părinți l-au condamnat, de- clarând că dacă Tomas va refuza să se intereseze de fiul său, vor înceta și ei, la rândul lor, să se intereseze de soarta lui Tomas. În consecință, au continuat să întrețină relații cordiale, ostentative, cu nora lor, lăudându-se în fața celor din jur cu atitudinea lor exemplară și cu simțul dreptății de care erau animați.
Așa se face că, în puțin timp, Tomas a reușit să se descotorosească de o soție, de un fiu, de o mamă și de un tată. I-a rămas, în schimb, frica de femei. Le dorea, dar se temea de ele. Între teamă și dorință, trebuia găsit un compromis; era ceea ce el numea „prietenia erotică4’. Metreselor sale le spunea: numai o relație scutită de sentimentalitate, în care niciunul dintre parteneri nu-și arogă drepturi asupra vieții și libertății celuilalt, poate aduce fericirea amândurora.
Pentru a avea certitudinea că prietenia erotică nu va ceda niciodată în fața agresivității amoroase, se întâlnea cu fiecare dintre amantele sale permanente la intervale de timp foarte lungi. Considera perfectă această metodă, pe care o lăuda și o răspândea printre amicii săi: „Trebuie respectată, cu strictețe, regula de trei. Te poți vedea cu aceeași femeie la intervale foarte apropiate, dar, în cazul acesta, niciodată mai mult de trei ori. Sau poți avea legături cu ea ani îndelungați, dar numai cu condiția ca între fiecare întâlnire să treacă cel puțin trei săptămâni44.
Acest sistem îi oferea lui Tomas posibilitatea de a nu se despărți de amantele sale permanente, și de a avea, în același timp, numeroase amante pasagere. Nu era întotdeauna înțeles. Dintre toate prietenele sale, cel mai bine îl înțelegea Sabina. Era pictoriță. „Te iubesc, îi spunea ea, fiindcă ești exact opusul kitschului. În împărăția kitschului ai fi un monstru. Nu există niciun scenariu de film, american sau rusesc, în care ai putea fi altceva decât un exemplu respingător.44 Drept care, ei i s-a adresat atunci când a avut nevoie să-i găsească Terezei un loc de muncă la Praga. Și, așa cum cereau regulile nescrise ale prieteniei erotice, Sabina i-a promis să facă tot ce-i va sta în putință și, într-adevăr, n-a întârziat să descopere un post în laboratorul fotografic al unei publicații săptămânale. Postul acesta nu necesita o calificare specială, dar pe Tereza a avansat-o, trecând-o de la statutul de chelneriță, la statutul breslei gazetărești.
Sabina a ținut s-o prezinte ea însăși redacției și, în clipa aceea, Tomas și-a spus că în viața lui n-a avut o prietenă mai bună.
Convenția nescrisă a prieteniei erotice presupunea excluderea dragostei din viața lui Tomas. În clipa în care ar fi încălcat această convenție, celelalte amante s-ar fi trezit într-o poziție inferioară și s-ar fi revoltat.
De aceea îi făcu rost Terezei de o cameră cu chirie unde trebui să-și ducă valiza aceea nespus de grea. Voia s-o supravegheze, s-o protejeze, să se bucure de prezența ei, dar nu simțea deloc nevoia să-și schimbe modul de viață. Totodată, nu voia să se știe că Tereza dormea la el, căci somnul împreună era socotit corpul delict al dragostei.
Cu celelalte femei nu dormea niciodată. Când se ducea la ele, era ușor, putea să plece când poftea. Mai complicat era când veneau ele la el și trebuia să le spună că după miezul nopții va trebui să le conducă acasă, întrucât suferea de insomnie și nu era în stare să adoarmă lângă o altă persoană. Povestea nu era departe de adevăr, dar motivul principal era mai rău și nu se încumeta să-l mărturisească nimănui: în clipa următoare actului amoros, îl încerca o dorință insurmontabilă de a rămâne singur. Nu-i plăcea să se trezească în toiul nopții alături de o ființă străină; deșteptatul matinal al cuplului îl dezgusta; n-avea chef să fie auzit cum își periază dinții în camera de baie, și nu-l ispitea deloc intimitatea micului dejun în doi.
Așa se explică de ce era atât de surprins când s-a trezit și Tereza îi strângea mâna cu atâta putere! Se uita la ea, și cu greu izbutea să înțeleagă ce i se întâmplase. Își amintea de ceasurile care tocmai se scurseseră și avea senzația că inhala din ele parfumul unei femei necunoscute.
De atunci au început să se bucure și unul și altul, așteptând cu nerăbdare somnul în doi. Aș fi aproape tentat să spun că, pentru ei, scopul actului amoros nu era voluptatea, ci somnul care-i urma. Ea, mai cu seamă, nu putea să doarmă tară el. Dacă se întâmpla, uneori, să rămână singură în garsoniera ei (care devenea, din ce în ce mai mult, un simplu alibi), nu izbutea să închidă ochii toată noaptea. În brațele lui adormea întotdeauna, oricât de tulburată ar fi fost. El îi spunea în șoaptă povești de tot felul, inventate, anume pentru ea, nimicuri, cuvinte liniștitoare sau hazoase, pe care le repeta cu o voce monotonă. În mintea Terezei cuvintele acestea se transformau în viziuni confuze, care o transportau în brațele primului vis. Tomas era întotdeauna stăpân pe somnul ei, și ea adormea în secunda aleasă de el.
Când dormeau, Tereza îl ținea de mână ca în noaptea dintâi: îi strângea cu putere pumnul, un deget sau cotul. Când voia să se îndepărteze de ea, fără s-o trezească, trebuia să procedeze cu viclenie. Își elibera încet degetul (pumnul sau cotul) din strânsoarea ei; asta avea darul s-o trezească, întotdeauna, pe jumătate, căci până și în somn îl supraveghea cu strășnicie. Ca s-o liniștească, îi strecura în mână, în locul pumnului, un obiect (o haină de pijama făcută sul, un pantof, o carte) pe care ea îl strângea apoi cu energie, de parcă ar fi fost o părticică din trupul lui.
într-o zi, când tocmai o adormise și ea se afla în anticamera primului somn, de unde mai putea să răspundă la întrebările lui, Tomas îi spuse:
— Bine, acum am plecat!
— Unde? îl întrebă ea.
— Departe, îi răspunse cu o voce aspră.
— Merg cu tine! rosti ea, săltându-se în capul oaselor.
— Nu se poate. Plec pentru totdeauna, reluă el, pe același ton, părăsind camera. Ieși în vestiar.
Se dădu jos din pat și porni după el, clipind din ochi. Purta pe ea doar o cămășuță scurtă, sub care i se vedea goliciunea trupului. Avea o față rigidă, fără expresie, dar mișcările ei erau energice. Din vestiar Tomas ieși pe culoar (culoarul comun al unui bloc de locuințe) și trase ușa după el. Tereza o deschise cu o mișcare violentă și-l urmă, încredințată, în buimăceala somnului ei înjumătățit, că el voia să plece pentru totdeauna, și ea trebuia să-l rețină. Tomas coborî un etaj, se opri pe palier și acolo o așteptă. Tereza ajunse lângă el, îl luă de mână și-l trase înapoi în pat, lângă ea.
Și Tomas își spuse în sinea lui: să faci dragoste cu o femeie și să dormi cu ea în același pat – iată două pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii. Dragostea nu se manifestă prin dorința de a face dragoste (această dorință se aplică la un număr nesfârșit de femei), ci prin dorința somnului în doi (dorință ce se referă la o singură femeie).
în toiul nopții începu să geamă în somn. Tomas o trezi, dar, văzându-i chipul, Tereza spuse cu ură:
— Pleacă! Pleacă!
Apoi îi povesti ce visase: erau amândoi undeva cu Sabina. Într-o încăpere imensă, în mijlocul căreia se afla un pat ce aducea cu o scenă de teatru. Tomas îi poruncise să stea într-un colț, iar el făcea dragoste cu Sabina. Privea acest spectacol înfiorător, care-i pricinuia o suferință insuportabilă. Vrând să înăbușe durerea sufletului cu durerea fizică, își înfigea ace sub unghii.
— Mă durea îngrozitor, spuse ea încleștându-și pumnii, ca și când mâinile i-ar fi fost într-adevăr rănite.
O îmbrătișă și, încet-încet (neîncetând să tremure), Tereza adormi în brațele lui.
A doua zi, gândindu-se la acest vis, Tomas își aduse aminte de ceva. Deschise sertarul biroului său și scoase de acolo un pachet cu scrisori primite recent de la Sabina. Curând descoperi pasajul cu pricina: „Aș vrea să fac dragoste cu tine, în atelierul meu, ca pe o scenă de teatru, în fața unor spectatori, cărora nu le-ar fi îngăduit să se apropie de noi. Dar nici să ne scape din priviri n-ar putea…“
Partea mai proastă era că scrisoarea purta o dată… Era o scrisoare recentă, scrisă pe vremea când Tereza locuia de mult la Tomas.
— Ai cotrobăit prin scrisorile mele! se rătoi la ea.
— Așa e, ripostă, fără a încerca să tăgăduiască. Go- nește-mă dacă vrei!
Dar n-o goni. O vedea lipită de perete în atelierul Sabinei, înfigându-și acele sub unghii. Îi luă degetele în mâna lui, le mângâie, le duse la buzele sale și le sărută, de parcă ar mai fi rămas pe ele urme de sânge ce trebuiau șterse.
Din clipa aceea însă, totul părea a fi un complot împotriva lui. Nu trecea aproape nicio zi fără ca ea să afle ceva nou despre aventurile sale clandestine.
Mai întâi, a negat totul. Când dovezile erau prea evidente, se străduia să demonstreze că nu exista nicio contradicție între viața lui poligamă și dragostea lui pentru Tereza. Nu era consecvent: o dată își tăgăduia infidelitatea, altă dată o justifica.
Într-o zi, îi telefonă unei prietene spre a stabili o întâlnire cu ea. Când termină convorbirea, auzi din camera alăturată un zgomot ciudat aidoma unui clănțănit zgomotos de dinți încleștați.
întâmplarea a făcut ca ea să vină spre el, fără știrea lui. Ținea în mână o sticluță cu un calmant lichid, sorbea din el cu lăcomie și, cum mâna îi tremura, gâtul sticluței i se izbea de dinți provocând zgomotul cu pricina.
Se năpusti asupra ei, de parcă ar fi vrut s-o salveze de la înec. Sticluța cu valeriană căzu pe jos, făcând o pată mare pe covor. Tereza se zbătea, încercând să se smulgă din strânsoarea lui, dar Tomas o ținu un sfert de oră lipită de el, ca într-o cămașă de forță, până se liniști.
își dădea seama că se afla într-o situație nejustificată, ce se întemeia pe o totală inegalitate. Înainte ca ea să fi descoperit corespondența lui cu Sabina, fuseseră într-un cabaret împreună cu câțiva prieteni sărbătoreau avansarea Terezei, care părăsise laboratorul fotografic și devenise fotografa oficială a revistei. Cum lui nu-i plăcea să danseze, unul dintre tinerii săi colegi de spital avea grijă de Tereza. Alunecau pe parchet nespus de frumos și Tereza i se părea mai frumoasă ca oricând. Urmărea, de-a dreptul uimit, cu câtă precizie și cu câtă docilitate devansa ea, într-o fracțiune de secundă, intenția partenerului său… Dansul acela proclama, parcă, faptul că abnegația ei, dorința ei arzătoare de a face tot ceea ce vedea în ochii lui Tomas nu erau legate de persoana lui Tomas, ci erau gata să răspundă la chemarea oricărui alt bărbat pe care l-ar fi întâlnit în calea ei. Nimic nu era mai ușor decât să și-o închipuie pe Tereza amanta tânărului său coleg. Până și facilitatea acestei închipuiri avu darul să-l rănească. Își dădea seama că trupul Terezei putea fi imaginat, fără nicio dificultate, într-o împreunare amoroasă cu trupul oricărui bărbat și asta îl făcu să-și piardă buna dispoziție. Abia noaptea, târziu, când au ajuns acasă, i-a mărturisit că e gelos.
Această gelozie absurdă, născută dintr-o posibilitate pur teoretică, era dovada că el considera fidelitatea ei drept o condiție sine qua non.Și-atunci, cum putea să-i ia în nume de rău faptul de a fi geloasă pe amantele lui absolut reale?
Ziua se străduia (chiar dacă nu reușea decât în parte) să creadă în spusele lui Tomas și să fie veselă, așa cum fusese până acum. Dar gelozia, îmblânzită peste zi, se manifesta tot mai sălbatic în visele ei, care se terminau întotdeauna cu un geamăt violent căruia, spre a-i pune capăt, Tomas trebuia s-o trezească din somn.
Visele se repetau ca niște teme cu variațiuni, sau ca niște episoade dintr-un serial de televiziune. Adeseori li revenea, de pildă, un vis cu niște pisici care săreau pe ea și își înfigeau ghearele în obrajii ei. La drept vorbind, acest vis poate fi explicat cu ușurință: în limba cehă, pisica este o expresie argotică, semnificând o femeie foarte tânără și frumoasă. Tereza se simțea amenințată de femei, de toate femeile. Toate femeile erau, potențial, amantele lui Tomas, și ea se temea de ele.
în alt ciclu de vise, era trimisă la moarte. Într-o noapte, după ce o trezise din somn în timp ce urla de groază, îi povestise ce visase:
— Se întâmpla într-o piscină mare, acoperită. Eram acolo vreo douăzeci. Numai femei. Toate în pielea goală, și trebuia să mărșăluim așa în jurul bazinului. Din plafon atârna un coș mare și în el se afla un bărbat. Purta o pălărie cu borul lat, care-i ascundea fața, dar eu știam că erai tu. Ne dădeai niște comenzi. Țipai. Iar noi trebuia să cântăm mărșăluind și să executăm genuflexiuni. Dacă una greșea genuflexiunea, trăgeai în ea cu pistolul și ea cădea moartă în bazin. În momentul acela, toate celelalte izbucneau în hohote de râs, și începeau să cânte și mai tare. Iar tu nu ne scăpai din ochi, și dacă vreuna făcea din nou o mișcare greșită, o împușcai. Bazinul era plin de cadavre, care pluteau ușor, la mică distanță, sub luciul apei. Eu știam că nu voi mai avea putere să fac următoarea genuflexiune și tu mă vei împușca!
Al treilea ciclu de vise povestea despre ce se întâmpla după moartea ei.
Zăcea într-un dric mare cât un camion de mutat mobilă. În jurul ei nu se aflau decât cadavre de femei. Erau atât de multe, încât ușa din spate trebuia să rămână deschisă și picioarele câtorva dintre ele atârnau în afară.
„Dar eu nu sunt moartă! răcnea Tereza. De vreme ce mi-am păstrat toate simțurile! 44
„Și noi ne-am păstrat toate simțurile44, își băteau joc de ea cadavrele.
Aveau exact același râs ca femeile vii care-i spuneau, odinioară, cu vădită plăcere, că și ea va avea odată dinții stricați, ovarele bolnave și fața zbârcită, că acest lucru e cât se poate de normal, întrucât și ele au dinții stricați, ovarele bolnave și fața zbârcită. Cu același râs batjocoritor, îi explicau ele că acum era moartă și că totul era în perfectă ordine!
Apoi, deodată, îi veni să facă pipi. Și strigă: „Dar mie îmi vine să fac pipi! Asta-i dovada că nu sunt moartă! 44
Și, din nou, izbucniră toate în hohote de râs: „E normal să-ți vină să faci pipi! Senzațiile astea îți vor rămâne multă vreme de-acum încolo. E ca atunci când i se amputează cuiva o mână și bietul om o mai simte multă vreme după aceea. Noi nu mai avem urină și totuși ne vine mereu să facem pipi44.
Lipindu-se cu putere de trupul lui Tomas, Tereza continuă:
— Și toate mă tutuiau, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea, de parcă ar fi fost prietenele mele, iar eu mă gândeam că voi fi obligată să rămân cu ele pentru totdeauna!
Toate limbile ce se trag din latină alcătuiesc cuvântul compasiunedin prefixul „corn-44 și rădăcina „passio44, care, la origine. Înseamnă „suferință44. În alte limbi, de pildă în cehă, poloneză, germană sau suedeză, cuvântul acesta se traduce printr-un substantiv alcătuit dintr-un prefix echivalent, urmat de cuvântul „sentiment44 (în cehă: sou-cit;în poloneză wspol-czuzie:în germană: Mit-geful; în suedeză: med-kănslo).
în limbile ce se trag din latină cuvântul compasiune înseamnă a nu putea privi cu sânge rece suferința altuia; altfel spus: participare cu simpatie la suferința altuia. Un alt cuvânt, având aproape aceeași semnificație, franțuzescul pitie (în engleză pity, în italiană pieta etc., etc.), sugerează chiar un fel de indulgență față de ființa suferindă. Avoir de la pitie pour une femme (a-ți fi milă de o femeie) înseamnă a fi mai favorizat decât ea, a te înclina în fața ei, a coborî până la ea.
Acesta-i motivul pentru care cuvântul compassion sau pitie inspiră, în general, neîncrederea, sugerând, se pare, un sentiment de ordin secundar, ce nu are aproape nicio legătură cu dragostea. A iubi pe cineva din compasiune înseamnă a nu-l iubi cu adevărat.
în limbile ce alcătuiesc cuvântul compasiune nicidecum din rădăcina „passio – suferință”, ci din substantivul „sentiment”, acesta e folosit aproape în același sens; cu toate acestea nu se poate spune că ar sugera un sentiment urât. Sau de ordin secundar. Puterea secretă a etimologiei sale scaldă cuvântul într-o altă lumină, conferindu-i o semnificație mai largă; a avea compasiune (co-sentiment) înseamnă a trăi cu cineva nenorocirea lui, dar, totodată, a împărtăși cu el orice alt sentiment: bucuria, spaima, fericirea, durerea. Această compasiune (cu sensul de soucit, wspolezucie. Mitgefiil, medkănslo) determină, așadar, capacitatea maximă a imaginației afective, arta telepatiei emoționale. În ierarhia sentimentelor, acesta e sentimentul suprem.
Atunci când Tereza a visat că-și înfige ace sub unghii, ea s-a trădat, dezvăluindu-i lui Tomas faptul de a fi cotrobăit în taină prin sertarele sale. Dacă această ispravă ar fi făcut-o oricare altă femeie, Tomas n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea. Tereza știa acest lucru și, de aceea, i-a spus: „Hai, dă-mă afară!” Dar el, în loc s-o dea afară, a apucat-o de mână și i-a sărutat vârfurile degetelor, căci în clipa aceea simțea el însuși durerea de sub unghiile ei, ca și când nervii degetelor Terezei ar fi fost legați direct de propria-i scoarță cerebrală.
Cel care nu-i înzestrat cu darul diabolic al compasiunii (co-sentiment), nu poate decât să condamne, cu răceală, comportamentul Terezei, căci viața intimă a altuia e sfântă și nu se cade să-i deschizi sertarele în care el își păstrează corespondența personală. Dar, întrucât compasiunea devenise destinul (sau blestemul) lui Tomas. Acestuia i se părea că el însuși îngenunchează în fața sertarului deschis al biroului său. Și nu era în stare să-și desprindă ochii de pe frazele scrise de Sabina. O înțelegea pe Tereza și nu se simțea doar incapabil să se supere pe ea, ci, dimpotrivă, din clipa aceea a început s-o îndrăgească și mai mult.
Cesturile ei deveneau tot mai violente și mai incoerente. Trecuseră doi ani de când descoperise infidelitățile lui, și treburile mergeau din rău în mai rău. Situația părea fără ieșire.
Cum adică?! Nu putea el să renunțe la prieteniile sale erotice?! Nu, nu putea. Asta l-ar fi dat peste cap. L-ar fi distrus. Nu avea puterea să-și stăpânească pofta de alte femei. Și-apoi, toată povestea i se părea inutilă. Nimeni nu știa mai bine ca el că aventurile sale n-o amenințau cu nimic pe Tereza. Si-atunci, ce rost avea să se lase de ele? Această eventualitate i se părea la fel de absurdă ca aceea de a renunța la meciurile de fotbal.
Dar mai putea fi vorba acum de plăcere? Nicidecum. Din clipa în care pleca să se vadă cu una dintre metresele lui, îl încerca dezgustul față de ea și se jura în sinea lui că aceasta va fi ultima lor întâlnire. Avea mereu în fata ochilor chipul Terezei și trebuia să se îmbete repede ca să nu se mai gândească la ea. De când o cunoștea, nu mai era în stare să se culce cu alte femei fără ajutorul alcoolului! Numai că răsuflarea lui, marcată de alcool, era semnul după care Tereza descoperea, cu mai multă ușurință, infidelitatea lui.
Capcana se închisese deasupra lui: de îndată ce se ducea să le întâlnească, nu mai avea niciun chef de ele, dar era de-ajuns să le ducă lipsa o singură zi și, gata, forma un număr de telefon spre a stabili o întâlnire.
Cel mai bine se simțea tot cu Sabina, ea era o femeie discretă și nu trebuia să-i fie teamă că va fi descoperit. Atelierul ei îl întâmpina ca o amintire plăcută a vieții sale de odinioară, a vieții idilice de tânăr celibatar.
S-ar putea ca nici ea, nici el să nu-și fi dat seama cât de mult se schimbase: se temea să se întoarcă târziu acasă, fiindcă Tereza îl aștepta. O dată, Sabina a observat că, în timp ce făceau dragoste, Tomas se uita la ceas și se străduia să pună capăt cât mai repede actului amoros.
Apoi, goală-pușcă, s-a plimbat alene prin tot atelierul, și, în cele din urmă, oprindu-se în fața unei pânze neterminate, prinsă pe un șevalet, a tras cu coada ochiului spre Tomas, care se îmbrăca în mare grabă.
Curând fu gata îmbrăcat, dar un picior îi rămăsese desculț. Se uită câteva clipe în jurul lui, pe urmă se lăsă în patru labe și începu să caute ceva sub masă.
Sabina îi spuse:
— Când mă uit la tine, am impresia că ești pe cale să te transformi în tema eternă a tablourilor mele. În- tâlnirea dintre două lumi. O dublă expunere. În spatele siluetei lui Tomas – libertinul, transpare chipul incredibil al îndrăgostitului romantic. Sau, poate, contrariul: prin silueta lui Tristan, care nu se gândește decât la Tereza lui, se întrevede frumosul univers, trădat, al libertinului.
Tomas se ridicase și asculta absent vorbele Sabinei.
— Ce cauți? îl întrebă.
— Un ciorap.
Cercetară împreună încăperea, apoi el se lăsă din nou în patru labe și se apucă iar să caute sub masă.
— Nu văd niciun ciorap aici, spuse Sabina. Cu siguranță ai venit fără el…
— Doar n-oi fi vrând să spui că am venit cu un singur ciorap! strigă- Tomas, uitându-se la ceas.
— Exclus n-ar fi. În ultima vreme ești atât de împrăștiat! Veșnic grăbit, te uiți mereu la ceas, și nu e de mirare că ai uitat să-ți pui un ciorap.
Era hotărât să-și tragă pantoful pe piciorul desculț.
— E frig afară, îi spuse Sabina. Îți împrumut un ciorap de-al meu.
îi întinse un ciorap lung de culoare albă, croșetat cu ochiuri mari, după ultima modă.
își dădea seama foarte bine că era vorba de un act de răzbunare, pentru faptul de a se fi uitat la ceas în timp ce făceau dragoste, și-i ascunsese ciorapul într-un loc unde nu putea să-l găsească. Afară era într-adevăr frig, așa că nu-i rămânea altceva de făcut, decât să i se supună și, astfel, porni spre casă într-un picior cu un ciorap bărbătesc, iar în celălalt cu un ciorap femeiesc de culoare albă, rulat deasupra gleznei.
Ajunsese într-o situație fără ieșire: în ochii amantelor era marcat cu pecetea infamantă a dragostei sale pentru Tereza, iar în ochii Terezei cu pecetea infamantă a aventurilor sale amoroase.
în dorința de a-și ușura suferința, se căsători cu ea (în sfârșit, au putut să renunțe la garsoniera în care, de fapt, ea nu mai locuia de mult), și-i făcu rost de un cățel.
Era o corcitură, a cărui mamă era cățeaua Saint-Ber- nard a unui coleg de-al lui Tomas, iar tatăl, câinele-lup al vecinului acestuia. Nimeni nu-i dorea pe micuții bastarzi, iar colegului îi era milă să-i ucidă.
Tomas trebuia să aleagă unul dintre ei, știind că ceilalți puișori pe care nu-i va alege aveau să moară. Se simțea în postura unui președinte de republică având în fața sa patru condamnați ta moarte, dar n-avea puterea să grațieze decât unul. În cele din urmă se hotărî pentru o cățelușă al cărei trup părea a fi de câine-lup și al cărei cap îi amintea de cățeaua Saint-Bernard a colegului său. I-o aduse Terezei. O luă în brațe și-o strânse Ia pieptul ei, iar micuțul animal îi umezi pe loc bluza cu pipi.
Apoi începură să-i caute un nume. Tomas ținea morțiș să se știe că, până și după nume. Cățelul îi aparținea Terezei. Își aduse aminte de cartea aceea pe care ea o ținea la subsuoară în ziua când venise la Praga fără să-l anunțe, și propuse să i se spună Tolstoi.
— Cum o să-i spunem Tolstoi unei fetițe? obiectă Tereza. Putem să-i spunem Anna Karenina.
— Nici vorbă. De unde până unde Anna Karenina, ripostă Tomas, o femeie nu poate avea niciodată un botic atât de nostim. E mai curând Karenin. Da, Karenin! Exact așa mi l-am imaginat eu întotdeauna.
— Și nu i se va perturba sexualitatea dacă o să-i spunem Karenin?
— Exclus n-ar fi, spuse Tomas, ca o cățelușă căreia stăpânii i se adresează mereu cu un nume de cățel să aibă înclinații lesbiene.
Partea cea mai proastă era că previziunea lui Tomas se adeveri. De obicei cățelușele se atașează mai mult de stăpân decât de stăpâna lor, dar la Karenin se întâmplă contrariul. Hotărî să se îndrăgostească de Tereza, și Tomas îi era pentru asta îndatoritor. Îl mângâia pe cap și-i spunea: „Bine faci, Karenin. Ai dreptate. E tocmai ce așteptam de la tine. Trebuie să mă ajuți, căci singur nu sunt în stare să mă descurc cu ea.“
Dar nici cu ajutorul lui Karenin nu izbutea s-o facă fericită. A înțeles acest lucru zece zile mai târziu, după ocuparea țării sale de tancurile rusești. Era în august 1968, directorul unei clinici din Ziirich, pe care Tomas îl cunoscuse cu prilejul unui colocviu internațional, îi telefona de acolo zilnic, interesându-se de soarta lui. Se temea pentru el și-i oferea un post.
