Istoria Angliei – volumul 2

Istoria Angliei de Andre Maurois volumul 2

I

IACOB I STUART ȘI PROBLEMA RELIGIOASĂ

I. Regii dinastiei Tudor fuseseră niște zei națio­nali. Ca să le fie pe plac, supușii lor, clerul, chiar și episcopii și‑au schimbat de mai multe ori religia. La un cuvânt de‑al lor, seniorii și miniștrii își pu­neau fără împotrivire capetele pe butuc. Parlamen­tul întâmpina dorințele lor uneori cu umile critici, alteori mormăind, dar nu le respingea niciodată. Am arătat care au fost resorturile acestei uimitoare puteri: după o lungă perioadă de anarhie, supușii simțeau o aprigă nevoie de autoritate: Henric al VH‑lea și Elisabeta aveau geniul regalității și un tact care le‑a permis să prevadă, în cea mai mare parte a cazurilor, reacțiile opiniei publice. Numai consimțământul acesteia a făcut posibilă paradoxala vigoare a unei monarhii neînarmate. "Dacă beefeater‑ii196 palatului puteau asigura paza unei corăbii în care vreun nobil răzvrătit sau vreun ministru îndepărtat de la putere era condus la Turn, aceasta se datora faptului că ucenicii din Londra nu încer­cau să le smulgă prizonierul". Nici suveranul, nici

Consiliul privat n‑ar fi putut constrânge la supu­nere o populație de cinci milioane de suflete, obiș­nuită de secole să păstreze arme în casă și antre­nată în mânuirea arcului și a săbiei. De la urcarea pe tron a lui Henric al VII‑lea, forța dinastiei Tudor nu a fost o forță militară, ci una psihologică și sentimentală. Acest succes de durată, cât și supu­nerea voluntară a poporului englez aveau să dea naștere în mintea succesorilor Elisabetei unor pe­riculoase iluzii.

II. În ziua morții reginei (24 martie 1603), o mare neliniște cuprinsese țara. Străzile Londrei erau stră­bătute de patrule. Marinari protestanți părăsiseră porturile pentru a opri – în cazul când s‑ar fi pro­dus – o invazie papistă venită din Flandra. Îndată ce se află că Iacob al Vl‑lea, calvinistul, urma să descindă din regatul său scoțian pentru a deveni Iacob I al Angliei și a uni cele două coroane, se restabili calmul. Călătoria noului rege începând de la frontieră și până la Londra a fost un neîntrerupt triumf. În toate satele sunau clopotele; în orașe o mulțime entuziastă îl aștepta pe suveran în piața centrală; în castele, Iacob I, obișnuit cu sărăcia scoțiană, se minuna de splendoarea serbărilor. Un gest al său nu fu pe placul poporului și produse neliniște: Iacob, ignorând libertățile engleze, po­runci să fie spânzurat fără judecată un hoț prins de escortă pe drum. Dar înainte de a întâlni vreo rezistență, el putea să epuizeze vastul fond de în­credere pe care i‑l lăsaseră moștenire predecesorii săi.

III. Era un bărbat de treizeci și șapte de ani. Destul de ridicol ca înfățișare și maniere, lipsit de orice distincție; vorbea mult, dar greoi, și limba i se împleticea în gură. Modul său ridicol de a vorbi masca substanța celor spuse, care nu era niciodată lipsită de savoare. S‑a spus că englezii, proclamându‑l pe Iacob Stuart urmașul Elisabetei Tudor, au urcat pe tron un caracter feminin în locul unui ca­racter masculin. Într‑adevăr, petrecându‑și copilăria în mijlocul asasinatelor și al comploturilor, Iacob Stuart rămăsese cu groaza de oameni înarmați. Beati pacifici era deviza sa. Purta haine vătuite pentru a se feri de lovituri de pumnal și când vedea o sabie se îmbolnăvea. Destul de cultivat, era însă mai curând un intelectual decât un om inteligent. Adolescent precoce, scrisese versuri, tratate de teolo­gie și două cărți de doctrină politică: Basilikon Doron și True Law of Free Monarchies197, în care de­monstra că regii sunt destinați de Dumnezeu să guverneze, iar supușii să asculte de ei. Regele era, așadar, deasupra legii, dar trebuia să i se supună și el ca să fie un exemplu pentru ceilalți, în afară doar de cazuri excepționale pe care era singur în măsură să le aprecieze.

IV. Doctrină orgolioasă, care se dovedise utilă în Scoția pentru a ține la respect un cler arogant și redutabil. Iacob I venea în Anglia primejdios de convins de superioritatea lui. Își închipuia în mod sincer că este un teolog genial menit să‑i ducă pe englezii rătăciți pe drumul adevărului. Nu știa a‑proape nimic despre caracterul noilor săi supuși și nici nu căuta să‑i înțeleagă. Cum veni, începu să peroreze în adunările lor, să spumege, să se bâlbâie, amuzându‑și auditorii, fără să‑și dea seama, cu ac­centul său scoțian. El se aștepta să fie "înălțat până la ceruri cu laude" pentru elocvența și erudiția sa. Dar avea de‑a face cu un popor care nu era dispus să asculte cu respect un moralist străin.

V. Deși a fost crescut în religia calvină, noul rege a făcut casă bună cu biserica anglicană. El suferise în Scoția din cauza libertății democratice a presbiterienilor; nu‑l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoștea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. Elisabeta impusese supușilor săi un conformism la fel de riguros ca odinioară biserica romană. Toți trebuiau să facă o mărturie de credință cu privire la cele "treizeci și nouă de articole"; clerul nu putea folosi decât Cartea de rugăciuni oficială, comisiile ecleziastice se dovedeau tot atât de severe ca odinioară tribunalele romane, în ochii adevăratului anglican, Reforma n‑a însem­nat o ruptură cu trecutul și biserica lui rămânea pentru dânsul "catolică", adică universală. "Protes­tantul mijlociu – scrie lady Hutchinson198 – re­nunțase la papism pentru că nu mai era la modă, dar în adâncul inimii sale înclina de partea aceasta". Doctrina anglicană, care era aceea a statului, se vedea atacată pe ambele flancuri, și de catolicii romani, și de puritani.

VI. În partea a doua a domniei Elisabetei, cato­licii romani suferiseră din pricina prigoanei, pe care războiul cu Spania și conspirațiile iezuiților au înăs­prit‑o. Nu aveau acces la nici o funcție locală sau națională; nu aveau voie să se îndepărteze de pă‑mântul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. Erau supuși la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. Un preot care celebra liturghia și cei care‑l adăposteau puteau fi condam­nați la moartea groaznică a trădătorilor, dar ame­nințarea era rareori pusă în practică și, în multe castele, se mai găsea, prin poduri, câte un capelan catolic. La începutul domniei lui Iacob I, adepții bisericii romane nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populației. Urcarea pe tron a fiului Mariei Stuart le inspiră mari speranțe. Se știa că întreți­nuse corespondență cu papa și că era partizanul toleranței. Într‑adevăr, el se oferi să suprime amen­zile pentru delicte religioase, dar puse două condiții: catolicii să declare loialitate față de rege, și nu față de papă; să renunțe a face prozeliți. Condițiile nu erau compatibile cu o credință sinceră și curând de­cepția catolicilor deveni atât de mare încât mulți dintre ei începură să comploteze împotriva regelui

VII. Dintre aceste comploturi, cel mai periculos a fost celebrul "complot al prafului de pușcă" (1605). Scopul era să ucidă în același timp pe rege, pe lorzi și pe membrii Camerei Comunelor care s‑ar fi aflat acolo, aruncând în aer Camera Lor­zilor în clipa când se vor fi adunat toți. Protestanții, fiind lipsiți astfel de șefii lor, o răscoală catolică ar fi avut șansă de reușită, ținând seama de inerția maselor. Prin calitatea vinovaților și prin metodele folosite, complotul ne amintește de teroriștii ruși de la sfârșitul secolului al XlX‑lea. Conjurații erau gentilomi. Cel mai celebru dintre ei, Guy Fawkes, militant catolic, învățase în timpul campaniei din Flandra meșteșugul de a săpa tranșee și tuneluri. Guy Fawkes și prietenii săi începură prin a închi­ria o pivniță în fața parlamentului, dar curând descoperiră, din întâmplare, o încăpere situată exact sub Camera Lorzilor, ceea ce‑i scutea pe ei să mai sape o galerie. După ce închiriară încăperea aceea, aduseră o mulțime de butoiașe cu praf de pușcă pe care le acoperiră cu vreascuri, și atentatul ar fi reușit cu siguranță dacă conspiratorii n‑ar fi socotit necesar să avertizeze pe câțiva dintre partizanii lor, pentru a organiza răscoala care urma să aibă loc după explozie. Unul din cei cărora li s‑a încredințat secretul se gândi că era de a sa datorie să informeze stăpânirea. Guy Fawkes rămase singur, plin de curaj, ca să aprindă fitilul la momentul stabilit; el fu arestat (la 5 noiembrie 1605) și executat. O dată cu el pieriră și complicii săi, precum și starețul ie­zuiților englezi, Garnet, care fu acuzat că a dat ideea crimei. Se pare că acuzația nu era înteme­iată; Henry Garnet nu păcătuise decât prin tăcere, dar indignarea stârnită de descoperirea unui atentat atât de grav și care era cât pe aci să reușească îi făcu pe toți catolicii mai suspecți ca oricând. Nu numai că au fost decăzuți din drepturile lor civice, dar au și fost declarați nedemni să exercite profe­siunile de avocat și medic și chiar să gireze bunu­rile copiilor lor minori. "Complotul prafului de pușcă" a atras după sine, pentru o vreme îndelun­gată, prăbușirea catolicismului în Anglia. În min­tea oamenilor papismul se asocia cu sumbrele ima­gini ale complotului contra siguranței statului; timp de un secol, orice om politic, orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condam­nat de opinia publică.

VIII. Dacă biserica anglicană trebuise, pe unul din flancurile sale, să se apere de catolici, pe celă­lalt avea de îndurat asaltul puritanilor. Puritanis­mul era mai puțin o doctrină și mai curând o stare de spirit a acelora care voiau să "purifice" biserica nu numai de orice contact cu Roma, ci și de obice­iurile romane. Îndată după venirea lui Iacob I, pas­torii puritani i‑au prezentat o petiție. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a hotărî el însuși dacă să poarte un stihar alb; suprimarea semnului crucii la botezuri, a înclinării capului când se pronunța numele lui Iisus, a genuflexiunii în fața altarului, a verighetei la celebrarea căsătoriei; și, în sfârșit, stricta respectare a duminicii. Alții, mai radicali, doreau desființarea episcopilor și cre­area unei biserici presbiteriene după modelul bise­ricii scoțiene. Un al treilea grup era compus din independenți, care cereau dreptul pentru fiecare om să‑și aleagă singur dogmele. Toți aveau ca trăsătură comună o profundă "aversiune pentru veselie", o "dragoste pasionată pentru libertățile civice", gus­tul vieții simple și al unui cult fără strălucire. Pu­ritanii aveau oroare de poezia italienizată și sen­zuală a Renașterii elisabetane. Era de vină sângele saxon? Climatul? Veselia mediteraneană era pen­tru ei un motiv de mirare și de scandal. Nu că n‑ar fi fost sensibili la o anumită poezie, dar preferau poezia Ecleziastului și a psalmilor celei a lui Spenser și a lui Shakespeare. Dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici ebrei, își ziceau unul altuia "frate cutare" sau "soră cutare" și cre­deau a fi noul popor al lui Dumnezeu, însărcinat să‑i extermine pe amaleciții199 de la curte. Citirea permanentă a Bibliei îi făcea să trăiască într‑un vis colectiv și sumbru, adesea nobil. Ei condamnau tea­trul, aveau oroare de păcat, mai ales de cel tru­pesc, se îmbrăcau cu o modestie voit demodată și se rădeau pe cap ca să‑și arate disprețul față de curtezanii cu perucile buclate. Pe scurt, erau triști, onești, insuportabili și dârji.

IX. La începutul domniei lui Iacob, puritanii fă­ceau parte din biserica națională și sperau să‑și im­pună doctrina lor. S‑a organizat o conferință la Hampton Court, sub președinția regelui, pentru a examina petiția lor. Iacob I luă parte cu plăcere la această discuție teologică până în clipa când au fost pronunțate cuvintele presbiterian și sinod. Ele tre­zeau penibile amintiri în mintea lui. "Dacă doriți o biserică presbiteriană – spuse el –, ea se potri­vește tot atât de bine cu monarhia ca Dumnezeu cu diavolul... Orice Jack, Will sau Tom va putea să critice actele mele. Jack va spune: «Așa trebuie să fie», și Will va răspunde: «Nu, ar trebui sa fie în felul ăsta»". Și, luându‑și pălăria ca să ridice șe­dința, țipă: "Se știe cum au tratat‑o pe biata doamnă, mama mea, și pe mine însumi în timpul minorității... Închei deci: fără episcopi, nici rege... Dacă asta‑i tot ce are de spus partida voastră, am s‑o silesc să se conformeze sau am s‑o alung din țară". Prin discursul acesta, el a transformat cearta religioasă într‑o ceartă politică. Puritanii învăța­seră din Biblie că cei credincioși trebuie să militeze pentru credința lor și că datoria fiecărui om care cunoaște adevărul este de a‑l face să învingă. Și pentru că îi constrângea s‑o facă, o vor încerca până și împotriva voinței regelui. În 1604 el a trebuit să poruncească expulzarea din biserică a trei sute de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican.

X. Începând din acest moment trebuie să se dis­tingă în clerul englez trei grupări: o grupare a înaltei biserici, cea mai puțin îndepărtată de bise­rica romană și care acceptă ritualul impus de di­nastia Tudorilor; o grupare presbiteriană, neconformistă, care rămâne în sânul bisericii, dar dorește s‑o reformeze; și o grupare independentă, sau "congregaționalistă", care condamnă în același timp episcopatul anglican și sinodul presbiterian. Inde­pendenții refuzau să recunoască o biserică de stat, fie de tip englez, fie de tip scoțian. Biserica era pentru ei un grup de creștini uniți numai din pro­pria lor voință. Unii dintre ei, din respect față de libertatea individuală, mergeau până la suprimarea botezului copiilor, pentru a nu mai boteza decât adulți în stare să creadă: aceștia erau baptiștii.

XI. E important să se înțeleagă că pentru pro­testanții independenți nu mai exista atunci nici o speranță să mai practice în liniște credința lor dacă rămâneau în Anglia. Mulți aleseră exilul și, în 1608, emigrară în Olanda, dar și acolo erezia din jurul lor îi neliniști pe cei mai exigenți. În 1620 câțiva se întoarseră din Olanda și veniră la Southampton, pentru a se îmbarca de îndată pe Mayflower, care trebuia să‑i transporte în America. Primii pelerini au fost în număr de o sută doi. Se gândeau să se stabilească pe la frontiera de nord a teritoriului Companiei Virginia; vânturile și curentele marine îi siliră să debarce mai la nord, în regiunea care se numește astăzi Noua‑Anglie. În anii care au urmat și care au fost puțin favorabili pentru puritani în Anglia, mii de emigranți au venit după ei și, în noua lor țară, oamenii aceștia care au preferat exi­lul în locul ereziei au întemeiat, după cum era de așteptat, o teocrație.