Istoria declinului si a prabusirii imperiului

Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon

Capitolul I

ÎNTINDEREA ȘI PUTEREA MILITARĂ A IMPERIULUI ROMAN ÎN EPOCA

ANTONINILOR

*

În secolul al doilea al erei noastre, imperiul Romei cuprindea cea mai mare parte a lumii și porțiunea cea mai civilizată a omenirii. Hotarele acestei întinse monarhii erau apărate de un vechi renume și de vitejia unor armate bine disciplinate. Influența blindă, dar puternică, a legilor și obiceiurilor cimentase treptat unitatea provinciilor. Pașnicii lor locuitori se bucurau și abuzau de avantajele bogăției și ale luxului. Imaginea unei constituții libere era păstrată cu respectul cuvenit. Senatul roman lăsa impresia că deține autoritatea suverană, dar în fapt trecuse asupra împăraților toată puterea executivă a guvernării. În cursul unei perioade fericite de mai bine de optzeci de ani, (98—180 e.n.), administrația publică a fost condusă de virtuțile și talentele lui Nerva, Traían, Hadrian și ale celor doi Antonim. Scopul acestui capitol și al următoarelor două este să descrie starea înfloritoare a imperiului în timpul domniei lor și, mai apoi, de la moartea lui Marcus Anteamos, să desprindă cele mai de seamă împrejurări ale declinului și căderii lui; o transformare oare va fi păstrată veșnic în memorie și mai este resimțită și astăzi de națiunile globului…

…Principalele cuceriri ale romanilor au fost săvârșite în timpul Republicii; iar împărații, în cea mai mare parte, s-au mulțumit cu păstrarea acestor posesiuni, care fuseseră dobândite prin politica Senatului, prin strădania neobosită a consulilor și prin entuziasmul războinic al poporului. Primele șapte secole aduc o succesiune rapidă de triumfuri; însă lui August i-a fost hărăzit să renunțe la planul ambițios de supunere a întregii lumi și să introducă un spirit de moderație în politică. Înclinat spre pace prin temperament și condițiile în care s-a desfășurat guvernarea sa, August a descoperit ușor că Roma, în strălucirea ei de atunci, avea mult mai puțin de sperat decât de temut de pe urma folosirii armelor; că războaiele duse în regiuni îndepărtate deveneau pe zi ce trecea mai anevoioase, că rezultatul lor era din ce în ce mai îndoielnic, iar stăpânirea cuceririlor mai nesigură și mai puțin profitabilă. Experiența sa conferea greutatea acestor gânduri salutare; ea l-a dus la convingerea că, prin prudența stăruitoare a sfetnicilor săi, ar fi fost ușor să-și asigure orice concesie pe care securitatea sau demnitatea Romei i-ar fi putut-o pretinde din partea celor mai de temut barbari. În loc să se expună pe sine și legiunile sale săgeților părților, el obținu, printr-un tratat onorabil, restituirea stindardelor și a prizonierilor care f useseră luați cu prilejul înfrângerii lui Crassus.1

La începutul domniei sale, generalii romani încercară să supună Etiopia și Arabia^ Felix2. Ei înaintară aproape o mie de mile3 la sud de tropice; dar clima caldă îi respinse repede pe invadatori și îi apără pe băștinașii prea puțin răsboinici

1 Dio Cassius (LIV, p. 736) cu notele lui Reimar, care a adunat tot ce vanitatea romană a lăsat asupra acestui subiect. Marmura din Ancyra, pe care August și-a gravat propriile fapte de arme, afirmă că i-a silit pe părți să restituie însemnele lui Crassus (care îi fuseseră luate în dezastruoasa bătălie de la Carrhae din anul 53 î.e.n.) (n.t.).

2 „Arabia Fericită“ (sau „Fertilă“): coasta sudică a peninsulei arabe de-a lungul Mării Roșii (n.t.). *

2 O milă engleză = 1.650 m (n. T,).

ai acestor regiuni izolate.1 Ținuturile din nordul Europei abia dacă meritau cheltuiala și efortul unei cuceriri. Pădurile și mlaștinile din Germania erau locuite de un neam de barbari dârji, care disprețuiau viața lipsită de libertate; și, cu toate că la primul atac au părut copleșiți de puterea romană, curând, printr-un efort disperat ei își recâștigară independența și îi amintiră lui August de vicisitudinile soarbei.2 La moartea acestui împărat testamentul său a fost citit în public, în Senat. El lăsa urmașilor săi, ca o prețioasă moștenire, sfatul de a păstra Imperiul în acele fruntarii pe care natura părea să i le fi dat anume ca limite și metereze permanente; la apus, oceanul Atlantic; la miazănoapte, Rinul și Dunărea; la răsărit, Eufratul; iar la miazăzi, deserturile nisipoase ale Arabici și Africii.3

1 Strabo (XVI, p. 780); Plinius cel Bătrân (Hist. Natur, VI, c. 28, 29) și Dio Cassius (LIII, p. 723, și LIV, p. 734) ne-au lăsat detalii foarte curioase referitoare Ia aceste războaie. Romanii au pus stăpânire pe Mariaba sau Merab, un oraș din Arabia Felix, bine cunoscut orientalilor (vezi Abulfeda și Geografia Nubieiy p. 52). Li ajunseseră până la cale de trei zile de țara mirodeniilor, scopul principal al invaziei lor.

(Gibbon a greșit aici. Strabo spune că romanii, sub Aelius Gallus, au înaintat până la Marsyaba sau Marsyabae, cale de două zile de țara mirodeniilor și nu trei, cum s-a afirmat. Ei au asediat această cetate dar n-au fost în stare s-o cucerească din cauza lipsei de apă. De aceea au bătut în retragere. Gibbon (cum spune Dr. W. Smith) nu numai că presupune că această localitate este aceeași cu Mariaba, menționată de Plinius printre cuceririle lui Aelius Gallus, dar, adoptând totodată orbește teoria lui d’Anville, identifică Mariaba cu Mareb, celebra capitală a sabaenilor din Yemen, situată pe hotarul provinciei sudice. Strabo totuși menționează Mariaba, capitala saba- enilor ca distinctă de Marsyaba (cf. Strabo) – O.S.).

2 Prin măcelul lui Varus cu cele trei legiuni ale sale (an. 9. E.n. N.c.). Prima parte din Analele lui Tacitus, Suetonius în August. 23 și Vel- leius Pater culus, II, c. 117 etc. August n-a primit trista veste cu toată mânia și dârzenia ce se puteau aștepta din partea lui.

3 Tacitus, Annal. Y II; Dio Cassius LVI, p. 833 și cuvân- îarea lui August însuși, în Caesares lui Iulian. Problema a fost foarte mult lămurită de notele savante ale traducătorului francez, dl. Spanheim,

Din fericire pentru liniștea omenirii, sistemul moderat recomandat de înțelepciunea lui August a fost^idoptat datorită temerilor și viciilor urmașilor săi imediați. Robiți de goana după plăceri, sau prinși de îndatoririle unei ocârmuiri tiranice, primii cezari se arătau arareori armatelor sau provinciilor; dar nici nu voiau ca acele triumfuri, pe care din nepăsare le neglijaseră, să fie uzurpate de faptele și vitejia locțiitorilor imperiali. Gloria militară a supușilor era considerată ca o încălcare insolentă a prerogativelor imperiale; apărarea granițelor deveni datoria, dar și interesul fiecărui general roman căruia îi fuseseră încredințate, fără ca acesta să aspire la cuceriri ce-ar fi putut să se dovedească la fel de fatale pentru el, ca și pentru barbarii învinși1.

Singurul teritoriu adăugat Imperiului Roman în răstimpul primului veac al erei creștine a fost provincia Britannia. Numai în cazul ei urmașii lui Caesar și ai lui August au putut fi convinși să urmeze pilda celui djirtâi, mai degrabă decât preceptele celui de-al doilea. Așezarea Britanniei în imediata apropiere a Galliei părea să ’invite armatele romane să intre în acțiune. Informația îmbietoare, deși îndoielnică, care spunea că ar exista acolo posibilitatea de a se pescui perle, trezi setea de avuții a romanilor2 și cum Britannia era privită ca o lume deosebită și izolată, cucerirea ei nu constituia o excepție față de sistemul general de măsuri luate pe restul continentului. După un război de vreo patruzeci de ani – întreprins de cel mai nătâng, continuat de cel mai destrăbălat și încheiat de cel mai timid dintre

1 Germanieus, Suetonius Paulinus și Agricola au fos! opriți și rechemați în cursul victoriilor lor. Corbulo a fost executai. Meritul militar era, cum se exprimă admirabil Taci tus, o virtute imperială (imperatoria çirtus), în sensul cel mai strict al cu vuitului.

2 Caesar însuși ascunde acest motiv rușinos; Suetonius (c. 47) îl menționează totuși. Perlele britanice s-au dovedii însă de mica valoare din cauza culorii lor închise și șterse. Tacitus remarcă, pe bună dreptate (în Agricola, c. 12) că lăcomia era un defect înnăscut al romanilor. As crede mai degrabă că perlelor le lipsește calitatea decât nouă lăcomia, împărați – mare parte din insulă fu supusă jugului roman.1 Diferitele triburi britanice se întreceau în vitejie, dar erau lipsite de o conducere unitară, iubeau libertatea, dar nu erau solidare între ele. Ele luară armele în mână cu o dârzenie sălbatică; le depuseră însă, sau le întoarseră unul împotriva altuia, cu o nesăbuită lipsă de statornicie și, luptând izolat, fură învinse pe% rând. Nici eroismul lui Caracatus2, nici disperarea Boădicei3, nici fanatismul druizilor4 n-au putut împiedica înrobirea țării lor și nu le-au dat putința să reziste în fața marșului neabătut al generalilor imperiali, care păstrau neștirbita gloria Romei, în vreme ce tronul imperiului era înjosit de cele mai slabe și vicioase elemente umane. Chiar și pe vremea când Domițian, ferecat în palatul său, era apărat de teroarea pe care o inspira, legiunile sale, sub comanda virtuosului Agricola, învinseră forțele caledo- nienilor adunate la poalele munților Grampieni5; iar. Flota sa, aventiirându-se în explorarea unor locuri de navigație necunoscute și periculoase, desfășură puterea armelor romane în jurul întregii insule. Cucerirea Britanniei era considerată ca terminată6; misiunea lui Agricola constă în a-i

1 Claudius, Nero și Domițian. Pomponius Mêla, III, cap. 6 (care a scris în timpul lui Claudius) exprimă speranța că prin succesul armelor romane, insula și locuitorii ei sălbatici vor ajunge să fie în curând mai bine cunoscuți. Este destul de amuzant să citești astfel de pasaje în mijlocul Londrei.

2 Caracatus sau Caradoc, șef al tribului Catuvellanni a opus o dârză rezistență romanilor (43 e.n. P (n.t.).

3 Boadicea, sau Boudicca regina icenilor, un trib care locuia teritoriile Norfolk și Sulffolk de astăzi. A condus revolta acestora împotriva romanilor (62 e.n.). După primele succese a fost învinsă și s-a otrăvit pentru a nu cădea prizonieră (n.t.).

4 Druizii, preoți și conducători ai triburilor celtice din insulele britanice; au dus o luptă aprigă și eroică împotriva cuceritorilor romani (n.t.).

*Cercetări ulterioare au pus la îndoială afirmația că Mons Gram- pius al lui Tacitus se referă la vreun vârf din șirul munților Grampieni. Locul nu poate fi acum identificat (O.S.)

6 Vezi rezumatul admirabil dat de Tacitus în Viața lui Agricola și comentariile bogate, deși nu complete, ale istoricilor noștri Camden și Horsâey.

deșăvârși și a-i asigura succesul prin ușoara cucerire a Irlandei, acțiune care, după părerea sa, putea fi dusă la bun sfâr- șit doar cu legiunea și câteva trupe auxiliare.1 Partea de vest a insulei putea fi transformată într-o posesiune valoroasă, iar jugul străin le-ar fi părut britanicilor mai puțin silnic, dacă aceștia n-ar fi avut în fața ochilor priveliștea libertății.

Marile merite ale lui Agricola au dus însă «urând la înlocuirea sa din funcția de guvernator al Britanniei2 și au zădărnicit pentru totdeauna acest plan de cucerire, rațional, deși prea vast. Înainte de plecarea sa, prudentul general se îngriji atât de apărarea noilor teritorii cât și de pașnica lor stăpinire. El observase că insula era oarecum împărțită în două părți inegale, prin niște golfuri opuse sau, cum sunt numite astăzi, estuarele Scoției. De-a curmezișul teritoriului îngust de vreo patruzeci de mile, el întemeiase o serie de posturi militare, care fură întărite mai târziu, sub domnia lui Pius Antonimii, printr-un val de pământ ridicat pe fundații de piatră3. Acest zid al lui Anton mus, aflat Ia mică distanță de orașele Edinburg4 și Glasgow5 de astăzi, marca limita provinciei romane. La extremitatea nordică a insulei caledonienii băștinași își păstraseră cu înverșunare sălbatică independența pe care o datorau deopotrivă sărăciei cât și vitejiei lor. Incursiunile ealedonienilor au fost adesea respinse și pedepsite; dar țara nu le-a fost niciodată supusă.0 Stăpâni-

1 Scriitorii irlandezi, care țin la onoarea lor naționala, sini foarte supărați atât pe Tacitus cât și pe Agricola din pricina aceslei afirmații.

2 Agricola a fost guvernator al Britanniei din 78 e.n. Piuă m 85 e.n. (n.c.)

Dl. Iiorsâey, Britannia Romana, I, cap. 10.

4 Carriden pe Firth of Forth, la vreo 14 mile de Edinburg, citat de Gildas {500 e.n.) ca fiind un oraș foarte vechi. Numele său „Cair- Edona înseamnă. În limba gaelică „Orașul din față“ (O.S.).

5 Chapel Ilili, pe Clyde, la 11 mile V.N.V. De Glasgow (O.S.).

6 Poetul Buchanan preamărește, cu eleganță și înflăcărare (vezi Sylvae V) independența neîncălcată a țării sale natale. Dar dacă simpla mărturie a lui Richard de Cirencester este suficientă pentru a accepta stabilirea existenței provinciei romane Vespasiana la nord de zid (zidul îui Hadrian, n.t.), această independență ar trebui redusă între hotare foarte strimte. (Buchanan se referă la Scoția și la înde- toril, care, veneau dintr-un ținut având acea mai frumoasă și mai îmbietoare climă de pe glob, întorceau cu dispreț spatele dealurilor mohorâte, bătute de viscolele iernii, lacurilor învăluite într-o ceață albăstrie și mărăcinișurilor reci și însingurate, unde o haită de „barbari“1 vina cerbul de • pădure.

Așa se prezentau frontierele romane și acestea au fost maximele politicii imperiale, de la moartea lui August până la urcarea pe tron a lui Traian. Acest principe energic și plin de virtuți primise o educație de soldat și era înzestrat cu talentele unui general.2 Sistemul politic pașnic al predecesorilor săi fu întrerupt de războaie și cuceriri și, după un lung răstimp, legiunile au avut în fruntea lor un împărat războinic. Primele fapte militare ale lui Traian au fost îndreptate împotriva dacilor, cei mai războinici dintre locuitorii pendența concetățenilor săi în Sylvae, IV, adică în Epithalam la căsătoria moștenitorului tronului francez Francise și a Mariei Stuart a Scoției, nu/ cum scrie Gibbon, în Sylvae V, care poartă titlul Tânguirile Franței la moartea regelui ei Francise al II-lea. Cât privește faptul că independența locuitorilor ei s-a păstrat datorită zidurilor, trebuie remarcat că erau de fapt două ziduri romane, ale căror ruine mai există și astăzi, unul întinzându-se de la Forth la Glyde, iar celălalt de la Solway la gura râului Tyne. Zidul de piatră de la Solway la Tyne a fost atribuit lui Severus, iar valul paralel de pământ lui Hadrian. Există însă toate motivele să credem că ambele sunt complementare și contemporane; rezultatul ultimelor cercetări înclină să le atribuie pe amândouă lui Hadrian. În sprijinul acestui punct de vedere se poate menționa faptul că nici Dio Cassius, nici Herodian nu-i atribuie lui Severus ridicarea vreunui zid – O.S.).