Istoria declinului si a prabusirii imperiului
Aa
Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon
Capitolul XLII
SITUAȚIA LUMII „BARBARE“. STABILIREA LONGOBARZILOR PE DUNĂRE.
TREBURILE ȘI INVAZIILE SLAVILOR. ORIGINEA, IMPERIUL ȘI AMBASADELE TURCILOR. FUGA AVARILOR. (MIOSROES, DOMNIA SA ȘI RĂZBOAIELE CU ROMANII. RĂZBOIUL COLCIIIAN SAU LAZIC. ETIOPIENII
Apreciem meritul personal comparându-l cu facultățile obișnuite ale omenirii. Geniul, virtutea și aspirațiile în viața activă sau în cea speculativă sunt evaluate nu atât prin ceea ce reprezintă în sine înșiși, ci după cât se ridică deasupra vremii și a condițiilor existente pe atunci în țara lor; o statură care ar trece neobservată la un neam de uriași trebuie să apară remarcabilă la o rasă de pigmei. Leonida și cei trei sute de tovarăși ai săi și-au jertfit viața la Thermophyle, 1 dar educația copilului, a Umărului și a bărbatului spartan pregătise și aproape că asigurase acest sacrificiu memorabil; fiecare spartan ar fi aprobai, mai curând decât ar fi admirat, acest gest în care nu vedea nimic altceva decât îndeplinirea datoriei, faptă de care el însuși și alți opt mii2 dintre eonce-
1 în anul 480 î.e.n., când Xeres, regele Persiei i-a atacat pe greci cu o armată imensă. Pe uscat, ia Thermophyle i-a întâmpinat Leonida, singur cu cei 300 de soldați ai săi, care au preferat să moară până la unul decât să se predea, țn.c.)
2 Numărul cetățenilor spartani cu depline drepturi din acea vreme (n. L).
tătenii săi erau la fel de capabili.1 Marele Pompei2 putea înscrie pe trofeele sale că învinsese în luptă două milioane de dușmani și cucerise o mie cinci sute de orașe, de la lacul Maeotis până la Marea Roșie3, dar gloria Romei pășea în fața acvilelor sale, popoarele erau copleșite de propria lor teamă, șilegiunile invincibile pe care le comanda fuseseră crescute în spiritul victoriilor și al disciplinei acelor vremuri. În această lumină, figura lui Yelisarie poate pe bună dreptate fi așezată mai sus de eroii vechilor republici. Defectele sale își aveau obârșia în corupția acelor vremuri, dar virtuțile lui îi fuseseră dăruite de natură și rațiune. El s-a ridicat stăpân pe soarta sa și fără rival; armatele care i-au fost încredințate îi erau de puțin sprijin, astfel încât singurul său avantaj rezulta din vanitatea și înfumurarea adversarilor. Sub conducerea lui, supușii lui Iustinian meritau adesea să fie numiți romani; goții trufași îi obligau să poarte denumirea nerăzboinică de greci, pe care o socoteau rușinoasă; ei se prefăceau astfel că le vine să roșească de faptul că trebuie să dispute regatul
. Italiei unui popor de tragedieni, actori de pantomimă și pirați4.
# Clima Asiei fusese intr-adevăr mai puțin favorabilă dezvoltării spiritului militar decât cea a Europei. Ținuturile asiatice, foarte populate, erau vlăguite de lux, despotism și
1 Lectura lui Herodoleste o plăcere, nu o corvoadă (VII, c. 104, j>» 550, 615). Convorbirea dintre Xerxes și Demaratos la Tliermophylae constituie una dintre cele mai interesante scene morale din istorie. A fost tortura spartanului regal să privească cu teamă și remușcare virtutea țării sale. (Lipsit de domnie la Sparta, Demaratos se exilase la Susa. L-a însoțit pe Xerxeș în expediția împotriva Elladei n. C)
2 Vestit general și om de stat roman din secolul Í î.e.n., mai iutii prietenul și ginerele lui Caesar, apoi adversarul său cel mai de temut.
* Pentru multele și importantele sale victorii a fost numit „cel Mare“ (n.c.).
3 Vezi această inscripție trufașă în Plinius (Hist. Natur., VII, 27). Puțini oameni au gustat atât de desăvârșit din glorie și dizgrație; Iu venal* (Satir., X) nici n-ar fi putut oferi un exemplu mai izbitor care să arate vicisitudinile soartei și vanitatea dorințelor omenești.
4 Pe greci… din rândul cărora nu văzuseră venind mai înainte din Italia decât tragedieni și pirați (Goth. I 48, tom. Îl p. 93, ed. Bonn). Acest ultim epitet al lui Procopius (Xeotuosdras) este tradus prea blind prin pirați; de fapt, lilhari de mare.
superstiții, iar călugării erau mai costisitori și mai numeroși decât soldații aflați în acele regiuni din răsărit.
Forțele armate ale Imperiului scăzușeră de la șase sule patruzeci și cinci de mii, la o sută cincizeci de mii de oameni, împrăștiați la granițele țării. Disciplina dispăruse din rândui acestor soldați, plătiți prost și la voia întâmplării, care se dedau la jafuri. Armatele erau completate cu corpuri de auxiliari barbari servind ca mercenari, po care generalii nu puteau niciodată să se bizuie.
Până și victoriile lui Velisarie asupra goților au fost dăunătoare Imperiului, deoarece au desființat acea importantă barieră a Dunării de Sus, care fusese păzită eu atâta credință de Theo doric1 și fiica sa. Pentru apărarea Italiei, goții evacuară Pannonia și Noricum, provincii în care la acea dată domnea pacea și prosperitatea și asupra cărora ridica pretenții împăratul roman, stăpânirea lor fiind lăsată la voia primului invadator. Pe malul celălalt, al Dunării, câmpiile Ungariei de Sus erau stăpânite, de la moartea lui Attila, de triburile gepizilor; aceștia priveau cu respect armatele goților* cât despre romani, gepizii nu disprețuiau aurul lor, ci motivul nemărturisit care-i făcea să le plătească subsidiile anuale. Fortificațiile părăsite ale fluviului au fost imediat Ocupate de acești „barbari“, stindardurile lor au fost înălțate pe zidurile orașelor Sirmium2 și Singidunum, iar tonul ironic al scuzelor lor agrava această insultă adusă maiestății Imperiului: „Atât de întinse, o Gaesare, sunt stăpânirije tale, atât de numeroase sunt orașele tale, Incit, pe timp de pace, sau război, cauți necontenit popoare în grija cărora să poți lăsa aceste posesiuni inutile. Gepizii sunt aliații tăi viteji și credin-
1 Rege al ostrogoților (454—520) multă vreme așezat în Pannonia, de unde, ca aliat al imperiului de Răsărit, i-a respins, între alții, pe bulgari. Fiica sa, Amalasuntha, contribuise la această politică (n.t.).
2 Anul 536. Sirmium (azi Sremska Mitrovica, Iugoslavia), oraș situat pe malul drept al râuhii Sava, în Pannonia Inferioară (n.c.)*.
eio. Și și dacă se așteaptă la darurile tale, înseamnă că arată o încredere bine întemeiată în mărinimia ta.“ Felul în care s-a răzbunat lustmian scuză aroganța gepizilor. În loc să afirme drepturile unui suveran întru apărarea supușilor săi, împăratul a invitat un popor străin să invadeze și să stăpânească provinciile romane dintre Dunăre și Alpi; ambiția gepizilor a fost ținută în Mu de puterea și faima crescândă a longobarzilor, 1
Acest popor germanic, puțin numeros, al cărui nume adevărat era acela de langobarzi (bărbi lungi)2, a coborit din nordul Europei, nimicind în drumul său pe herulii așezați în sudul Poloniei- lustinian i-a chemat și să-i alunge pe gepizi, să ocupe orașele și cetățile Noricului și ale Pannoniei.
Curând insă, dorința lor de pradă i-a ademenit dincolo de a- ceste întinse granițe. Ei au înaintat de-a lungul coastei Adriático până la Dyrrachium3, unde, cu obișnuita lor bădărănie, intrau în orașele și casele aliaților-romani, înhățând prizonierii care scăpaseră din mâinile lor îndrăznețe. Dar longo- barzii, ca popor, se lepădau de aceste acte ostile, de asemenea expediții, prétinzând că ele nu sunt decât faptele unor aventurieri răzleți, iar împăratul le scuza; o campanie mai serioasă a fost dusă însă de ostile longobarzilor, angajate într-un conflict de treizeci de ani cu gepizii, timp în care ei și-au pledat adesea cauza în fața tronului de la Constanti-
1 Vezi Strabo (VII, p. 446). C<ei mai buni geografi îi situează dincolo de Elba, în episcopatul Magdeburg și în mijlocul teritoriului Brandeburg; așezarea lor confirmă remarca patriotică a contelui de Hertzberg, că cei mai mulți dintre cuceritorii barbari au pornit din aceleași ținuturi care mai dau și astăzi armatele Prusiei.
2 Etimologia aceasta este îndoielnică. Se pare că numele’de lon- gobarzi derivă din cel al regiunii pe care aceste triburi o ocupau pe malurile Elbei, unde Börde (sau Bord) înseamnă și astăzi „câmpie fertilă așezată pe malul unui râu“; acest ținut de lângă Magdeburg se numește încă „lange Börde“. Langobarzi! ar însemna deci „locuitorii unei întinse cârnpii așezate pe malul unui râu.“ (n.c.)
3 Dürres de astăzi, în Albania (n. L).
nopoi; dar vicleanul Iustinian, cu toate ca i ura deopotrivă pe cei doi rivali, pronunța o sentință părtinitoare și ambiguă și în mod abil prelungea războiul, prin ajutoare ce soseau încet și se dovedeau zadarnice. Puterea longobarzilor era formidabilă: ei aruncau în luptă mai multe mii de soldați, dar continuau să ceară, ca parte mai slabă din acest conflict, protecția romanilor. Cei doi adversari se arătau neînfricați, totuși curajul este un simțămmt ații de schimbător, incit ambele armate au fost brusc cuprinse de panică. Ele au fin gât una de alta și cei doi regi dușmani au rămas cu garda lor personală, în mijlocul unei câmpii deșarte. După un scurt armistițiu, patimile se aprinseră din nou de-o parte și de alta, iar amintirea rușinii suferite în trecut, duse la o încleștare mai înverșunată, mai sângeroasă. Patruzeci de mii de barbari au pierit în bătălia liotărâtoare care a zdrobit puterea gepizilor, a împrăștiat temerile romanilor, a schimbat dorințele lui Iustinian și a dezvăluit pentru prima oară caracterul lui Alboin, tânărul prinț al longobarzilor și viitorul cuceritor al Italiei1.
Popoarele sălbatice care locuiau și rătăceau pe șesurile Rusiei, Lituaniei și Poloniei, ar putea fi reduse, în vremea lui Iustinian, la două mari familii: bulgarii2 și slavii. După
1 Am folosit fără a încerca să împac, faptele clin Procopius (Gotk Iî? c. 14; IíT, c. 33, 34; IV, c. 18, 25), Paul Diacon, (de Gestis J, angobard, (I. C. 1 – 23, în Muratori, Script. Herum Italicarum, tom. I, p. 405—419) și lornandes (de Suceess. Regnorum, p. 242). Cititorul răbda l or se poate lumina de la Mascou (Istoria Germanilor și nota XXIII) și De Eu al (Bist. Des Peuples, etc., yol. IX: X; XI). ’
2 Adopt denumirea de bulgari de la Ennodius (în Panegyr. Theo- dorici, Opp. Sirmond., tom. 1, p. 1598, 1599); Theophanes, p. 185 și Cronicile lui Gassiodorus și Marcelinus. Numele de buni e prea vag; triburile cutrigurilor și -u figurilor sunt prea mărunte și prea primitive. (Nu este vorba de bulgari ci de cutriguri și u figuri, triburi bunice de pe țărmurile Mării de Azov. Slavii erau triburi așezate la nordul Dunării de Mijloc și de jos. De aceea cutrigurii, utigurii și bulgarii erau toți înrudiți de aproape cu bunii lui Attilași vorbeau o limbă apropiată. Dar bulgarii moderni prezintă mult mai multe afinități cu slavii docți cu hunii – (O.S.)
scriitorii greci, bulgarii, care atingeau Euxinul și lacul Maeo- tis1, coborau, așa cum arată numele lor, din huni și este inutil să repetăm binc-cunoscutul tablou al moravurilor tătărești. Tătarii erau arcași îndrăzneli și dibaci; ei beau lapte de iapă și se hrăneau cu carnea cailor lor iuți și neobosiți; turmele și cirezile lor urmau taberele lor migratoare, sau mai bine zis taberele se lăsau călăuzite în drumul lor de mișcarea acestor turme; nicio țară nu era prea îndepărtată sau ferită de invaziile tătarilor antrenați la fugă, dar neeunoseând teama. Neamul lor era împărțit în două triburi puternice și dușmane, care &¿ urmăreau între ele cu ură frățească. Ei își disputau aprinși prietenia, sau mai degrabă darurile împăratului; fabula ce arată deosebirea statornicită de natură între câinele credincios și lupul hrăpăreț a fost folosită de un ambasador al lor care primise doar instrucțiuni verbale din gura prințului său neștiutor de carte.2 Toate spițele de bulgari erau deopotrivă atrase de bogăția romană. Ei se numeau în mod vag slavi, iar marșurile lor rapide au putut îi oprite numai de Marea Baltică, sau de gerurile și cumplita sărăcie a ținuturilor din nord. Dar aceeași rasă de slavi pare să fi păstrat în toate timpurile stăpânirea asupra acelorași țări. ¡Numeroasele lor triburi, oricât de îndepărtate și dușmane, foloseau o limbă comună (aspră și neregulată) și se asemănau la înfățișare; ele se deosebeau de tătarul negricios, și se apropiau de germani, fără a avea însă statura înaltă și tenul deschis al acestora.’ Patru mii șase sute de sate3 ale slavinilor erau împrăștiate prin provinciile Rusiei și Poloniei, rmarea Neagră și Marea de Azov (n.t.).
2 Procopius (Goth., IV, c. 19). Mesajul său verbal (se consideră el însuși un barbar fără știință de carte) e predat ca o epistolă. Stilul e sălbatic, figurativ și original.
