Istoria declinului si a prabusirii imperiului – volumul 2

Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon volumul 2

Capitolul XIII

DOMNIA LUI DIOCLEȚIAN ȘI A CELOR TREI ASOCIAȚI AI SĂI, MAXIMIANUS, GALERIES ȘI CONSTAÑTIUS. RESTABILIREA. GENERALĂ A ORDINEI ȘI LINIȘTII. RĂZBOIUL CU PERȘII. VICTORIE ȘI TRIUMF. NOUA ADMINISTRAȚIE. ABDICAREA ȘI RETRAGEREA LUI DIOCLEȚIĂN MAXIMIANUS.

Cu cât domnia lui Dioclețian ia fost mai ilustră decât a predecesorilor săi, cu atât originea sa era mai umilă și mai obscură. În trecut meritul sau violența au constituit de multe ori argumente mai puternice decât prerogativele ideale ale nobilimii, dar o linie de despărțire clară fusese păstrată până acum între partea liberă și cea înrobită a omenirii. Părinții lui Dioclețian fuseseră sclavi în casa senatorului roman Anu- linus și el își luase numele de la un mic oraș din Dalmația, locul de baștină al mamei sale.1 Este totuși probabil că tatăl său a obținut libertatea familiei și a căpătat curând un loc de scrib, post pe care-l ocupau adesea persoane de condiția sa. Oracole favorabile sau, mai degrabă, conștiința unui merit superior, îl împinseră pe ambițiosul său fiu să îmbră-

1 Eutrop. IX, 19; Victor în Epitome. Orașul pare sa fi purtat de fapt numele de Doclia după un mic trib de iliri (vezi Cellarius, Geograph. Antiqua, vol. I, p. 393) și numele adevărat al fericitului sclav era Docles; el La lungit dându-i mai întâi, armonie grecească în Diodes, și, cu timpul, maiestatea romană în Bioclețianus. Tot astfel eî a adoptat bum ele patrician Valerius, iar Aurelius Victor îi dă de obicei acest nume.

țișeze meseria armelor și să nutrească speranța că ea îl va face să cunoască succesul; ar merita să ne oprim asupra acelor calități și întâmplări care l-au făcut în cele din urmă capabil să îndeplinească aceste oracole și să demonstreze acele merite în fața omenirii. Dioclețian a primit succesiv postul de guvernator al Moesiei, onorurile consulare și comanda importantă a gărzii palatului. El își vădi dibăcia în războiul cu perșii, iar după moartea lui Numerianus, sclavul, așa cum reiese din însăși mărturia și părerea rivalilor săi, a fost declarat omul cel mai demn să ocupe tronul imperial. Cei a căror obiectivitate a fost întunecată de fanatism religios pun la îndoială cruzimea sălbatică a colegului său Maximianus și totodată curajul personal1 al împăratului Dioclețian. În ceea ce ne privește, nu ne putem lăsa ușor convinși că un aventurier, care a dobândit și păstrat stima legiunilor, precum și simpatia atâtor suverani războinici, ar fi fost un laș. Totuși, calomnia e destul de inteligentă pentru a descoperi și ataca părțile cele mai vulnerabile. Ourajuhui Dioclețian nu s-a dovedit vreodată mai prejos decât îndatoririle sale sau împrejurările cărora a trebuit să le facă față, dar el nu pare să fi fost însuflețit de îndrăzneala și generozitatea unui erou, ce caută pericolul și faima, disprețuiește viclenia și știe să-i determine pe egalii săi să se supună. Calitățile sale erau mai degrabă utile decât strălucite: avea o minte sclipitor de ageră, gata oricind să scruteze adâncurile sufletului omenesc, era abil și serios atunci când ducea tratative; generos și econom atât cât se cuvine să fie un conducător; blând sau aspru după împrejurări; sub masca unei sincerități de ostaș ascundea o mare putere de disimulare și o fire botărâtă, ce-și urmărea neabătut țelurile;

1 Lactanlius (sau oricine a fost autorul micului tratat de Morți- bus persecutorum) îl acuză în două locuri pe Dioclețian de timiditate c. 7, 8. În cap. 7, 8 spune despre el: Era în toate luptele temător și nehotărit. (Autenticitatea opusculului lui Lactantius, de Mortibits persecutorum – Despre moartea persecutorilor – descoperit în secolul al XVII-lea a fost multă vreme pusă la îndoială. Astăzi ea este acceptată de majoritatea istoricilor literaturii latine.)

dotat cu o ușurință mlădioasă în folosirea unor mijloace variate, poseda marea artă de a supune propriile-i pasiuni, ca și pe acelea ale altora, interesului și ambițiilor sale și de a da acestor ambiții aparențele cele mai amăgitoare de dreptate, și utilitate publică. Ga și August, Dioclețian poate fi considerat fondatorul unui nou imperiu. Precum fiul adoptiv al lui Caesar, el se distinge mai mult ca om de stat, decât în calitate de războinic; de altfel, mici unul dintre ei n-a întrebuințat forța, atunci când își putea atinge scopul prin mijloace politice.

Victoria lui Dioclețian s-a remarcat prin caracterul ei deosebit de blind. Un popor obișnuit să aplaude clemența învingătorului atunci când pedeapsa obișnuită cu moartea, exilul sau confiscarea averii era aplicată cu oarecare măsură și dreptate, fu plăcut surprins să vadă cum flăcările războiului civil se stinseră chiar pe câmpul de luptă. Dioclețian îl primi printre oamenii săi de încredere pe Aristobolus, principalul ministru al casei lui Garus, cruță viața, averea și demnitatea adversarilor săi și îi lasă în posturile lor pe cei mai mulți dintre slujitorii lui Garinus.1 Nu este exclus ca omenia abilului dalmațian să fi fost dictată de prudență; probabil că dintre acești slujitori mulți își asiguraseră bunăvoința sa prin secreta trădare a lui Garus, iar la alții el admiră recunoștința fidelă față de un stăpân nefericit. Plini de discernământ, Aurelian, Probus, și Garus, numiseră la conducerea diferitelor departamente ale statului și ale armatei persoane de înalt merit, a Căror îndepărtare ar fi dăunat intereselor statului, fără a servi în schimb interesele succesorului. O astfel de purtare inspiră lumii romane speranțe temeinice în privința noii domnii, pe care împăratul caută să le întărească, declarând

1 în acest, Encomion, Aurelius Victor pare să fi criticat în mod îndreptățit, deși nu direct, cruzimea lui Constantius. Din Fasti, reiese că Aristobulus a rămas prefect al orașului și că și-a încheiat sub Dioclețian consulatul pe care îl începuse sub Garinus.

că, dintre toate virtuțile predecesorilor săi1, el avea ambiția să imite mai ales filosofia plină de omenie a lui Marcus Aurelios.

Prima mare acțiune importantă a domniei sale părea să «infirme atât sinceritatea cât și moderația sa. După exemplul ț fui Marcus Aurelius, el își alese un asociat la domnie în persoana lui Maximianus, căruia îi acordă mai întâi titlul de j eaesar și apoi de augustus.2 Dar motivele purtării sale, ca și obiectul acestei alegeri erau foarte diferite de cele ale predecesorului său mult admirat. Investind un tânăr dedat plăcerilor trupești ctx onorurile purpurii imperiale, Marcus Aurelius I plătise într-adevăr o datorie personală, dar în pofida fericirii ji statului. Asociindu-și, într-o vreme de pericol public, un prie ten și un tovarăș de arme la treburile publice, Dioelețian, asigură dintr-odată apărarea Răsăritului și a Apusului.

Țăran de origine, Maximianus se născuse ca și Aurelian pe teritoriul Sirmiumului. Era lipsit de știință de carte3 și nu se sinchisea de legi; înfățișarea și manierele sale grosolane, trădau chiar în situația cea mai înaltă la care ajunsese, originea I lai umilă. Singura artă pe care o practica era aceea a războiu lui. În decursul unei lungi cariere militare el se distinse pe toate frontierele imperiului; deși talentele sale se potriveau artui om făcut mai degrabă să asculte decât să comande, deși nu a atins, poate, niciodată valoarea unui general desăvârșit, Maximianus era capabil prin curajul, perseverența și experiența

1 Aurelius Victor îl caracteriza pe Dioelețian: Era mai degrabă I

un tata decât un stapân.

2 Criticii moderni nu sunt de acord în privința datei la care

Maximianus a primit onorurile de eaesar și augustus; această problemă a dat loc multor discuții savante. Am urmat părerea lui de Ti 11cmont (Histoire des Empereurs, vol. IV, p. 500 – 505) care a cântărit necoii- eordanțele, motivele și dificultățile cu scrupuloasa sa acurateța. Tj

? Intr-un discurs rostit în fața lui (Panegyric. Vet., 1, 8), Mamer- tâmis se îndoiește că eroul său, care imita purtarea lui Hanibal și Scspio, auzise vreodată de numele lor. Putem deduce de aici că lui Maximianus îi plăcea mai mult să fie considerat soldat decât om de litere; în felul acesta putem adesea distinge adevărul sub laudele exagerate ale lingușirii.

lui, să execute operațiile cele mai dificile. Nici defectele lui Maximianus mi-i erau mai puțin de folos binefăcătorului său. Necruțător și fără teamă de consecințe, brațul său era cum nu se poate mai potrivit să săvârșească orice act de cruzime pe care acest împărat dibaci l-ar fi putut sugera și totodată renega. Îndată după săvârșirea unui sacrificiu sinceros, dictat de prudență sau răzbunare, Dioclețian intervenind la momentul oportun, îi salva pe puținii rămași; în viață, pe care nu intenționase niciodată să-i pedepsească; el critica plin de bunăvoință severitatea dârzului său coleg și se bucura de comparația dintre „o eră de aur și una de fier“, cuvinte ce caracterizau pentru toată lumea modurile lor diferite de a guverna. Cu toată deosebirea de caracter dintre ei, cei doi împărați mențineau în calitate de conducători ai stalului prietenia pe care o legaseră ea simpli cetățeni. Semeț și turbulent din fire, caracteristici ce se dovediră mai tirziu fatale atât lui cât și păcii publice, Maximi anus era obișnuit să respecte geniul lui Dioclețian și recunoștea superioritatea rațiunii asupra violenței brutale.1 Fie din mândrie, fie din superstiție, cei doi împărați își luară unul titlul de Iupiter, celălalt de Hercule. În vreme ce mișcarea universului (cum spuneau lingușii orii venali) era menținută de atotștiutoarea înțelepciune a lui Iupiter, brațul invicibilal lui Hercule elibera lumea de monștri și tirani.2

Dar chiar omnipotența lui lupilor și Hercule nu era deajuns pentru a face față greutăților administrației publice. Dioclețian descoperi că asaltat din toate părțile de barbari, imperiul reclama pretutindeni prezența unei mari oștiri și a

Lactantius, de M.P., c. 8; Aurelius Victor (de Caesar., c. 39). Dar cum și printre Panegirice, găsim, alături de discursuri elogioase la adresa lui Maximianus, altele care îi măgulesc pe adversarii ce i: a avut în anii săi de domnie, din această contradicție, putem trage unele concluzii.

I 2 Vezi al doilea și al treilea panegiric, mai ales III, 3, 10, 14.

Ar fi însă plicticos să copiem expresiile obscure și afectate ale falsei eiocințe. Cu privire la titluri, vezi Aurel. Victor; Lactantius, de M.P., e. 52; Spanheim, De Usu Numismatum, Disertat. XI1, 8.

I ținui Imperator. Ținând seama de acest lucru, el se hotărî să împartă încă o dală povara puterii sale și să învestească doi generali de seamă (xp titlul mai puțin înalt de Caesar, con- ferindu-le totodată o parte egală din autoritatea suverană.1 Galerius, supranumit Armentarius, pe latinește păstor, după profesia sa de origine și Constantius, care din pricina tenului său palid primise denumire de Chlorus2, fură cele două persoane învestite-cu onorurile secunde ale purpurei imperiale. Descriind originea rustică și manierele „herculine“ ale lui Maximianus, am schițat totodată obârșia și purtările lui Galerius, care adesea, și nu fără motiv, em poreclit „Maximianus cel tânăr“, deși din numeroase puncte de vedere, atât în ce privește virtutea cât și dibăcia, el pare să-l fi întrecut mult pe „cel bătrân“. Originea lui Constantius era mai puțin obscură decât cea a colegilor săi. Tatăl său, Eutropius, era unul din nobilii cei mai importanți din Dar dania.3 Mama sa era nepoata împăratului Claudius.4 Deși Constantius își petrecuse tinerețea în armată, el era înzestrat cu o fire blândă și plăcută, iar opinia publică îi atribuia de mult rangul la care, în sfârșit, ajunsese. Pentru a întări legăturile politice prin cele de rudenie, fiecare dintre împărați adoptă pe unul dintre Caesari: Dioclețian pe Galerius, iar Maximianus pe Constantius; fiecare împărat, obâigându-și fiul adoptiv să-și repudieze soția, îi acordă mâna fiicei sale.5 Acești patru principi își împărfiră între ei imensa întindere a Imperiului roman.

1 Aurelias Victor; Victor în Epitome; Eutrop. IX, 22 (14); Lactant., de M.P., c. 7; Hieronym., în Chron.

2 Numai la grecii moderni mai poate Tillemont descoperi denumirea de Chlorus. Paloarea accentuată a feței pare în dezacord cu rubor, (roșeața) menționată în Panegyric’., V, 19.

3 Provincie romană situată cam în dreptul Macedoniei" de azi (n. Tr.).

4 Iulian, strănepotul lui Constantius, se lăuda că familia sa se trăgea din războinicii moesieni. Mispogonx p. 348. Dardanii locuiau I la hotarul Moesiei,

5 Galerius s-a însurat cu Valeria, fiica lui Dioclețian; mai exact, Theodora, soția lui Constantius era numai fiica soției lui Maximianus, Spanheim, Dissertât., XI, 2.

Aperarea Galâiei, Spaniei1 și Briienniei fu încredințată lui CtnsU ntius. Galeries fu stații nat pe malurile Dunării ca apărător al provinciilor ilirice, iar Dioclețian își rezervă pentru sine Tracia, Egiptul și bogatele țări ale Asiei. Fiecare era stă pin deplin în partea care-i revenise, dar în acela și timp autoritatea lor reunită se întindea peste întreg imperiul și fiecare dintre ei era gata să-i ajute pe ceilalți cu sfaturile sale sau alăturându-i-se la nevoie. Caesarii venerau maiestatea * împăraților și cei trei suverani mai tineri recunoșteau în mod invariabil, prin supunerea și ascultarea lor, pe părintele comun căruia îi datorau înălțarea lor. Gelozia ce iscă bănuieli, care se naște odată cu puterea, le era străină și rara fericire a înțelegerii dintre ei a fost comparată cu un cor muzical a cărui armonie era condusă și menținută de mina dibace a corifeului.2

Această importantă măsură a fost pusă în aplicare la șase ani de la asocierea la domnie a lui Maximianus, interval de timp lipsit de incidente memorabile. Urmărind însă o cât mai mare claritate, am preferat să descriem mai întâi modul în care Dioclețian a îmbunătățit sistemul de guvernare și apoi i relatam faptele petrecute în anii domniei sale; ceea ce ne-a în propus ma i degrabă a fost relatarea evenimentelor în ordinea lor firească decât respectarea unei cronologii foarte dubioase.

Aceste evenimente ar fi pe scurt:

înăbușirea unei revolte țărănești în Galii a de către Maximianus și a unei răscoale în Egipt de către Dioclețian.

— Revolta lui Carausius, comandantul flotei din nord, care, s-a proclamat împărat în Britannia; el a guvernat câțiva

1 Această împărțire corespunde celor patru prefecturi, totuși; există motive să ne întrebăm dacă Spania moi revenise cumva lui Maximianus. Vezi Tillemont, vol. IV, p. 517. (într-adevăr, lui Maximianus îi reveniseră Italia, Sicilia, Africa și Spania.)

2 lulianus în Caesarib., p. 315. Vezi notele lui Spanheim la. Traducerea franceză, p. 122.

i l ani și apoi a fost asasinat, provincia fiind recuperată de Con-

J stantius. ■\

— Numeroase ciocniri cu barbarii de-a lungul Rinului și a Dunării.

— Pacificarea fruntariilor de răsărit ale imperiului de iji către Dioclețian, care a încheiat o pace de lungă durată cu

Perși a- și a restabilit un rege prieten în Armenia…

…După douăzeci de ani de domnie, Dioclețian sărbătorește i! un triumf la Roma, dar mută reședința imperială la Milan,

I localitate apropiată de punctele nevralgice ale fruntariilor.

I Aversiunea pe care Dioclețian o arăta față de Roma și

I libertățile romane nu izvora dintr-un capriciu de moment, ci era rezultatul celei mai abile politici. Vicleanul suveran instituise un nou sistem de guvernare imperială, care a fost completat mai tirziu de familia lui Constantin și dat fiind că imaginea vechii constituții era păstrată cu religiozitate în Senat, el hotărî să despoaie acel ordin de ultimele rămășițe de putere și considerație. Să ne reamintim cum cu aproximativ opt ani înaintea urcării pe tron a lui Dioclețian, Senatul, care se bucura de o trecătoare măreție nutrea speranțe pline de ambiție. Câtă vreme dură acest entuziasm, mulți dintre nobili dădură glas în mod imprudent dragostei lor de libertate, dar după ce succesorii lui Probus încetară să acorde sprijin partidului republican, senatorii n-au mai fost în stare să-și ascundă ura lor neputincioasă. Obligația de a înăbuși acest spirit mai mult turbulent decât periculos reveni lui Maximianus, în calitate de suveran al Italiei; această acțiune se potrivea cât se poate de bine temperamentului său crud. Cei mai iluștri membri ai Senatului, pa. Care Dioclețian se prefăcea întotdeauna a-i stima, fură implicați de colegul său în comploturi imaginare; posesiunea unei vile elegante sau a unei moșii bine cultivate, era interpretată ca o dovadă convingătoare de vinovăție1. Tabăra pretorienilor, care oprimase atâta vreme

1 Lac tan tins îl acuză pe Maximianus că a distrus autoritatea, senatului, (de M.P., c. 8). Aurelius Victor se îndoiește de sinceritatea lui Dioclețian față de prietenii săi.

maiestatea Ilomei,.’âncepu acum s-o ocrotească; pe măsură ce aceste gărzi semețe Își dădură seama că puterea lor scade, ele se grăbiră în chip firesc să-și alăture autoritatea senatului. Prin măsurile prudente ale lui Dioclețian, numărul pretorienilor se micșoră pe nesimțite, privilegiile lor fură abolite1, iar locul lor fu preluat de două legiuni credincioase din Dyri- eums, care sub noua denumire de Ioviani și Herculiani au fost însărcinate să îndeplinească serviciul de „gărzi imperiale“.2 Dar rana cea mai grea, deși ascunsă, pe care Senatul roman o primi din partea lui Dioclețian și Maximianus era urmarea de neînlăturat a absenței lor. Atâta timp câl împărații își aveau reședința la Roma, vechea adunare putea fi tiranizată, dar ar fi fost greu să nu se țină seama de ea. Urmașii lui Augustus exercitând puterea suverană puteau dicta legile pe care le-ar fi sugerat fie înțelepciunea, fie capriciul lor, dar aceste legi erau ratificate prin sancțiunea Senatului. Deliberările și decretele ordinului senatorial păstrau aparența vechii libertăți, iar împărații înțelepți, care respectau prejudecățile poporului roman, erau într-o oarecare măsură obligați să adopte limbajul și purtarea ce se potrivea conducătorului și primului magistrat al republicii. În fața armatei și în provincii ei se arătau însă în toată măreția demnității imperiale, iar atunci când își fixau reședința departe de Capitală, renunțau complet la prefăcătoria pe care Augustus o recomandase urmașilor săi. Atât în exercitarea puterii legislative, cât și a celei executive, suveranul cerea avizul miniștrilor săi, în loe de a consulta marele sfat al poporului roman. Numele Senatului era pomenit cu respect până în ultima perioadă a

1 Au fost reduse forțele militare ale Capitalei micșorându-se numărul cohortelor pretoriene. Aureâius Victor (de Caesar., c. 39). Lactantius îi atribuie lui Galerius aceeași reformă (c. 26).

2 Erau două vechi corpuri de oaste staționate în Illyricum, alcătuite după organizarea devenită clasică, din câte șase mii de oameni. Ele își câștigaseră o mare reputație prin folosirea așa numitelor plum- batael sau săgeți încărcate cu plumb. Fiecare soldat purta cinci asemenea săgeți, pe care le arunca cu mare forță și pricepere, de la o distantă apreciabilă.

Imperiului. Vanitatea membrilor săi era măgulită cu distincții onorifice.1 Dar adunarea, care fusese atâta vreme izvorul și instrumentul puterii, fu lăsată respectuos să se cufunde I I în uitare. Senatul roman, pierzând orice legătură cu curtea imperială și Constituția reală, rămase un monument venerabil* dar inutil, al antichității, pe colina Capitoliului.

Departe de priveliștea Senatului și a vechii lor capitale,

Ij împărații romani uitară cu ușurință originea și natura puterii lor legale. Funcțiile civile de proconsul, censor și tribun, care, îngemănate, se aflau la obârșia puterii legale a împăratului,

I! trădau poporului originea republicană a acestei puteri. Aceste titluri modeste căzură în desuetudine2 și, dacă denumirea de imperator3 mai desemna încă înalta poziție a suveranului, ea dobândise un înțeles nou, mai plin de demnitate; nu mai însemna general al armatelor romane, ci stăpân al lumii romane. Titlul de imperator, care la început avea un caracter * militar, era asociat acum cu altul, care amintea de lumea sclavilor; calitatea de Dominus, sau stăpân, exprima în înțelesul său primitiv, nu autoritatea unui suveran asupra supușilor săi, sau a unui comandant asupra soldaților săi, ci puterea despotică a stăpânului asupra sclavilor săi de casă4. Văzut în această lumină odioasă, titlul fusese respins cu oroare de primii caesari. Rezistența lor slăbi și denumirea deveni mai puțin odioasă, până când în cele din urmă, expresia stăpânul și împăratul nostru n-a mai fost folosită numai

1 Vezi Codul lui Theodosius, YI, tit. II, cu comentariul lui Godefroy.

2 Vezi disertația a douăsprezecea în excelenta lucrare a lui Span- heim, De Usu Numismatum. Folosind medaliile, inscripțiile și informațiile istoricilor el analizează fiecare titlu separat și îl urmărește

I de ia August și până în clipa dispariției lui.

3 Imperator înseamnă comandant suprem (n.t.).

4 Plinius (în Panegyrc. 2, 53 etc.) amintește în silă de termenul dominus ca sinonim cu tiran și opus denumirii de suveran. Același Plinius însă atribuie regulat acest titlu (în cartea a zecea a episto- Jelor) lui Traian, în care vede mai curând un prieten decât un stăpân. Această stranie contradicție îi dezorientează pe comentatori și pe traducători.

de lingușitori, ci era inclusă în mod regulat în legi și înscrisă pe monumentele publice. Astfel de epitete înalte erau suficiente pentru a stimula și satisface vanitatea cea mai exagerată, iar dacă succesorii lui Dioclețian mai refuzau încă titlul de rege, se pare că o făceau nu atât din moderație, cât din delicatețe. Oriunde se folosea limba latină (și aceasta era limba oficială în tot Imperiul), titlul imperial, deoarece îl purtau numai ei, inspira un respect mai mare decât cel de rege, pe care ar fi trebuit să-l împartă cu o sută de mărunți șefi barbari, său în cazul cel mai bun, puteau să-l fi dobândit numai în calitate de urmași ai lui Romulus sau Tarquinius. Dar lucrurile stăteau altfel în Est decât în Vest, căci suveranii Asiei fuseseră preamăriți în limba greacă cu titlul de basi- leus, sau rege; cum această denumire era considerată ca cea mai mare distincție printre oameni, ea fu curând folosită de provincialii servili din răsărit ca un mod umil de a se adresa tronului roman.1 Până și atributele sau cel puțin titulatura de Dens fu uzurpată de Dioclețian și Maximianus, care le transmisera unui întreg șir de împărați creștini.2 Totuși, pierzându-și curând înțelesul, asemenea extravaganțe își • pierd în același timp și nota lor de impietate și odată ce urechea s-a obișnuit cu sunetul, ele sunt socotite cu indiferență drept vagi, deși excesive, mărturii de respect.

Dioclețian introduce fastul la curtea imperială și-l izolează pe împărat de restul supușilor prin ceremonial.

Ostentația era primul principiu al noului sistem instituit de Dioclețian. Al doilea era diviziunea. El împărți imperiul, provinciile și fiecare ramură a administrației, atât civilă cât și

1 Synesius de Regno, edil. Petav. Datorez această referință abatelui de la Bléterie.

2 Vezi Van Dale, De Consecralione, p. 354 etc. Împărații vorbesc de obicei (în preambulul legilor) de numen-ul, maiestatea sacra, oracolele lor divine, etc. După Tiilemont, Grigore din Nazianz deplânge eu amărăciune această profanare, mai ales atunci când era practicată de un împărat arian.

I militara, înmulți resorturile mașinii de guvernare și făcmea operațiile ei să decurgă mai puțin rapid, dar mai sigur. Oricare ar fi avantajele și defectele legate de aceste inovații, ele trebuie atribuite intr-o foarte mare măsură primului inventator, dar cum noua formulă politică a fost ameliorată și completată treptat de împărații care au urmat, e preferabil să o cercetăm abia atunci când ajunge la deplina maturitate și perfecțiune.1 Rezervând de aceea pentru domnia lui Constantin descrierea mai exactă a noii forme de guvernare a imperiului, ne vom mulțumi de astă dată să schițăm doar trăsăturile principale și decisive, așa cum au fost consemnate de mina lui Dioclețian. El asociase trei colegi în exercitarea puterii supreme și cum era convins că posibilitățile unui singur om erau insuficiente pentru apărarea statului, Dioclețian consideră administrația comună a patru suverani nu ca o măsură utilă și temporară, ci ca o lege fundamentală a constituției statului* În intenția sa, cei doi suverani mai în vârstă trebuiau să se distingă prin portul diademei și al titlului de augustiis și, după cum afecțiunea sau stima le călăuzea alegerea, ei urmau să fie ajutați de doi colegi subordonați, în calitate de caesari, care, ridicându-se la rândul lor la primul rang în stat, aveau să asigure o succesiune neîntreruptă de împărați. Imperiul fu împărțit în patru părți: Răsăritul și Italia erau cele mai importante, Dunărea și Rinul constituiau punctele cele mai nevralgice. Primele două reclamau prezența auguștilor, cele din urmă erau încredințate administrației caesarilor. Puterea legiunilor era în mina celor patru parteneri ai suveranității și neputința de a învinge succesiv patru rivali redutabili era în măsură să infrâneze intențiile vreunui general’ ambițios. În guvernarea lor civilă, se presupunea că împărații exercită puterea integrală a monarhului; edictele date de ei, purtând numele lor alăturate, erau primite

1 Inovațiile introduse de Dioclețian sunt atestate în primul rând de cî te va pasagii foarte virulente din Lactantius, iar în al doilea rând de noile și diversele slujbe, care apar în codul lui Theodosius, stabilite încă de la începutul domniei lui Constantin.

în toate provinciile, ea și cum ar fi fost promulgate de consiliile și autoritățile lor mutuale. În ciuda acestor precauții, unitatea politică a lumii romane se destrama treptat, iar introducerea principiului diviziunii prilejui intr-un răstimp de cât iva ani separarea perpetuă a imperiilor de apus și de răsărit.

Sistemul lui Dioclețian comporta un alt dezavantaj de ordin strict material, care nici astăzi nu poate fi*pe de-a întregul trecut cu vederea: o organizare mai costisitoare și implicit o mărire a impozitelor și o mai grea apăsare a poporului. Familia modestă de sclavi, și liber ți, care satisfăeuse măreția simplă a lui August sau Tratan, fu înlocuită cu trei I sau patru curți magnifice, stabilite în diferite părți ale imperiului și tot atâția suverani romani se străduiau să rivalizeze l între ei și cu monarhul persan, în vana superioritate a luxului și ostentației. Numărul minktrilor, magistraților, ofițerilor și slujbașilor ce mișunau în diferitele departamente ale statului era cu mult mai mare decât în trecut; proporția celor l ce beneficiau de pe urma dărilor, (ca să folosim expresia unui contemporan), întrecea proporția celor care-și aduceau contribuția, iar provinciile erau oprimate de greutatea impozitelor.1 Începând din această epocă și piuă la dispariția imperiului, putem cu ușurință urmări o serie neîntreruptă de vociferări și plângeri. După cum îi cere religia și situația sa, fiecare scriitor își îndrepta invectiva fie împotriva lui Dioclețian, fie împotriva lui Constantin, Valens ori Tbeodosius; toți sunt însă de acord în a prezenta sarcina impozitelor publice și în special impozitul pe pământ și capitația2 ca o realitate intolerabilă și un motiv de nemulțumire erescândă din vremea lor. Așa stând lucrurile, un istoric impartial, obligat să caute I

1 Lactant., de M.P., c. 7.

I2 Este vorba de celebrul sistem de impunere iugalio – capiiaiiot instituit de Dioclețian, a cărui esență nu a fost încă definitiv explicată de specialiști, din lipsă de documente. Se pare că acesta consta în unirea impozitului funciar (iugatioj cu impozitul pe forța de muncă (capitatio).

adevărul atât în satire, cât și în panegirice, în texte critice sau în altele care aduc elogii, va înclina să împartă vina între împărații acuzați de abuz în perceperea impozitelor și să atribuie această extorsiune mult mai puțin sistemului lor identic de administrare, decât propriilor lor vicii. Împăratul Dioclețian a fost într-adevăr autorul acestui sistem, dar în timpul sdo, mniei sale modestia și discreția constituiau o stavilă în calea răului și el merită mai degrabă reproșul de a fi IJ stabilit precedente dăunătoare, decât acela de a fi împilat i i cu adevărat poporul.1 S-ar putea adăuga că veniturile sale g erau administrate cu o prudentă economie și că, după ce

! j toate cheltuielile curente erau acoperite, mai rămânea încă în tezaurul imperial o rezervă apreciabilă, fie pentru libera- lități bine gândite, fie pentru vreo nevoie arzătoare a statului…

…în al douăzeci și unulea an al domniei sale Dioclețian și-a pus în aplicare memorabila sa hotărâre de a renunța la tronul imperial, fapt mai ușor de așteptat din partea unuia dintre cei doi Antonini, decât din partea unui monarh care nu practicase niciodată învățătura filosofilor, nici atunci când țintea să dobândeascâ puterea supremă, nici în anii când o exercitase. Dioclețian are meritul de a fi dat lumii primul exemplu de resemnare2, pildă nu prea des imitată de împărații care i-au urmat. Mintea noastră asociază numele lui cu acela al lui Garol Quintul3, nu numai pentru că elocvența unui scriitor modern4 a făcut acest nume atât de cunoscut cititorului englez, ci din cauza izbitoarei asemănări între caracterele celor doi împărați: conducători de stat al căror geniu poli-

1 A fost impusă o lege nouă core deși suportabilă pentru sărăcia acelor vremi a dus la dezastru. Aurel. Victor, (de Caesar., e. 39) a descris cu bun simț, deși într-o latină deficientă, caracterul lui Dioclețian.

2 De la întemeierea imperiului roman a fost singurul care părăsind un rang atât de înalt s-a întors de bună voie la situația de simplu cetățean.

: i Împărat al Imperiului german și rege al Spaniei (1500—1558).

4 William Robertson (1721 – 1793), istoric englez, autorul lucrării The U istory of the Reign of the Emperor Charles V, Londra, 1769.

tic depășea talentele lor militare, atât unul cât și altul dovedeau virtuți ce izvorau mai degrabă dintr-un act de voință decât din adâncul firii lor. Abdicarea lui Carol pare să fi fost grăbită de vicisitudinile soartei; decepția pricinuită de eșecul unor planuri cărora își închinase viața l-a îndemnat să renunțe la puterea considerată mai prejos de ambițiile sale. Domnia lui Dioclețian se scursese însă într-un neîntrerupt șir de succese și abia după ce îi învinsese pe toți inamicii săi și își atinsese toate scopurile, el pare să fi nutrit în mod serios gândul de a renunța la puterea imperială. Nici Carol și nici Dioclețian nu ajunseseră la o vârstă foarte înaintată, dat fiind că unul avea numai cincizeci și cinci, iar celălalt doar cincizeci și nouă de ani, dar viața activă pe care acești monarhi o duseseră, războaiele și călătoriile lor, preocupările domniei și grija pentru treburile publice îl slăbiseră încă de la acea vârstă și îi făcuseră să simtă infirmitățile bătrâneții1.

în ciuda unei ierni deosebit de friguroase și ploioase, Dioclețian părăsi Italia foarte curând după triumful său și începu să înainteze spre răsărit de-a lungul provinciilor ilirice. Din cauza vremii potrivnice și a oboselilor călătoriei el contractă curând o boală lentă și deși făcea etape scurte și era de obicei purtat într-o litieră închisă, starea sănătății sale se înrăutăți și deveni îngrijorătoare înainte ca el să ajungă la Nicomedia, pe la sfârșitul verii. Împăratul rămase toată iarna închis în palatul său. Pericolul în care se afla inspira tuturor temeri sincere, dar lumea nu putea să-și dea seama de diferitele schimbări survenite în starea sănătății sale decât după bucuria sau consternarea care se citea în ținuta și comportarea suitei, sale. Câtăva vreme zvonul că a murit fu crezut de toată lumea și se presupunea că faptul era ținut ascuns, spre a împiedica tulburările ce-ar fi putut avea loc în timpul

1 Aurelius Victor pune abdicarea, care a fost comentată în mod atât de diferit, pe seama a două cauze: mai întâi, disprețul lui Dioclețian pentru ambiție; iar în al doilea rând, teama sa de tulburări iminente. Unul din autorii de panegirice socotește vârsța și infirmitățile lui Dioclețian drept un motiv foarte plauzibil al retragerii sale.

absenței caesarului Galerius. Îxi cele din urmă, la tatii martie, Dioclețian apăru iarăși în public, dar atât de palid și de slăbit, incit până și cei care-l cunoșteau foarte bine abia dacă îi recunoscură. Sosise momentul ca lupta dureroasă, pe care I • o dăduse mai bine de un an între grija pentru sănătatea sa și dorința de a-și menține demnitatea imperială, să ia sfirșit. Prima cerea îngăduință pentru propriile slăbiciuni și odihnă, cea de a doua îl obliga să conducă, de pe patul de suferință, administrarea unui mare imperiu. EI hotărî ¡ I să-și petreacă restul zilelor într-o onorabilă odihnă, să-și

I pună renumele la adăpost de loviturile soartei și să pară- jj sească scena lumii în favoarea asociațiilor săi mai tineri, i mai energici și mai entuziaști.1 i

Ceremonia abdicării sale a avut loc pe o câmpie întinsă la vreo trei mile de Nicomedia. Împăratul se urcă pe un tron înalt și într-o cuvântare bine gândită și demnă, aduse la cunoștință intenția sa, poporului și soldaților, adunați pentru această împrejurare neobișnuită. De îndată ce se dezbrăcă de purpură, el se sustrase privirilor mulțimii și traversând orașul intr-un car acoperit, porni numaidecât spre un loc pe care-l îndrăgise, aflat în Dalmația, țara sa de baștină, unde hotărâse să se retragă. În aceeași zi de mai 312 e.n., după cum fusese stabilit dinainte, Maximianus1 renunță la demnitatea sa imperială la Milan. Chiar în toiul triumfului său roman, Dioclețian meditase asupra acestui ¡dan de abdicare. Cum dorea să fie pe deplin încredințat de ascultarea lui Maximianus, el obținuse din partea acestuia fie asigurarea că se va supune în toate împrejurările autorității binefăcătorului său, fi o promisiune specială că va coborî de pe tron de îndată ce va primi de la el sfatul și exemplul. Acest legământ, deși întărit printr-un jurământ

1 Dificultățile ca și erorile pe care îe comportă stabilirea atât a anului cât și al zilei abdicării lui Dioclețian sunt perfect lămurite de Tiilemont, ¡1 ¿st. Des Empereurs, vol. IV, p. 525 și nota 19, și de Pagi ad an num.

solemn în fața altarului Ini lupilor, de pe Gapitoliu1, n-ar li fost. Suficient pentru a line în frâu temperamentul aprins a lui Maximianus, care era stăpânit de dorința puterii și care nu rivnea nici liniștea clipei de fată, nici reputația viitoare. Ca părere de rău, el își ținu cu vânt ui deoarece avea prea mult respect pentru înțelepciunea lui Diodei ian și se retrase îndată după abdicarea acestuia într-o vilă din Lucaniâ, unde era aproape imposibil ca un spirit atât de’ pătimaș să-și poată găsi mult timp liniștea.

Dioclețian, care de pe o treaptă umilă, servilă, se ridicase până la tron, își petrecu ultimii nouă ani de viață ca simplu particular. Retragerea sa, act dictat de rațiune, pare să-i fi adus satisfacție; vreme îndelungată el se bucură de respectul acelor suverani cărora le cedase stăpânirea lumii.2 Se întâmplă rar ca mințile care s-au ocupat îndelung cu treburi importante, să se obișnuiască a se adânci într-un dialog interior și, de aceea, după abdicare, Dioclețian regretă mai ales lipsa de ocupație. Literatura și religia, care oferă atâtea resurse în singurătate, nu erau în măsură să-l absoarbă, dar el păstrase, sau cel puțin recăpăta curând gustul pentru cele mai nevinovate și mai firești plăceri și-și petrecea timpul său liber cu zidăria, săditul și grădinăritul. Răspunsul pe care i l-a dat lui Maximianus a devenii pe drept cuvânt celebru. Bătrânul acesta ce nu-și găsea aslâmpăr îi ceruse să reia Miele statului și purpura imperială, dar Dioclețian respinse tentația; zâmbind cu milă, el observă calm că, dacă i-ar putea arăta lui Maximianus

1 Vezi Panegyr. VeterVI, 9. Discursul a fost rostit după ce Maximianus reinase purpura imperială.

2 Eumenius îi face un frumos compliment: „Dar acest barbut divin care a participat și a renunțat totodată la puterea supremă nu se călește de holărârea și de fapta sa> căci nu socotește că a pierdut ceea ce a înstrăinat de bună voie. El este într-adevăr fericit, căoi deși simpla pariu alar se bucură de respectul vostru, al unor atât de mari împărați verzele răsădite cu propriile sale miiaî la Salona, acesta nu l-ar mai ruga să renunțe la fericirea sa pentru a căuta puterea.1 În convorbirile cu amicii, el recunoscu adesea că dintre toate meșteșugurile, el mai dificil era acela de a domni și vorbea despre acest subiect cu o căldură care putea fi numai rezultatul experienței. „Adesea, obișnuia el să spună, este în interesul a patru sau cinci miniștri să se înțeleagă între ei pentru a-l înșela pe suveranul lor. Fiind izolat de oameni prin înalta sa demnitate, adevărul îi este ascuns. Vede numai cu ochii’lor, și nu aude altceva decât j relatările lor mincinoase. El conferă posturile cele mai im portante viciului și slăbiciunii și îi dezonorează pe cei mai virtuoși și merituoși dintre supușii săi. Prin astfel de artificii infame, adăuga Dioelețian, cei mai buni și mai înțelepți dintre monarhi cad pradă corupției venale a curtenilor lor.2 „O justă apreciere a măririi și siguranța unei faime veșnice, sporesc atracția pentru plăcerile unei vieți retrase, dar împăratul roman jucase un rol prea important în lume ca să se mai poată bucura netulburat de tihna și securitatea” situației de simplu particular. Era imposibil să nu ia act de tulburările care au îndurerat imperiul după abdicarea sa. Era imposibil să rămână indiferent în fața urmărilor pe

Îcare ele le-au avut. Teama, grija și supărarea îl urmăreau uneori până și în singurătatea sa de Ia Salona. Adânc rănit în sentimentele sale, cel puțin în mândria lui, de nenorocirile soției și fiicei sale, Dioelețian își petrecu ultimii ani

Iamărât din pricina unor afronturi, pe care Licinius și Constantin le-ar fi putut evita părintelui atitor împărați și autorului principal al propriei lor înălțări. Deși dubioasă,

1 îi datorăm lui Victor cel tânăr consemnarea celebrei glume. Eutropius menționează faptul într-un mod mai general.

2 Hist. Augustp. 223, 224. Vopiscus aflase convorbirea de la tatăl său.

n ajuns până Ia noi informația că s-ar fi sustras, în mod prudent, puterii lor printr-o moarte voluntară.1

Dioclețian își construise la Salona, în Dalmația, locul său de baștină, un palat în care să-și petreacă bătrânețele; acolo a și murit de altfel. Autorul arată declinul artelor în această epocă tulbure.

1 Victor cel tânăr menționează în treacăt zvonul. Dar cum Dioclețian supărase un partid puternic și în plină ascensiune, memoria sa a fost întinată cu toate crimele și nenorocirile. S-a afirmat că a murit în furiile demenței, că a fost condamnat drept criminal de către Senatul roman etc.