Istoria grecilor

Istoria grecilor de Indro Montanelli

Partea întâi

ÎNTRE ISTORIE ȘI LEGENDĂ

1 MINOS

Acum vreo șaptezeci de ani, un arheolog englez pe nume Evans[1], cotrobăind prin câteva prăvălioare cu antichități din Atena, a dat peste niște amulete de damă, pline cu hieroglife pe care nimeni nu reușea să le descifreze. Tot făcând presupuneri, a stabilit că acestea proveneau din Creta; a plecat acolo, a achiziționat un teren pe locul unde presupunea el că se află îngropat orașul Cnossos, a angajat o echipă de muncitori și, la capătul a două luni de săpături, s-a trezit în fața rămășițelor palatului lui Minos, faimosul Labirint.

Poeți și istorici ai Antichității, de la Homer încoace, au afirmat întotdeauna că cea dintâi civilizație greacă a luat naștere nu la Micene, adică pe continent, ci în insula Creta, și că ea a ajuns la deplina sa înflorire în vremea regelui Minos, cu douăsprezece sau treisprezece secole înainte de Christos. Se povestește că acest Minos a avut numeroase neveste care au încercat zadarnic să-i dea un moștenitor: din pântecul lor nu se nășteau decât șerpi și scorpioni. Singură Pasifae a reușit, până la urmă, să-i dea copii normali, printre care pe Fedra și pe blonda Ariadna. Din păcate, Minos îl ofensase pe zeul Poseidon, care s-a răzbunat, făcând-o pe Pasifae să se îndrăgostească de un taur, chiar dacă o fi fost el un taur sacru. Ca să-și satisfacă această pasiune a ajutat-o un inginer pe nume Dedal, venit pe insulă tocmai de la Atena, de unde trebuise să fugă pentru că, orbit de gelozie, își ucisese nepotul. Din această unire s-a născut Minotaurul, un animal straniu, pe jumătate om, pe jumătate taur. Iar lui Minos i-a fost destul numai să se uite la el, ca să înțeleagă cu cine îl înșelase nevasta.

El i-a poruncit lui Dedal să construiască Labirintul, pentru a-l ascunde acolo pe monstru; dar, totodată, i-a închis înăuntru și pe constructor și pe fiul său, Icar. Era imposibil să găsești drumul spre ieșire prin încurcătura aceea de coridoare și de galerii. Însă Dedal, un bărbat cu infinite resurse, a fabricat pentru el și pentru băiat niște aripi de ceară; și astfel au putut să fugă amândoi, înălțându-se în aer. Icar, îmbătat de zbor, n-a mai ținut seamă de sfatul tatălui său, și anume să nu se apropie prea mult de soare; ceara s-a topit, iar el s-a prăvălit în valuri. Deși distrus de durere, Dedal a aterizat totuși în Sicilia, unde a dus cu el primele elemente de Tehnică.

În acest timp, Minotaurul continua să se învârtă prin Labirint, pretinzând să i se aducă în fiecare an șapte fete și șapte băieți pe care să-i mănânce. Minos îi obținea de la popoarele învinse în războaie. I-a pretins așa ceva chiar și lui Egeu, regele Atenei. Fiul acestuia, Tezeu, deși era prinț moștenitor, a cerut să facă și el parte din grup, cu intenția de a-l ucide pe monstru; a debarcat, împreună cu celelalte victime, în Creta și, mai înainte de a pătrunde în Labirint, a sedus-o pe Ariadna, care i-a dat un ghem de sfoară pe care să-l depene, pentru a găsi drumul la întoarcere spre ieșire. Îndrăznețul flăcău a reușit să-și realizeze intențiile, a ajuns afară, unde îl aștepta prințesa și, credincios cuvântului dat, a luat-o de nevastă și a dus-o cu el. Numai că, la Naxos. A lăsat-o dormind pe plajă și și-a continuat drumul singur, doar cu însoțitorii săi.

Istoricii moderni au respins această poveste ca fiind în întregime inventată; și poate că, până la un punct, aveau dreptate. Dar ei ajunseseră chiar să și nege că la Creta, cu două mii de ani înainte de Christos, sau cu o mie înainte de Atena, înflorise marea civilizație pe care i-o atribuia Homer. Și aici, de bună seamă, greșeau.

Descoperirile lui Evans au atras atenția arheologilor din toată lumea – printre care și a italienilor Paribeni și Savignoni care au dat fuga la fața locului, au început să sape și, în scurt timp, din măruntaiele pământului au început să apară monumente și documente ale acestei civilizații cretane, care a fost botezată după numele regelui Minos, minoică.

Chiar și în ziua de azi oamenii de știință se mai ciorovăiesc între ei, vrând să-i stabilească originile; pentru că unii spun că ea ar fi provenit din Asia, alții că din Egipt. Dar oricum, ea a fost cea dintâi civilizație care s-a dezvoltat pe pământ european, a atins înalte culmi, și a influențat-o și pe aceea care avea să ia curând naștere în Grecia și în Italia. Aici, la Creta, au venit să ia model pentru Constituțiile lor Licurg și Solon, cei mai mari legiuitori ai Antichității; aici a luat naștere muzica de cor, pe care a adoptat-o și Sparta; aici au trăit și au lucrat primii șefi de școală ai sculpturii, Dipenos și Scyllis.

Studiind săpăturile, specialiștii au subîmpărțit civilizația minoică în trei epoci și în trei perioade. Să-i lăsăm cu împărțeala lor, prea subtilă pentru noi, și să fim mulțumiți dacă o să înțelegem, în mare, care a fost viața cretanilor de acum patru mii de ani. După felul cum ni-i reprezintă picturile și basoreliefurile, ei erau oameni de talie relativ mică și subțirei; femeile, cu o piele palidă la culoare, iar bărbații, bronzați; chiar li se și spunea Foinikes, adică „piei roșii”. Ei poartă pe cap turbane; ele, pălăriuțe care ar putea fi prezentate foarte bine la orice paradă a modei din Paris sau Veneția. Și ei și ele aveau un ideal al lor de frumusețe fizică, deoarece bărbații purtau tunici strânse pe corp, iar femeile umblau cu sânul descoperit, ceea ce ne face să credem că îl și aveau înfloritor. Una dintre ele, așa cum ne apare într-o pictură, este atât de cochetă și de provocatoare, că arheologii, în ciuda austerității lor proverbiale, i-au dat numele de Pariziana.

Creta, la început, trebuie să fi fost împărțită în diverse state sau regate, care adesea se războiau între ele. Dar, la un anumit moment, Minos, mai capabil și mai puternic decât ceilalți regi, și-a supus rivalii și a unificat insula, dându-i drept capitală propriul său oraș, Cnossos. Să fi fost Minos numele său adevărat, sau poate doar denumirea pe care o lua conducătorul, așa cum la Roma i se spunea Caesar și în Egipt Faraon? Nu se știe. Se știe doar că cel care a realizat această operă de unificare și căruia legenda i-a atribuit o nevastă ca Pasifae, cu toate necazurile pe care i le-a provocat ea, a trăit și a domnit cu peste treisprezece veacuri înainte de Christos, pe când în Europa nu licărea nici cea mai mică scânteie de civilizație.

După spusele lui Homer, Creta avea nu mai puțin de nouăzeci de orașe, dintre care unele se luau chiar la întrecere cu capitala în ceea ce privea populația, progresul și bogăția. Faistos era portul cel mare, în care se concentra comerțul maritim cu Egiptul; Palaikastros era cartierul rezidențial; Gurnia, centrul industrial și capitala spirituală, cum e azi în Italia Milano; Hagia Triada, reședința de vară a regelui și a guvernului, așa cum o demonstrează vila regală descoperită aici. Casele au două, trei, până la cinci etaje, cu scări

interioare bine lucrate. Iar în picturile și basoreliefurile care le împodobesc pereții pot fi văzuți bărbații cum joacă șah, sub privirea plictisită a stăpânei casei, care toarce lână. Bărbații, în general, tocmai se înapoiaseră de la o partidă de vânătoare, iar la picioarele lor stăteau culcate, ostenite, animalele care îi ajutaseră să dibuie ursul sau mistrețul: câini ageri și zvelți, semănând a ogari, și pisici sălbatice care trebuie că erau special dresate pentru astfel de treabă. Un alt soi de întrecere sportivă în care excelau cretanii era pugilatul. Campionii de categorie ușoară se băteau cu pumnii goi, folosindu-se chiar și de picioare, așa cum fac siamezii azi; cei de categorie mijlocie purtau cască, iar cei de categorie grea foloseau mănuși.

Zeul acestui popor se numea Velcanos și corespundea cu cel care se chema la greci Zeus, iar la romani, Jupiter. El era un personaj atotputernic și violent; iar atunci când îl apucau furiile, credincioșii săi se rugau de Zeița-Mamă, cum ar fi Maica-Domnului, ca să-l potolească. Marea putere a lui Minos, ca rege, consta în faptul că se trăgea din acest zeu, sau cel puțin că reușise să-i facă pe supușii săi s-o creadă. Când emitea vreo lege, zicea că i-a sugerat-o cu o zi mai înainte Velcanos; și când rechiziționa un chintal de grâu sau o turmă de oi, zicea că trebuia să-l cadorisească pe zeu. Toate aceste cadouri sigur că zeul le dădea în primire lui Minos, care îi pusese deja pe inginerii săi să construiască, pentru păstrarea lor, niște beciuri uriașe sub palatul regal; ele țineau locul, rezervat azi la noi, păstrării impozitelor, deoarece la Creta, unde banul era încă necunoscut, impozitele se plăteau în natură; și zeului, nu guvernului.

Cretanii erau un popor de luptători, de navigatori și de pictori. Iar acestora din urmă le datorăm noi faptul că am putut reconstitui, în parte, civilizația care tocmai sub Minos s-a ridicat pe cele mai înalte culmi. Nu reușim azi să înțelegem ce a putut provoca decăderea ei, care, judecând după ruinele existente, trebuie să fi avut loc foarte rapid. A fost oare un cutremur, urmat de incendiu, care a distrus până la un punct Cnossosul, cu palatele și cu teatrele sale? După săpături, s-ar zice că locuințele și prăvăliile au fost surprinse pe neașteptate de dezastru, în timp ce locuitorii se aflau în plină activitate obișnuită.

E probabil însă ca această decădere să fi început mai demult, și că o catastrofă oarecare i-a grăbit sfârșitul. Multe urme ne arată că civilizația Cretei, născută desigur cu șapte-opt sute de ani mai înainte, sub semnul stoicismului, devenise sub Minos o civilizație epicureană, adică una de trai bun, și coaptă ca un furuncul ajuns la maturitate. Pădurile de chiparoși dispăruseră, malthusianismul lăsase goluri în populație, colapsul Egiptului înăsprise legăturile pe mare. Poate că a mai avut loc și un cutremur, ca o încoronare a tuturor necazurilor. Dar este mai probabil ca dezastrul definitiv să fi fost provocat de o invazie: aceea a aheilor, care tocmai pe atunci coborâseră în Pelopones din Tesalia și-și făcuseră la Micene propria lor capitală. Ei au distrus în Creta totul: chiar și limba, care pe vremea lui Minos sigur că nu era greacă, așa cum ne-o dovedesc inscripțiile ce ne-au mai rămas.

După ele, deși nimeni nu a reușit să le descifreze, s-ar crede că originea Cretei ar fi fost egipteană, sau, oricum, orientală. Noi nu suntem în măsură nici s-o confirmăm, nici s-o dezmințim. Suntem în măsură să repetăm doar că civilizația cretană a fost cea dintâi civilizație din Europa; iar Minos, primul nostru „ilustru concetățean”.

2 SCHLIEMANN

Modul cel mai potrivit de a-l răsplăti pe contemporanul nostru Heinrich Schliemann pentru imensele servicii aduse reconstituirii civilizațiilor vechi, socot eu că este acela de a-l considera printre protagoniștii acestora, după cum a arătat singur că o dorește cu ardoare, alegându-și-l, în plin secol al nouăsprezecelea, pe Zeus ca ființă supremă, și lui adresându-i toate rugile sale; și-a botezat băiatul Agamemnon, și pe fată Andromaca; pe servitorii săi, Pelops și Telamon; și, întreaga viață, toți banii și i-a închinat lui Homer.

Era un zărghit, însă neamț, adică foarte echilibrat în nebunia lui; și norocul a vrut să-l răsplătească. Cea dintâi poveste pe care i-a spus-o tatăl său n-a fost aceea cu Scufița Roșie, ci una cu Ulise, Ahile și Menelau. Avea opt ani atunci când și-a anunțat solemn familia că intenționa să descopere Troia și să le demonstreze profesorilor de istorie, care negau existența ei, că cetatea a existat cu adevărat. Avea zece ani când a scris în latină o lucrare pe această temă. Și nu împlinise nici șaisprezece când se pare că îi trecuseră de tot astfel de obsesii. De fapt, se angajase ca băiat de prăvălie într-o băcănie, unde sigur că nu avea cum să facă descoperiri arheologice; și de aici, după puțin timp, s-a îmbarcat pe un vas, dar nu pentru Elada, ci pentru America, în căutarea norocului.

Însă, numai după puține zile de călătorie, vaporul său s-a scufundat, iar naufragiatul a fost salvat pe țărmul Olandei.

Văzând în această întâmplare un semn al destinului, tânărul s-a apucat de comerț; la douăzeci și cinci de ani era deja un negustor avut, iar la treizeci și șase, un capitalist bogat pe care nu-l bănuiai că, între o afacere și alta, continua să-l studieze pe Homer. Meseria îl obligase să călătorească mult. Și, peste tot pe unde fusese, învățase limba locului. În afară de germană, știa acum olandeza, franceza, engleza, italiana, rusa, spaniola, portugheza, suedeza, poloneza și araba. Jurnalul său era de fapt redactat întotdeauna în limba locului unde fusese scris. Însă limba în care continua el să gândească era mereu greaca veche.

Brusc, și-a închis biroul și magazinul, și i-a comunicat nevestei, care era rusoaică, intenția sa de a se stabili la Troia. Biata femeie l-a întrebat unde este orașul ăsta, de care nu auzise nimic niciodată și care de fapt nici nu exista. Heinrich al nostru i-a arătat pe o hartă locul unde zicea el că trebuia să fie, iar femeia a cerut divorțul. Schliemann n-a făcut nicio obiecție, ci doar a dat un anunț că vrea o altă nevastă, cu condiția să fie grecoaică. Și, dintre pozele care îi sosiseră, a ales-o pe aceea a unei fete cu douăzeci și opt de ani mai puțini decât ai lui. S-a căsătorit pe loc cu ea, după un ritual homeric, a instalat-o la Atena într-o vilă botezată Bellerofonte și, când ea i-a dăruit pe Andromaca și pe Agamemnon, femeia a trebuit să transpire mult până să-l convingă să-i boteze. El a consimțit, dar cu condiția ca preotul, în afară de versetele din Evanghelie, să citească în timpul ceremoniei și câteva strofe din Iliada. Numai nemții sunt capabili de asemenea trăsnăi.

În anul 1870 se afla pe locul acela însorit și deșertic nord-apusean al Asiei Mici, unde Homer susținea, iar toți arheologii o negau, că se afla îngropată Troia. I-a trebuit un an ca să obțină de la guvernul turc aprobarea să înceapă săpături pe coasta unui deal, la Hissarlâk. A petrecut iarna pe un frig siberian săpând, împreună cu nevasta și cu muncitorii, gropi. După douăsprezece luni de eforturi zadarnice și de cheltuieli nebunești – să-l descurajeze și pe un sfânt –, într-o zi târnăcopul a lovit ceva ce nu era piatră obișnuită, ci un cufăr de aramă care, scos la lumină, a oferit privirii exaltate a acestui fanatic ceva ce el a spus imediat că este „tezaurul lui Priam”: mii și mii de obiecte de aur și argint.

Trăsnitul de Schliemann și-a concediat lucrătorii, a cărat tot acest dar al lui Dumnezeu în baracă, s-a încuiat acolo, a împodobit-o pe nevastă cu toate mărgelele, pe care le-a comparat cu descrierea făcută de Homer, s-a convins că erau aceleași podoabe cu care se împăunaseră cândva și Elena și Andromaca, și a transmis prin telegraf această veste tuturor arheologilor din lume.

Nu l-au crezut. Au spus că singur pusese acolo toată marfa aceea, după ce o achiziționase la grămadă de prin bazarele Atenei. Numai guvernul turc i-a acordat încredere, însă doar cu scopul de a-l da în judecată pentru însușire ilegală de bunuri. Și totuși, câțiva învățați, mai scrupuloși decât alții, ca Doerpfeld, Virchow și Bumouf[2], au vrut, mai înainte de a-l trata drept mincinos, să verifice cazul la fața locului. Și, oricât de sceptici se arătaseră la început, au trebuit să se plece în fața evidenței. Au continuat și ei pe cont propriu săpăturile, și au descoperit ruinele nu ale unei singure așezări, ci a nouă. Unica îndoială care persista acum în mintea lor nu era aceea dacă Troia a existat, ci care dintre cele nouă dezgropate de târnăcop era cea adevărată.

Între timp, nebunul continua cu luciditatea sa obișnuită să tranșeze încurcătura juridică în care intrase cu guvernul turc. Convins că prețioasele sale descoperiri, odată ajunse la Istanbul, aveau să se ducă pe apa sâmbetei, el a expediat pe ascuns toată comoara la Muzeul de stat din Berlin, care era cel mai bine calificat s-o protejeze în mod serios. A plătit guvernului turc paguba făcută, acesta ținând mai mult să capete banii decât să păstreze toate mărunțișurile acelea. Apoi, înarmat cu primul Baedeker din lume, Periegesis al lui Pausanias, a vrut să demonstreze omenirii întregi că Homer spusese adevărul, nu numai despre Troia și despre războiul ce avusese loc acolo, ci și despre protagoniștii săi. Și s-a apucat să caute, printre ruinele de la Micene, mormântul și rămășițele pământești ale lui Agamemnon.

Și iarăși bunul Dumnezeu, care are o slăbiciune pentru nebuni, l-a răsplătit pentru atâta credință, conducându-i târnăcopul spre subsolurile palatului descendenților lui Atreu, în ale căror sarcofage au fost găsite schelete, măști de aur, bijuterii și văsărie, aparținând acestor suverani care se credea că existaseră doar în fantezia lui Homer. Și Schliemann i-a telegrafiat regelui Greciei: Maiestate, v-am descoperit strămoșii. Apoi, sigur acum pe ceea ce făcea, a vrut să dea scepticilor din lumea întreagă lovitura de grație și, conform indicațiilor lui Pausanias, a plecat la Tirint și a dezgropat zidurile ciclopice ale palatului lui Proteu, al lui Perseu și al Andromedei.

Schliemann a murit la vârsta de aproape șaptezeci de ani, în 1890, după ce a zdruncinat din temelii toate tezele și ipotezele pe care se bazase până atunci reconstituirea preistoriei grecești, care ținuseră să-i exileze pe Homer și pe Pausanias în sferele imaginației pure. În entuziasmul său înflăcărat, poate că prea se grăbise să-i atribuie lui Priam tezaurul descoperit pe dealul de la Hissarlâk, și lui Agamemnon scheletul găsit în sarcofagul de la Micene. Ultimii săi ani și i-a petrecut polemizând cu cei care se îndoiau de asta, și a demonstrat în aceste dispute mai multă violență decât putere de convingere. Adevărul e însă că el singur se considera contemporan cu Agamemnon, și-i trata pe arheologii timpului de la trei milenii înălțime. Viața lui a fost una din cele mai frumoase, mai norocoase și cea mai din plin trăită vreodată de vreun om. Nimeni nu-i va putea contesta meritul de a fi adus lumină în bezna care, până la Licurg, a înconjurat istoria grecilor.

Săpăturile făcute după exemplul său au fost continuate în Focida, Beoția, Tesalia și Eubeea de către Wace, Waldstein, Müller, Stamatakis și de mulți alții; ele demonstrează că în ceea ce Schliemann învățase de la Homer era ceva adevărat: că, în același timp cu civilizația Cretei, și independent de ea, pe pământul grec se mai dezvoltase încă o alta, chiar dacă mai puțin evoluată, care și-a avut leagănul în Argos și în Tirint. Ea s-a numit miceniană, după numele orașului în care s-a născut. A realizat-o Perseu, cu șaisprezece veacuri înainte de Christos, și noi încă nu știm cărei rase de oameni a aparținut poporul său. Se știe doar că, în epoca aceea, Grecia era alcătuită din stătulețe separate: Sparta, Egina, Eleusis, Orhomenos, Cheroneea, Delfi, etc. Iar locuitorii lor purtau numele generic de Pelasgi, ceea ce ar însemna „popoarele mării”; și poate că de pe mare veniseră, din Asia Mică probabil. Ei au avut contacte cu Creta și i-au copiat puțin cultura, fără a ajunge totuși să o întreacă. Au avut o industrie a lor, însă nu una tot atât de dezvoltată ca cea de la Gurmia. Cât despre limba lor, se cunoaște cam tot atât cât și despre cea a Cretei; se știe totuși că nu avea nimic comun cu limba grecilor.

Ea a devenit ca atare numai după invazia aheilor, un trib din Nord care s-a pus în mișcare, în secolul treisprezece, spre Pelopones, l-a cucerit, l-a unificat și a implantat aici regatele la curtea cărora a trăit Homer, ca trubadur și vagabond. El nu ne vorbește despre această invazie, care rămâne doar o ipoteză. Povestirile lui încep după ce ea a avut loc și, până la Schliemann, tot ce ne-a înfățișat el a fost considerat fantezie pură, iar protagoniștii lor, niște ființe imaginare.

Dar astăzi, după dezvăluirile acestui neamț trăsnit, noi nu mai avem dreptul să punem la îndoială realitatea istorică a lui Agamemnon, a lui Menelau, a Elenei și a Clitemnestrei, a lui Ahile și a lui Patrocle, a lui Hector și a lui Ulise, deși evenimentele nu s-au petrecut chiar exact așa cum ni le-a relatat Homer, puțin cam umflate. Schliemann a îmbogățit istoria și a sărăcit legenda cu câteva zeci de personaje de prim ordin. Datorită lui, câteva secole care până atunci se aflau în întuneric au ieșit la lumină, deși era lumina nesigură a primilor zori. Și numai datorită lui le putem explora azi.

Iată de ce am vrut să-i satisfacem o dorință, aceea ca, la reconstituirea civilizației grecești, să-l trecem în rând cu Homer și cu eroii săi.

3 AHEII

Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta rațiunii (și nimeni nu a avut-o mai limpede decât ei), tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaș care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele și să le fure nectarul și ambrozia din cămară, și-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfa propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăți și l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecțiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoțel și l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaș, condamnându-l să-i lase gura apă de foame și de sete în fața unor oale cu frișcă și a unor cupe cu șampanie de care nu se putea atinge.

Pelops, care moștenise tronul Frigiei de la denaturatul său părinte, n-a avut noroc în politică, pentru că supușii săi l-au detronat și l-au exilat în Elida, partea aceea a Greciei care s-a numit apoi, după el, Pelopones. Aici domnea Enomau, mare amator de curse de cai, în care era imbatabil. El obișnuia să-i provoace pe toți curtezanii fiicei sale, Hippodamia, promițând învingătorului mâna ei, iar celui care pierdea, moartea. Și deja multe „partide” își lăsaseră acolo pielea.

Pelops, care în unele privințe trebuie că semăna puțin cu taică-său, Tantal, s-a înțeles cu grăjdarul regelui, Mirtil, să împartă împreună tronul dacă i se oferea posibilitatea să câștige. Mirtil a deșurubat butucul unei roți a carului lui Enomau, făcându-l pe acesta să cadă și să-și spargă capul. Pelops, luând-o pe Hippodamia, s-a urcat pe tron dar, în loc să-l împartă cu Mirtil, așa cum promisese, l-a azvârlit pe acesta în mare. Însă, înainte de a se îneca, grăjdarul a proferat la adresa ucigașului și a urmașilor săi un blestem.

Printre aceștia din urmă se număra și Atreu, de la care și-a luat dinastia numele de Atrizi. Fiii săi, Agamemnon și Menelau, s-au căsătorit, respectiv, cu Clitemnestra și Elena, singurele fete ale regelui Spartei, Tindar. Se pare că au fost două căsătorii bune, pentru că atunci când Atreu și Tindar au murit, cei doi frați, Agamemnon, ca rege al Micenei, și Menelau, ca rege al Spartei, au devenit stăpânii întregului Pelopones. Ei nu-și mai aminteau, sau poate ignorau, blestemul lui Mirtil. Și totuși, acesta exista, personificat în propria lor casă de către propriile lor neveste.

Și într-adevăr, Paris, fiul lui Priam, regele Troiei, trecând pe acolo, s-a îndrăgostit de Elena. Dar aici, cum au stat exact lucrurile nu se știe. Unii spun că Elena l-a acceptat și l-a urmat pe curtezan. Alții, că el ar fi răpit-o cu forța; și asta a și fost versiunea răspândită de bietul Menelau, ca să salveze și reputația nevestei și pe a lui însuși. Și toți aheii au cerut într-un glas pedepsirea vinovatului.

Urmarea acestei povești ne-a relatat-o Homer, căruia nu intenționăm să-i facem concurență. Toți grecii în stare să poarte arme s-au strâns în jurul seniorilor lor ahei și s-au îndreptat spre Troia cu mii de corăbii. Timp de zece ani au asediat-o și, până la urmă, au cucerit-o și au distrus-o. Menelau și-a recăpătat nevasta, dar puțin cam trecută acum, și nimeni nu a putut să-l scape de faima de încornorat. Agamemnon, întors acasă, a găsit locul său de lângă Clitemnestra ocupat de un învârtit, Egist, care, împreună cu ea, l-a otrăvit. Fiul, Oreste, și-a răzbunat mai târziu tatăl, ucigându-i pe cei doi adulteri. A înnebunit apoi, dar, până la urmă, a reușit să reunească sub sceptrul său regatele Spartei și Argosului. Ulise s-a pus pe trai, uitând complet și de Itaca și de Penelopa. În concluzie, războiul troian a marcat în același timp și apogeul puterii aheilor și declinul ei. Agamemnon, care o personifica, era acum aproape terminat. Își pierduse, la cucerirea cetății dușmane, o bună parte din trupe, împreună cu mulți dintre cei mai capabili comandanți ai săi. În drum spre casă, flota îi fusese surprinsă de furtună și, în cea mai mare parte, împrăștiată, iar echipajele naufragiaseră prin insulele din Egee și pe coastele Asiei Mici. După aceste lovituri, aheii nu și-au mai revenit. Și când un nou năvălitor a apărut, după un secol, dinspre Nord, ei nu au mai avut tăria să-i reziste.

Cine erau acești ahei care, timp de trei sau patru secole, au fost sinonimi cu grecii, deoarece le-au stăpânit complet țara?

Până în secolul trecut, istoricii, etnologii și arheologii au fost înclinați să accepte că ei au reprezentat doar unul din multele triburi locale de rasă pelasgică, așa cum erau și celelalte care au luat la un moment dat conducerea și, pornind din Tesalia, leagănul lor, au coborât în Pelopones și au format aici o clasă conducătoare și stăpână. Conform acestei teze, ei ar fi fost continuatorii civilizației miceniene, dezvoltată după modelul celei minoice din Creta, reprezentând probabil numai un stadiu mai avansat al acesteia.

Dar un alt arheolog, de astă dată englez, a aruncat în aer castelele construite pe temeiul acestei ipoteze. Sir William Ridgeway a descoperit că între civilizația miceniană și cea ahee existau deosebiri fundamentale. Cea dintâi nu cunoscuse fierul, pe când cea de a doua, da. Cea dintâi își îngropa morții, cea de a doua îi ardea. Prima se ruga privind în jos, deoarece credea că zeii se află în măruntaiele pământului; cea de a doua se ruga privind în sus, pentru că era convinsă că zeii locuiau pe vârful Olimpului sau printre nori. De unde Ridgeway a dedus că aheii nu erau nicidecum o populație de pelasgi, ca celelalte din Grecia, ci un trib celtic din Europa centrală, care a coborât în Pelopones nu „din”, ci „prin” Tesalia, i-a supus pe localnici și, între secolele treisprezece și paisprezece înainte de Christos, s-a contopit cu ei, ca să dea naștere unei noi civilizații, cu o nouă limbă, cea greacă, rămânând totuși clasă conducătoare.

E foarte probabil ca această ipoteză să fie adevărată sau să conțină cel puțin destul adevăr. Fără îndoială că aheii, spre deosebire de pelasgi, au fost oameni de uscat; și e adevărat că, până la războiul troian, nu s-au hazardat niciodată pe mare; iar atunci când dădeau de ea, se opreau. Ei nici nu au încercat măcar să pună piciorul pe insulele mai apropiate de continent; și toate capitalele și orașele lor se găseau în interior. Sub ei, Grecia se limita doar la Pelopones, Atica și Beoția, în vreme ce pentru populațiile pelasgice ale civilizației miceniene, care erau maritime, ea îngloba și toate arhipelagurile din Egeea.

Cat privește faptele de arme pe care le atribuie Homer aheilor, ele erau, până acum un secol, considerate pură legendă, inclusiv războiul cu Troia, căreia i se nega chiar și existența. Cu toate acestea, așa cum am văzut, Troia exista și reprezenta un rival primejdios pentru orașele grecești, deoarece domina Dardanelele, pe care trebuia să le străbați ca să ajungi pe pământul bogat al Helespontului. Aheii născociseră deja un basm, ca să-i stimuleze pe supușii lor împotriva Troiei: acela al argonauților, adică al marinarilor de pe corabia Argo, plecați spre Colhida, sub comanda lui Iason, în căutarea Lânei de Aur. Din expediție făceau parte Tezeu – cel cu Minotaurul –, Orfeu, Felea, tatăl lui Ahile, și însuși Heracle care, atunci când Troia a încercat să-i oprească la intrarea în strâmtoare, a coborât, a prădat de unul singur cetatea, și l-a ucis pe regele Laomedon, împreună cu toți copiii săi, în afară de Priam.

Expediția a reușit datorită Medeei. Iar în mintea poporului, Lâna de Aur a rămas ca un simbol al bogățiilor Helespontului și ale Mării Negre. Dar, ca să ajungă aici, trebuia distrusă mai întâi Troia, care controla această trecere obligată și care se îmbogățea mereu de pe urma traficului făcut, impunând probabil plata unor taxe și alte obligații celor ce voiau să treacă strâmtoarea.

Cine au fost exact acești troieni nu se știe. Li se mai spunea și dardani. Însă ipoteza cea mai credibilă este că trebuie să fi fost cretani imigrați pe peticul acela de pământ al Asiei Mici, ca să întemeieze o colonie, sau poate pentru ca să scape din niscaiva catastrofe, care-or fi fost ele, ce le-au lovit insula și le-au distrus civilizația. După Homer, ei vorbeau aceeași limbă ca și grecii și, la fel ca ei, adorau muntele Ida, „cel cu multe izvoare”. E probabil ca doar populația de la oraș să fi fost cretană, pe când locuitorii din împrejurimi erau asiatici. Sigur că Troia a fost o mare piață comercială a aurului, a argintului și a lemnului. Aici ajungea până și jadul din China.

Grecii, după ce au distrus-o cu meticulozitate, cât de cavalerește s-au mai purtat atunci când i-au judecat pe localnici! În Iliada, Priam apare mai simpatic decât Agamemnon; iar Hector se dovedește un autentic gentleman, în comparație cu canalia de Ulise. Chiar și Paris, pe cât era el de ușuratic, a fost un tânăr încântător. Și, dacă putem judeca un popor după Casa sa regală, trebuie să spunem că cea a regelui Priam a fost mai demnă, mai elegantă și mai umană decât cea de la Micene.

După cum am spus, până acum un secol războiul troian și protagoniștii săi, existența însăși a cetății, au fost considerate ca ceva pur imaginar, fructe ale fanteziei lui Homer și a lui Euripide. Acela care le-a dat o consistență istorică a fost Schliemann. Astăzi putem spune că războiul troian este primul episod dintr-un război destinat să se perpetueze prin milenii și să nu fie încă soluționat: războiul Orientului asiatic contra Occidentului european.

Cu Grecia aheilor, i-a fost dat Occidentului să câștige prima rundă.

4 HOMER

Despre Homer nu știm nimic. Nici măcar nu știm dacă a existat cu adevărat. Dacă ne luăm după legenda de toată lumea acceptată, el a fost un „trubadur” orb al secolului opt, pe care domnii îl angajau ca să le spună minunatele sale povești. Ei nu puteau să citească, pentru că erau analfabeți, iar timpul și-l petreceau doar făcând războaie, vânând și prădând. Poate însă că și Homer era analfabet. El culegea materialul acestor poeme direct din gura poporului și, cu imaginația-i neobosită, îl prelucra după gustul aristocraticilor săi ascultători.

Cu tot respectul pe care îl purtăm geniului său, vom spune că acest om trebuie să fi fost un mare pișicher, pentru că toți cei care îi acordau ospitalitate găseau întotdeauna în poveștile sale ceva care să le gâdile orgoliul. Fiecare din ei, în afara unor laude aduse faptelor de arme ale strămoșilor, mai descoperea aici și un arbore genealogic care îl lega mai mult sau mai puțin de vreun zeu. Lingușind, el își câștiga pâinea, și poate că a dus o viață fericită, de parazit de lux; dar, cu toate că nu trebuie să-i fi venit ușor să-i mulțumească pe toți, datorită animozităților și rivalităților care îi separau, se pare că, totuși, a reușit s-o facă.

Sigur că ceea ce ne-a lăsat el despre societatea ahee, care reprezenta o clasă dominantă restrânsă, nu este un tablou demn de luat în seamă, deoarece toate trăsăturile personajelor sale sunt schimbate și înfrumusețate nu numai de inspirația poetică a autorului, ci și de nevoia de a fi pe placul clienților. Mulți dintre ei erau descendenți ai vechilor eroi. Un astfel de tablou poartă pecetea a ceea ce numim noi azi „stilul convențional”. Chiar dacă portretul seamănă mai mult cu ceea ce dorea societatea lor să fie, decât cu ce era în realitate, din punct de vedere documentar el are o valoare însemnată și ne permite să schițăm cadrul acelei lumi.

Homer spune că aheii erau un popor de oameni cu un fizic foarte frumos: toți bărbații, niște atleți; toate femeile, niște regine ale frumuseții. Probabil că nu e chiar adevărat. Dar e destul ca să ne facă să înțelegem că frumusețea fizică reprezenta idealul lor cel mai înalt, și poate și singurul. Țineau foarte mult la eleganță și, deși industria modei se afla într-un stadiu rudimentar, cu puținul pe care îl aveau ei realizau minuni. Singura țesătură folosită și de femei și de bărbați era cea de in. O purtau ca pe un sac, având o gaură pe unde să-și vâre capul, dar fiecare adăugând la ea garnituri și broderii foarte costisitoare, ca să-i dea o notă personală. Și țineau foarte mult la această îmbrăcăminte, căci Priam, ca să obțină de la Ahile trupul ucis al lui Hector, i-a oferit aheului îmbrăcămintea sa în schimb, ca pe cel mai prețios „bacșiș”.

Casele săracilor erau făcute din lut și paie; cele ale bogaților, din cărămizi, cu o temelie de piatră. Se pătrundea înăuntru printr-o ușă centrală și, în cele mai multe cazuri, nu exista nicio împărțire în camere, iar ferestre nu aveau. Chiar și bucătăria a luat ființă mult mai târziu. Se gătea mâncare în aceeași unică încăpere, iar fumul ieșea printr-o gaură făcută în tavan. Numai domnii cei mari aveau o cameră de baie. Și sunt considerate drept extravaganțe de miliardar fanteziile Penelopei, care și-a comandat un fotoliu cu brațe, și cele ale lui Ulise, când a pus să i se facă un pat dublu, pentru el și nevastă-sa. E adevărat că trebuia să-i ofere femeii o oarecare compensație pentru cei douăzeci de ani de văduvie în care o lăsase. Dar, pe cât se pare, faptul a stârnit un adevărat scandal.

Temple nu sunt. Deși foarte religioși, domnii ahei cheltuiesc pentru palatele lor dar, ca să-i adăpostească decent pe zei, la asta se gândesc mai puțin; ba îi lasă chiar și iarna afară. Ulise. Care, după atâtea aventuri, a devenit la bătrânețe un sedentar și un om de casă, și-a construit chiar un fel de patio, cu brazde de flori, cu pomi și cu un grajd. Și Paris, seducătorul Elenei, pusese pe cei mai încercați arhitecți din Troia să-i construiască o „garsonieră”, dar nu știm cum arăta ea.

În afară de locuințe și îmbrăcăminte, cele două clase – dominatorii și dominații – se mai diferențiau și prin regimul lor alimentar. Generalii războiului troian sunt carnivori, și preferă purcelul de lapte; subofițerii și soldații sunt vegetarieni, și se hrănesc cu grâu prăjit și cu pește, atunci când îl găsesc. Cei dintâi beau vin, și folosesc mierea drept zahăr. Ceilalți beau apă. Nici unii nici alții nu știu ce sunt alea tacâmuri. Se folosesc doar de degete și de cuțite. Nimeni nu e personal proprietar al pământului. Proprietatea aparține familiei, în sânul căreia domnește un fel de regim comunist. Familia e aceea care vinde, cumpără, împarte obligații și profituri, și trasează fiecăruia ce are de făcut. Și, cum ea este foarte numeroasă, iar organizarea societății pe categorii de meserii este încă rudimentară din punct de vedere artizanal și profesional, familia este în general autosuficientă. Există întotdeauna un fiu fierar, unul tâmplar, un altul cizmar. Și asta se petrece chiar în casele domnilor, până și la curte, unde regele taie cu ferăstrăul, trage la rindea, coase și bate cuie.

Nu se prelucrează metale. Pentru obținerea lor nici măcar nu se deschid mine. Se preferă importul obiectelor gata făcute, din Nord. Și tocmai această carență a provocat catastrofa aheilor, în ziua când s-au trezit față în față cu dorienii, mai barbari decât ei, dar înzestrați cu scule de oțel. Viața stagnează în aceste microcosmosuri domestice cu orizont limitat. Grecia este toată străbătută de lanțuri muntoase, care fac dificile deplasările și contactele. Drumurile lipsesc. Iar ca mijloc de transport, există numai carul, tras de catâri sau de oameni. Dar, pe vremea aceea, a poseda un car e ca și cum ai avea azi un iaht.

Din familie, în afară de cei ce sunt uniți prin legături de sânge și de avere, fac parte și sclavii, mai puțin numeroși și mult mai bine tratați decât aveau să fie cei de la Roma. În general sunt femei care, până la urmă, ajung și ele să fie considerate de-ale casei. Banii constituie doar un mijloc de schimb, nu și un indice de bogăție. Aceasta se măsoară numai în bunuri materiale, hectare de pământ și vite. De altfel, singura monedă cunoscută este lingoul de aur, talantul folosit doar în tranzacțiile mai importante. Altfel, oamenii se servesc de obișnuitul cocoșel sau de măsura de grâu, de rață sau de porc.

Din punct de vedere moral, ne situăm cam jos. Ulise, prezentat ca exemplu și model, este unul din cei mai neobrăzați mincinoși și escroci ai istoriei. Măsura măreției sale o dă numai succesul, care trebuie să fi fost și singura religie a acestor oameni, dacă facem abstracție de mijloacele prin care se ajungea la el. Tratamentul aplicat de Ahile cadavrului lui Hector este o mârșăvie. Singura virtute pe care oamenii aceștia o respectă este ospitalitatea. Probabil că le-o impunea asprimea locului, primejdiile care existau la tot pasul, și deci interesul de a oferi azil, pentru a te putea bucura și tu de el în caz de nevoie. Structura familiei este patriarhală, însă femeia ocupă un loc superior celui pe care i-l vor oferi ei romanii. Faptul că, pentru a incita poporul să meargă să moară sub zidurile Troiei, a fost nevoie să i se inventeze o poveste sentimentală, ne spune totul despre cât de mult conta în lumea ahee amorul. Tânăra fată, când se căsătorește, nu are de ales. Ea trebuie să accepte alegerea făcută de tată, care în general încheie un contract cu tatăl viitorului soț, în termeni de vaci și găini. O fată frumoasă merită chiar și o turmă întreagă sau o cireadă. Iar la ceremonia nupțială, la care iau parte amândouă familiile, cu tot neamul, se intonează cântece religioase, dar mai ales se mănâncă pe rupte și se dansează în sunetele flautului și ale lirei. Însă, odată devenită stăpâna casei, soția ia totul în serios. Ea nu are dreptul să se plângă de infidelitățile bărbatului, care, de regulă, sunt destule; dar stă la masă cu el, se bucură de încrederea lui, îl ajută la treabă și supraveghează educația copiilor, lucru care, de altfel, se mărginește doar la disciplină; nimeni nu este preocupat să dea sau să primească lecții de citit și de scris. O trăsătură curioasă, care subliniază caracterul domestic al vieții lor, e că, de regulă, la bucătărie treaba o fac bărbații, nu femeile. Ele doar țes și cos. În general sunt fete caste și soții fidele. Cazul Clitemnestrei și al Elenei poate fi considerat ceva senzațional și monstruos.

Polis-ul, adică orașul propriu-zis, nu s-a născut încă. Se numește așa doar simulacrul de palat sau de castel al seniorului aheu care, la început, are o putere foarte limitată asupra geni-lor din jur. Geni-le sunt ceea ce vor fi la romani gințile: grupuri de familii care își recunosc un strămoș comun. Unitatea este creată de primejdia venită din afară. În fața unei invazii, capii de familie se strâng în jurul unui senior care îi convoacă într-o Adunare și, împreună, după caz, iau în mod democratic hotărâri. Încet-încet, din această Adunare, la care aveau dreptul să participe toți cetățenii liberi de sex masculin, s-a diferențiat un Consiliu, un fel de Senat, din care făceau parte numai șefii geni-lor. „Seniorul” a început să se numească „rege” și a deținut toată puterea religioasă, militară și juridică, dar numai sub controlul Consiliului, care putea chiar să-l și detroneze.

Nu exista o lege: așa ceva era considerat doar verdictul regelui, verdict pe care acesta îl dădea după cum înțelegea el. Și nu existau nici măcar impozite. Vistieria, care era de fapt seiful personal al suveranului, se alimenta din „daruri” și, mai ales, din prăzile de război. De aceea și erau aheii niște cuceritori. Războaiele împotriva Cretei și apoi împotriva Troiei au fost cu siguranță impuse și de o strâmtorare financiară. Și, cu toate acestea, deși asemenea cuceriri erau în întregime realizate peste mări, aheii nu constituiau un popor de marinari sau, oricum, mult mai puțin decât fenicienii care, în momentul acela, dominau Mediterana orientală.

5 HERACLIZII

Printre atâtea legende care au înflorit pe vremea aheilor, se numără și aceea a lui Heracle, pe care l-am întâlnit deja ca membru al echipajului corabiei Argo, plecată sub comanda lui Iason în căutarea Lânei de Aur. Dar trebuie să vorbim ceva mai mult despre el, pentru că a fost unul din personajele cele mai importante ale istoriei grecilor.

El era – nici nu-i nevoie s-o mai spunem – fiul lui Zeus care, chiar după ce o luase de nevastă pe Hera, încă își mai permitea multe libertăți; și, odată, și-a pierdut de tot capul după o femeie oarecare, deși din stirpe aristocratică: Alcmena, nevasta unui teban, Amfitrion, care avea să lase lumii moștenire numele uneia din cele mai simpatice și mai de treabă categorii de oameni: gazda primitoare.

Zeus era în așa hal topit după ea, că a făcut să dureze douăzeci și patru de ore, în loc de opt, noaptea în care s-a dus s-o viziteze. Iar fructul îmbrățișării lor a fost direct proporțional cu durata ei. Ca să se răzbune, Hera a trimis doi șerpi care să-l gâtuie pe noul-născut. Dar acesta i-a prins între degete și le-a zdrobit capetele. De aceea l-au și botezat Heracle, ceea ce înseamnă „gloria Herei”. Băiatul a crescut cum îi era și felul; adică în scurt timp a ajuns cel mai popular erou grec, datorită firii sale de pierde-vară și de măgădău, veșnic vesel și cam bezmetic, care, crezând uneori că mângâie, îi rupea șira spinării vreunui prieten, ca apoi să înceapă să plângă mortul, spunând că n-a fost atent. A făcut de toate. Le-a sedus pe cele cincizeci de fete ale regelui din Tespi, a ucis cu mâinile goale un leu, din a cărui piele și-a făcut îmbrăcăminte, singura din acel moment, s-a țicnit, în urma unor vrăji ale Herei, și-a gâtuit copiii și a plecat să se caute la Delfi, unde oracolul i-a prescris să plece la Tirint și să între în slujba regelui Euristeu. Acesta, ca să-l pună la treabă, i-a cerut să ducă la bun sfârșit douăsprezece slujbe foarte grele și periculoase, sperând că eroul avea poate să-și lase pielea într-una din ele. Dar el le-a îndeplinit pe toate.

După moarte, a fost venerat ca zeu, însă copiii săi, denumiți heraclizi, care trebuie să fi fost câteva mii datorită forței demografice a tatălui, și care moșteniseră caracterul turbulent al acestuia, au fost alungați din Grecia. Unul din ei, Illus, i-a provocat pe rând pe ostașii mobilizați de rege ca să-i izgonească din țară atât pe el cât și pe frații săi. Înțelegerea era așa: dacă învingea, heraclizii aveau să primească drept premiu regatul Micenei. Dacă pierdea, atunci părăseau cu toții locul, obligându-se să nu se înapoieze decât după cincizeci de ani, adică în persoana fiilor și nepoților lor. Illus a pierdut, și s-a ținut de cuvânt. Heraclizii au plecat, însă, după o jumătate de secol, urmașii lor din cea de a treia generație s-au întors, așa cum le fusese înțelegerea, i-au ucis pe aheii care încercau să le reziste și au pus mâna pe toată Grecia.

Ceea ce în legendă se numește „reîntoarcerea heraclizilor” se cheamă în limbaj istoric „invazia dorică” și a avut loc pe la 1100 înainte de Christos. Sigur că această legendă, dacă nu și-au confecționat-o pe de-a-ntregul chiar dorienii, cel puțin și-au însușit-o. Ea furniza samavolniciei un fel de alibi, și un blazon pentru dominația noilor stăpâni, care trebuiau să fie considerați creditori și nu niște tâlhari.

Cine au fost exact dorienii, ca de obicei nu se știe. Dar nu încape îndoială că veneau din Europa centrală, pentru că au adus cu ei în Grecia darul cel mai de preț al civilizației, numit de etnologi „de la Hallstatf”, după numele orașului austriac unde

au fost descoperite primele sale urme: fierul.

Fierul l-au cunoscut și aheii, dar nu l-au prelucrat, mulțumindu-se să importe din nord obiectele gata făcute. Dorienii erau mult mai neciopliți și mai barbari decât ei, dar fier aveau în cantitate mare: îl extrăgeau chiar din măruntaiele munților Epirului și ai Macedoniei, pe măsură ce înaintau către sud, în marșul lor de cuceritori; și cu el și-au făurit arme împotriva cărora pietrele și ciomegele prea puțin puteau să facă. Erau înalți, aveau capul rotund și ochii albaștri; curajul și ignoranța lor erau de toată lauda. Sigur că era vorba de o rasă nordică.

S-au năpustit cu grămada, au construit prima lor cetate în Corint, de unde dominau istmul și, în scurt timp, au supus întreaga Grecie, mai puțin Atica, unde atenienii au reușit să le reziste și de unde i-au respins. Spre deosebire de ahei, ei nu erau doar oameni de uscat și nu s-au mulțumit numai cu partea continentală a țării, ci au debarcat și în insule; în Creta au distrus și ultimele resturi ale civilizației minoice.

Aproape întotdeauna cuceritorii se plictisesc repede s-o facă pe stăpânii și, după prima furie de abuzuri și samavolnicii, de regulă sfârșesc, așa cum făcuseră și aheii, prin a căuta un compromis cu populația locală cu care se amestecă, și de la care copiază în mare parte obiceiurile. Numai că dorienii sufereau de o boală grea: rasismul. Și chiar acest lucru ne confirmă că era vorba de nordici, care au avut întotdeauna și continuă să aibă rasismul în sânge; toți, chiar și aceia care, în vorbe, se leapădă de el. Deși erau mult mai puțini decât băștinașii, sau poate tocmai de aceea, ei și-au apărat adesea integritatea biologică prin acte de autentic eroism, ca în Sparta. Superioritatea civilizației grecești, departe de a-i cuceri, în primul moment i-a înspăimântat. Au acceptat limba, cu mult mai evoluată decât a lor și deja bogată în literatură, deși doar orală. Și-au însușit legenda heraclizilor, pentru că lucrul acesta le convenea. Dar încă multă vreme au exclus egalitatea în drepturi și căsătoriile mixte, ceea ce explică și haosul pe care l-au provocat.

Hesiod, care desigur că nu era dorian, și care a scris la mult timp după aceea, a botezat epoca lor „epoca fierului”; și nu numai pentru că fierul fusese la ei de mare utilitate, ci și pentru că viața devenise dură și grea. Nesiguranța de la sate provocase depopularea acestora. Toată lumea umbla înarmată și ca să se apere, și ca să atace. Dezvoltarea artistică și culturală fusese stopată, pentru că, spre deosebire de vechii ahei, morți cu toții acum sau fugiți, noii stăpâni nu manifestau nicio intenție de a încuraja cultura. Toate astea au avut, după cum vom vedea, o serie întreagă de urmări nefaste.