Istoria infernurilor

Introducere

Infernul a terorizat generații întregi de credincioși. Este unul dintre cele mai vechi coșmaruri ale omenirii, legat de teama de lumea necunoscută în care intrăm o dată ce ne-am încheiat viața, „teamă în ceva de după moarte, un tărâm neaflat de unde nimeni nu se întoarce”. Iată motivul tainic care ne face mai degrabă să „răbdăm aceste rele decât să zburăm spre alte neștiute”, scrie Shakespeare în celebra tiradă a lui Hamlet.

Problema infernului e infinit mai veche decât dogma creștină. Apărut cu mult înaintea creștinismului, el s-a menținut și după ce aceasta a început să piardă teren. Infernul aparține întregii omeniri, credincioșilor ca și necredincioșilor. Dar, asemenea hidrei din Lerna, are mai multe capete și, indestructibil, se reconstituie iarăși și iarăși. De aceea preferăm să vorbim nu de infern, ci de infernuri. De la epopeea sumeriană a lui Ghilgameș la Huis clos[1], omul a încercat mereu să-și imagineze cum ar putea fi lumea infernală, ce fel de suferințe ar trebui să îndure acolo. Eroi, poeți, călugări vizionari au întreprins, unii după alții, călătorii în infern, de unde ne-au adus imagini oribile, ciudat de diferite unele de altele, expresii ale spaimelor, ale fantasmelor, ale concepțiilor despre rău specifice vremii lor.

Infernul există în toate civilizațiile, dar evoluează cu fiecare dintre ele. În lucrarea de față ne propunem tocmai să facem istoria acestor variații. Ele reflectă spaimele colective ale societăților, încercând să ofere un răspuns problemei fundamentale a râului moral. Locul central, în această istorie, este ocupat de infernul creștin, sistemul cel mai durabil, cel mai organizat, cel mai complet dintre toate mitologiile infernale, apogeul unei idei mult mai vechi, hărăzit unor noi dezvoltări în lumea laicizată de astăzi.

De un prețios ajutor ne-au fost, bineînțeles, remarcabilele studii publicate recent pe tema imaginarului lumii de dincolo. Să amintim aici în special studiul lui Michel Hulin, La Face cachée du temps, de o mare bogăție documentară și de o excepțională profunzime a analizelor.[2] într-o lucrare celebră, Jacques Le Goff a adus lămuriri în legătură cu nașterea purgatoriului[3], iar Jean Delumeau, după ce a tratat pe larg problema fricii de iad în Le Peche et la Peur[4], a inițiat cercetări asupra istoriei paradisului.[5]

Lumea de dincolo este examinată de omologi moderni ai lui Dante, vizitatori scrupuloși din breasla universitară, călăuziți nu de Vergilius, ci de Clio. După atâția alții, coborâm și noi în infern, pentru a cunoaște istoria acestui lăcaș înspăimântător cu nenumărate fețe. Îl vedem apărând cu cinci mii de ani în urmă ca un vis urât în memoria colectivă. Treptat, coșmarul se precizează, se structurează, în diferite religii, înainte de a se întoarce, insidios, pe pământ și de a deveni realitate în gândirea filozofică contemporană. Infernul este oglinda faptelor noastre rușinoase, a remușcărilor noastre, a răului aflat pretutindeni. Infernul ne însoțește permanent, ca un veșmânt fără moarte, piele de cameleon căpătând culoarea spaimelor fiecărei epoci.

PARTEA ÎNTÂI

PREFIGURĂRILE ȘI NAȘTEREA COȘMARULUI

CAPITOLUL I

Originile infernului: infernul pentru toți

Infernul nu are act de naștere. Într-un anume fel, este vechi de când lumea sau, mai curând, de când e răul pe pământ. Căci numai după o îndelungată experiență a râului, omul ajunge treptat să-și închipuie sau să descopere – cum doriți – că greșeala morală trebuie să fie urmată de o pedeapsă.

În accepțiunea cea mai generală, infernul este o situație de suferință în care se află un individ ca urmare a unei greșeli morale de care s-a făcut vinovat. Această pedeapsă se deosebește de pedepsele prevăzute de justiția umană: ea este impusă de puteri supranaturale sau își are originea într-un destin răzbunător. De obicei, chinurile încep după moarte și durează totdeauna un timp foarte îndelungat, uneori chiar veșnic.

Probabil că ideea de infern nu a apărut chiar de la începuturile lumii, de vreme ce implică o serie de noțiuni foarte elaborate: pe de o parte, supraviețuirea sufletului sau a unui dublu al acestuia, pe de altă parte, rudimentele unei morale sau cel puțin existența unor interdicții a căror încălcare să poată justifica damnațiunea. Preistoria nu ne-a prea lăsat indicații în această privință. Cu aproximativ 50000 de ani înainte de Cristos, înhumarea cadavrelor se practică în numeroase locuri de pe glob. Dar ce rituri și ce credințe ascunde ea? Dacă, după moarte, individul trăiește o altă viață, probabil sub forma unui dublu material, unde se desfășoară aceasta? Nu putem face decât fragile ipoteze cu privire la o eventuală lume de dincolo preistorică; unii susțin că misterul și întunericul din adâncul peșterilor țineau poate loc de „infern” pentru omul de Cro-Magnon.[6] Oricum, nu se făcea probabil nici o diferență între buni și răi în acel lăcaș al morților, care preceda poate reîncarnarea. În acele timpuri, abaterea morală nici nu prea putea reprezenta altceva decât nerespectarea anumitor tabuuri și rituri, decât anumite practici impure. Să fi condamnat oare aceste „păcate” pe cei ce le săvârșeau la o a doua moarte sau la vreo pedeapsă postumă? E puțin probabil.

Primele reprezentări cunoscute ale noțiunii de infern sunt într-adevăr lipsite de orice idee de răsplată sau de pedeapsă. În toate cazurile infernul este un simplu lăcaș al morților, al tuturor morților fără deosebire. Formele pe care acesta le îmbracă sunt variate, dar atmosfera pe care o implică este întotdeauna neliniștitoare. Căci omul se teme instinctiv de lumea de dincolo: el își închipuie iadul cu mult înainte de a-și imagina raiul. Este vorba despre o copie a vieții pământești, un soi de vis din care dispare ceea ce dă relief și savoare existenței, o împărăție a umbrelor în care rătăcesc fantome lipsite de bucurie. Bineînțeles, acestea nu îndură nici un fel de cazne, dar locul este cu adevărat lugubru.

O îndreptățită curiozitate îl împinge de timpuriu pe om să-și viziteze viitoarea reședință. „Coborârile în infern” figurează printre cele mai vechi texte ale literaturii religioase mondiale, devenind ulterior o temă din ce în ce mai populară. Acest loc de unde nimeni n-a revenit vreodată va fi obiectul unor numeroase descrieri precise ce trădează spaima fundamentală a omului în fața necunoscutului de dincolo de mormânt. De-a lungul secolelor, nenumărați vizitatori – zei, eroi, personaje de legendă sau, pur și simplu, oameni dornici să afle ce soartă le este rezervată celor răi: Ghilgameș, Ulise, Vergilius, Dante și atâția alții – vor dezvălui conținutul plăsmuirilor lor infernale, populând imaginația oamenilor cu scene deseori cumplite, preferabile totuși unei incertitudini de nesuportat.

Este practic imposibil să stabilim o cronologie a primelor călătorii în infern; ele apar în diferite civilizații imediat ce acestea ating o anumită maturitate în domeniul moral și în ceea ce privește credința în viața de dincolo a sufletului sau a unui dublu material. Reflectând cultura oamenilor care îl plăsmuiesc, infernul dat la iveală de astfel de călătorii are trăsături originale. Mai impresionante poate însă decât deosebirile existente, asemănările pe care le descoperim între aceste reprezentări ne vor permite să creionăm imaginarul antic al infernului.

INFERNUL PENTRU TOȚI: MESOPOTAMIA

Primele călătorii în infern pe care le cunoaștem au apărut în Orientul Mijlociu, cu aproape două mii de ani înaintea erei noastre. Cea mai celebră dintre ele, călătoria lui Enkidu, povestită în miturile akkadiene, are numeroase corespondențe în miturile sumeriene. Unele fragmente din această povestire au fost găsite și în orașele hitite din Asia Mică datând de la mijlocul mileniului al II-lea, fapt ce dovedește larga răspândire și popularitatea acestui episod.

La moartea lui Enkidu, prietenul și slujitorul lui Ghilgameș, eroul poruncește să se facă în pământ o gaură prin care duhul acestuia să poată urca până la el și îi cere să-i povestească ce a văzut în infern. Urmează un dialog emoționant, de tip arhaic, frust, pe parcursul căruia Enkidu se arată reticent; evident, cele văzute nu prea oferă motive de bucurie și el ezită să le aducă la cunoștința prietenului său:

— Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene, spune-mi care-i legea lumii subpământene pe care o cunoști!

— Nu, nu ți-o voi spune, prietene, nu ți-o voi spune:

dacă ți-aș destăinui legea lumii subpământene pe care o cunosc, te-ai porni pe plâns!

— Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!

— Ce ți-a fost drag, ce-ai mângâiat și era pe placul inimii tale, este astăzi pradă viermilor ca o haină veche.

Ce ți-a fost drag, ce-ai mângâiat și era pe placul inimii tale, este astăzi acoperit cu pulbere.

Ghilgameș se interesează apoi de soarta anumitor persoane. Cu toate că textul a suferit mutilări în mai multe locuri, majoritatea răspunsurilor pot fi descifrate cu ușurință:

— Pe cel pe care moartea lui lacună l-ai văzut?

— L-am văzut: stă întins pe un pat și bea apă rece, proaspătă.

— Pe cel care a căzut în încăierare, l-ai văzut?

— L-am văzut: tatăl și mama îi țin capul și femeia lui se lipește de el.

— Pe cel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?

— L-am văzut: sufletul său n-are odihnă în Infern.

— Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni care să-i facă slujbe, l-ai văzut?

— L-am văzut: se hrănește cu resturile din ulcele și cu rămășițele de mâncare ce se aruncă în uliță![7]

Morții aceștia, a căror soartă pe lumea cealaltă nu e deloc de invidiat, sunt cei care au avut un destin nefericit pe pământ, cei lipsiți de mormânt, a căror amintire nu e păstrată de nimeni. Într-un cuvânt, condițiile de viață din infern sunt legate de destinul terestru al ființei materiale, dar legătura nu este de ordin moral. Aceste spirite oropsite, acești condamnați, edimmu, prototipuri ale osândiților la chinurile veșnice, au suferit mai întâi pe pământ: printre ei se află accidentații, înecații, femeile care au murit la naștere, fetele de măritat care au murit fecioare, prostituatele răpuse de boală, cei fără copii, de al căror mormânt nu are cine să se îngrijească. După moarte, toți aceștia își strigă necontenit nemulțumirea pentru viața de care au avut parte. Acriți și frustrați de soartă, devin răi și-și chinuie tovarășii, dar și pe cei vii, cărora le otrăvesc viața prin vizitele lor repetate.[8] Chiar Ghilgameș este atacat într-o zi de o ceată de edimmu, de care nu scapă decât prin fugă.

Viața în infern nu este decât continuarea celei de pe pământ; nu este avută în vedere nici o compensație, cei care suferă fiind mereu aceiași. În plus, aceștia se răzbună pe ceilalți, a căror soartă nu este, de altfel, nici ea mai de invidiat, căci rătăcesc prin întuneric și praf. Să reținem că lipsesc diavolii care chinuiesc sufletele. Iadul are mulți paznici, care veghează ca nimeni să nu scape, dar nu este necesară inventarea unor chinuri; „damnații”, roși de nemulțumiri, se sfâșie unii pe alții, devenind propriii lor călăi.

Greșeala și suferința sunt totuși legate între ele, căci totul se hotărăște pe pământ. Lumea babiloniană, moștenitoare a concepțiilor sumeriene și akkadiene, se caracterizează printr-o înaltă exigență morală, la fel ca și codurile judiciare elaborate în primele secole ale mileniului al II-lea, printre care se află și celebrul cod al lui Hammurabi (cam pe la 1750). Acest text, care reglementează orânduirea socială, prevede pentru fiecare delict o pedeapsă precisă, severă, proporțională cu gravitatea greșelii. Codul proclamă intenția de a „introduce dreptul în țară, de a-l lichida pe răufăcător și pe pervers, de a-l împiedica pe cel puternic să-l asuprească pe cel slab”[9]. Dreptul și morala, sunt aici strâns legate, zeii fiind garanții pedepselor ce-i așteaptă pe contravenienți.

Exigențele morale sunt la înălțimea obligațiilor sociale, pe care de altfel le și reflectă. Bineînțeles, ele presupun că zeii, la fel ca regele, îi pedepsesc pe vinovați. Iar pedeapsa lor, întocmai ca aceea aplicată de justiția regală, este imediată și terestră, manifestându-se prin nenorociri diverse: accidente, boli, sărăcie, sterilitate. Este vorba, fără îndoială, de o justiție imanentă, ale cărei efecte se fac simțite chiar și în lumea de dincolo, de vreme ce nenorocirile din viața pământească se prelungesc după moarte. Unele tablete magice spun că oamenii loviți de cutare sau cutare calamitate consultă preoții pentru a afla cauza pedepsei și pentru a fi izbăviți de ea. Preotul îl întreabă pe „penitent” în cadrul unei adevărate spovedanii: „L-a despărțit pe fiu de tată?

— L-a despărțit pe tată de fiu?

— A despărțit-o pe fiică de mamă?

— A despărțit-o pe mamă de fiică?

— A despărțit-o pe noră de soacră?

— A despărțit-o pe soacră de noră?

— A despărțit fratele de frate?

— A despărțit prietenul de prieten?

— A despărțit tovarășul de tovarăș?”

Iar pentru păcatele prin omisiune: „Nu și-a făcut datoria să-l elibereze pe prizonier, să-l dezlege pe cel ferecat în lanțuri?

— A spus despre prizonier: «Să fie dus în temniță!» Despre cel cu lanțuri la mâini și la picioare: «Să fie pus în lanțuri!»?

— A rostit vorbe de ocară la adresa bunicului, a nutrit ură împotriva fratelui mai mare?

— Și-a disprețuit tatăl sau mama?

— Și-a recunoscut o vină măruntă, dar nu una mare?

— A spus lucruri care nu sunt clare?

— A rostit cuvinte de revoltă, cuvinte de insultă?

— A folosit vreun cântar măsluit?

— A luat bani ce nu i se cuveneau, a refuzat bani cuveniți?

— A mutat din loc țărușul despărțitor corect așezat?…

— A pătruns în casa semenului său?

— A luat nevasta aproapelui său?

— A vărsat sângele aproapelui?

— A furat veșmintele aproapelui?

— A refuzat să-l ajute pe omul liber aflat la nevoie?

— A alungat pe omul cel bun departe de familia lui?

— A despărțit o familie adunată laolaltă?

— S-a răzvrătit împotriva vreunei autorități?

— A rostit vorbe cinstite cu inimă necinstită?… A mers pe calea răului?

— A încălcat limitele justiției?

— A făcut ce nu e frumos?”[10]

Cei care au săvârșit aceste păcate sunt pedepsiți în viața pământească: „Sunt păcătos și de aceea sunt bolnav” spune un imn babilonian. Preotul încearcă să obțină iertarea greșelilor. În caz de nereușită, nefericitul va suferi și pe lumea cealaltă, unde va deveni edimmu. Totul se hotărăște pe pământ: aceasta este principala învățătură. Infernul începe oarecum în viața prezentă; cei vii au chiar puterea de a-i pedepsi pe cei morți acționând asupra rămășițelor lor pământești, ceea ce și fac de altfel în mod sistematic cuceritorii, care distrug mormintele și cadavrele în orașele cucerite.

Alte texte sumeriene și akkadiene arată că viața nu e prea plăcută în infern, indiferent dacă ești bun sau rău. Povestirea coborârii reginei Inanna în infern datează din prima jumătate a mileniului al II-lea. Potrivit acestui mit sumerian, Inanna, regina cerului, se duce să viziteze infernul, unde domnește sora ei Ereșkigal. Ca să ajungă acolo, trebuie să treacă prin șapte porți; la fiecare poartă, un paznic îi ia o haină sau o bijuterie, astfel încât, la sfârșitul călătoriei, este complet goală. Unii cercetători văd în această despuiere simbolul nudității sufletelor, care apar transparente în fața zeilor. Akkadienii reiau acest mit, în care Inanna se numește Iștar, și adaugă numeroase precizări:

Către Tărâmul fără întoarcere, împărăția lui Ereșkigal,

Iștar, fiica lui Sân își îndreptă gândul…

Către casă întunecată, locuința lui Irkalla…

Către drumul de pe care nu te poți întoarce,

Către casa ai cărei locuitori sunt lipsiți de lumină

În care nu au drept bun decât praful și drept hrană decât lutul.

În care nu văd nici o lumină, locuind în beznă,

În care sunt îmbrăcați, ca păsările, cu aripi drept veșmânt,

Și în care ușa și zăvorul sunt acoperite de praf.[11]

Întunericul și praful sunt cele două elemente caracteristice infernului mesopotamian, în care rătăcesc sufletele, înzestrate cu aripi, zburând la întâmplare și hrănindu-se cu noroi. Orice speranță de evadare este zadarnică: șapte ziduri groase cu porțile zăvorâte împiedică comunicarea cu exteriorul, asemenea extraordinarelor fortificații babiloniene din acea epocă. Iștar, care a putut ieși din infern datorită intervenției tatălui său, va trebui să trimită pe altcineva în loc, în cazul de față, pe soțul ei. Ereșkigal, stăpâna împărăției, nu renunță niciodată la pradă. Ea mai trimite asupra lui Iștar și cele „șaizeci de calamități”, care lovesc fiecare parte a corpului. Să fie oare toate spiritele din împărăție supuse suferințelor, sau acestea o privesc numai pe zeiță? Iată o întrebare la care e greu de răspuns. În orice caz, locatarii infernului nu mai au activitate sexuală: „Bărbatul doarme în camera sa, cu fiica lui alături”, precizează textul.

Pentru a ajunge în infern, Arallu, se face o lungă călătorie spre soare-apune, traversând un pustiu și un lac întins, cu ape negre. Tema călătoriei apare regulat în primele reprezentări ale infernului. Obstacolele întâlnite corespund mediului geografic respectiv: aici, Mesopotamiei, țară înconjurată de zone deșertice.

Moștenitori ai vechilor mituri despre infern, asirienii le dau o nuanță mai sălbatică, mai înfricoșătoare. O tăbliță de la Assur, datând de pe la mijlocul secolului al VIII-lea, povestește viziunea prințului asirian Kumma. Acesta are revelația întunecatei împărății a lui Ereșkigal și a soțului ei Nergal, un ținut populat de zei monstruoși, pe jumătate oameni, pe jumătate animale. Paznicul Nedu are cap de leu, picioare de pasăre și mâini de om; Mamitu are cap de capră, mâini și picioare de om.

Apărătorul răului avea cap de pasăre; aripile lui erau întinse și zbura de colo-colo; picioarele și mâinile lui erau de om. Ia iute, luntrașul infernului, avea cap de pasăre zu, patru mâini și picioare.”[12] „Un om avea corpul negru ca smoala și fața de pasăre zu; purta o mantie roșie; în mâna stângă ținea un arc, iar în dreapta o sabie, cu piciorul stâng strivea un șarpe.”[13]

Prizonier al zeului infernului, Kumma povestește: „Infernul era un loc înfricoșător; în fața suveranului, nimic nu mișca. Acesta urlă furios și apoi răcni spre mine cu forța înspăimântătoare a unei furtuni dezlănțuite; sceptrul, însoțitor al zeității ce te umple de groază, ca o viperă, fu ridicat amenințător pentru a mă ucide.”[14]

Această degradare a imaginii infernului trebuie probabil pusă în legătură cu cruzimea războinicilor asirieni. Cronicile regale vorbesc fără încetare despre torturile la care sunt supuși de către suveran inamicii învinși: sunt trași în țeapă, li se taie membrele, li se jupoaie pielea, li se scot ochii. Universul infernal este puternic influențat de această dezlănțuire de sălbăticie; ca și în lumea celor vii, în el își face loc spaima, cu atât mai mare cu cât pe pământ regii se înverșunează asupra morților spre a le face „existența” și mai chinuitoare, ori chiar spre a-i nimici, a-i ucide a doua oară. În anul 646, Assurbanipal, care tocmai cucerise Susa, spune triumfător într-o inscripție: „Am devastat și am distrus mormintele regilor mai vechi și mai noi care au venerat-o pe Iștar și care s-au ridicat împotriva regilor, strămoșii mei; le-am dezgropat osemintele, lăsându-le în bătaia soarelui, și le-am luat cu mine la întoarcerea în Asiria. Le-am silit sufletele să nu-și găsească nicicând odihna, lipsindu-le de ospețele funerare și de libațiuni.”[15] Însă nimic nu pare încă să-i deosebească, în infern, pe cei buni de cei răi. Cel rău este pedepsit pe pământ cu sărăcia și cu boala, iar soarta lui de după moarte nu este decât continuarea logică a acestor nenorociri.

Totuși, primele indicii ale unei contestări a justiției imanente apar în Mesopotamia. Omul drept este oare într-adevăr mai fericit decât cel rău pe pământ? Un Dialog între stăpân și sclav se arată foarte sceptic în această privință: „Urcă-te pe movilele vechilor ruine și plimbă-te în jur: contemplă craniile oamenilor morți de demult și a celor morți de curând: care este al răufăcătorului și care este al celui ce face bine?”[16]

Dialogul despre mizeria umană constată că succesul îi surâde mai degrabă celui rău: „Mulțimea laudă vorbirea omului meșter în ucideri, dar înjosește pe cel umil, care n-a urgisit pe nimeni. Răufăcătorul este dezvinovățit și urmărit de cel drept. Tâlharului i se dă aur, iar cel fără ajutor e lăsat flămând. Tăria răufăcătorului ei o sporesc, iar pe cel slab îl ruinează, pe cel umil îl doboară.”[17] În sfârșit, un text anterior lui Iov povestește viața unui om drept peste care se abătuseră toate necazurile, dar care a fost în cele din urmă salvat de zeul Marduk.[18] În ciuda acestor texte târzii, care anunță începuturile unei reflecții asupra răului și asupra pedepsirii lui, civilizațiile mesopotamiene, de la cea sumeriană până la cea asiriană, rămân în ansamblu fidele ideii de infern neliniștitor pentru toți – unde nu există nici judecată, nici chinuri veșnice –, aflat în prelungirea nenorocirilor din viața terestră.

JUSTIȚIA IMANENTĂ ȘI ȘEOL-UL VECHILOR EVREI

Acest tip de infern se regăsește, cu unele nuanțe, la popoare foarte diverse, în general seminomade, în a căror concepție rostul lui este de a împiedica despărțirea totală dintre vii și morți. Este, de pildă, cazul evreilor, până în secolul al II-lea. Cum lucrările de exegeză au permis să se stabilească ordinea cronologică a scrierilor biblice, Scriptura stă mărturie că, timp de secole, evreii au avut doar o concepție foarte vagă despre lumea de dincolo; ea consta exclusiv în existența sub formă de umbre a „sufletelor” într-un loc întunecat, șeol: „Nicăieri, scrie André Chouraqui, nu se vorbește, la evrei, despre un infern în care s-ar plăti polițele pentru cele petrecute în viața pământească. Această idee va apărea mult mai târziu, în epoca elenistică, probabil sub anumite influențe persane.”[19] Nenumăratele aluzii la șeol din Vechiul Testament ne permit, în ciuda unor incoerențe, să ne facem o idee despre acest tip de infern. Șeol-ul este un ținut subteran, situat „în cele mai de jos ale pământului” (Psalmi 62, 9)[20]; pentru a ajunge acolo, trebuie să cobori: „… mă voi pogorî în locuința morților, la fiul meu”, spune Iacob (Facerea 37, 35): „Domnul omoară și învie; El coboară în locuința morților și iarăși scoate”, declară Ana (I Regi 2, 6).

Așadar, este vorba despre o uriașă gaură care, în diverse texte, se prezintă sub aspectul unui puț, al unui rezervor, al unei prăpăstii ori al unei gropi adânci: „Tu ai păzit viața mea de adâncul mistuitor” anunță Isaia (Isaia 38,17); „Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă” (Psalmi 29, 3); „Să-i înghițim de vii, ca locuința morților, și întregi, ca pe cei ce se coboară în pământ”, amenință păcătoșii în Pilde (Pilde 1, 12). La fel ca la babilonieni, o ușă solidă închide această uriașă cavitate subterană; este o închisoare de unde nimeni nu poate scăpa: „Negura se risipește, piere, tot astfel cel ce coboară în iad nu mai vine înapoi. / Nu se mai înapoiază în casa sa și locuința sa nu-l va mai cunoaște” (Iov 7, 9-10). Ești prins înăuntru ca într-o plasă ori într-o capcană: „Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au lațurile morții” (Psalmi 17, 6).[21]

Aici este împărăția întunericului total, a tăcerii absolute, a noroiului, a prafului, a viermilor și a paraziților. Nimeni nu coboară în șeol cu inima ușoară, după cum spune Iov:

Nu sunt oare zilele mele destul de puține? Dă-Te la o parte ca să pot să-mi vin puțin în fire,

Mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ținutul întunericului și al umbrelor morții,

Tara de întuneric și neorânduială unde lumina e totuna cu bezna (Iov 10, 20-22).

Mai pot să nădăjduiesc? Împărăția morții este casa mea, culcușul meu

50. am întins în inima întunericului.

Am zis mormântului: Tu ești tatăl meu; am zis viermilor: Voi sunteți mama și surorile mele!

Atunci unde mai este nădejdea mea și cine a văzut pe undeva norocul meu?

El s-a rostogolit până în fundul iadului și împreună cu mine se va cufunda în țărână (Iov 17, 13-16).

La rândul lui, Isaia declară: „Sub tine se vor așterne viermii și viermii vor fi acoperământul tău” (14, 11), iar psalmul 144,17 spune: „Nu morții îl laudă pe Domnul, căci ei coboară toți în imperiul tăcerii.”

Un infern cu un caracter atât de pronunțat negativ și care amintește cu atâta insistență condiția reală a cadavrului te face chiar să te întrebi dacă vechii evrei cred în vreun fel de viață de dincolo. Situația defunctului, culcat în praf, nemișcat, lipsit de gânduri și neputând să simtă nimic, este într-adevăr foarte aproape de neant; o letargie definitivă, o stare de comă eternă. În plus, aceeași soartă îi așteaptă și pe cei buni și pe cei răi: nici judecată, nici pedeapsă, nici răsplată. Ecclesiastul constată acest lucru cu amărăciune și resemnare:

Este un mare rău în tot ceea ce se face sub soare, căci toți au aceeași soartă și pe lângă aceasta inima oamenilor este plină de răutate și nebunia în inima lor dăinuiește toată viața lor și se duc în același loc cu cei morți;

Oare cine va rămâne în viață? Pentru toți cei vii este o nădejde, căci un câine viu este mai de preț decât un câine mort.

Cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat.

Și dragostea lor, ura lor și pizma lor a pierit de mult și nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare (Ecclesiastul 10, 3-6).

Dacă cel rău este pedepsit, el își primește pedeapsa în viața terestră, ca la babilonieni: justiția imanentă îl sancționează prin nenorociri concrete, materiale. Dar după aceea,

… în locuința morților în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici știință, nici înțelepciune (Ecclesiastul 9, 10).

Într-o primă etapă, pedeapsa e colectivă: dacă unii săvârșesc păcate, tot poporul este pedepsit. Acest iad terestru se manifestă în patru forme esențiale: ocupația străină sau deportarea, ciuma, foametea, fiarele sălbatice. Pe vremea Profeților, începând din secolul al VIII-lea, concepția despre pedepse se individualizează, dar rămâne exclusiv terestră. Cartea lui Iezechiel, datând din secolul al VI-lea î.Cr., ilustrează această evoluție. Dumnezeu îi explică omului sistemul său penal:

Fiu al omului, dacă vreo țară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, și Eu aș întinde mâna Mea asupra ei, aș zdrobi în ea tot spicul de grâu și aș trimite asupra ei foametea și aș începe să pierd în ea pe oameni și pe dobitoace;

Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbați: Noe, Daniel și Iov, apoi aceștia, prin dreptatea lor, și-ar scăpa numai viața lor…

Sau dacă aș trimite asupra acestui pământ fiarele rele, care l-ar văduvi de popor, și dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu și de nestrăbătut, Atunci acești trei bărbați, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu… tot așa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa iar țara ar ajunge pustie.

Sau dacă aș aduce în țara aceasta sabie și aș zice. „Sabie, străbate țara” și aș începe a pierde acolo pe oameni și animale,

Atunci acești trei bărbați, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat… că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa.

Sau dacă Eu aș trimite ciuma în țara aceasta, și aș revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge ca să pierd din ea și pe oameni și pe animale, Apoi Noe, Daniel și Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu… tot așa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei și-ar scăpa numai viața lor (Iezechiel 14, 13-20).

Până la apariția primelor cugetări din literatura moralizatoare, în secolul al V-lea î.Cr., infernul, în sensul de suferințe impuse ca pedeapsă pentru greșelile morale, se află pentru evrei, ca și pentru babilonieni, pe pământ. El nu există însă în lumea de dincolo, unde buni și răi intră, pentru vecie pare-se, într-o aceeași stare de letargie, în șeol.

Și greșelile sancționate sunt cam aceleași ca la popoarele vecine: greșeli religioase, ca venerarea idolilor, greșeli rituale, ca violarea tabuurilor asupra lucrurilor impure, greșeli sociale, riguros codificate în legea mozaică. Pedepsele, severe, respectă pe cât posibil legea talionului, care asigură menținerea proporției dintre greșeală și sancțiune. Cum legea este de expresie divină și preoții joacă un rol esențial în aplicarea ei, pedepsele umane și divine tind să se confunde. În aceste condiții, se mai justifică oare imaginea unei noi judecăți și a unor noi pedepse în lumea de dincolo? Timp de secole, combinația dintre justiția divină imanentă și tribunalele omenești pare să-i fi satisfăcut pe evrei, care nu au proiectat nici un fel de sistem compensator pe tărâmul celălalt.

DE LA INDIA VEDICĂ LA ETRUSCI

În perioada lor arhaică, majoritatea civilizațiilor și-au reprezentat un lăcaș al morților nediferențiat, o macabră lume de dincolo a tuturor defuncților, fără pedepse speciale pentru cei răi. În India, în perioada vedică, la sfârșitul mileniului al II-lea înaintea erei noastre, locul se numea fie karta (gaură), fie vavra (închisoare), fie parshana (prăpastie) și semăna ciudat de mult cu șeol-ul ebraic. În acest lăcaș subteran, preta, adică decedatul, duce o viață de fantomă. Fără să mai poată încerca sentimente ori senzații, rătăcește de colo-colo și revine uneori pe pământ pentru a-i chinui pe cei vii. Totuși, în Rigveda și în Atharvaveda nimic nu indică existența vreunei judecăți ori a împărțirii în buni și răi. În aceasta din urmă apare însă termenul infern: naraka, transformat treptat în loc de suferință, efect indirect al credinței într-un gen de apoteoză celestă pentru cei care primesc sacrificiul vedic. Fără să fie încă vorba de judecată, cei mulți, care nu se număra printre aleși, văd degradându-li-se condițiile de supraviețuire în împărăția lui Yama, stăpânul infernului. Această concepție, încă necristalizată la sfârșitul perioadei vedice, nu ne îndreptățește în nici un caz să vorbim de damnațiune sau de suferințe impuse ca pedeapsă pentru greșelile morale.[22]

Aceeași idee a unei vieți de după moarte, fără judecată, există și la primii locuitori ai Italiei. Puținele mărturii de care dispunem pentru perioada anterioară sosirii etruscilor ne permit să presupunem că localnicii cred în ceva comparabil cu viața de dincolo, din moment ce practică evocarea manilor. Începând din secolul al VIII-lea, frescele etrusce oferă ceva mai multe precizări: sufletul morților este însoțit până la poarta infernului de o călăuză înaripată, Charun, care seamănă destul de bine la înfățișare cu un demon. Se remarcă și intervenția altor demoni: unul dintre ei ține în mână un sul pe care este consemnată starea civilă a defunctului, dar faptul reprezentat nu are valoare de judecată. În acest infern nu există nici suferințe, nici cazne.[23]

MACABRUL INFERN HOMERIC

Textele încep să spună mai multe despre tărâmul celălalt văzut ca infern în Grecia arhaică. Într-adevăr, încă din timpurile cele mai vechi, grecii manifestă un interes deosebit pentru infern. Poeții, în special Hesiod și Homer, descriu universul infernal, iar textele care le sunt atribuite ne dau o idee despre reprezentarea acestuia în Grecia secolului al VIII-lea, fără să putem însă preciza cât la sută din viziunea globală se datorește credințelor populare, cât preoților și cât imaginației poetice a autorilor lor. Oferind o sinteză a acestor trei categorii de elemente, suficient de verosimilă ca să fie acceptată de populație, ei contribuie la fixarea miturilor, care se transmit fără critici demne de luat în seamă până în veacul al V-lea.

Informațiile pe care le-am putea culege din aceste povestiri sunt nesigure și dintr-un alt motiv: ca și Iliada și Odiseea, Teogonia se referă cu precădere la lumea zeilor și a eroilor. Hadesul e plin de nemuritori legendari, cu destin supraomenesc și nu e sigur că lumea cealaltă rezervată muritorilor corespunde în concepția grecilor cu acest loc select. Oricum, Hadesul, ca destinație finală, nu este niciodată privit cu plăcere.

Infernul are mulți vizitatori: în ciuda prezenței Cerberului, se intră și se iese ca la moară, unii coborând chiar în căutarea rudelor și a prietenilor, pe care doresc să-i readucă pe pământ. Pe de o parte, amatorii de vizite nu mai au loc unii de alții, pe de alta, prizonierii evadează cu prea mare ușurință. E cineva care să nu fi făcut turul infernului? Heracles a coborât ca să-l elibereze pe Tezeu; Admetes îl străbate în căutarea lui Alcest; Dionysos o scoate de acolo pe mama sa Semele; Orfeu ratează încercarea de a o readuce pe pământ pe Euridice; Tiresias, Ahile, Ulise vizitează locul cu de-amănuntul. Și de astă dată avem impresia că viața terestră se continuă sub pământ.

În raport cu Mesopotamia, aici apare totuși o noutate importantă: în Hades există doi judecători: Rhadamante, eroul cretan celebru pentru înțelepciunea și dreptatea lui, și fratele său Minos. Dar cine sunt mai exact aceia pe care îi judecă ei? De fapt, nu-i vedem judecând și nimic nu dovedește că răii sunt pedepsiți prin cazne. Sigur, în infern există suplicii, dar nu este nicidecum vorba despre pedepse dictate în urma unor încălcări ale moralei. Pur și simplu Zeus își plătește polițele: Ixion, regele Thesaliei, este legat de o roată de foc care se învârtește încontinuu, pentru că a vrut să se unească cu Hera; lui Titios doi vulturi îi sfâșie permanent ficatul, din cauza aceluiași gen de ofensă adusă primului dintre zei; Ascalaphus poartă în spate povara unei stânci uriașe; Sisif își împinge necontenit la deal bolovanul; Tantal încearcă zadarnic să bea și să mănânce; Danaidele se străduiesc din răsputeri să umple vasul fără fund. Toți ne apar ca niște prototipuri sau alegorii ale unor vicii – excesele sexuale, poftele veșnic nesătule, înșelătoria, trufia spirituală – și atunci am fi în fața unor adevărate exemple de damnați. În Odiseea, Ulise este martorul următoarelor suplicii:

Atunci văzui pe Minos

Cel falnic, al lui Joe fiul. Cu sceptru

Leit în aur el ședea pe scaun

Și judeca pe morți, iar ei în juru-i

Stau în picioare sau ședeau la curtea

Cu poarta largă-a iadului și-acolo

Cătau s-audă de la el osânda.

În lunca de-asfodel zării în urmă

Pe uriașul Orion în goană

Luând sălbăticiunile, pe care

El însuși le ucise în coclauri

De munte cu-o măciucă din aramă

De nesfărâmat. Și mai văzui pe fiul

Slăvitei Țărne, Titios zaplanul.

El lung de-o sută și cincizeci brățare

Zăcea pe jos. Doi zgripțori stau alături

Și pliscul și-nfigeau în măruntaie

Și-i ciuguleau ficatul, dar cu mâna

El nu putea înlătura pe zgripțori,

Căci vru să siluiască pe soția

Lui Joe, pe Latona cea-nchinată,

Când ea mergea la Pito prin orașul

Cel cu frumoase locuri Panopeus.

Văzui și pe Tantal care-n picioare

Stătea în iaz cu unda până-n barbă

Și suferea cumplit. Murea de sete,

Dar n-avea de băut nimic să-mpumne,

Căci cum se apleca să bea bătrânul

Pierea-nghițită apa și sub dânsul

Uscat și negru s-alegea pământul.

Deasupra-i atârnau frunzoase ramuri

De pomi înalți si-ndoldurați de poame,

…

Dar cum dădea moșneagul să le-ajungă,

Le vântura spre nori deodată vântul.

Văzui și pe Sisif trudind amarnic:

Purta un stei de piatră uriașă

Cu brațele-amândouă și spre-o culme

Se încorda din mâini și din picioare

S-o-mpingă tot la deal, dar când sta gata

S-o suie-n vârf, o strașnică tărie

O da-napoi și-afurisita piatră

Se tot rostogolea pân’ la câmpie.

Iar el zorea și-o împingea spre culme

Și tot curgea sudoarea de pe dânsul

Și capul lui plutea în prăfărie.[24]

Din păcate, așa cum a arătat Victor Bérard, acest pasaj este fără îndoială o interpolare târzie, motiv pentru care povestirea originară despre infern își pierde conotația de loc al supliciilor.[25] Numai câteva indicii sugerează o soartă diferită pentru cei buni și pentru cei răi „la capătul lumii, /Pe câmpii Elizei, pe unde șade/Bălanul Radamanti, unde omul trăiește mai ferice, că nu-i ploaie/Și nici ninsoare nu-i, nici iarnă lungă, /Ci pururea suflare lină-adie/Din Ocean și mângâie pe oameni”, ori în „livada cu asfodel”[26], unde unii se bucură de o soartă privilegiată. Dacă ne limităm la indicațiile ce apar cel mai des și care reflectă, după toate aparențele, părerile cele mai răspândite printre specialiști, viziunea infernului este foarte apropiată de aceea a babilonienilor și a evreilor de dinainte de exil.

Hadesul este un loc lugubru, întunecos și învăluit în cețuri: „lui Hades, a Iadului beznă, /Cerul întins i-a căzut, cu norii și slava, lui Zeus”, spune Iliada.[27] Intrarea se află la capătul lumii, unde curg ale Oceanului ape, hăt departe spre apus; Ulise ajunge acolo urmând sfaturile lui Circe:

Ajunserăm la capătul de ape

Pe-afundul Ocean, unde-i cetatea

Poporului cimerian, de-a pururi

Învăluit în ceață și-ntuneric,

Că-n veci nu-l vede luminosul soare,

Când el spre cerul înstelat se suie

Și spre pământ la vale se coboară,

Ci beznă urgisită cotropește

Pe bieții muritori. Sosind acolo

Cu vasul poposirăm. Ne luarăm

Nămaiele cu noi și-o apucarăm

Pe lângă Ocean până ce furăm

La locul unde ne spusese Circe.[28]

Este o lume subterană al cărei aspect îți dă fiori. Iliada vorbește despre existența unor „vaste locuințe înfricoșătoare, de care se înfioară înșiși zeii”, „în împărăția lui Hades, în adâncurile ascunse ale Pământului.”[29] O lume închisă – „Poseidon o poartă/Grea de aramă i-a pus” – care, la Hesiod, seamănă cu un urcior gigantic sau cu o „genune adâncă”[30], prevăzută cu porți masive, înspăimântătoare la vedere: „Urăsc așa cum urăști porțile Hadesului”, obișnuiește să spună Ahile; iar Ulise folosește o expresie asemănătoare: „Pe acesta îl urăsc la fel de mult ca porțile Hadesului.” în lumea asta care, potrivit lui Hesiod și lui Homer, este umedă și miroase a mucegai[31], există o uimitoare rețea hidrografică: fluviul Ocean, care o desparte de lumea celor vii, afluentul lui, Styxul, și un subafluent, Cocitul; cât despre Aheron, acesta este un fluviu de foc, dar totodată în matca lui curg ape reci ca gheața.[32]

Infernul are două niveluri. Sub Hades se află Tartarul, hău adânc, închisoare a Titanilor, din care nu există scăpare. Zeus amenință că acolo îi va trimite pe nemuritorii care ar da dovadă de nesupunere. „Cum o să simt că vreunul e dus de la noi și mai umblă/Una din armii s-ajute, pe-ahei ori pe cei de la Troia, /El pe Olimp se va-ntoarce bătut și făcut de ocară; /Ori îl apuc și-i dau drumul în bezna Tartarului negru, /Colo departe sub glie-n prăpastia cea mai afundă, /Temnița oarbă cu poarta de fier și pragul de aramă, /Jos pe sub lumea cealaltă pe cât pe sub cer e pământul.”[33] Distincția Hades-Tartar arată deja un început de diferențiere între condamnați: o distincție pe care o vom întâlni în creștinism, între infernul superior din care se va naște purgatoriul, și infernul inferior, reședință a lui Satana.

Toți morții sunt într-o stare jalnică și stârnesc spaima vizitatorului; Ulise îi vede strângându-se în jurul lui:

Atunci din beznă s-adună mulțime

De suflete de morți, feciori, neveste,

Moșnegi sărmani și fragede copile

Cu pieptul de curând cuprins de jale

Și mulți străpunși de suliți ferecate.

Bărbați răpuși în luptă, toți cu arme

Însângerate. Se-mbulzeau spre groapă

Roind de pretutindeni cu un vuiet

Asurzitor. Îngălbenii de spaimă.[34]

Infernul este locuința tuturor oamenilor, cu excepția celor rămași neînmormântați. Iată de ce Patrocle îl imploră pe Ahile: „Pune-mă-n groapă curând, ca așa să pot trece pe poarta/Iadului. Umbrele morților, dusele suflete, acolo/Calea mi-ațin peste râu și-ncă nu mă primesc între ele; /De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă.”[35] Ahile încearcă atunci să-l cuprindă pe prietenul său, dar „sufletul ca un fum dispare sub pământ țipând. Uimit, Ahile se ridică, bătu din palme și rosti aceste cuvinte de jale: „Doamne, e drept că aieve pe lumea cealaltă mai este/Sufletul, umbra de om, dar neîntrupat e cu totul. /Chiar astă-noapte văzui cum stete la capul meu umbra/Bietului nostru Patrocle și cum el cu plâns și cu gemet/Mă ruga câte toate; la chip era-ntocmai ca dânsul.”[36]

Nici soarta celor care au fost înmormântați nu este mai de invidiat: toți sunt „umbre ce zboară” scoțând din când în când țipete care amintesc mai mult de cele ale liliecilor decât de cele ale rândunelele. Iată, la sfârșitul Odiseii, sufletele pețitorilor Penelopei aflate în drum spre Hades. Jalnică ceată de umbre neputincioase și temătoare, sufletele îl urmează pe zeul Hermes. Nici aici nu este vorba de vreo judecată ori de vreo împărțire în buni și răi; pretendenții, care sunt departe de a fi niște sfinți, ajung toți în câmpia cu asfodel, unde se întâlnesc cu Ahile, cu Patrocle, cu Aiax:

În vremea asta Hermes din Cilene

Chemă la sine sufletele celor

Care-au pețit. Purta cu el frumoasa

Nuia de aur, mijlocul cu care

Adoarme după voie ori deșteaptă

Pe oamenii cei adormiți. Cu joarda-i

El le urni, și ele după dânsul

Mergeau pițigăind. Cum liliecii

În fundul unei peșteri uriașe

Tot zboară țiuind când pică vreunul

Din stolul lor cel atârnat sub stâncă

Și stau acolo strânși pe lâng-olaltă,

Așa plecară chițăind deodată

Și sufletele ce urmau pe Hermes,

Blajinul zeu, pe mucedele drumuri.

Trecur-așa Oceanul, Stânca Albă

Și poarta Soarelui și tot norodul

De vise, și curând erau pe lunca

De asfodel, pe unde e locașul

De suflete, – ale morților năluce.[37]

Sufletele îi pot aștepta pe cei vii, așa cum i s-a întâmplat lui Ulise în timpul vizitei în infern: „Se adună mulțime de suflete de morți… roind de pretutindeni cu un vuiet/Asurzitor. Îngălbenii de spaimă.”[38] Vicleanul Ulise nu-și găsește scăparea decât prin fugă. În sfârșit, Ahile își exprimă dezgustul față de infern:

Mai bine-aș vrea să fiu argat la țară,

La un sărac cu prea puțină stare

Decât aici în iad să fiu mai mare.[39]