Istoria logicii

PREFAȚA.

Istoria unei științe este totdeauna interesantă, fiindcă ne arată întregul ei proces de evoluție, frâmântările și fazele prin care a trecut până când a ajuns în stadiul la care se găsește astăzi. Slnt însă științe care pot fi cunoscute foarte bine și fără să li se cunoască istoria, aceasta rămânând să constituie numai obiectul unor cercetări izolate în domeniul disciplinei respective, fiind, ca să spunem așa, cercetări de ordin arheologic. Cunoașterea fizicii, de exemplu, a legilor stabilite de această știință în domeniul fenomenelor fizice, nu presupune cunoașterea evoluției ei, de la încercările cele mai rudimentare și elementare de a explica aceste fenomene, până la acelea care sunt admise astăzi de știință. Același lucru se poate spune despre astronomie, mecanică, chimie etc. Cercetarea mișcării astrelor cu ajutorul legii gravitației newtoniene sau einsteiniene nu necesită cunoașterea mecanicii cerești a celor vechi, teoria hipocicloidelor și sistemul geocentric aristotelic.

Din acest punct de vedere logica are o situație cu totul deosebită. Ea nu se reduce numai la ultimele legi științifice stabilite în acest domeniu, ci înseamnă tot ce s-a făcut din antichitate și până acum. Logica este întreaga ei devenire, este însumarea tuturor momentelor istoriei ei. Înțeleasă în acest fel, ea își păstrează întregul dinamism, nervul motor, caracterul de știință care ia naștere și crește o dată cu cercetarea ei. Astfel, logica își capătă o unitate perfectă, inte-grând critic în corpul ei tot ceea ce s-a făcut în această materie și în același timp nerămânând străină de conceptul de știință în general, perfectibilă în mod continuu.

Cei care au privit-o ca pe o știință moartă au considerat-o astfel pentru că. au redus-o la câteva reguli de manual. Exemplul lui Kant este celebru. După el, logica nu a mai făcut de la Aristotel nici un pas înainte și niciunul înapoi, socotind-o „terminată și desăvârșită”. A fost de ajuns însă să apară Fichte și Schelling și mai cu seamă Hegel, pentru ca părerea lui Kant să fie fundamental infirmată, iar logica să fie pusă într-o valoare cu totul nouă și creatoare, sub forma logicii dialectice.

Cercetările de logică matematică din ultimele decenii nu numai că nu au negat nimic din ceea ce s-a făcut înainte dar au dat la iveală o altă față a logicii, în care se regăsesc o serie de descoperiri ale logicienilor stoici și scolastici. Unitatea logicii cu istoria ei ne apare astfel evidentă.

A cunoaște cu adevărat logica înseamnă, deci, a cunoaște întreaga ei istorie, a o cunoaște în unitatea ei dinamică.

Dificultățile pe care le implică o lucrare în care autorul își propune să înfățișeze istoria logicii sunt din această cauză enorme și multiple. Într-adevăr, dacă logica constituie un instrument pentru orice știință și orice doctrină, istoria ei înseamnă examinarea aplicării și funcției speciale a acestui instrument în toate domeniile și în toate timpurile și descifrarea tuturor aspectelor acestei funcții.

Variabile în devenirea ei. Cu alte cuvinte, istoria logicii devine o cercetare a instrumentului comun, așa cum apare sub diverse aspecte în decursul timpului, în istoria tuturor disciplinelor cultivate de om.

În legătură cu „istoricitatea logicii” Engels scrie: „Gândirea teoretică a fiecărei epoci, deci și a epocii noastre, este un produs istoric care în perioade diferite ia forme foarte diferite și totodată capătă un conținut foarte diferit. Prin urmare, știința gândirii este, ca oricare alta, o știință istorică, știința dezvoltării istorice a gândirii omenești. Teoria legilor gândirii nu este nicidecum un adevăr etern, stabilit o dată pentru totdeauna, așa cum mintea filistinului își reprezintă cuvântul «logic㻄.

Ideea „istoricității” gândirii a fost de asemenea firul conducător în cercetările de istorie a filosofiei, făcute de profesorul nostru, P. P: Negulescu.

Într-adevăr, atât în „Introducere” la Filosofia Renașterii, cât și în Geneza Formelor Culturii și de asemenea în „Introducere” la Istoria filosofiei contemporane (din care au apărut cinci volume), P. P. Negulescu a susținut teza că „ Un sistem filosofic nu este un produs izolat și de sine stătător. El face parte din lanțul celorlalte sisteme ce alcătuiesc desfășurarea istorică, evoluția cugetării filosofice a omenirii, ca un inel ce nu poate lipsi, chiar când necesitatea care îi determină locul nu este de natură logică, ci de natură psihologică”. Pentru P. P. Negulescu, factorii sociali și materiali determină în mod esențial modul de a gândi al filosofilor, sau, cum spune el însuși, „împrejurările în care trăiesc și lucrează filozofii’ influențează, în diverse chipuri, reacțiunile structurii lor sufletești, modificând mai mult sau mai puțin raporturile lor componente”.

A scrie istoria logicii este astfel o sarcină considerabilă și în orice caz realizabilă numai parțial de către un singur cercetător. Dacă istoria filosofiei are totuși un obiect circumscris modul cum au conceput oamenii explicația globală a lumii – istoria logicii înseamnă, după cum am văzut, explicația funcției gândirii în toate domeniile, nu numai acela al filosofiei. „Istoria logicii nu a fost scrisă. Aceasta ar fi istoria întregii cunoașteri în toată amploarea ei”, spunea Hegel.

Ținând seamă de aceste considerații, sarcina pe care ne-am luat-o în această privință este, evident, mult mai limitată.

Am împărțit lucrarea noastră în două volume, cu titlurile următoare:

Istoria logicii, Evoluția logicii.

În istoria logicii, care formează prezentul volum, am căutat să înfățișăm critic faptele privind în special logica formală. Am socotit însă că este necesar să mai prezentăm și unele concepții despre logică, care, prin critica pe care au făcut-o logicii formale, critică uneori justă, alteori excesivă sau chiar eronată, servesc totuși la o mai bună înțelegere și la precizarea ei. Astfel, logica metodologică, psihologismul în logică, logica lui Kant, logica pură a lui Husserl ne vor arăta bine ce trebuie să înțelegem prin logică și ne vor ajuta să delimităm precis anumite elemente caracteristice ale logicii formale.

Am trecut în revistă în mod cât se poate de sintetic și logica dialectică, atu în forma ei hegeliană cât și în cea materialistă, aceasta fiind necesar pentru

7

Lămurirea și interpretarea naturii logicii formale prin atitudinea pe care o are față de ea dialectica materialistă. Locul logicii dialectice va fi Insă în mod natural în cel de-al doilea volum al lucrării noastre. În acest volum se va putea explica, pe baza materialului expus în primul, evoluția organică a acestei discipline, cu alte cuvinte, devenirea ei dialectică.

Penuria tratatelor complete de istoria logicii este bine cunoscută. Deși cercetările în domeniul unor probleme particulare s-au înmulțit în ultimele decenii, datorită mai cu seamă logicii matematice, care a constatat că o serie de rezultate obținute în cadrul ei fuseseră bine cunoscute de stoici și mai ales de scolastici, totuși ele nu constituie decât aspecte particulare ale istoriei logicii și, oricât ar fi de valoroase, nu pot oferi indicații de ansamblu asupra istoriei acestei discipline.

Studiile particulare, ca și puținele tratate generale pe care le posedăm, fiind elaborate din anumite puncte de vedere și urmărind după cum am spus cu deosebire anumite obiective, în general regăsirea rezultatelor obținute în logica matematică, au făcut ca o mulțime de aspecte ale logicii din trecut să fie neglijate sau de loc cercetate.

Acest defect poate fi văzut studiind cele câteva tratate de istoria generală a logicii care există și pe care le vom enumera mai jos.

Prima istorie a logicii pare să fie lucrarea lui Petrus Ramus (secolul al XVI-lea), Scholarum Dialecticarum Libri XX „Douăzeci de cărți ale doctrinelor dialectice”.

Din nefericire, autorul crede în mod naiv că toate personajele istorice au fost logicieni și în tratatul (capitolul) Logica Patrum citează printre aceștia pe Noe și Prometeu.

O altă operă, cu un caracter mai științific, este lucrarea lui B. Keckermann, intitulată „Praecognitorum Logicorum Tractatus/ „ Trei tratate despre logicienii foarte cunoscuți” (Hanovra, 1598), care este mai mult o enumerare de titluri și indicații de materii, totuși destul de utilă.

Jacob Friederich Reimann ne-a lăsat o lucrare, scrisă într-o limbă germană defectuoasă, sub titlul Critisirender Geschichts-Calender von der Logica „Calendar istoric și critic despre logică” (Frankfurt am Main, 1699), valabilă tot pentru unele date bibliografice.

De la Gassendi ne-a rămas un tratat de același gen, dar de o valoare incontestabilă: De Origine et Varietate Logicae „Despre originea și diversitatea logicii11 (Lugduni, 1658).

J. A. Fabricius a scris o istorie a logicii foarte scurtă: Specimen elencticum historiae logicae „îndrumător pe subiecte al istoriei logicii^ (Hamburg, 1699).

Acest „îndrumător” este de fapt un catalog al tuturor lucrărilor de logică cunoscute acestui mare erudit, despre care dă toate informațiile pe care le-a putut culege.

Un tratat, mult deosebit de cele precedente prin corectitudinea informației, dar foarte scurt, se datorește lui Johannes Georgius Walchius și poartă titlul de Historia Logicae „Istoria logicii” (Leipzig, 1721).