Istoria serviciilor secrete romanesti

Istoria serviciilor secrete romanesti de Paul Stefanescu

PARTEA A I-A

ÎNFIINȚAREA SERVICIULUI DE INFORMAȚII

Apelul de la 24 ianuarie 1859 care a consfințit Unirea Principatelor Române și aducerea la cârma țării a lui Alexandru Ioan Cuza impunea rezolvarea grabnică a unor probleme ce nu mai suportau amânare. Încă de la început independența tânărului stat a fost amenințată de unele țări vecine. În atari condiții se impunea cu acuitate cunoașterea operativă a intențiilor adversarilor unirii, aceasta constituind o problemă de viață și de moarte. Marile puteri recunoscuseră Unirea Principatelor Române. Acum, printre numeroasele sarcini ce trebuiau a fi rezolvate se impunea cu precădere organizarea justiției, a armatei și bineînțeles a aparatului de informare și represiune.

Pe deplin conștient de importanța și dificultatea deciziilor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut de îndată la emiterea unui decret grație căruia lua ființă Serviciul de Informații. Rădăcinile acestui act trebuiesc căutate în activitatea desfășurată de Alexandru Ioan Cuza încă din perioada premergătoare Unirii, când în calitate de ministru de interne și locțiitor al hatmanului și pârcălab de Galați, a avut posibilitatea să se inițieze în subtilitățile diplomației secrete, să se pună la punct cu modul în care sunt obținute informațiile și mai ales cum să fie utilizate.

Deplin conștient de utilitatea acestui serviciu, ca o consecință, în fruntea acestui organ și în posturile mai importante, Cuza anumit persoane pe care le cunoștea bine, prieteni ce se făcuseră remarcați prin atașamentul lor și prin sentimentele patriotice și de devotament față de țară.

Inițial activitatea Serviciului de Informații a îmbrăcat forma unor misiuni speciale sau a unor reprezentanțe particulare, cu caracter semioficial. Astfel, Domnul l-a trimis pe poetul Vasile Alecsandri în misiune specială, la Paris și Londra iar la Berlin și Viena, pe doctorul Ludovic Steege. În acest timp, Ștefan Golescu a plecat de asemenea cu o misiune specială în Franța, Prusia și Sardinia.

Misiunea acestor emisari a fost să se introducă în cele mai înalte cercuri politice – cum ar fi de exemplu în preajma lui Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavur, primul ministru al Sardiniei etc. - unde să pledeze cauza Unirii Principatelor. Așa după cum arăta Radu Rosetti[1]: „departe de țară, lipsiți de informații, luptând singuri cu uneltirile reacționarilor și cu șiretenia diplomaților, deseori răuvoitori, însărcinații cu misiuni speciale ai tinerei diplomații românești și-au îndeplinit satisfăcător datoria”[2].

Subliniem că în această perioadă de debut, activitatea diplomatică a Principatelor Unite și contactul lor cu statele străine s-a realizat practic cu ajutorul misiunilor speciale. Membrii misiunilor au militat punând mult suflet pentru cauza Unirii, scoțând în relief cu pregnanță dorința nestrămutată a poporului român pentru unitate și dragostea de care se bucura domnul din partea aleșilor săi.

Sunt demne de reținut rândurile pe care le scria Vasile Alecsandri în noiembrie 1859, când se referea la activitatea depusă de aceste misiuni: „numai patriotismul o poate motiva, că numai luptând cu dârzenie împotriva unor dușmani care erau cu atât mai primejdioși, cu cât aveau acces pretutindeni”.

Aflați pe meleaguri străine, luptând cu uneltirile reacțiunii și culisele diplomației secrete, cei însărcinați cu misiuni speciale și-au dat toată silința cu prisosință. Dând dovadă de ingeniozitate și inventivitate, pentru expedierea în țară a informațiilor, se utilizau curieri improvizați, cum ar fi studenți români aflați la studii în străinătate, rude și prieteni ai însărcinaților, precum și agenți diplomatici și consulari străini, care veneau și plecau din țară.

Prin intermediul misiunilor speciale s-au efectuat o serie de tratative oficiale și semioficiale, cu guvernele unor țări apusene, privitor la recunoașterea de către acestea a Unirii Principatelor. Mai mult, în foarte multe cazuri, emisarii trimiși au reușit să stabilească legături și contacte secrete cu unii capi ai revoluționarilor maghiari și polonezi aflați în exil, care în schimbul unor promisiuni de sprijin politic și ajutor material, au pledat la rândul lor pentru cauza Unirii Principatelor.

La scurt timp după înființarea lor, tinerele organe create pentru apărarea țării din punct de vedere informativ și contrainformativ, s-au pus la treabă, depunând toate eforturile pentru a suplini numărul insuficient de cadre ce constituiau noul Serviciu și mai cu seamă gradul modest de dotare, ca să nu mai punem la socoteală lipsa unei pregătiri speciale.

Sarcinile care le-au fost trasate noilor organe priveau deopotrivă, în primul rând, de a afla și cunoaște intențiile dușmanilor știuți și mai ales potențiali, și în al doilea rând de a proteja propriile secrete. În acest scop au fost reorganizate de urgență și adoptate conform noilor condiții poșta și telegraful. Ambele instituții au fost luate din mâna particularilor, fiind trecute imediat în proprietatea statului român. Treptat s-a trecut la generalizarea cifrării și codificarea corespondenței oficiale, ce avea caracter secret și confidențial.

S-a efectuat un inventar al locurilor și mediilor propice urzirii de comploturi împotriva statului român, implantându-se cu discreția cuvenită agenți informatori.

Nu a fost uitată nici Sublima Poartă, și la Constantinopol au fost trimiși agenți capabili ai serviciului special nou creat. La alegerea și selectarea acestora, un accent deosebit s-a pus pe incoruptibilitatea lor.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Astfel, grație strădaniei agenților trimiși afară, a fost dejucat complotul pus la cale de boierii reacționari, antiunioniștii Constantin Șuțu și Panait Balș, care urmăreau compromiterea Domnului și în final înlăturarea lui. S-a dovedit fără tăgadă că acești boieri se ocupau cu furnizarea de informații Turciei și urzeau în mare taină înlăturarea Domnului. A mai fost descoperit agentul de taină al lui Șuțu însărcinat cu transmiterea documentelor, în persoana doctorului Lamberti. Ajuns din urmă la Giurgiu, acesta a fost arestat, descoperindu-se asupra sa documente compromițătoare referitor la amestecul unor înalți diplomați turci în organizarea unui complot și recompensarea acestora în caz de reușită. Din documente rezulta că Constantin Șuțu ar fi urmat să fie făcut mai întâi caimacam și apoi domn al Țării Românești. Drept urmare a descoperirii făcute, s-a dispus arestarea lui Constantin Șuțu și a lui Panait Balș.

Despre importanța documentelor descoperite asupra doctorului Lamberti, ne putem da seama din scrisoarea pe care șeful de cabinet al lui Cuza a adresat-o la 10/22 mai 1864, lui Iancu Alecsandri, la Paris: „Hârtiile ajunse în mâna autorităților, constată existența unui complot având ca scop răsturnarea principelui domnitor, despărțirea Principatelor Unite, întoarcerea la vechiul sistem și numirea unui vechi ministru al lui Știrbei, Constantin Șuții, drept caimacam. Șuțu a fost arestat împreună cu un doctor Lamberti, agentul său, care a sosit ieri de la Constantinopol. Hârtiile îl compromit pe Ali-Pașa, pe Sanfet Efendi și pe Haggi-bey, ale căror pecete și iscălituri figurează în josul unui act relatând scopul complotului”[3].

S-a bucurat de un mare răsunet dejucarea acestui complot, ca și demascarea publică a imixtiunii în afacerile interne ale Țării Românești de către înalta Poartă. A fost un apreciabil succes al organelor informative și de siguranță ale Principatelor Române. De subliniat că Alexandru Ioan Cuza dând dovadă de o mare intuiție diplomatică nu a folosit documentele capturate pentru a-i compromite pe înalții demnitari turci, ci i-a obligat în schimbul tăcerii să lucreze în favoarea sa.

Trebuie să subliniem faptul că pentru înfăptuirea politicii sale, urmărită cu consecvență, Alexandru Ioan Cuza nu a ezitat să apeleze la serviciile a numeroși străini, prieteni devotați ai poporului român, care prin relațiile și experiența lor au adus servicii deosebite Principatelor. Din numărul mare al acestora, i-am cita în primul rând pe Baligot de Beyne, cunoscut om politic, diplomat și ziarist francez, care ocupase funcția de secretar al Consulatului Franței la Constantinopol; publicistul filoromân A. Ubicini, conducătorul primului centru de presă de la Paris al Principatelor, medicul Carol Davilla, organizatorul și făuritorul serviciului sanitar al armatei române, precum și diverși mulți alți simpatizanți francezi, greci, polonezi, turci și maghiari. O mare parte dintre aceștia au făcut-o în mod complet dezinteresat ca urmare amarii simpatii manifestate față de poporul român iar o mică parte fiind stimulați material, conform regulilor conspirative ale serviciilor secrete de pretutindeni.

Informațiile secrete călătoreau între București și marile capitale ale Europei, apelându-se după caz în funcție de împrejurări, fie la poștă sau telegraf, fie prin apelarea la curieri speciali sau ocazionali. Majoritatea corespondenței era cifrată sau semicifrată, lucru care a avut ca urmare păstrarea secretului corespondenței.

Până în anul 1958, activitatea poștei interne din Principate era prestată de persoane particulare, iar corespondența externă era expediată grație birourilor speciale aparținând consulatelor, francez, austriac, rus, grec și britanic. Din acel an Alexandru Ioan Cuza va numi la conducerea serviciului telegrafic pe unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, Cezar Librecht, un vechi agent secret Acesta avea vechi state de serviciu, fiind utilizat cu precădere în misiuni cu caracter informativ. Librecht și-a sporit încrederea Domnului, mai ales datorită rapidității și modului sistematic în care îl informa, apelând din plin la rețeaua telegrafică și telefonică, cenzurarea corespondenței, ca și a datelor furnizate de diverși informatori plătiți.

Alexandru Ioan Cuza îl cunoscuse pe Librecht încă de la Galați, când acesta din urmă îndeplinea funcția de șef al Oficiului telegrafic al Comisiei europene a Dunării. Ajuns domn, Alexandru Ioan Cuza nu va întârzia să-l folosească pe belgianul Cezar Librecht ca agent secret, numindu-i în fruntea serviciului de poștă și telegrafie. După ce reorganizează pe baze moderne serviciul, Librecht are de acuma posibilitatea de a-și culege informațiile de care avea nevoie. Dar nu se rezumă la o activitate pasivă și organizează o rețea personală de agenți informatori, plasându-și oamenii în diverse locuri. Cu o abilitate ieșită din comun, Librecht și-a făcut prieteni printre mai marii zilei, oameni politici ai vremii, printre funcționari și conducători din aparatul administrativ, fiind capabil în orice moment să-l informeze pe domnitor despre activitatea desfășurată de rivalii săi politici.

Dar în viață se ivesc și rateuri. Așa a fost cazul rupturii care a intervenit între Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai devotat, Mihail Kogălniceanu, în care un rol negativ l-a jucat din nefericire tocmai Cezar Librecht. Importanța evenimentului ne determină să-l menționăm pe scurt.

În toamna anului 1864, Mihail Kogălniceanu a întreprins o călătorie în Muntenia și Oltenia. Bineînțeles că Cezar Librecht l-a urmărit pas cu pas pe primul ministru, raportându-i lui Cuza modul cum se desfășura călătoria, cu cine se întâlnea și ce spunea Kogălniceanu. În materialele trimise, Librecht a strecurat și o serie de păreri strict personale, prezentând cu de la sine putere în mod vădit denaturat călătoria întreprinsă de Kogălniceanu. De notat că această deplasare fusese întreprinsă începând cu a doua zi după anunțarea publică a legii rurale. Librecht a raportat dacă și în ce măsură primul ministru și-a atribuit personal meritul legii. Drept urmare, la revenirea acestuia la București a survenit o ruptură neașteptată și ireconciliabilă între Cuza și primul său ministru, spre satisfacția reacțiunii, care a reușit în acest mod să-l lipsească pe domnitor de serviciile unui colaborator capabil și devotat. Apare întrebarea firească dacă nu cumva Librecht a fost cumpărat sau șantajat de opozanții lui Cuza. În orice caz s-a ajuns ca în ianuarie 1865 guvernul lui Kogălniceanu să demisioneze.

Aflându-se în bune relații cu consulul general rus, baronul Offenberg, Cezar Librecht a obținut de la acesta informații importante referitor la activitatea opoziționistă depusă de principele Barbu Știrbei la Paris, date pe care le-a furnizat neîntârziat domnitorului.

Pe bună dreptate, ca urmare a organizării eficiente a rețelei sale de funcționari și informatori, Librecht a reușit să pună pe picioare un veritabil serviciu de informații și contrainformații. Ca urmare a relațiilor dobândite în sânul aparatului de stat, el reușea să afle la timp ce se petrece și îl informa pe domn asupra comportării și loialității prefecților, șefilor de instituții și chiar a miniștrilor și a însuși prim-ministrului, Mihail Kogălniceanu. În acest sens, la 9 octombrie 1861 el îi prezintă o informare privitor la activitatea depusă în ultimele zile de către ministrul de interne, precum și asupra activității poliției.

La drept vorbind, aparatul informativ de care dispunea și pe care-l coordona Cezar Librecht, reprezenta în fond o dublură a organelor informative ale statului, având ca destinație efectuarea unor operațiuni cu caracter cu totul special destinată Domnitorului.

De reținut că Librecht îl informa pe Cuza despre tot ce se petrecea, adăugând și aprecieri personale, uneori chiar permițându-și să avanseze soluții și măsuri asupra unor probleme referitoare la cadrele de conducere ale administrației și armatei, la comportarea și la anturajul pe care îl frecventează etc.

Urmare a volumului mare de informații, diversității și mai ales a exactității datelor furnizate, Alexandru Ioan Cuza îl aprecia în mod deosebit pe Cezar Librecht. Cunoscând acest lucru, oamenii politici aflați în anturajul Domnitorului, se comportau atent și prevenitor cu Librecht, iar cei din opoziție, în schimb, îl detestau pe față. Mai târziu, după înlăturarea lui Cuza, toți opozanții și-au dat mâna și au dispus arestarea lui Librecht care a fost imediat destituit și judecat, fiindu-i sechestrată întreaga avere.

În concluzie, se poate spune despre Cezar Librecht că trecând peste toate afacerile pe care le-a tranzacțional în virtutea relațiilor avute cu Alexandru Ioan Cuza, el a jucat un rol important în domeniul activității informative, impusă de conjunctura politică și economică din acei ani. În ciuda faptului că era străin, se pare că totuși l-a slujit cu credință pe Domnitor, mai puțin episodul petrecut cu primul ministru Mihail Kogălniceanu, care a rămas până în zilele noastre un mister neelucidat. Ne întrebăm dacă a fost o eroare sau…

Ar mai fi de menționat că în domeniul activității informative din acei ani, un rol important i-a revenit unei femei, Maria Obrenovici, fiica cea mai mare a lui Constantin Catargi. Acesta era cunoscut ca fiind drept unul dintre cei mai înverșunați antiunioniști. Maria Obrenovici a constituit prototipul femeii fatale: văduvă, tânără, frumoasă și ispititoare și-a închinat viața activității din umbră. S-a bucurat de o reputație îndoielnică în societatea ieșeană pe care o frecventa. După alegerea sa ca domn, tânăra femeie plină de ambiții și-a îndreptat atenția spre noul ales, reușind să-l subjuge cu pasiunea cu care l-a urmărit în toți anii de domnie și chiar mai târziu.

În ciuda strădaniilor depuse deopotrivă de către cei doi, legăturile intime dintre ei nu au putut fi ascunse publicului, acestea cauzându-i Domnitorului însemnate prejudicii, mai ales ca urmare a înstrăinării unor prieteni apropiați și devotați și înlocuirea lor cu lingușitori și afaceriști.

Nutrind proiecte secrete, Maria Obrenovici a intenționat să-l determine pe Cuza să divorțeze și a organizat o campanie susținută împotriva doamnei Elena, urmărind-o pas cu pas până în străinătate.

Pe de altă parte, Maria Obrenovici a reușit să-i câștige încrederea Domnitorului fiind nu o dată utilizată de către acesta în folosul activității informative. Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidențială, pe care reprezentantul României, Iancu Alecsandri, a înmânat-o împăratului Franței, Napoleon al III-lea. Prin relațiile sale cu diferite cercuri din țară, mai cu seamă cele ce aparțineau opoziției antiunioniste, Maria Obrenovici a constituit pentru Alexandru Ioan Cuza o permanentă sursă de informații deosebit de prețioasă. Dar în nemăsurata ei ambiție de parvenire cu sau fără voia ei, în ciuda sentimentelor declarate domnului, ea a făcut și jocul complotiștilor, sprijinindu-i în mod inconștient în acțiunea de răsturnare a lui Cuza. Ca punct culminant, în noaptea fatală a complotului ce a avut loc în noaptea de 10 spre 11 februarie, când s-a produs răsturnarea lui Cuza, Maria Obrenovici a colaborat cu complotiștii, arătându-le drumul în palat spre camera în care dormea Domnitorul.

Deși a jucat pe acest plan un rol mai puțin important, o altă femeie care avea să îndeplinească o misiune secretă pentru Domn, a fost soția acestuia, Elena Cuza. A fost o femeie virtuoasă care a dat dovadă de multă dragoste și devotament față de soțul ei și interesele țării. Amintim un ultim episod, când corpul ofițeresc al garnizoanei București i-a încredințat Doamnei o misiune secretă, spunându-i că așteaptă cuvântul Domnitorului pentru a-l readuce la tron. Din păcate, misiunea secretă a principesei, s-a lovit însă de dorința neclintită a lui Cuza, care în ideea de a evita o vărsare de sânge provocată de vina sa, a refuzat cu hotărâre ajutorul armatei care îi rămăsese credincioasă.

*

Putem spune fără a greși că Alexandru Ioan Cuza și-a dat perfect de bine seama de importanța activității informative, de exploatarea informațiilor în rezolvarea unor probleme, fără a apela la forță. În vederea obținerii de informații Domnitorul a făcut apel la utilizarea absolut a tuturor mijloacelor ce îi stăteau la dispoziție, începând cu tinerii patrioți aflați la studii în străinătate și sfârșind cu agențiile diplomatice. A recurs la întreaga gamă de posibilități. Unora dintre străini, de pildă, le oferea mari sume de bani pentru a-i atrage de partea sa, iar la alții apela la sentimentele lor patriotice. Astfel, a reușit să-i atragă pe foarte mulți de partea sa și în cele din urmă să depună o activitate informativă. Am amintit printre aceștia, dintre foarte mulți alții, pe poetul Vasile Alecsandri, pe fratele acestuia Iancu Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Bordeanu, Dimitrie Bolintineanu, M. Marghiloman, Baligot de Beyne și Cezar Librecht.

Astăzi, la aproximativ 135 de ani de la înlăturarea lui Cuza, a rămas tot atât de vie și actuală întrebarea: cum de a fost posibilă schimbarea domnului în acest mod?

Rememorând mersul evenimentelor, ne amintim că la sfârșitul anului 1865 și începutul anului următor, acțiunile complotiștilor s-au intensificat, crescând în amploare. Într-una din nopțile lunii ianuarie 1866 a fost răspândit ziarul clandestin „Clopotul” condus mai întâi de Eugen Carada și mai apoi de D.A. Sturza. Prin conținutul articolelor sale, ziarul îndemna la revoltă și asasinat. Mai mult, pe zidurile caselor începuseră să apară lipite afișe ce îndemnau opinia publică la nesupunere și chiar la opunerea de rezistență față de autorități.

Ca urmare a situației grele economice și financiare, guvernul condus de N. Crețulescu demisionează. După 4 zile de reflecție și tatonări, Cuza respinge demisia guvernului, hotărând doar înlocuirea ministrului de interne, Savel Mânu și a celui de război, Ion M. Florescu, în fond oamenii cei mai devotați și dornici de a-l sprijini pe domn. Măsura luată a căzut cum nu se poate mai bine pentru complotiști. Astfel, schimbările produse, mai cu seamă la Departamentul militar, a ușurat intrarea complotiștilor în acțiune, determinându-le succesul final. Fapt incredibil dar domnul nu era câtuși de puțin informat despre starea de spirit și situația din armată, despre planurile și intențiile complotiștilor. În schimb, prin natura funcției lor, consulii străini, care ce e drept erau mai bine informați, au prins de știre ce se punea la cale în anturajul complotiștilor. Drept urmare, la 2/14 august 1865, Tyllos, consulul general al Franței la București, a transmis la Paris, vestea că în București se vorbește de iminentă unei revoluții. Mai mult, el a avut chiar o discuție în acest sens cu Domnitorul, cu care prilej i-a făcut cunoscute unele deficiențe ale guvernării.

Eder, consulul Austriei la București, făcea cunoscut la Viena, faptul că „unii din fruntașii celor două fracțiuni – conservatorii și liberalii radicali – luaseră parte la o întrunire în seara din ajunul mișcării, obiectul discuțiilor fiind modul în care s-ar putea debarasa de Cuza”.

Istoricul T.W. Riker menționa referindu-se la situația din anul 1865 din România că: „există elemente ce fac să se bănuiască ițele unei conspirații”.

„Nu este mai puțin adevărat că Domnitorul era la curent cu complotul pregătit de monstruoasa coaliție, dar ce e drept nu i-a acordat importanța cuvenită. În schimb, diplomații străini, după cum am menționat, l-au avertizat, chiar cu câteva săptămâni înainte de data izbucnirii complotului. De exemplu, în seara zilei de 24 ianuarie 1866, cu ocazia balului care a avut loc la teatru, consulul general al Italiei, cavalerul Aibal Strambio, i-a spus lui Alexandru Papadopol-Calimah, ministrul de externe, următoarele: „Domnule ministru, țara dumneavoastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe”.

O avertizare, ce e drept mult mai voalată, a venit și din partea consulului Rusiei, baronul Offenberg, care i-a prevenit în aceeași zi pe unii miniștri, cerându-le să-l informeze pe Cuza să nu participe la balul organizat cu prilejul aniversării Unirii. Dar cu acest prilej a fost liniște și nu s-a petrecut nimic deosebit.

În seara zilei de 10 februarie, Cezar Bolliac l-a încunoștiințat pe Cuza despre cele ce se punea la cale, înmânându-i o scrisoare printr-un om al său de încredere, Gheorghe I. Dogărescu. Tânărul Dogărescu a fost introdus cu mari dificultăți în palat și i-a predat scrisoarea chiar în mâna Domnitorului. Acesta impresionat de conținutul scrisorii și mai ales de faptul că aducătorul a refuzat sub orice chip să primească vreo recompensă, a dispus să vină imediat șeful siguranței statului, Ioan G. Valentineanu, prefectul Poliției Capitalei Al. V. Beldiman și pe colonelul Alexandru Zefcari, comandantul comenduirii garnizoanei București. Aceștia erau complet în afară și lipsit de informații s-au grăbit să-l liniștească pe Domnitor. Mai mult, Al. V. Beldiman, prefectul Poliției Capitalei, deși era prevenit, în seara conflictului în loc să ia măsuri aflând despre ce se punea la cale, s-a dus la petrecerea organizată în casa lui C. A. Rosetti, unul dintre principalii complotiști și aici a fost atras la jocul de cărți, unde câștiga mereu, adversarii săi având grijă să-i facă jocul, pentru a-l reține cât mai mult timp pe loc și a-i distrage atenția de la obligațiile profesionale.

În mod inexplicabil, Alexandru Ioan Cuza fără să întreprindă imediat acțiuni ferme de cercetare, demobilizare a organelor de stat, armată, siguranță și poliție și a face apel în ultimă instanță chiar la populație, Domnitorul s-a rezumat doar la faptul de a ordona numai să se dubleze garda palatului, fără a ști că însăși conducerea acesteia trecuse în secret de partea complotiștilor.

Complotiștii au organizat în cel mai desăvârșit secret, deplasarea, după miezul nopții, spre palatul domnesc, a câtorva subunități din Regimentul 7 de linie, precum și a două baterii de artilerie. La palat, erau așteptați de garda palatului comandată de maiorul Dimitrie Lecca. Acesta a permis accesul în palat a grupului de complotiști și ofițeri ce urmau să facă presiuni asupra Domnitorului pentru a-l determina să abdice.

O primă greșeală care i se impută Domnitorului a fost neglijența conceperii unui sistem de informare operativ în rândurile armatei.

Dacă ar fi existat, complotul putea fi prevenit la vreme. O a doua greșeală imputabilă lui Cuza a fost lipsa de fermitate în reprimarea acțiunilor complotiste și antistatale. După cum se știe, Cuza era un om blând, căruia nu-i plăcea răzbunarea. Astfel, în momentul în care reacțiunea a declanșat o mișcare în București și în alte orașe din țară, vizând înlăturarea domnitorului, acesta îi grațiază pe răzvrătiți, în rândul cărora se număra Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Eugen Carada, Brăiloiu, Golescu și mulți alții. Drept urmare, doar la câteva luni mai târziu, conspiratorii amnistiați în 1864 și 1865, pregătesc actul din 11 februarie, reușind în final să-l înlăture pe A. I. Cuza.

Această atitudine nejustificată nu servea la întărirea autorității statului, a domnului și impunerea respectului legilor. Nu mai puțin adevărat este faptul că Cuza se împăcase de acuma cu ideea renunțării la domnie, pentru a evita declanșarea unui război civil, ca dovadă declarația cuprinsă în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare din decembrie 1865. Mai mult, acest fapt este confirmat și de scrisoarea trimisă de Cuza din casa lui Ciocârlan lui N. Golescu, unul dintre cei trei locotenenți domnești. Aspecte cu privire la o posibilă abandonare a tronului o descifrăm și în scrisoarea trimisă la 21 octombrie 1865 de Cuza lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței.

Pentru a înfrânge împotrivirea moșierilor majoritari în Cameră și a realiza împroprietărirea țăranilor, Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să recurgă la o „lovitură de stat”, adică să dizolve Camera (2/ 14 mai 1864) și să înlocuiască Constituția printr-un Statut care sporea considerabil drepturile puterii executive și diminua pe acelea ale puterii legislative. Supus plebiscitului, Statutul a fost în cele din urmă aprobat în mod copleșitor de către popor: 682.621 de voturi – da, 1.307 voturi – nu și 70.220 de abțineri. Pe temeiul Statutului, legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864 și împroprietărirea țăranilor s-a îndeplinit.

În afară de secularizarea averilor mănăstirești (care a readus în patrimoniul statului 25, 26 la sută din teritoriul țării) și împroprietărirea țăranilor, în timpul guvernării lui Mihail Kogălniceanu (11/23 octombrie 1863–26/7 februarie 1865) se votează o suită de legi care organizează noul stat al României moderne.

Cităm astfel Legea comunală, Legea consiliilor județene și Legea contabilității publice, Legea Curții de Conturi și Legea Consiliului de Stat, Legea învățământului, Codul Civil, Codul Penal și altele.

Lovitura de stat și Legea rurală i-au adus lui Cuza mulți dușmani.

Moșierii erau nemulțumiți fiindcă li se luase o parte din pământ; o parte dintre fruntașii politici, îndeosebi muntenii, învinovățeau pe domn de dictatură. Starea critică a finanțelor țării, existența în anturajul lui Cuza a unor persoane interesate și cu moralitate îndoielnică, toate acestea au creat o atmosferă grea.

Pe acest fond s-a ajuns la un complot al opoziției alcătuit din liberali și moșieri conservatori în care a fost atrasă și o parte din armata Bucureștilor, care și-a călcat astfel jurământul de credință, în noaptea de 11/23 februarie 1866, conjurații au intrat în palat (garda fiind alcătuită de ei) și l-au forțat pe Domnitor să iscălească actul de abdicare. Ultimele cuvinte ale lui Cuza înainte de a pleca în exil, au fost: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine! Trăiască România!”

Domnul Unirii și al marilor reforme și-a petrecut restul vieții dincolo de hotare, mai ales la Viena și Florența. O boală necruțătoare îi curmă zilele la 3/15 mai 1873 la numai 53 de ani, pe când se afla la Heidelberg, în Germania. În semn de cinstire, trupul i-a fost adus în țară și odihnește astăzi în biserica „Trei Ierarhi” din Iași, alături de Dimitrie Cantemir.

După abdicarea lui Cuza urma să fie ales un principe străin pentru a se îndeplini astfel dorința exprimată de divanurile ad-hoc.

La început, tronul a fost propus Contelui de Flandra, fratele regelui Belgiei la sugestia împăratului Napoleon al III-lea; el nu a primit însă. Atunci cei ce detronaseră pe Cuza, s-au gândit la Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, în vârstă de 27 de ani, al doilea fiu al principelui Carol-Anton. Napoleon al III-lea se arătă favorabil acestei candidaturi. De altfel, principele Carol se și înrudea prin mama sa Iosefina, cu împăratul Franței. Anglia a adoptat aceeași atitudine. În preajma războiului ei cu Prusia, Austria nu privea cu ochi buni prezența unui Hohenzollern pe tronul României… între timp, avusese loc plebiscitul din țară, organizat în grabă de autorități pentru a ratifica alegerea făcută de guvernul instaurat la 11 februarie 1866.

Carol I traversă Austria sub un nume și o înfățișare schimbată și cu pașaport elvețian. La 8 mai, călătorul purtător de ochelari al unei clase a II-a (așa ni-l înfățișează Nicolae Iorga), coborî în orașul Turnu-Severin, unde-l aștepta Ion Brătianu, ca să-l însoțească în mare triumf spre București. La 10 mai el a depus jurământul, fapt care a consemnat urcarea pe tronul României a Regelui Carol I.

Scurt timp după aceea, s-a alcătuit noua Constituție a României, înlocuind Statutul lui Cuza. Ea avea ca model Constituția Belgiei, față de care, însă avea și o serie întreagă de deosebiri. Era o Constituție liberală dând multe drepturi cetățenilor, între care și prevederea că nu pot deveni cetățeni români decât creștinii (art 7). Legile erau votate de către Cameră și Senat; Domnul le promulga, dar putea să exercite și un drept de veto. Responsabili de actele de guvernământ erau miniștrii și numai ei. Persoana Domnului nu putea fi pusă în discuție.

Noua constituție a fost votată cu unanimitate în ziua de 29 iunie (11 iulie) 1866. Primii cinci ani ai domniei Regelui Carol I au fost anii cei mai dificili din punct de vedere intern. Patimile și resentimentele politice erau vii. Ministerele, instabile aveau și ele o viață scurtă. În acest interval, s-au schimbat 10 guverne și au avut loc 30 de remanieri. Criticile nu cruțau nici pe Domn, manifestând, uneori vădit, atitudini antimonarhice. Presa opoziției avea un limbaj extrem de violent.

În 1870, a fost ales ca deputat de Mehedinți – și Camera a validat alegerea fostului Domn A. I. Cuza. Acesta însă nu a primit mandatul și a refuzat să vină în țară.

Momentul cel mai critic pentru regele Carol I s-a consumat în ziua de 10/22 martie 1871 când s-a desfășurat o puternică manifestație în favoarea Franței, înfrântă în războiul cu Germania și contra acesteia din urmă și, când manifestanții au strigat pe străzi „Trăiască Republica”.

A doua zi Carol a vrut să abdice. Intervenția rapidă și energică a fruntașului conservator Lascăr Catargiu, care a format în aceeași zi un nou guvern, a împiedecat însă acest act.

ACTIVITATEA INFORMATIVĂ ÎN PREAJMA ANULUI 1877

În 1866 locotenentul de dragoni Carol de Hohenzollern-Sigmaringen acceptă tronul României sub numele de Carol I. În istoria țării noastre începe o nouă epocă, caracterizată prin lupta pentru găsirea unei identități naționale, a făuririi statului și a căpătării independenței. În această perioadă în Europa și mai ales în Balcani aveau loc importante pregătiri de modificarea granițelor.

Turcia, ca o mare putere ce stăpânea o vastă arie geografică, subjugând numeroase țări și popoare, se străduia să fie perfect informată atât despre ce se petrece în vastul său imperiu, cât și în țările europene ce o amenințau. Ea își urzea cu viclenie o adevărată rețea de informatori care apelând la întreg diapazonul sentimentelor omenești: lăcomia de bani, viciile, ambițiile, invidia, dragostea sau ura față de patrie, se ocupa cu atragerea și expedierea de agenți capabili să afle tainele pe care dorea să le cunoască Constantinopolul.

Care era situația României: pe plan intern se zbătea în nevoi, orânduirea existentă oferind maselor largi, mizerie și sărăcie. Pe plan extern, relațiile cu Sublima Poartă erau proaste. Turcia nu recunoștea numele de România și îi contesta dreptul de reprezentare diplomatică, nefiind recunoscute cetățenia și pașaportul românesc, în fond, Turcia trata Principatele Unite ca pe o provincie otomană.

În acest timp evenimentele se precipitau. Națiunile subjugate de Imperiul Otoman se pregăteau pentru începerea luptei finale, care să le conducă la dobândirea independenței de stat. De pildă, sârbii își reorganizau armata, se înarmau și se instruiau, pregătindu-se de lupta finală. Popoarele din Bosnia, Herțegovina și Muntenegru se pregăteau în același mod. Bulgarii nu erau mai prejos și cu sprijinul conaționalilor lor din România se înarmau în vederea războiului. Într-un cuvânt, toate popoarele subjugate își dădeau perfect de bine seama că Imperiul Otoman se afla în declin și că se apropia momentul când trebuia să acționeze. La 19 iulie 1870 a izbucnit războiul franco-prusian. Printre cauzele care au condus la izbucnirea acestuia se numără și acceptarea tronului Spaniei de către fratele lui Carol, prințul Leopold de Hohenzollern. Napoleon al III-lea care se temea să nu fie înconjurat de Prusia, declară război, Franța pierzându-l.

Poziția țărilor europene față de frământările ce agitau popoarele din Balcani, constituia un adevărat și veritabil nod gordian. Supozițiile contradictorii lansate voit sau în mod inconștient au făcut cape arena vieții politice internaționale să domnească o atmosferă apăsătoare de teamă și suspiciune, de nesiguranță și confuzie.

Iminența izbucnirii unui război ruso-turc plutea în aer. Modul în care era privit de marile puteri europene și mai ales atitudinea adoptată, era diferită. De pildă Anglia, ale cărei interese economice erau vizate imediat de tendințele expansioniste ale Imperiului țarist ce priveau, alungarea turcilor din Europa și ocuparea Constantinopolului de trupele rusești, oferind astfel țarului controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, afirma că în caz de izbucnire a războiului, nu se va rezuma să joace doar un rol pasiv de simplu spectator.

În ceea ce privește imperiul Austro-Ungar, în ziarul „Politik” din Praga se menționau următoarele: îndată ce se vorbește despre dușmanii Rusiei, totdeauna e vorba despre Austria actuală, deși atitudinea ei e necontenit misterioasă și întunecată. Știrile despre atitudinea Austriei față de evenimentele din Balcani sunt contradictorii. Unii susțin că Austria ar negocia cu Anglia ca într-un moment dat să între în activitate contra Rusiei, iar alții, din contră, afirmă că Austria va coopera cu Rusia împotriva Turciei. Maghiarii propagă alianța cu Anglia în contra Rusiei, însă cine știe dacă vor reuși să se realizeze programa lor de alianță?

În ziarul berlinez „Național Zeitung” s-a ventilat știrea ce circula în cercuri bine informate cum că între Rusia și Austria ar exista o deplină înțelegere și de aceea se pare a fi exactă știrea că Austria va ocupa Bosnia.

Cât privește Germania, despre care se considera că ar fi aliata potențială a Rusiei, într-un raport adresat țarului Alexandru al II-lea, la data de 26 decembrie 1876, marele duce Nicolae arăta că, după declarația consulului rus Stuart la București, România se găsea „sub influența secretă dușmănoasă nu numai a Austriei, ci și a Germaniei”.

Cât le privește pe Franța și Italia, se presupunea că vor fi de partea Rusiei. Izbucnirea conflictului ruso-turc a fost precedată de o vastă activitate informativă dusă atât de cei implicați direct în conflict, cât și de ceilalți potențiali beligeranți, printre care și România.

Rusia își împânzise cu agenți Balcanii pentru a nu scăpa nimic din activitatea febrilă a Turciei. O atenție deosebită se acorda viitoarelor zone operaționale cum ar fi problemelor logistice de hrănire și încartiruire a trupelor, organizarea spitalelor de campanie, amplasarea depozitelor de alimente și muniții, asigurarea mijloacelor de transport, folosirea drumurilor etc.

Turcia, la rândul ei, depunea eforturi să fie operativ informată despre evenimentele întâmplate.

Se pune în mod firesc întrebarea: care era stadiul de pregătire la marile puteri europene privind munca informativă?

Țările europene se străduiau să găsească o formă nouă, atât din punct de vedere al concepției cât și al organizării artei de a culege informații. Până la sfârșitul sec. Al XVIII-lea existau birouri speciale de spionaj numai pe lângă statele majore ale comandamentelor supreme și numai în timp de război”.

Se făcea tot mai mult simțită nevoia de a se dispune de informații cât mai complete, de utilizarea lor la momentul oportun, lucru care impunea o organizare cu caracter permanent, care să funcționeze atât pe timp de pace cât și de război.

În perioada premergătoare războiului din 1877 spionajul trecea prin mari prefaceri, cuprinzând treptat toate sferele vieții politice, militare, economice și sociale, cu vădite tendințe de spionaj total ca în Franța și Prusia. Spre deosebire de marile puteri europene, Rusia rămăsese cu mult în urmă, aflându-se abia în faza organizării „unui serviciu secret în misiunea modernă. Rușii lucrau – menționează Max Runge în lucrarea sa: Spionaj și contraspionaj – fără sistem și fără energie”.

Centrul de greutate al activității de spionaj continuă să se afle în armată. Unui atașat militar priceput nu-i era dificil să îndeplinească acest serviciu cu atât mai mult cu cât el rămânea la post nu pe termene prestabilite, ca în prezent, ci cât mai mulți ani, uneori reușind să-și îndeplinească într-un singur post întreaga activitate de atașat militar, de ofițer specializat în spionaj. Călătoriile în străinătate pe care le efectuau sub pretextul unor misiuni, de către ofițerii spioni pentru a culege nemijlocit de la fața locului, informațiile de care marele stat major avea absolută nevoie, constituia o metodă des folosită.

În fine, mai trebuie menționată metoda utilizării în ministerele de externe, sub acoperire diplomatică a agenților, ofițeri din statul major.

Care era situația în România? Țara noastră nu dispunea de un serviciu de spionaj specializat, lipsa de profesionalism fiind înlocuită de spiritul de patriotism și abnegație față de țară.

Astfel, la 13 septembrie 1876, conducerea statului a primit de la Roma o informare trimisă de reprezentantul diplomatic al României în Italia, G. Cantacuzino, ce furniza informații exacte privitor la politica marilor puteri. Reproducem un fragment: „Informările pe care le pot comunica excelenței voastre (…) le dețin din notele mele redactate în urma convorbirilor cu personalul ambasadei austro-ungare acreditat pe lângă Maiestatea Sa Regele Italiei, fie mai ales din notele secrete scrise de la Viena, de către o persoană sus pusă și în situația de a putea comunica date importante, de cele mai multe ori extrase chiar din izvoarele diplomatice și din cercul restrâns al contelui Andrassy”, cancelarul Imperiului austro-ungar.

Se naște întrebarea: e de așa mare importanță oare pentru România informațiile ce se puteau obține din cancelaria de la Viena? Conform spuselor lui Cantacuzino „mai ales în baza notelor de la Viena” schimburile de păreri ce aveau loc între guvernele de la St. Petersburg, Londra, Viena și Berlin se impunea să fie cunoscute. Diplomatul român își întemeia afirmația pe conținutul verificat al notelor prin care sursa din Viena îl informa că: „Domnul Novikov se ducea în fiecare zi la domnul Andrassy cu câte o propunere (…) împăratul Alexandru ar fi făgăduit împăratului Germaniei să nu facă niciodată niciun demers în chestiunea Orientului fără consimțământul prealabil al celor două puteri din Nord și împăratul Wilhelm s-ar fi angajat, în cazul în care Rusia ar fi fost silită să pornească război împotriva Turciei, să păstreze neutralitatea”.

Se impunea cu acuitate completarea și verificarea și din alte surse a informațiilor de mai sus. Drept urmare, la 18 octombrie 1876, generalul Ghica, agentul diplomatic al României la Constantinopol, raporta o informație cum că împăratul Rusiei a însărcinat pe generalul Ignatiev „să declare sublimei Porți că dacă în termen de două zile nu acceptă un armistițiu de șase săptămâni sau de două luni și nu dă ordine imediate pentru oprirea operațiilor militare, ambasadorul va părăsi Constantinopolul cu tot personalul ambasadei și legăturile diplomatice vor fi întrerupte”. Era de fapt un ultimatum adresat de Rusia, Turciei.

Conducerea țării noastre analizând în mod realist informațiile, din care am reprodus o mică parte, a trecut la inițierea unor măsuri adecvate. Printre acestea menționăm telegrama trimisă la 22 oct 1876 către toți reprezentanții noștri diplomației, prin care li se cerea să sondeze cu cea mai mare discreție „dispoziția guvernului” în legătură cu obținerea unei garanții printr-un act internațional, privind neutralitatea României.

La informațiile provenind din sursă diplomatică s-au adăugat rapoartele informative înaintate de pichetele de pază a frontierei, de punctele vamale și de căpitanii porturilor dunărene, ca urmare a unei dispoziții exprese a primului ministru de a fi la curent cu toate bastimentele de război otomane ce trec în susul Dunării, asemenea și cu orice concentrare de trupe din partea dreaptă a Dunării. Astfel, căpitanii porturilor românești au raportat cu operativitate despre prezența navelor de război turcești, armamentul de care dispunea la ord, concentrările de trape, armamentul și lucrai la fortificațiile militare ce se edificau cu repeziciune. Rezulta că este vorba de pregătiri specifice de luptă. Aceste informații coroborate cu cele care se refereau la activitatea informativă și de cercetare reținută în sarcina turcilor și despre care autoritățile române aveau cunoștință, duceau la concluzia indubitabilă că Sublima Poartă nu va ceda presiunilor Rusiei, ci va căuta numai o conjunctură favorabilă pentru a porni lupta. Din acest punct de vedere, este sugestivă următoarea informație: generalul maghiar Clapka a trecut prin Viena venind din Constantinopol. El a transmis confidențial ambasadorului francez că turcii vor ocupa patra puncte pe malul nostru pentru a distrage calea ferată și a ocupa Bucureștiul”.

Forurile conducătoare și-au dat repede seama că trebuie curmată starea de improvizație și neprofesionalism, și pregătirea de luptă se impunea a fi asigurată. Drept urmare, prin Decretul nr. 380 din 17 martie 1877, s-a organizat „Depozitul general de război”, în cadrul căruia s-a constituit și Secția a II-a cu însărcinări de informare și cercetare.

La 4 aprilie 1877, generalul Cernat, noul ministru de război, dă un ordin de zi prin care cere ca armata să fie gata pentru a-și face datoria.

Se continuă măsurile de organizare și de instruire superioară în armată; se înființează unități și subunități noi, se fac numiri de comandanți, se elaborează planuri de operații. Se înțelege că s-a intensificat și preocuparea pentru obținerea de informații.

În anul 1876, Serbia și Muntenegru declară război Turciei, primele operațiuni de luptă începând să se desfășoare pe linia Dunării, între Vidin și Lom-Palanca. Pentru a opri trecerea Dunării pe teritoriul românesc, este trimis în zonă Alexandru Cernat, colonel și mai apoi general.

Alexandru Cernat își stabilește cartierul general în localitatea Gruia, județul Mehedinți și urmărește cu ajutorul trupelor sale mobile evoluția luptelor dintre sârbi și turci, observând în același timp vasele turcești care navigau pe Dunăre. Pentru a putea transmite imediat informațiile obținute și a primi ordine de la eșaloanele superioare, colonelul Alexandru Cernat solicită să se urgenteze organizarea legăturii telefonice între turnu-severin și Craiova. Într-un raport adresat ministrului de război, Alexandru Cernat cere să i se pună la dispoziție cât mai urgent un „dicționar de corespondență”, cu alte cuvinte un cifru. Dar operația de la Gruia rămâne singulară în acea perioadă. În general activitatea informativă a armatei a fost neglijată și problemele privind înzestrarea și pregătirea ei.

În ziua de 6/18 aprilie este decretată mobilizarea generală, iar trupele române ocupă poziții de apărare de-a lungul Dunării. Prima ciocnire dintre armata română și cea turcească a avut loc în ziua de 26 aprilie, moment în care artileria română, situată în zona Calafat, deschide focul și bombardează Vidinul. La 9 mai 1877 cu prilejul unei sesiuni extraordinare a Adunării deputaților, este proclamată independența de stat a României. În perioada care a trecut de la mobilizarea generală până la intrarea în luptă, armata română a luat măsuri eficace de apărare a hotarelor țării, desfășurând totodată și o hotărâtă activitate informativă. În ziua de 30 august 1877, zi rămasă memorabilă a avut loc cea de a treia bătălie pentru Plevna.

Un istoric[4] arată că: „Statul major rus ignora cu totul forțele turcești ce avea să combată la Plevna” fapt care a avut drept rezultat înfrângerea catastrofală suferită de armata rusă în luna iulie. Cauza era una singură: insuficienta recunoaștere a terenului și lipsa unor informații corecte și precise. Rezultatul: armata rusă a pierdut circa 7000 de oameni, plus 200 de ofițeri.

Fapt de neînțeles și inexplicabil, dar comandamentul român nu a tras nici-o concluzie practică din aceste înfrângeri și nu a trecut la efectuarea în teren a unor acțiuni de recunoaștere și informare, bazându-se doar pe recunoașterea cu totul superficială executată în trecut de serviciul de informații al armatei ruse.

Generalul Alexandru Cernat, un ofițer cu experiență, numit proaspăt ministru de război, a neglijat latura informativă și în plus a menținut corpul de observație în spatele frontului pentru a face siguranța zonei Calafat.

Fără a intra în detalii, amănunte se găsesc în lucrările de specialitate, datorită lipsei de informații și a carențelor hărților topografice, asaltul Griviței s-a soldat cu mari pierderi de vieți omenești: aproape 800 de ostași și ofițeri la care se adaugă 1200 de răniți. Datorită jertfelor aduse de ostașii români, valea din fața redutelor, necunoscută statului major al armatei române datorită lipsei de informații, a intrat în istorie sub denumirea de Valea Plângerii. Baia de sânge din fața redutelor de la Grivița, a făcut obiectul unor critici severe adresate comandamentului român, care a dat dovadă de o totală neglijență privind activitatea de informare. Subliniem faptul că lipsa de informații a fost una din principalele cauze a numărului mare de morți și răniți la luarea Griviței. Ofițerii participanți și supraviețuitori la atacul de la Grivița din 30 august 1877, i-au criticat aspru și vehement pe cei ce fuseseră însărcinați cu recunoașterea terenului și cu obținerea informațiilor cu privire la situația inamicului.

O altă lipsă care trebuie menționată este aceea că pe timpul luptelor de la Plevna nu au fost luate măsuri pentru zădărnicirea și prevenirea acțiunilor de sabotaj și de spionaj efectuate de turci. Aceasta a permis spionilor turci și bulgari ca în noaptea de 27/28 noiembrie 1877, să taie sârmele de telegraf ale armatelor aliate, fapt care i-a permis lui Osman-pașa, generalul turc să iasă din încercuire, lipsind armata rusă și română de posibilitatea de a se informa și comunica cu operativitate.

De altfel subliniem încă odată că a fost resimțită lipsa unui serviciu de informare bine organizat și încadrat cu ofițeri pregătiți, capabili și plini de inițiativă. Această lipsă s-a manifestat pe tot timpul desfășurării războiului de independență, fapt care explică pierderile importante suferite de armata română.

Comandamentul armatei române, în plină campanie, a încercat să apropie și mai mult organizarea activităților informative și de cercetare ale nevoilor frontului. Drept urmare la 14 august 1877, secția a II-a a fost inclusă în corpul Marelui Cartier General, iar o bună parte din efectivele secției au fost trimise să opereze direct în cadrul trupelor operative pe front în ciuda măsurilor luate, secția a II-a nu corespundea cerințelor de informare solicitate de Statul Major. Își spunea acum cuvântul lipsa de cadre specializate și cu experiență în domeniu. De pildă se resimțea nevoia unor chestionare judicios elaborate din care să rezulte informațiile despre inamic. Concret, o serie de prizonieri capturați de trupele române nu au fost chestionați în mod corespunzător despre fortificațiile inamicului.

În general datele care priveau desfășurarea operațiunilor erau dobândite mai ales prin observarea directă de ostași aflați sub comanda unui ofițer sau subofițer, de cele mai multe ori lipsit de pregătirea de specialitate.

Referitor la modul de obținere a informațiilor, șeful statului major al armatei române, colonelul Slăniceanu, a trimis la 6 iulie 1877 marilor unități, o instrucție în care se făcea mai întâi sublinierea că informațiile se obțin de la prizonieri, dezertori, spioni și alte surse, menționând: „Având în vedere însemnătatea ce o au informațiile exacte asupra mișcării și situației inamicului se prescriu mai la vale mijloacele cele mai obișnuite întrebuințate pentru a dobândi asemenea știri, precum și un sumar de chestiunile principale ce se adresează prizonierilor, dezertorilor și locuitorilor.”

Dacă se examinează chestionarul anexat la Instrucțiune, se constată că a fost judicios întocmit și că mai mult ca sigur și-a adus o contribuție valoroasă la obținerea de informații necesare comandamentului armatei române. I se poate reproșa faptul că nu era adaptat nevoilor acelui front de luptă, fiind valabil în oricare război. Nu este mai puțin adevărat că purta mențiunea de a se lărgi aria întrebărilor după caz, dar aceasta nu putea suplini lacuna principală a chestionarului.

Nu erau în chestionar întrebări referitoare la fortificațiile, obstacolele naturale sau artificiale existente în terenul inamic. Trebuiau puse întrebări precise pentru ca informația căpătată să aibă valoare. Dar pentru acesta era nevoie ca cel ce întreabă să posede cunoștințele necesare, or din acest punct de vedere chestionarul nu le putea fi de niciun folos. Ca o concluzie se poate constata că atât chestionarul cât și instrucțiunile demonstrează lipsa de experiență a celor însărcinați cu elaborarea lor, fapt cu atât mai pregnant la nivelele inferioare de execuție.

În instrucțiuni se mai făcea referire și la faptul că se mai pot obține informații și prin interceptarea scrisorilor și telefoanelor sau controlarea acestora din urmă prin interceptarea convorbirilor purtate. Nu era trecut cu vederea pericolul dezinformării prin preluarea neverificată a informațiilor, făcându-se recomandarea în legătură cu prizonierii ca aceștia să nu fie forțați să facă declarații privind armata din care provin, ci să se discute cu ei cu mult tact pentru a-i determina să fie cât mai corecți în declarațiile lor.

Lipsurile constatate cu prilejul războiului din 1877 au condus la idea necesității înființării unui serviciu de informații și pregătirii cadrelor necesare desfășurării activității de informații pe timp de pace și război. S-a trecut rapid la elaborarea a numeroase proiecte de organizare a serviciului de informații al armatei, stabilindu-se cu acest prilej rolul, sarcinile și mijloacele necesare pentru a-și desfășura activitatea cât mai bine.

În anul 1881 vede lumina tiparului lucrarea „Serviciul de siguranță în campanie” semnată de colonelul Ipătescu, comandantul regimentului 17 Mehedinți, care descrie câteva dintre procedeele de recunoaștere a terenului și de obținere a informațiilor despre inamic, în acest scop autorul propune formarea unor patrule constituite de la doi oameni până la companie sau un batalion, în funcție de necesități. Pentru recunoașterea dintre ei a celor care acționează, se recomandă apelarea la o parolă secretă, concretizată printr-un anumit mod de a bate cu palma pe patul armei, pe sabie sau pe giubernă sau nume de orașe și personalități istorice. Printre recomandări se arată că patrulele vor merge în cea mai mare ferire până la marginea localității, acolo vor pune lumina pe întâiul om ce-l vor găsi și-l vor întreba dacă satul este ocupat de inamic. Acesta va fi reținut până la confirmarea informației furnizate. Totodată patrulele vor afla de ce forțe dispune inamicul, cum este el încartiruit și unde se găsește garda sa. În continuare, autorul enumeră și sursele care, după părerea sa, ar fi în măsură să furnizeze informații prețioase, fără a-i uita și pe copii.

Actul de naștere al Serviciului Secret Român modern poate fi considerat în elaborarea „instrucțiunilor provizorii privind înființarea pe lângă comandamente a unor servicii de explorație, recunoașteri și informațiuni secrete”, din anul 1886[5].

În instrucțiuni sunt formulate obiectivele acestui serviciu ca și procedeele de îndeplinire a misiunilor. În capitolul i se menționează că în război este de cea mai mare importanță a se avea știință despre pozițiile, mișcările și intențiile inamicului și de a împiedica ca el să descopere pe ale noastre. Serviciul de explorație are datoria să spioneze pe comandat, să procure și să dea informații asupra mișcărilor adversarului. Pentru obținerea informațiilor se indică un sistem greoi care cuprinde efective numeroase – până la trei regimente – dar și ofițeri ce au cai buni. Instrucțiunile mai oferă și modul de acțiune al patrulei de la întâlnirea cu inamicul, în cazul Când este descoperită, precum și unele procedee de distrugere a liniilor ferate și telegrafice. Ministerul de război recomandă ca ofițerul care realizează activitate de informații să aibă libertatea de acțiune după propria lui judecată. Dacă patrula acționează în spatele inamicului, este necesar să între în posesia corespondenței de la oficiile poștale și telegrafice, să examineze scrisorile autorităților și să ia la nevoie prizonieri. În cazul în care la activitatea de informații participă ofițeri izolați, aceștia sunt obligați să culeagă date generale cu privire la teatrul de război, să identifice lucrările de apărare și mijloacele cu ajutorul cărora vor putea fi atacate pozițiile fortificate. În capitolul VI al instrucțiunilor, destinat obținerii informațiilor secrete, se arată că pe lângă comandamentul suprem al armatei va exista un birou de informații secrete, ce va lucra cu emisari și agenți, cercetând în timp de pace corespondența și ziarele și procurându-și în timp de război informații prin interogarea prizonierilor, a dezertorilor sau a locuitorilor din zona de operații.

Tot în anul 1866, Ministerul de război a elaborat instrucțiuni privitor la modul de efectuare a pazei frontierelor, în care se fac precizări privind atitudinea ce trebuie avută față de străini și măsurile împotriva persoanelor care încearcă să treacă frontiera sau să facă contrabandă.

În anii ce au urmat se dezvoltă activitatea de informații în cadrul armatei române. Un număr tot mai mare de ofițeri sunt trimiși în străinătate pentru a urma cursuri de specializare sau a recepționa material militar.

Munca de informații prestată până la începutul secolului XX reprezintă o perioadă de pionierat în domeniu. Ea rămâne totuși prin faptul că a contribuit la constituirea serviciului român de informații.

Așa după cum menționează unii autori[6]: „Analizată prin prisma experienței dobândite ulterior, greșeala comici de statul major al armatei române în pregătirea și executarea atacului de la 30 august 1877 apare ca o adevărată crimă săvârșit inconștient împotriva ostașilor și a ofițerilor, care au fost trimiși direct la moarte, datorită lipsei de informații”