Justitiarii

Justitiarii de Adam Creed

Luni după-amiază

Staffe își înalță capul cât de mult poate și trage în piept aerul din stația de metrou. Se simte împins din spate, atingând cu pieptul capul unei femei brunete, în timp ce sunt târâți de mulțime spre scările rulante. Femeia înjură într-o limbă estică, iar el vrea să-i ceară scuze, deși știe că nu e necesar și nici nu ar rezolva nimic cu asta.

Procesul este programat pentru ora 14:00. Încearcă să-și facă loc, pentru a înainta, prin partea stângă a rândului de oameni care așteptau să ajungă la scările rulante, însă nu descoperă niciun locșor prin care să se poată strecura. Un grup de adolescenți obraznici înaintează, contra curentului, înghiontind oamenii care își așteptau rândul, lăsând în urma lor un miros dulceag de dizolvant. Staffe își ține respirația, în timp ce pășește pe scările rulante, rămâne din nou pe loc, apoi inspiră adânc și gândul îi zboară spre judecătorul Burns și evenimentele petrecute în sala de judecată de-a lungul ultimelor două zile. Cu nervii încordați la maxim, bărbatul încearcă să se calmeze. Se asigură că mai are încă, bine strâns sub braț, dosarul cu actele cazului și trage de gulerul cămășii pe care o poartă. Nasturele de sus îi apasă mărul lui Adam în timp ce înghite în sec. Își strânge mai bine nodul cravatei.

Staffe recită, în gând, o mantra, spunându-și că asta este meseria pe care și-a ales-o. „Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot. Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot”. Apoi trece repede în revistă răspunsurile pe care le-a dat în acea dimineață la interogatoriul încrucișat și încearcă să-și dea seama, din rezumatul făcut de judecătorul Burns, dacă dovezile prezentate de el și colegii săi ar putea fi convingătoare. Își duce mâna în dreptul inimii și pipăie în buzunarul de la piept exemplarul în original al declarației unui martor secret.

I se pare că lumea coboară spre el, venindu-i în întâmpinare, și vede sistemele glisante în care se introduc biletele pentru a permite intrarea sau ieșirea din metrou, formând o barieră între el și lumina albă a zilei de dincolo de intrarea în stația de metrou. Vânzătorii ambulanți de ziare stau, precum niște suporturi pentru cărți, la ieșirea spre Chancery Lane.

Rândul de oameni se clatină precum piesele de domino, iar el se vede nevoit să înainteze cu pași mici, în timp ce femeia brunetă înjură din nou. Își simte mobilul vibrând în buzunarul de la pantaloni și se chinuie să ajungă la el fără să scape pe jos teancul de acte atât de importante. Când, în sfârșit, reușește să-și ducă telefonul la ureche, apelul încetează. Pe ecranul mobilului vede afișat Marie, numele surorii sale. Staffe știe că va avea necazuri, la fel cum știe și că trebuia să se concentreze asupra a ceea ce are de făcut.

Tot pe ecranul telefonului observă că e ora 13:56. Introduce cartela în aparatul de compostat și iese din stația de metrou, cu pas sigur. Amestecul de mirosuri de la canalizare, de la trupurile oamenilor și de la cerneala de tipar a ziarelor se risipește rapid. Murmurul discuțiilor și al înjurăturilor și zgomotul bagajelor pe rotile scad în intensitate în timp ce el merge pe trotuar. Lumina puternică a zilei îl orbește pentru o secundă, iar când clipește pentru a-și limpezi privirea, forma arcuită a intrării în stația de metrou îi apare în nuanțe de purpuriu și galben întipărită în spatele pleoapelor.

Staffe pornește să traverseze strada, unde traficul e blocat, spre celălalt trotuar care nu este la fel de aglomerat. Simte pe chip o briză ușoară, ca o șoaptă, și își îndreaptă privirea spre tribunalele aliniate pe stradă și spre Tamisa, aflată în spatele acestora. Șirul de mașini începe să se deplaseze și un claxon sună foarte aproape, chiar în timp ce el ajunge pe celălalt trotuar, iar clopotul de la St. Bride bate ora două. Știe că, dacă ar începe să alerge, ar transpira toată după-amiaza.

•

Staffe își șterge una dintre palme pe costumul său gri-închis, în dreptul coapsei, și privește direct în ochii judecătorului Burns. Burns răsfoiește actele, îngustându-și ochii, de parcă s-ar fi gândit foarte atent la sentința pe care trebuie să o dea, însă lui Staffe îi este clar că decizia era deja luată.

Aerul din sala de judecată este închis, iar căldura sufocantă a verii este blocată înăuntru, camera fiind aerisită doar prin cele câteva ferestre mici și dreptunghiulare, cu gratii, aflate la câțiva centimetri sub tavanul înalt. Jurații și reprezentanții presei își țin respirația, în așteptarea verdictului. Inculpatul, Jadus Golding, de nouăsprezece ani, este capul bandei Dalston e.Gang. Acesta rânjește, sprijinindu-se de grilajul din fața locului său, cu o atitudine tipică de proxenet aflat la treabă.

Ieri, trei membri ai bandei Dalston e. Gang au fost dați afară din sala de judecată, în timp ce Sohan Kelly își depunea mărturia. Aceștia au început să strige: „Nenorocitule, ești mort”, arătându-i degetul și îndreptând spre el niște pistoale imaginare. „Târfă turnătoare, ciripitorul dracului, care-i pupi în cur pe albi”. Kelly a privit prin cameră spre Staffe, clătinând din cap, iar membrii bandei și-au îndreptat atenția spre Staffe, cu chipuri zâmbitoare – de parcă nicio lege nu i-ar fi putut atinge.

Staffe inspiră adânc și atinge declarația dată de Sohan Kelly, aflată în buzunarul său. Simte cum transpirația i se prelinge prin spatele urechilor, ajungând în gulerul cămășii. Înghite în sec, având senzația că primul nasture al cămășii îl sugrumă. Judecătorul Burns evită privirea inculpatului și pe cele ale membrilor familiei acestuia, și, uitându-se în jos, spuse:

— Jadus Golding, te condamn la șapte ani.

Membrii familiei inculpatului se ridică în picioare, urlând de furie. Tatăl lui Golding scuipă înspre judecător și apoi, din nou, înspre Staffe, nimerindu-l pe acesta în umăr.

Astăzi, Sohan Kelly se află acasă la el, pregătindu-se pentru zborul care avea să-l ducă într-un loc în care să nu fie găsit de membrii bandei. Staffe îi spusese că era mai bine să nu vină la tribunal, că era mai bine să se dea la fund, poate chiar să plece în Mumbai și să stea la niște prieteni ai mamei sale. Sohan îi răspunsese că nu putea obține viza pentru Mumbai, dar șeful lui Staffe, Pennington, îi asigurase că va rezolva el chestiunea.

— Wagstaffe, nenorocitule, am să te omor, strigă Jadus Golding.

— Nu va fi nevoie, strigă și tatăl său.

Staffe se uită spre ei. El este un om al legii. De ce să se teamă de astfel de indivizi? Se roagă ca până acum Sohan Kelly să fi plecat deja, cu tot cu adevărul său îndoielnic.

Când după-amiaza se apropie de sfârșit, Staffe se ridică din scaunul său uzat din piele, trecându-și o mână prin părul răvășit. Ar trebui să se tundă, dar în vremurile astea este mai bine să nu arăți ca un copoi. Se apleacă spre ventilator și, lăsând aerul să-i răcorească fața, înalță, către oricine veghează acolo sus, o rugă de mulțumire pentru încă o mică victorie a binelui: și anume, o pedeapsă de șapte ani pentru un gangster mărunt care a crezut că, amenințându-l cu pistolul pe directorul unui oficiu poștal, își putea face viața mai bună. Acum, directorul era un om distrus, nevoit să-și povestească, oricui îl asculta, coșmarurile.

Staffe aranjează, într-un teanc, declarațiile martorilor, rapoartele medico-legale și cazierele. Scoate din buzunarul hainei declarația lui Sohan Kelly, împăturită de mai multe ori. De nenumărate ori se gândise să o rupă, dar o strecoară în teancul cu celelalte acte și, ridicându-le pe toate, le trântește pe fișetul din birou. Își șterge de șolduri palmele murdare și, privind la teancul de acte, le împrăștie, din nou, luând declarația lui Sohan Kelly și punând-o la loc în buzunarul hainei sale.

Apăsând butonul interfonului, spune:

— Pulford, ai un minut?

— Vin imediat, domnule, se aude răspunsul slab.

Staffe deschide sertarul biroului și scoate de acolo un bilet de avion. De mult ar fi trebuit să facă asta, dar, în sfârșit, a venit vremea să-l întâlnească pe Muñoz. A doua zi, de dimineață, se va afla la bordul avionului 729, cu destinația Bilbao. Au trecut mai bine de trei ani de la ultimul său concediu, în adevăratul sens al cuvântului, și cam tot atâta de la despărțirea sa de Sylvie. Atunci, ar fi trebuit să plece în Corsica, pentru două săptămâni, dar Staffe anulase plecarea, lucru pe care îl mai făcuse și înainte. Însă aceea fusese ultima oară.

Se aude un ciocănit în ușă și Staffe strigă:

— Intră.

Apoi, închizând ochii, își imaginează briza mării adiind peste o promenadă din Țara Bascilor; o săptămână în care să nu fie deranjat de niciun telefon.

— Deci, mâine plecați, domnule, nu? întreabă Pulford.

Staffe deschide ochii și îl privește pe sergent închizând ușa în urma lui. Costumul lui Pulford e impecabil, iar părul tuns și îngrijit, lucind de gel. Când intră într-o cameră, răspândește în jurul său un miros proaspăt. Nu are niciun pic de grăsime pe trup, chipul lui arată tânăr și are o roșeață sănătoasă în obraji. Dintre ei doi, Pulford aduce mai mult cu un detectiv decât inspectorul Staffe. „Va veni și vremea lui” gândește Staffe.

— Mi-e teamă că va rămâne ceva curățenie de făcut după plecarea mea, Pulford.

— Păi, pentru asta mă aflu aici, domnule. Este vorba despre cazul Golding? Șapte ani, deci? Ăsta da rezultat.

Staffe se gândește la amenințările lui Golding și ale tatălui acestuia. Se simte puțin stânjenit de faptul că era fericit să plece în străinătate, la mare.

— Va fi eliberat în trei ani și jumătate, iar banda lui se va ocupa cu aceleași infracțiuni și cât timp Golding va fi în închisoare. Îi vor pune deoparte partea lui, pentru când va ieși. Viața merge mai departe.

— Dumneavoastră ați fost cel care mi-ați spus că este bine să te bucuri de succese atunci când ai parte de ele.

— Da, dar cel care dă sfaturi nu trebuie neapărat să le și urmeze, sergent, spuse Staffe, izbucnind în râs.

— Și acesta este tot un sfat? răspunse Pulford, încercând să-și păstreze o figură serioasă.

Începură să râdă amândoi, iar Staffe se lasă pe spate în scaunul său, legănându-se puțin. Arătând spre teancul de acte, spune:

— Haide să zicem că te las pe tine să te delectezi cu acest succes. Te poți gândi la asta în timp ce scrii rapoartele.

Apoi, Staffe își pune biletul de avion în celălalt buzunar al hainei.

— Ați făcut o treabă foarte bună când ați reușit să obțineți declarația de la tipul acela, Kelly. L-ați făcut să depună mărturie.

— Avocatul acela deștept al lui Golding ar putea să facă apel, așa că redactează un inventar și îndosariază totul așa cum trebuie. A, și lasă ușa deschisă când ieși.

Îl urmărește pe Pulford luptându-se să iasă din cameră cu teancul de acte și se simte ca și cum o parte din el ar pleca și ea cu acesta.

Căldura este înăbușitoare, iar ventilatorul nu reușește decât să împingă aerul cald dintr-o parte în alta a biroului lui Staffe. Nici în oraș nu pare să existe vreun loc unde să te ascunzi de soarele arzător și de aburii care plutesc în aer. Căldura se ridică din stațiile de metrou sau coboară din cerul fără nori.

În cadrul ușii apare o siluetă. Josie Chancellor arată răvășită. Fusta îi este șifonată în jurul coapselor, iar primii trei nasturi ai cămășii sunt descheiați.

— Am auzit că vă luați concediu, domnule.

— Nu-mi dau seama de ce toată lumea este atât de interesată de chestia asta. Este vorba doar de o săptămână.

— Felicitări pentru cazul Golding.

— A fost un efort de echipă. Toată echipa ar trebui să primească felicitări, Chancellor.

Josie închide ușa și intră în cameră. Se așază pe marginea biroului, își încrucișează gleznele și spune:

— Dar dumneavoastră îl urmăreați cu mult înainte ca eu să fiu repartizată la această secție. Am auzit de amenințările de azi, de la tribunal.

— Nu e ceva important.

Staffe își simte inima bătând mai tare. Mai fusese amenințat și înainte și nu reușea să-și dea seama de ce de data aceasta amenințările îl deranjau atât de mult. Poate că îmbătrânea și nu mai făcea față acestui joc.

— În cele din urmă, cu ce l-ați prins?

— Tentativă de omor cu premeditare.

— Datorită lui Sohan Kelly. Dar arătați de parcă v-ar prinde bine un pahar de tărie.

— Mi-ar plăcea să beau ceva.

— Dar nu vreți, nu?

— Am putea merge să mâncăm ceva, spuse Staffe, în schimb.

— Trebuie să mă schimb mai întâi.

— Mie mi se pare că arăți în regulă.

— Dar dumneavoastră nu trebuie să vă faceți bagajul?

— Îmi iau puține lucruri cu mine.

Staffe se ridică, își luă haina de pe spătarul scaunului și și-o azvârli pe un umăr.

— Ar trebui să purtați costume mult mai des, domnule Staffe. Arătați bine în ele.

— Și tu…, spuse, privind spre ușa închisă și frecându-și cu degetele ceafa transpirată din cauza zilei lungi și caniculare.

— Da?

— Și tu arăți foarte bine.

— Mă întreb de unde știți să spuneți exact ceea ce vrea o femeie să audă?

— Nu știu, doar spun adevărul. Știi asta.

Josie îi aruncă o privire atotștiutoare.

— Acesta este lucrul cel mai bun și cel mai rău la dumneavoastră, domnule.

•••

Karl Colquhoun pășește peste resturile și așchiile de lemn și calcă în picioare rumegușul. Dacă ar închide ochii, și-ar putea imagina că se plimbă prin patul de frunze dintr-o pădure. Tastează codul de acces pentru toaleta personalului și deschide ușa. Miroase așa cum te aștepți să miroasă toaleta bărbaților dintr-o hală folosită de constructori.

Karl apasă, cu podul palmei, robinetul de apă rece. Așteaptă puțin, pentru ca apa să fie mai rece, și se stropește cu apă pe față și pe ceafă. De acolo aude zgomotul unui radio. Undeva, la malul mării, are loc un spectacol care îi amintește de ultima dată când el și Leanne s-au dus la Margate. Nu ar fi trebuit să se ducă. Asta era regula.

Mai sunt încă douăzeci de minute până la pauza de prânz și i-ar plăcea foarte mult să-și bea ceaiul în spate, cu restul băieților, lăsând să-i răcorească briza care bate dinspre autostrada cu câte două benzi pe sens. Însă nu o va face. Trebuie să stea retras. Se află aici de peste un an de zile, dar acum secretul său s-a aflat. Karl se apleacă peste chiuvetă și privește în oglinda murdară. Când își mijește ochii, vede în oglindă o variantă mai tânără și mai inocentă a figurii lui. Închide ochii și se imaginează pe el și pe Leanne, stând într-un colț liniștit al plajei: cu valurile clipocind lângă mal și zgomotul pietricelelor rostogolindu-se, ude. Deasupra, pe cerul vast și senin, pescăruși zburând și țipând.

Apoi deschide ochii și se privește, în oglindă, așa cum e în realitate. Se îndreaptă de spate. În seara aceea o va duce pe Leanne pe malul Tamisei în locul acela unde apele, retrăgându-se, lasă în urma lor un fel de plajă.

Apoi își amintește că ei doi nu-și mai vorbeau și nici nu mai avuseseră o relație normală de când se întorseseră de la Margate. Ea îl iubea, era sigur de asta. Îi spunea că îl iubește în fiecare zi, dar, în ultimul timp, pur și simplu, nu era în apele ei.

O bătaie puternică în ușă îl sperie și strigă:

— Ies imediat.

Apoi se aude, din nou, zgomotul făcut de un pumn puternic izbind ușa.

— Nenorocitul de pedofil este înăuntru.

Era vocea lui Denness.

— Sunt sigur că se masturbează.

Ross Denness era angajat de curând la Marvitz Builders Merchants. Venise cu o săptămână în urmă și adusese cu el povestea vieții lui Karl, pe care o cunoștea datorită faptului că era văr cu Leanne. Lui Denness îi luase mai puțin de o zi să le spună tuturor că el, Karl, era motivul pentru care Leanne fusese nevoită să-și lase copiii în grija celor de la asistența socială.

Chipul lui Karl reflectat în oglindă este al unui om înspăimântat – arătând mai în vârstă decât în realitate. Acum că Denness i-a dat în vileag secretul, va trebui să plece din nou. Va da un anunț în ziarele din nord, pentru a-și găsi o slujbă. Acolo, în Golders Green și Muswell Hill, lumea nu-l cunoaște. Planul este să se apuce, din nou, de meseria pe care o cunoaște cel mai bine, și anume restaurarea și construirea de mobilă de birou. Se câștigă destul de bine din asta, atâta timp cât va putea să se descurce până când va avea destui clienți și până când primul teanc de facturi va fi achitat.

Tot restul după-amiezii, Karl continuă să încarce rumegușul în saci și apoi pleacă fără să-și ia la revedere de la nimeni. Nimeni nu a putut dovedi niciodată faptul că el, Karl Colquhoun, ar fi avut un comportament nepotrivit față de copiii din prima sa căsătorie sau față de cei ai Leannei. Dar chiar și așa, s-a asigurat că nu vor mai exista probleme în viitor, făcând o vasectomie, iar Leanne, la vârsta de douăzeci și patru de ani, o operație de sterilizare.

Karl ia autobuzul 73 spre casă, și, odată urcat în autobuz, se așază la etaj, în partea din spate-stânga, privind East London trecând pe lângă el pe ruta de întoarcere spre centru. Observă un tip, cu o slujbă de birou probabil, mirosind a alcool și purtând un costum făcut pe comandă, care stă în partea din față a autobuzului. Mirosul de alcool îi face greață. Ar trebui să se ridice și să se mute pe un alt loc, dar nu se poate mișca. Își simte mușchii amorțiți. Una câte una, cântărește persoanele aflate la etajul autobuzului. Începe să respire mai greu și se simte amețit. Se apleacă înainte, privind podeaua autobuzului, însă aburii dulci de alcool devin și mai puternici. Inspiră pe gură, începând să numere descrescător de la cinci sute și, imediat ce își poate simți din nou picioarele, își adună toată energia și se ridică. Privind fix podeaua, își croiește drum spre etajul inferior al autobuzului și coboară cu o stație înainte de destinația sa.

Pe drumul de întoarcere spre blocul-turn Limekiln, se oprește la un magazin ca să cumpere lapte și deodorant. În timp ce stă la coadă, mirosul acela de alcool îl frapează din nou, dar, după ce plătește și se întoarce să vadă de unde venea, observă că, în afară de el, nu mai era nimeni în magazin. Karl își simte inima oprindu-se, apoi bătând mai tare, fără să își încetinească ritmul. Chiar și degetele îi tremură, iar în stomac are o senzație de gol.

Pornește repede spre Limekiln, însoțit de lătratul câinilor și mergând cu capul plecat tot timpul cât urcă treptele, pătate cu urină, ale platformei din beton a clădirii. Oare de ce oamenii cresc astfel de animale ucigașe într-un bloc-turn, se întreabă el, ridicând de pe jos o seringă folosită și vârând-o în buzunar, astfel încât să nu dea peste ea vreun copil. Tot ce își dorea era să ajungă în apartamentul lui, să încuie ușa în urmă și să o aștepte pe Leanne să vină acasă. Nu vor ieși la plimbare în seara acesta. Tamisa mai poate aștepta.

Își scoate cheia, iar ceasul sună făcându-l să tresară. E ora patru fix. Vâră cheia în broască, însă, înainte de a o răsuci, Karl se sperie de mirosul înțepător de alcool pe care-l simte dintr-odată. Peste el se proiectează o umbră, făcându-l să se înfioare de spaimă. Își simte mușchii slăbind și, din nou, nu se mai poate mișca. Umbra devine mai întunecată, mai rece, iar când se întoarce cu fața spre aceasta, vede o siluetă nedeslușită, mascată, doi ochi mari și pătrunzători și o gură cu buze roșii ca sângele. Karl închide ochii și își ridică brațele pentru a se apăra, însă e prea târziu. Mai aude un zgomot greu, ca și când ceva se crapă, și apoi simte cum o durere arzătoare îi explodează în cap, coborând spre ceafă. Picioarele îi cedează și cade, greu, pe podeaua din beton a turnului Limekiln, care îi zdrelește pielea. Cineva râde. Râsul unui bătăuș.

Karl își dorește să se poată ghemui și să lase întunericul să-l cuprindă și totul să se sfârșească, însă se forțează să privească în sus. Atunci, văzând o mână pe cheia din ușă, încearcă să ajungă la seringa pe care o are în buzunar, însă durerea aceea groaznică îi săgetează brațul. Privește piciorul individului care îl lovise și, mușcându-și buzele, se forțează să își bage mâna în buzunar, după seringă. Simțind seringa, își încleștează degetele pe ea și își scoate mâna din buzunar. Trage în piept cât de mult aer poate și prinde piciorul atacatorului. Știe că poți omorî pe cineva înfigându-i aer în venă. Dar, exact când își ridică brațul pentru a înfige seringa în piciorul atacatorului, acesta se mișcă, iar Karl simte o lovitură surdă în vintre. Expiră cu zgomot și se lasă cuprins de întuneric.

•

Când își revine, Karl se trezește privind tavanul propriului său dormitor. Nu se poate mișca, iar în gură are un gust metalic. Nu-și poate mișca maxilarul și nici limba, iar în interiorul trupului parcă are carne vie. Simte gust de sânge. Cineva cu o mască albă, ochi negri și buze roșii ca sângele ține deasupra lui o sticlă de whisky.

Pe măsură ce buzele acelea se apropie de el, Karl poate distinge forma unui zâmbet. Se chinuie să-și închidă gura, însă tot ce poate face, în timp ce whisky-ul îi este turnat pe gât, e să-și închidă strâns ochii, lăsând lichidul să-i ardă gâtul și stomacul. Cu fiecare înghițitură, scoate un suspin mut, înecat de alcool. Deodată, simte niște mâini aspre pe abdomen. Mâinile acestea îi trag în jos pantalonii și îi sfâșie cămașa.

Persoana mascată îi arată sticla pe care o ține într-o mână. În cealaltă mână are un cuțit lung, subțire, ascuțit și strălucitor. Intestinele lui Karl cedează când simte oțelul rece pe piele și aude un glas rostind:

— Asta este pentru ce le-ai făcut copiilor.

Karl începe să se teamă că nu acesta este momentul în care va muri, că ultima lui suflare va fi una lungă, venită după mult chin. În timp ce o linie albă și fierbinte este trasată în jurul testiculelor sale, mai apucă să vadă un singur lucru – o strălucire argintie, crescând tot mai mult sub privirea sa. Încearcă să-și închidă ochii, dar niște degete îi forțează pleoapele unuia dintre ochi să rămână deschise în timp ce lama cuțitului se apropie tot mai mult, blocând lumina și atingându-l, în cele din urmă. Pe când așteaptă durerea, știe că inima sa nu mai bate, când ar fi trebuit să o facă. Nu realizezi că inima ți s-a oprit, până când acea bătaie obișnuită nu mai există. Sângele începe să i se scurgă din trup, iar el se roagă să înceteze.

•••

Staffe o privește pe Josie și zâmbește. Se află în bucătăria casei din Kilburn, pe care el abia o terminase de renovat.

— Văd că nu mănânci, spune ea, așezându-și tacâmurile unul lângă altul pe farfuria goală.

— Prefer să gătesc în loc să mănânc.

— Ești o persoană căreia îi place să le facă plăcerile altora, râde ea. Cine ar fi crezut?

— Încearcă să-i spui asta și lui Jadus Golding.

— Faptul că nu i-ai făcut pe plac lui Jadus al nostru nu înseamnă că ești un om rău.

Staffe înfige furculița într-o scoică și o plimbă prin sosul alb de unt. Josie îl privește.

— Ai mâini mari, spune ea. Cu degete mari.

— Da, degetele mele sunt prea mari, iar eu sunt prea bătrân, răspunde el.

— Mie îmi plac degetele tale, Staffe.

— Mai vrei puțin vin? o întreabă el, luând sticla de pe masă și oferindu-se să-i mai toarne în pahar.

— Cred că și așa am băut destul, spune ea, și se apleacă să-și ia din mijlocul mesei inelul cu cheile de la mașină, pe care îl învârtește în jurul degetului arătător, așa cum fac pistolarii cu revolverele lor.

— Poți să mai stai, spune Staffe. Este încă devreme.

— Nu cred că este o idee prea bună, și oricum…

— Oricum ce?

— Nimic, îți doresc un concediu plăcut, continuă ea, cu un zâmbet ușor și insinuant.

Staffe aruncă la coșul de gunoi resturile de mâncare de pe farfurii, spală vasele, iar când aude ușa de la intrare închizându-se în urma fetei, se duce în camera de zi și o privește pe Josie coborând treptele casei și pornind pe aleea străjuită de fagi. Cumva, ea știe că el o privește, căci își flutură mâna în semn de la revedere, fără a se uita înapoi, în timp ce cu cealaltă mână își aranjează hainele. Apoi, iese din curtea casei, închizând poarta și strigând la copiii care jucau mingea pe stradă să se dea la o parte.

•••

Tanya Ford nu mai are răbdare să iasă mai repede din casă. Și-a făcut treburile din casă imediat cum a ajuns și de atunci și-a tot schimbat ținutele. Înfățișarea pe care voia s-o obțină era o combinație: pe jumătate prințesă din povești, pe jumătate târfa de la colțul străzii. Imediat ce aude soneria, coboară în grabă scările și iese, luând-o de braț pe cea mai bună prietenă a sa și strigând către mama ei:

— Să nu-ți faci griji, nu vin târziu și o să fiu atentă.

— Te iubesc, Tan, vine răspunsul mamei, iar Tanya simte nevoia să-i răspundă că și ea o iubește. Însă, în loc de asta, își flutură mâna către casă și îi trimite mamei ei un sărut din vârful degetelor. Prietena ei chicotește.

Când ajung la colțul străzii, Tanya își ridică fusta, îndoindu-i meticulos betelia o dată, de două ori, scurtând-o. Apoi se rujează și începe să scrie un mesaj pe telefonul mobil, lăsându-se purtată, ușor, de valul de iubire ce plutește în aer.

•

Guy Montefiore lasă întotdeauna un bacșiș de cinci la sută. Întotdeauna. Astfel, taxiul îl costă douăsprezece lire și optzeci și cinci de cenți, iar, în timp ce așteaptă să-i fie dat restul, cere și bonul. Șoferul taxiului, pufăind și oftând, îi spune că nu găsește niciun pix.

Continuând să aștepte chitanța, Guy se gândește la fiica sa. Thomasina are paisprezece ani și parcă merge pe nouăsprezece, iar el își face griji cu privire la modul în care fata se înțelege cu mama ei și se teme ca nu cumva să se molipsească de obiceiuri proaste de la aceasta. Apoi face o grimasă, oftează și își îndepărtează acest gând din minte.

Soneria telefonului mobil îl atenționează că are un mesaj, ceea ce-l face să se agite.

— Lăsați bonul, nu contează, spune el în timp ce deschide portiera și coboară. Ar trebui să aveți mereu la dumneavoastră un pix. Este un instrument necesar meseriei pe care o practicați.

Apoi trântește portiera, mai tare decât e necesar. Însă furia i se potolește când citește mesajul de la ea. Chiar începe să zâmbească în timp ce scrie un mesaj de răspuns.

Se întreabă dacă vara aceea se va mai sfârși vreodată. El preferă zilele mai scurte de toamnă și de iarnă. În nopțile lungi e mai bine – atunci nu trebuie să aștepte două-trei ore după ce iese de la serviciu pentru ca întunericul să-l ascundă și să-l protejeze. Însă problema cu nopțile lungi constă în faptul că iubirile sale sunt deja în pat, dormind, nu umblând pe străzi.

Iar acum nu se gândește la orice fel de iubire, dintre cele trecute. Trebuie să fie una perfectă, așa cum de cele mai multe ori nu există pentru majoritatea oamenilor.

Guy îi cunoaște și numele, toate mișcările, știe care este starul ei pop favorit și cine sunt cei mai buni prieteni ai ei. Până acum trecuse atât de mult timp de când o urmărea, încât putea chiar și să ghicească cu ce va fi îmbrăcată. Pentru tineri, serile de luni sunt serile de mers în club, iar ea se îmbracă precum o prostituată pentru că așa se îmbracă și prietenele ei, nu pentru că ar fi dorit să atragă atenția vreunui băiat. Ea nu este genul ăsta de fată. Nu, Tanya pur și simplu dorește să aparțină unui grup sau să aparțină cuiva, și în curând dorința i se va împlini. În curând va fi iubită și va putea să iubească și ea la rândul ei. Pentru prima dată.

Guy intră pe ușa din spate, cotește pe lângă pereți și merge târșâit printre mormanele de gunoi care așteaptă să fie strânse. O lumină slabă pătrunde prin ochiul de geam cu gratii aflat deasupra ușii din material ignifug, însă el cunoaște drumul și cu ochii închiși.

Trece de bucătăria micuță și inspiră adânc în timp ce simte că se excită. Deschide ușa spre scările care duc la subsol și sunetul muzicii urcă spre el. Basul vibrează, trimițându-i vibrații de-a lungul picioarelor, pe măsură ce el coboară în întunericul scărilor lăsându-și mâinile să alunece de-a lungul cărămizilor aspre, nevăruite, pipăind după salopetele pe care știe că le va găsi acolo. Găsindu-le, ia o salopetă din cuierul unde e agățată, la baza scărilor, se dezbracă de hainele sale și își pune salopeta. Apoi își împăturește hainele cât de bine și de atent poate. La urma urmelor, acestea sunt făcute exact pe măsura lui și sunt destul de scumpe.

Lui Guy îi pare rău că Tanya nu l-a văzut niciodată în momentele sale cele mai bune, dar simte un val de plăcere străbătându-l precum o undă de șoc, la gândul că în curând – chiar foarte, foarte curând – această situație se va schimba.

Apoi, se îndreaptă spre razele de lumină care răzbat dinspre scenă, pe măsură ce înaintează, muzica devine tot mai puternică. Începe să distingă mai bine sunetele care-l înconjoară: o mulțime de adolescenți dansând, chicoteli, agitație, învălmășeală, vocea mai profundă a unui tânăr, care pare a fi liderul grupului, cerând următorul cântec în timp ce melodia care se cântă se apropie de final. Pentru un moment nu se mai aud decât glasurile din club. Guy se oprește cu un picior suspendat în aer și își ține respirația până când acordurile următoarei melodii ajung la el. Apoi se ghemuiește în locul său obișnuit, în partea stângă a scenei. Acolo spațiul dintre secțiunile ce compun scena este cel mai mare. Și tot acolo este locul în dreptul căruia stă și ea, de obicei. Ce bine că ea este o ființă atât de previzibilă, de atașată de obiceiurile ei.

Guy își apasă obrazul de lemnul vopsit și, privind în sus chiar deasupra nivelului ringului de dans, o vede. Au trecut douăzeci și trei de ore de când a văzut-o ultima oară. Fata poartă fusta ei preferată și un top fără bretele, dintr-un material ca mătasea, care e nou. Guy ar fi trebuit să fie supărat pe ea, căci hainele ei lasă prea mult la vedere.

Picioarele Tanyei sunt extrem de catifelate, bronzate, având o nuanță de cafea cu lapte. Abdomenul îi e puțin rotunjit, ca burtica unui cățel, iar șoldurile ei nu sunt încă destul de largi, ca ale unei femei, ci înguste. Fata face o piruetă, arătând cu un gest ironic către cineva pe care el nu-l poate vedea. Cineva o înghiontește, iar ea se întoarce să vadă cine, cu fusta învolburându-i-se în jurul picioarelor. Din locul său, Guy îi poate vedea arcuirea frumoasă a spatelui în dreptul taliei.

Respirația i se întețește și simte cum nodul din stomac i se strânge mai tare. Cu picioarele slăbite, cade în genunchi și se lasă pe spate, rămânând astfel pentru un moment, lăsând muzica să-l invadeze. Simte mirosul lemnului din care sunt confecționate panourile scenei. Stând astfel în întuneric, și-o imaginează dansând în timp ce prietenele ei dispar încet, una câte una, până nu mai rămâne decât ea.

•••

Lui Staffe îi ia exact cincisprezece minute să-și facă bagajul: două tricouri și două bluze cu mânecă lungă; două perechi de pantaloni scurți și o pereche de pantaloni Docker. Va călători îmbrăcat cu blugii și cu o jachetă mai veche de in. Își mai ia cu el și opt perechi de boxeri și opt de șosete, precum și „Istoria mișcării ETA” scrisă de Douglass. Și asta e tot. Își verifică telefonul și observă că are încă apelul nepreluat de la sora sa, Marie, așa că o sună, dar nu-i răspunde nimeni. Îi lasă un mesaj, spunându-i că pleacă în concediu și că speră că Harry este bine. După o scurtă pauză mai adaugă că speră că și ea este bine.

Staffe a mai fost în Bilbao cu douăzeci de ani în urmă, pentru a identifica trupurile părinților săi în acea perioadă, sora lui era pe undeva în Orientul Îndepărtat, iar el a fost nevoit să facă față situației de unul singur. El se ocupase de aranjamentele necesare repatrierii trupurilor părinților săi. Atunci renunțase la cursurile universitare, pe care le urma, și, imediat ce primise partea lui din vânzarea casei părintești moștenite, cumpărase cu cash un apartament în South Ken. După un an, făcuse un împrumut ipotecar și mai cumpărase un apartament. Apoi primise despăgubirea pentru incidentul petrecut cu părinții săi. Este ciudat modul în care se poate măsura valoarea a doi oameni: se poate stabili un preț pentru lipsa părinților.

În anii care au urmat, tânărul Staffe băuse prea mult, se împrietenise prea repede cu oricine, luase droguri ușoare, prea des și în cantități prea mari. Se trezea din ce în ce mai târziu, uneori dormind zile la rând. Fermeca orice femeie întâlnea, așa cum făcuse întotdeauna – un dar care-l părăsise doar în perioada foarte scurtă în care ținuse cu adevărat doliu – pe urmă, aventurile sale deveniseră parte integrantă a doliului său, așa cum îi spusese odată un psiholog. Treptat, după ce intrase în poliție, renunțase la toate viciile sale, unul câte unul.

Cu trei ani în urmă, când a rămas fără Jessop, partenerul său, Staffe s-a reîntors în Țara Bascilor pentru a încerca să-l găsească pe omul care pusese bomba în restaurantul de pe malul mării. Tot atunci îl părăsise și Sylvie, iar el se simțea de parcă ar fi înotat într-un gol imens, închis în jurul său.

Jurase că va aduna dovezile, una câte una. Va obține o condamnare și îi va dărui criminalului dreptate, nu răzbunare. În visele sale, își dorește ca omul care i-a ucis părinții să ceară iertare, iar el, în numele părinților săi, să i-o acorde. Dar în cele mai negre momente ale sale, nu vede cum ar putea face asta.

Casa renovată miroase a văruială proaspătă, a tâmplărie lăcuită și a covoare noi. E prea mare pentru el, are prea mult spațiu. Staffe o sună pe Rosa, dar nu-i răspunse nimeni. Se decide să iasă din casă oricum și pornește spre etaj pentru a face ceea ce devenise un fel de ritual. Ajuns în baie, își scoate din geanta Adidas echipamentul de jogging și dă drumul la duș. Intră sub duș lăsând apa să-i curgă, cu putere, pe cap și pe umeri, rotește robinetul pentru ca apa să fie și mai fierbinte și începe să se săpunească. Mirosul de instalație încinsă devine tot mai puternic, iar aburii de la apa fierbinte, tot mai denși. În seara aceasta va alerga până în Kentish Town și prin Islington, până în centrul Londrei. Rosa locuiește pe Barbican și poate că ea va ști să-l sfătuiască în legătură cu gândurile pe care le are față de moartea părinților săi, își spuse el optimist.

•

Privind în sus spre apartamentul ei, lui Staffe îi este clar că Rosa nu este singură. Plămânii îi explodează și este leoarcă de transpirație, se simte fericit că se poate odihni un moment. Intră în piazza din fața clădirii și se sprijină de jardiniera înaltă a unui aranjament floral. Inspiră adânc, simțindu-și pieptul parcă arzând, și se șterge cu mâna în jurul gâtului, simțind cum se ia praful acumulat în timpul alergării. Pe măsură ce seara se lasă încet, el se gândește la cum începuse relația lui cu Rosa.

Sylvie îl părăsise de câteva luni, iar partenerul său, Jessop, fusese transferat la poliția metropolitană. Staffe primise prin dispecerat o sesizare despre un incident – nu era chiar treaba lui, dar se afla în zona respectivă.

Rosa se afla în apartamentul ei, cel spre care privea el acum. Un vecin sunase la poliție să raporteze incidentul, dar Rosa, care plângea, nu dorise să depună plângere. Staffe o îmbrățișase și îi spusese că nu era obligată să depună plângere și, în timp ce ea își ridicase capul pentru a-l săruta pe obraz în semn de mulțumire, el îi observase ochiul învinețit și cu pleoapa umflată. Nici până acum Staffe nu știa de ce, dar nu-i dăduse drumul din brațe, ținându-și mâinile pe șoldurile ei. Chiar și prin hainele cu care era îmbrăcată, el simțea trupul catifelat și moale al femeii.

— Dă-mi voie să te scot în oraș. Să te ajut să uiți prin ce ai trecut.

— Cred că tu nu știi cu ce mă ocup, îi răspunsese ea.

— Ba cred că știu. Și nu cred că-mi pasă, îi spusese el.

Astfel că ieșiseră în oraș, să ia cina, și apoi se duseseră în apartamentul său din Belsize Park. El îi spusese că semăna cu una dintre femeile pictate de Goya. Mai târziu trebuise să-i explice că se referea la picturile din tinerețe ale lui Goya, pe care i le și arătase într-un album și râseseră împreună. În acea primă noapte petrecută împreună ascultaseră Miles Davis și Bessie Smith, îi făcuse o ciocolată fierbinte și o ținuse în brațe, fără ca lucrurile să meargă mai departe. La un moment dat, când ea se dusese la toaletă, el îi căutase prin agendă și își notase numele bărbatului cu care se întâlnise ea în acea seară. Îi venea să se ducă și să-i dea o mamă de bătaie acestuia, dar nu o făcuse.

— Este totul în regulă? Mi se pare că ești trist, îi spusese ea, când revenise în cameră.

— Nu așa par eu întotdeauna? îi răspunsese el.

— Mie nu mi se pare.

Apoi îl trăsese spre ea și începuse să-l sărute. O vreme el o lăsase, apoi o îndepărtase de lângă el și îi spusese:

— Iubesc pe cineva.

— Și meriți să o faci, îi răspunsese ea.

Trei zile mai târziu, Staffe aflase unde lucra clientul Rosei și îi verificase cazierul. Bărbatul lucra ca broker, iar Staffe bănuia că angajatorii acestuia nu știau cu ce se ocupase în trecut tânărul lor protejat. Așa că se dusese și le spusese. Se simțise prost pentru acest lucru doar până își amintise de vânătăile de pe chipul Rosei.

Un bărbat de vârstă mijlocie iese pe holul din fața apartamentului Rosei. Pare că venise acolo direct de la serviciu, pentru o oră de distracție. Staffe urcă și el spre apartament, pe scări, trecând pe lângă bărbatul respectiv. Acesta miroase a parfum scump, are un zâmbet blând și verighetă pe deget. Bate la ușa Rosei, iar când aceasta îi deschide, Staffe vede chipul femeii luminându-se. Îl sărută, îl poftește să intre înăuntru și apoi stau de vorbă, nimic altceva – așa cum făceau întotdeauna – iar când el ajunge înapoi în casa renovată din Kilburn, trage draperiile noi pentru a opri razele încă strălucitoare ale soarelui în amurg, se întinde pe spate pe canapea și rămâne astfel ascultând strigătele copiilor care se jucau pe stradă. Închide ochii și spune în gând o mantră care-l liniștește și îl adoarme.

•

Doarme puțin și cu intermitențe, întorcându-se și zvârcolindu-se de pe o parte pe alta, cu somnul invadat de imagini ale lui Sohan Kelly și Jadus Golding – cu familia sa și cu banda lui Golding, cu rânjetele și amenințările lor pline de îngâmfare: „Te vom omorî, Kelly. Te vom omorî, Wagstaffe!”

Se trezește în țârâitul telefonului și se freacă la ochi. Afară e încă lumină și, aplecându-se, se întinde după vechiul aparat de telefon Bakelite – un obiect ridicat de la scena unei crime, care nu fusese cerut ca probă niciodată. L-ar fi putut returna proprietarului său, însă acesta decedase în secția de terapie intensivă, nelăsând pe nimeni în urma sa. Ridică receptorul și răspunde repezit:

— Da!

— Domnule? aude vocea lui Pulford, adjunctul său, o voce care la telefon suna mai gravă decât era, ca a unui bărbat mai în vârstă.

— E de rău, domnule. Foarte rău, spune el respirând precipitat.

— Ce e rău? întreabă Staffe.

— Eu nu am mai văzut niciodată așa ceva.

Pulford e un proaspăt absolvent al Academiei de Poliție care e antipatizat de toți colegii săi. Cu toate că Staffe nu poate fi sigur că băiatul va rezista prea mult în meseria lor, el, unul, e capabil să reziste tentației de a displăcea pe cineva tocmai pentru că e inteligent. Îl întreabă:

— Ce s-a întâmplat?

— Nici nu știam ce să fac, dacă să vă sun sau nu.

— Ei bine, acum că tot m-ai sunat, spune-mi despre ce este vorba.

— Aș putea să-i raportez această chestiune lui Pennington.

— Te mai întreb o dată: ce s-a întâmplat?

— O crimă, domnule.

Staffe și-l imaginează pe Pulford plimbându-se de colo-colo, cu chipul palid, pământiu.

— De fapt, nu, aș putea spune mai degrabă că a avut loc o execuție.

— Unde?

— În blocul-turn Limekiln.

— Fă-mi legătura cu Janine.

— Dar se știe că dumneavoastră sunteți…

— Lasă discuțiile și fă ceea ce ți-am spus!

Staffe se închipuie ajungând la locul crimei, trecând prin mijlocul unei cete de puști între zece și paisprezece ani care s-au oprit pentru un moment din afacerile lor – plasarea drogurilor, în special metamfetamină și crack. Toți acești copii fac parte din drojdia societății. Câțiva dintre ei vor ajunge să facă destui bani din droguri încât să-și ia o mașină Subaru Impreza și să bea șampanie Cristal în timp ce un alt puști va munci în locul lor, plasând pliculețele cu droguri. Însă cei mai mulți vor sfârși prin a deveni dependenți de droguri, coborând tot mai jos în acest lanț trofic pentru a nu se mai ridica niciodată. Vor aluneca pe această pantă la fel de ușor și de încet precum o apăsare a degetului pe trăgaciul unei arme care îți este pusă în mâini de un om care zâmbește.

În timp ce așteaptă să i se facă legătura telefonică, se ridică în picioare și, uitând că este desculț, lovește patul cu piciorul.

— La naiba!

În receptor se aude glasul lui Janine:

— Da?

— Janine? Tu te ocupi de cazul Limekiln?

I se pare că o aude înghițind în sec înainte de a-i răspunde.

— Mă aflu aici de aproximativ o oră. Dar se presupune că dumneavoastră sunteți în concediu.

În vocea femeii se distinge un ușor tremur.

— Ajung și eu acolo într-un sfert de oră.

Staffe închide telefonul, se spală rapid pe față și sub braț, apoi își azvârle pe el o cămașă. Își ia bagajul și tresare ușor când vede lumina apusului de soare invadând camera prin ochiul de geam cu vitraliu al ușii de la intrare. Casa e în stilul victorian, iar ușa i se potrivește perfect. Staffe cumpărase acea ușă cu ani în urmă de la un târg de antichități restaurate, din Southgate. Când o cumpărase, el și Sylvie formau încă un cuplu.

Își simte inima grea, dar își spune cu voce tare „Nu, nu te mai gândi la asta”. Totuși, nu poate înăbuși toată tristețea se care o simte. Își dorește să fi fost un bărbat mai bun. Ridică din umeri, deși e doar el în cameră, dar trăiește singur de prea mult timp încât să nu se aprecieze pe sine ca interlocutor.

Închide ușa grea în urma sa și își dorește ca puștii vecinilor să nu fi fost tot în stradă, jucându-se mingea, și la acea oră. Se gândește să le spună să fie atenți, să se ferească, dar nu rostește niciun cuvânt. Uneori nu te simți în stare să suporți nici măcar ocările unor copii.

Se duce în spatele casei pe aleea îngustă și introduce cheia mare și lată în lacătul rezistent care avea ca rol îndepărtarea „spiritelor rele” de lângă ușile garajului. Se dă doi pași înapoi, deschide ușile și se uită la cele două mașini. Decide că asta e o noapte potrivită pentru rabla sa. Aproape întotdeauna apar nopți potrivite pentru rablă.

În vechiul Peugeot există un pachet de țigări rămas acolo de mult, și, în timp ce întoarce cheia în contact, Staffe simte o nevoie arzătoare de a trage un fum lung și lent dintr-un Rothmans. Motorul diesel tușește precum un fumător. Radioul pornește, iar bărbatul îl dă mai tare. Stravinsky, se gândește el, iar viorile parcă scârțâie acoperind sunetul stins al alămurilor. I se pare că piesa pe care o ascultă e Pasărea de Foc. Îi place și Stravinsky, însă își dorește să fi fost Grieg. Niște acorduri mai line pentru o noapte ca aceea. Se imaginează stând singur pe coasta bască, privind Atlanticul învolburându-se.

•

Janine se află în fața apartamentului victimei atunci când Staffe sosește la clădirea Limekiln. Victima e Karl Colquhoun: treizeci și șase de ani și cu două eliberări condiționate. În acea zonă, acest aspect îl făcea să pară un înger.

În timp ce Staffe se apropie de Janine, pășind pe platforma de acces din beton, i se pare că femeia absorbise lumina apusului, așa cum stătea sprijinită de balustrada ruginită, privind spre curtea pătrată a clădirii Limekiln. Banda de delimitare a locului crimei e deja întinsă, semănând mai mult cu o cortină ce se ridică pentru a dezvălui o nouă dramă, și nu cu un cordon care să țină oamenii la distanță. De altfel, oamenii se și strânseseră de cealaltă parte a cordonului, adunați în grupuri. E ca la circ, iar Staffe se gândește ce glumă proastă este că trebuia să se întâmple așa ceva pentru ca întreaga comunitate să se adune laolaltă.

Staffe se apleacă peste cordon și strigă la polițiștii în uniformă, spunându-le să împrăștie mulțimea ale cărei rânduri se îngroșau. Ofițerii încuviințează și pornesc către grupurile de oameni, în timp ce Staffe se pregătește pentru reacția acestora, așteptându-se întrucâtva la o izbucnire. Dar nu se întâmplă nimic. Una sau două dintre femeile din mulțime ies în față, dezlipindu-se de grupurile lor, și înaintează către ofițeri. Încep să discute cu aceștia, gesticulând și arătând în sus către etajul al cincilea, nemulțumite.

— Ce dracului se întâmplă aici, Janine?

Ea face un gest din cap arătând spre ușă, fără să spună nimic. Doi polițiști în uniformă păzesc intrarea. Chipurile lor sunt palide, deși sunt niște oameni care au văzut cam tot ce putea fi mai groaznic în Londra.

— Am să arunc și eu o privire. Apoi îmi poți spune la ce concluzii ai ajuns, bine? spune Staffe, punând o mână pe umărul femeii. Rămânând cu mâna pe umărul ei, se apropie mai mult și îi șoptește: Nu te grăbi. Stai aici cât timp ai nevoie.

— Mulțumesc, Staffe. O să-mi revin imediat.

Apoi el o mângâie ușor pe spate, lăsându-și mâna să-i lunece spre talia femeii. Zâmbește, iar privirea i se îmblânzește. Amândoi își amintesc de legătura lor trecătoare, care ar fi trebuit să dureze mai mult. Lui Staffe îi vin în minte privirea ei sălbatică și adâncă și cuvintele ciudate pe care le rostea gura ei mică.

— Staffe.

— Da.

— Nimic, continuă ea și, privind în jur pentru a fi sigură că nu-i vedea nimeni, îi ia mâna, strângând-o ușor. Nimic.

Staffe inspiră adânc și intră în apartament.

— Unde e Pulford?

— S-a întors la secție. L-a zguduit rău ce a văzut aici, bietul de el, răspunde ea fără ironie.

— Dar nu e prima crimă la care lucrează.

— O să vezi despre ce e vorba când intri în cameră.

Peste tot în apartament se observă semnele care lasă să se înțeleagă că poliția și-a făcut treaba. Probele sunt strânse și stau înșirate, în pungile speciale, pe masa ovală din sufragerie. Însă nu mai e nimeni în apartament. Niciunul dintre polițiști nu a stat înăuntru mai mult decât era necesar.

În cameră e un raft din același set cu masa din sufragerie. Pe rafturile din placaj lăcuit se află fotografiile de școală a doi copii. Copiii nu zâmbesc, deși majoritatea fotografilor de la școli pot scoate un zâmbet chiar și de la cel mai timid sau mai nefericit copil. În acel moment Staffe simte și el atmosfera care plutește în casă, simte un fior rece pe șira spinării și părul zbârlindu-i-se pe ceafă. Aceasta nu e o casă fericită, nici pe departe.

Pereții holului care duce spre dormitoare sunt acoperiți cu un tapet cu flori mari și închise la culoare și, în timp ce Staffe deschide prima ușă, îl frapează mirosul. Un miros persistent, dens și dulceag care parcă îi rămâne lipit de nări. Inspiră adânc și privește picioarele care atârnă peste marginea patului, încă încălțate cu o pereche de adidași; în scobitura dintre călcâiul și talpa uneia dintre încălțări e lipită o gumă de mestecat. Pantalonii lui Karl Colquhoun sunt adunați în jurul gleznelor acestuia și o crustă maronie s-a format pe picioare, întinzându-se până pe patul răvășit. Sângele încă roșu s-a prelins pe coapsele lui Karl dintr-o rană în vintre.

Apoi Staffe vede tot cadavrul. Instinctiv, își acoperă gura și nasul cu mâna. Simte nevoia să icnească, dar o aude pe Janine intrând în cameră.

— Globul ocular uman este rotund, spune ea. Testiculele măsoară 2,5 centimetri cu 5 centimetri, dar sunt ovale. De aceea ies în afară, continuă Janine. În mod cert cine a făcut asta a trebuit să secționeze nervul optic, care are o grosime de jumătate de centimetru. Pentru asta este necesară utilizarea unui cuțit sau a unei foarfeci. La fel și în cazul canalului deferent al spermei.

— Ce-mi poți spune despre testiculele lui?

Ea face un gest din cap.

— Pentru a le secționa este nevoie de destul de multă forță și un cuțit bun.

— Și de cineva care să știe ce face? spune Staffe, prefăcându-se că examinează cadavrul, dar privind în gol, de fapt.

— Da, sau de cineva care învață repede pe măsură ce acționează. Și cu siguranță trebuie să fie cineva cu un stomac rezistent.

— Crezi că ar putea fi vorba de două persoane – încă una care să fi ținut victima imobilizată?

— Trebuie să așteptăm rezultatul autopsiei, dar eu cred că victima a fost paralizată. Lângă pat este o sticlă goală de whisky, răspunde Janine cu o voce obosită. Iar maxilarul este umflat, aș spune că a fost fracturat.

Staffe se forțează să privească trupul victimei; trebuie să vadă cadavrul așa cum este, la locul crimei. Se concentrează asupra chipului bărbatului, simțind că este pe punctul de a voma, însă înghite în sec și îi aruncă o privire. Dintr-odată se simte ca și cum ar fi legat cumva de această situație groaznică. Recunoaște victima, o știe. Este sigur că o știe.

Ia o pereche de mănuși și le trage pe mâini, intră în camera de zi și, scotocind prin sertarele bufetului, găsește în cele din urmă o fotografie cu Karl Colquhoun. Deci avea dreptate. Acest bărbat fusese și în casa lui. Cu mai bine de jumătate de an în urmă îl primise pe acesta în apartamentul său din Queens Terrace, South Ken. Chiar îi dăduse și o ceașcă de ceai în timp ce Karl îi restaura intarsiile de pe un birou Cobb. Karl Colquhoun făcuse o treabă foarte bună. Fusese meticulos și foarte atent. Un adevărat profesionist. Te făcea să crezi că are ceva de oferit societății civilizate.

Staffe se întoarce în dormitor și se uită la Karl Colquhoun. Bărbatul căruia i se întâmplase așa ceva, modul în care operaseră criminalii… nu e o victimă obișnuită. Poate că nici nu e o victimă, cel puțin nu în opinia unora. Se întoarce cu spatele și iese din apartament, dând din cap către ofițerul din ușă, care îl întreabă:

— Domnule, să încui apartamentul?

Staffe încuviințează din nou din cap, cu gândul la clima caldă care-l aștepta și la atacul de natură politică și mult mai vechi în care părinții săi își pierduseră viețile – o crimă cu un motiv. Se întrebă dacă existența unui motiv făcea ca acea crimă să fie mai gravă sau mai puțin gravă decât uciderea brutală a lui Karl Colquhoun, care probabil că nu era un nevinovat. Oricum, el îi va căuta pe criminali. În definitiv, cu asta se ocupă el, asta este meseria lui.

Coborând scările, aude cum sunetul pașilor săi își găsesc ecoul în sunetele altor pași care urcă spre el. Trecând pe lângă cei care urcau, aceștia se uită în jos, iar la etajul al doilea simte mirosul de vopsea proaspătă din spray. Chiar și cu poliția acolo, în clădire, indivizii nu se pot stăpâni să nu scrie pe pereți. Mirosul de vopsea îi rămâne în nări, iar Staffe coboară ultimele etaje sărind două trepte deodată și iese în fugă, în curte, inspirând cu aviditate aerul curat.

— Da’ știu că cineva se grăbește.

Pennington stă sprijinit cu spatele de vechiul Peugeot. Se dezlipește de mașina ruginită, se scutură de praf și își aranjează nodul de la cravată. Semănă mai mult cu un contabil decât cu un inspector-șef. E un bărbat subțire și musculos, cu părul brunet și lucios dat din belșug cu gel „Just For Men”. Ca de obicei, poartă un costum cu două rânduri de nasturi. Spune:

— Nu mă așteptam să te văd aici, Staffe.

— Mâine dimineață plec, domnule. Mâine, la prima oră.

— Și nu ai putut rezista tentației de a arunca o privire, nu-i așa? îl întreabă Pennington, uitându-se cu o privire studiată la ceasul său marca Seamster. Ne putem descurca și în lipsa ta, să știi, continuă fixându-l pe Staffe și zâmbind neconvingător.

— Tocmai mi-am dat seama: ce veți face acum când și Rimmer este într-un lung concediu medical?

Privind dincolo de Staffe, către blocul-turn Limekiln și ignorând întrebarea, Pennington spune, vorbind de parcă s-ar fi așteptat să-l înregistreze cineva:

— Concediu medical pentru stres. Ha! Nu crezi că, dacă acest cuvânt nu ar fi existat, atunci nici „boala” asta nu ar fi apărut? Sunt stresat, continuă mimând văicăreala și privindu-l pe Staffe cu ochii mijiți. Ei bine, toți suntem stresați, asta dacă nu cumva reușim să nu dăm doi bani pe nimic. Stresul ne face să mergem mai departe. Este bun pentru noi!

— Poate că pentru unii este mai bun decât pentru alții, domnule.

— Totuși, tu nu te îmbolnăvești de stres niciodată, nu-i așa, Staffe? Nu există niciun risc să se întâmple așa ceva! Pleci în vacanță. Cât a trecut de la ultimul tău concediu? Doi ani? Mai mult?

Dând din cap, Staffe întreabă:

— Nu vreți să rămân și eu, domnule?

— M-am gândit că din cauza episodului Golding vei înțelege avantajul de a nu te expune prea mult. Este mai plăcut să stai întins la soare.

— Și ce se mai aude cu Sohan Kelly? Va sta și el întins la soare? Am auzit că e pe cale de a fi trimis, ca prin farmec, în India, dar sunt ceva probleme cu viza lui.

— Problema lui Kelly a fost rezolvată. Nu mai trebuie să-ți faci tu griji.

— Dar îmi fac griji, domnule. El ne-a adus condamnarea pe care o doream pentru Golding.

Spunând acestea, Staffe pipăie declarația lui Kelly, care se află în siguranță în buzunarul său. Îl întreabă pe Pennington cu ce îl avea la mână pe Sohan, cum l-a convins să-și schimbe declarația. Și ce a primit în schimb?

Pennington îi aruncă lui Staffe o privire ucigătoare. Se mai apropie cu un pas de el și, coborându-și vocea, îi spune:

— Știi că nenorocitul acela de Golding și toți ticăloșii din banda lui și-o căutau cu lumânarea. Și mai știi că amărâtul ăla de director de poștă a rămas o epavă nenorocită pentru tot restul zilelor lui. Kelly a fost martorul tău, Staffe. Martorul tău. Nu-ți face griji, o să-l ajut să plece departe de aici. Ale dracului vize!

Staffe nu poate spune nimic; nu-i poate reaminti lui Pennington că fusese ideea lui citarea ca martor a lui Sohan Kelly. Doar îl privește pe Pennington în ochi și răspunde:

— Niciodată nu am fost de părere că scopul scuză mijloacele, domnule.

— Ce dracu’, Staffe – spune Pennington printre dinți – nu voi purta cu tine încă o discuție pe chestiuni de etică. Îți spun doar că ceea ce s-a făcut este bun făcut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, s-a făcut dreptate.

— Dar nu dreptate în felul în care o înțeleg eu, domnule.

— În lumea lui Jadus Golding nu e loc pentru filozofi. Ține minte că Golding a comis fapta! Și, Wagstaffe, treaba asta se termină cu tine, spune Pennington agitând un deget spre Staffe, aproape împungându-l în piept.

— De parcă nu aș ști lucrul acesta, domnule. De parcă nu aș ști.

Pennington începe să se joace cu manșetele cămășii, încercând să se calmeze.

— Tu pleci în concediu, Staffe. Lasă-ne pe noi să ne ocupăm de cazul acesta.

Arătând cu capul spre blocul Limekiln, continuă:

— Este un caz ca și rezolvat, după cum arată. Soția victimei este dată dispărută. Pun pariu că ea a înfăptuit crima. Caz deschis. Caz închis.

— Și dacă nu e așa?

— Atunci vom aduna dovezile. La fel cum facem întotdeauna.

— Dar aveți prea puțini oameni.

— Există oricând varianta de a apela la poliția metropolitană, în cazul în care nu facem față.

— La poliția metropolitană!

Pennington se întoarce într-o parte și se dă un pas înapoi:

— Pleacă în concediu, Staffe. Crede-mă, putem supraviețui și fără tine.

Staffe dispare în noapte. În timp ce merge spre mașina sa, Jaguarul lui Pennington țâșnește pe lângă el, cu stopurile dispărând rapid din raza sa vizuală. Imediat ce rămâne singur cu blocul Limekiln profilându-se precum un monstru pe cerul nopții, aude o bubuitură puternică. Cioburi de sticlă se împrăștie pe stradă, căzând din felinarul de deasupra. Strada se cufundă în întuneric, într-un întuneric total. Staffe se oprește din mers, temându-se de ce putea fi mai rău. Își încleștează pumnii, așteptând. Dar ce așteaptă?

Privește în spatele său și în sus către blocul întunecat, apoi aude ceva. Se străduie să distingă ceva în întuneric și observă o siluetă mișcându-se pe lângă mașina sa. Știe că nu poate face niciun pas înapoi, așa că își continuă drumul pășind ușor. Dinspre turnul Limekiln se aud miorlăituri de pisici și câinii lătrând. De undeva din apropiere aude o respirație greoaie. Ajungând mai aproape de mașină, simte pe cineva în spatele său și, întorcându-se în loc, strigă:

— Cine-i acolo? apoi își scoate din buzunar lanterna Maglite, îndreptând fasciculul de lumină spre bezna străzii. Nu vede pe nimeni. Verifică și în susul, și în josul străzii și nu vede nimic. Când întoarce lanterna spre mașină, observă litera J, proaspăt scrijelită pe portiera acesteia. „J”, își spune el. Nenorocitul de Jadus Golding.

De pe partea cealaltă a străzii, două siluete cu șepci de baseball și glugi trase până peste cozoroc îl privesc din ușa unui magazin, însă poate fi oricine. O mașină trece în viteză prin apropiere. Dar, din nou, în mașină poate fi oricine, cu orice fel de treburi. În centrul Londrei sunt prea mulți oameni, prea multe mașini. Farurile mașinii luminează chipurile celor doi tineri cu șepci, iar Staffe observă că aceștia zâmbesc.

•••

Îmbrăcat din nou cu costumul său, Guy Montefiore aproape că trece neobservat. În această parte din Fulham, cei care locuiesc în centrul orașului se pot amesteca ușor printre albii săraci care stau în periferie.

Se plimbă puțin înainte și înapoi, evitând cele câteva străzi cu clădiri impozante. Face un mic ocol pentru a cumpăra niște apă tonică de la Oddbins și, pe când iese din nou în stradă, un bărbat cu o jachetă în stil aviator, aflat pe cealaltă parte a străzii, se întoarce rapid cu spatele. Guy aruncă o privire în jurul său și nu i se pare că ar fi urmărit, iar el se pricepe la asta.

După ce ajunge pe strada unde locuiește Tanya, nu mai trebuie să aștepte mult. Aceasta sosește, se desparte de prietena ei pupându-se pe obraji și începe să urce treptele care duc spre casa ei; ușa se deschide înainte ca fata să apuce să bată. Este o fată iubită, gândește el. Nu l-a observat pe Guy urmărind-o. Niciodată nu îl observă.

După zece minute, Guy scotocește în buzunarul pantalonilor după cheia cu care deschide ușa casei sale cu terasă, în stil târziu victorian, visul multor agenți imobiliari. Își aruncă pantofii din picioare și se duce în biroul care, cândva, fusese cameră de zi. Formează numărul de telefon al Thomasinei. În timp ce telefonul sună – și de obicei acesta sună, sună și tot sună până când fata răspunde –, își ține receptorul la ureche cu umărul și își pregătește un pahar cu G&T din care soarbe o înghițitură, izgonind pisica de pe fotoliu cu vârful piciorului.

— Aș dori să vorbesc cu Thomasina, îi spune el bărbatului care răspunde la telefon. Probabil vreun nenorocit pe care mama fetei îl adusese acasă la ea.

— Ești tatăl ei? Mi-au zis să-ți spun că nu poate veni la telefon.

— Tu cine ești? întreabă Guy, cu inima bătând mai puternic.

— Du-te dracului. Sunt prietenul ei.

— Prietenul ei? Al cui? Doar nu al Thomasinei.

Însă tipul îi închisese deja telefonul.