Kyoto

Kyoto de Yasunari Kawabata

C a p i t o l u l î n t â i

FLORI DE PRIMĂVARA

Înfloriseră viorelele pe trunchiul bătrânului arțar.

„O, iată că au dat și anul acesta în floare!” își spuse Chieko zărindu-le și întâmpinând astfel în gând gingașa primăvară.

În grădina aceea mică, înghesuită printre clădiri, arțarul părea un adevărat uriaș, cu trunchiul lui abia puțin mai gros decât trupul lui Chieko dar parcă puteai asemui trupul tinerei fete cu trunchiul acela ros de vânturi și ploi, cu scoarța lui aspră, năpădită de mușchi…

Cam în dreptul șoldului lui Chieko, arțarul se pleca lin, ca apoi, după ce-i trecea de creștet, să se arcuiască spre dreapta. De aici, din îndoitura trunchiului, porneau crengile răsfirându-se prelungi peste întreaga grădină, acoperind-o cu ramuri aplecate, îndoindu-se parcă sub grele poveri.

Puțin sub îndoitura arțarului erau doua scorburi și-n amândouă se cuibărise câte o tufă mică de viorele ce înfloreau în fiecare primăvară. Erau acolo de când se știa Chieko pe lume, stând așa, la o palmă una de alta, și după ce crescuse mai mare se gândea câteodată: „Oare se pot ele întâlni”? S-or fi cunoscând viorelele între ele? De parcă „a te întâlni” sau „a te cunoaște” ar putea însemna ceva pentru niște viorele!

Primăvară de primăvară, nu înfloreau mai mult de trei sau poate cinci viorele în fiecare din cele două scorburi din trunchiul arțarului, dar erau frunze și flori în fiecare an. De fiecare dată când le venea vremea „să se trezească la viață” și Chieko le vedea, zăbovea pe terasă sau lângă trunchiul arțarului, privindu-le cuprinsă de tulburare și-n inimă cu un simțământ de singurătate.

„Aici să te naști și aici să trăiești mereu…”

Dintre clienții ce veneau la prăvălie și vedeau și lăudau falnicul arțar, rar se întâmpla ca vreunul să bage de seamă că pe trunchiul lui înfloreau viorele. Copacul vânjos, noduros, bătrân dar puternic încă, acoperit până-n creștet de mușchi, mai era și acum plin de semeție și farmec. Greu să mai observi și bietele viorele ce creșteau în scorburile lui.

Dar cei care știau de rostul viorelelor erau fluturii. Chiar acum când le zărise și Chieko, un roi de fluturași albi se ridică de pe pământ într-o plutire lină spre trunchiul copacului și începu să fâlfâie în jurul florilor.

Arțarul dăduse frunzulițe roșii, fluturii jucăuși îl învăluiau într-o sclipire albă, iar frunzele și florile viorelelor erau ca două umbre mai întunecate pe verdele crud al mușchiului ce învelea copacul.

Era o zi blândă de primăvară învăluită într-o ceață străvezie.

Fluturii zburaseră, dar Chieko mai rămânea pe terasă privind viorelele.

Se uita la ele și parcă le spunea în șoaptă: „Ce frumos ați înflorit și anul ăsta de dragul meu! Ce drăguț din partea voastră!”

Chiar la rădăcina copacului, așezat cam sub cele două tufe de viorele, se afla un felinar vechi de piatră. Tatăl ei îi explicase odată că figura de pe piciorul felinarului îl reprezintă pe Cristos.

— Nu pe Fecioara Maria? întrebase atunci Chieko. La Kitano, în apropiere de templul Tenjin, am văzut un chip mai mare al Fecioarei Maria care semăna cu acesta.

— Dacă ar fi Fecioara Maria, ar trebui să aibă pruncul în brațe, spusese tatăl laconic. Nu poate fi decât Cristos.

— Ah, da… încuviințase Chieko dând din cap.

Pe urmă întrebase:

— Au fost și creștini printre strămoșii noștri?

— Da’ de unde! Felinarul ăsta a ajuns întâmplător aici, l-o fi adus vreun grădinar sau vreun pietrar. Nu-i cine știe ce de capul lui…

Se poate ca felinarul acesta să fi rămas din acele vremuri de demult când creștinismul era încă prigonit în Japonia. Piatra era tocită și mâncată de vreme, iar din figura roasă de vânturile și ploile câtorva secole nu se mai distingeau decât vag capul, trupul și picioarele. La vremea lui, trebuie să fi fost o lucrare executată cu foarte multă migală. Tot ce mai puteai bănui acum era că mânecile largi atârnau până jos, și că oricine ar fi fost, stătea drept și-și ținea mâinile împreunate pe piept. Forma propriu-zisă nu se mai putea recunoaște, dar impresia pe care ți-o făcea era cu totul alta decât aceea pe care ți-o lăsau figurile de piatră ale lui Buda sau Jizo.

Dacă înainte vreme fusese obiect de cult sau numai o podoabă exotică – nu mai știa nimeni. Acum felinarul creștin era ținut acolo în grădina prăvăliei, lângă rădăcina bătrânului arțar, doar pentru aspectul său de lucru străvechi. E adevărat că dacă se întâmpla să atragă atenția vreunui client, tatăl lui Chieko spunea:

— E un Crist!

Dar asta se întâmpla rar. Căci cine observa felinarul înnegrit de vreme, nu stătea să-l privească mai de aproape, un felinar de grădină fiind un lucru foarte obișnuit. Întâlnești câte unul – două la toate casele.

Privirile fetei coborâră acum de la viorele la Cristul de piatră. Nu urmase vreo școală de misionari, dar pentru simplul motiv că-i plăcea limba engleză, fusese adesea la biserică și citise și Biblia. Nu se simțea însă îndemnată să aducă vreo ofrandă de flori, nici să aprindă lumânări în fața vechiului felinar înnegrit de vreme. Nicăieri pe piatra lui nu era săpată vreo cruce.

Viorelele de deasupra Cristului de piatră îi păreau a fi inima Fecioarei Maria. Chieko își plimbă privirile de la felinar la viorele și deodată îi veniră în minte greierașii ei de casă. Niște greierași cântători, pe care-i creștea într-o oală de porțelan vechi de Tamba.

Viorelele de pe trunchiul arțarului le descoperise de mult, pe când greieri de casă se-apucase să crească de-abia de vreo patru-cinci ani. Atunci auzise pentru prima oară greieri cântându-și cântecul lor neîntrerupt, la o prietenă de-a ei de la școala medie oare-i ținea în cameră; și adusese și ea câțiva acasă.

— Ce trist trebuie să fie, spusese atunci Chieko, să trăiești într-o oală!

Dar prietena ei i-a răspuns că e mult mai bine așa pentru ei decât dacă i-ai ține într-o colivie deschisă, lăsându-i pur și simplu să piară. Se pare că acești greieri sunt foarte căutați și că există și unele mănăstiri unde se fac adevărate crescătorii de greieri.

Între timp, greierașii lui Chieko se înmulțiseră. Erau atâția, încât îi ținea acum în două oale de porțelan vechi de Tamba. An de an, în jur de întâi iulie, apăreau puii, și pe la mijlocul lui august începeau să cânte.

Se nășteau, cântau, se înmulțeau și mureau în aceeași oală strimtă și întunecată. Dar astfel li se păstra seminția și era mai bine decât dacă ar fi trăit o viață scurtă de-o singură generație într-o colivie deschisă. Și totuși, dacă stai să te gândești: să-ți petreci toată viața într-o oală! O oală să înfățișeze întregul univers!

Chieko știa că „Tot universul într-o oală” era o străveche legendă din China. În oala din poveste se aflau palate, și-n palatele acelea găseai din belșug cele mai alese vinuri și cele mai felurite și gustoase mâncăruri – într-o țară fermecată de dincolo de lumea noastră pământeană. Legenda asta era povestită de pustnicii din munți.

Firește însă că greierii nu trăiau în oală pentru a scăpa de deșertăciunile lumii.

Poate că nici nu știau că stau într-o oală. Și totuși, trăiau așa mai departe.

Cea mai mare surpriză pentru Chieko a fost o dată când a observat că puii de greier din oala în care nu schimbase bărbătușii erau mai pricăjiti și mai firavi. Crescătorii de greieri știu lucrul acesta și, ca să evite răul, au grijă să facă mereu schimb de bărbătuși.

Acum nu era încă vremea greierilor. Nu era toamnă, ci primăvară, dar faptul că Viorelele de pe trunchiul arțarului au făcuto pe Chieko să-și aducă aminte de greieri nu era cu totul lipsit de semnificație.

Greierii, bunăoară, erau în oală pentru că-i pusese ea acolo, dar cum ajunseseră viorelele să-și găsească locul în scorburi?

Oricum ar fi, așa cum au înflorit viorelele, așa vor ieși și greierii anul ăsta când le va veni vremea și vor începe să cânte.

„Așa trăiește natura…?”

Ușoara boare a primăverii se juca în părul fetei. Chieko își dădu șuvițele răvășite după urechi. Se gândea la viorele și la greieri și-i asemuia cu viața ei.

„Și eu…?”

Era o zi de primăvară în care întreaga fire pulsa, trezindu-se la viață. Numai Chieko stătea privind pierdută la niște amărâte de viorele.

Se făcuse vremea mesei și vânzătorii din prăvălie începeau să se pregătească de plecare. Chieko își aminti că-i timpul să se pregătească și ea pentru întâlnirea pe care o avea ca să meargă la sărbătoarea cireșilor înfloriți.

Mizuki Shinichi îi telefonase ieri și o invitase la templul Heian. Un prieten de-al lui, coleg de facultate, ca să mai câștige ceva parale se angajase pentru câteva săptămâni controlor de bilete la intrarea în grădina templului și-l anunțase că acum era momentul când dăduseră toți cireșii în floare.

— Mi l-am angajat ca paznic personal, așa că suntem în siguranță, spusese Shinichi râzând ușor, și râsul lui suna frumos.

— Ne păzește și pe noi? întrebase Chieko.

— Păi, e paznic de poartă, ce vrei, trebuie să lase toată lumea să treacă! și Shinichi râse iarăși scurt. Dar dacă vrea Chieko, putem intra fiecare pe cont propriu și ne întâlnim sub cireșii din grădină. Chiar dacă unul dintre noi va trebui să aștepte puțin, va privi singur cireșii. Doar e vorba de flori de care nu te poți sătura privindu-le.

— Dacă-i așa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur…?

— Câtuși de puțin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie strașnică la noapte și scutură toate florile?

— Atunci, nu ne rămâne decât să admirăm frumusețea florilor scuturate.

— Asta-i bună! Niște petale strivite de ploaie și scuturate-n noroi? auzi colo: frumusețea florilor scuturate…

— Ești un afurisit!

— Care dintre noi?

Chieko își alese un chimono în culori discrete. Se îmbrăcă și ieși din casă.

Templul Heian e un templu vestit pentru serbările ce țin de vechi tradiții. Clădirile lui nu sunt însă prea vechi. Ele au fost înălțate în anul 1895 în amintirea împăratului Kammu, cel care cu mai bine de o mie de ani în urmă strămutase capitala țării în Kyoto. Dar poarta zeilor și capela exterioară au fost clădite după modelul porții Oten și al marii săli Daigoku din vechea reședință imperială Heian, iar în dreapta și-n stânga treptelor de la intrare cresc și aici câte un portocal și un cireș. E locul unde a avut loc în lanul 1938 celebrarea trecerii în rândul zeilor a împăratului Komei, ultimul care a domnit la Kyoto înainte de strămutarea reședinței imperiale la Tokyo. E un templu în care se fac multe căsătorii.

Dar adevărata minune de aici o constituie cireșii, cu ramurile lor aplecate și-acum pline de semeție și farmec încărcate de flori de-un roșu aprins. Ei sunt lucrul cel mai caracteristic pentru grădina templului Heian. Și, în fond, ce-ar putea simboliza mai bine primăvara străvechiului oraș imperial Kyoto decât acest belșug de flori aprinse de cireș?

De cum intră în grădină, roșul cireșilor năpădi în inima lui Chieko.

„O, iată că am întâlnit și anul acesta adevărata primăvară din Kyoto!” gândi ea și rămase locului. Nu se mai sătura privind.

Dar unde-i Shinichi? Să nu fi sosit încă? Se hotărî să nu admire florile înainte de al găsi pe Shinichi. O porni la vale, printre ramurile de cireș ce atârnau până jos.

Îl zări culcat pe-o pajiște, ceva mai în vale. Stătea cu mâinile sub ceafă și ochii închiși.

Surprinsă că-l găsește așa pe Shinichi, își zise că nu se cade să aștepți în felul acesta o fată. Dar ceea ce o izbi în primul rând nu era atât lipsa de politețe față de ea, cât indecența trupului său tolănit în iarbă. La ea acasă, în viața de toate zilele, nu prea avusese prilejul să vadă bărbați dormind și nu era obișnuită.

Poate că așa o fi stând și-n grădina universității, culcat în iarbă, cu capul sprijinit pe braț, sau tolănit pe spate și purtând discuții interesante și spirituale cu colegii lui. Fără îndoială că nu-i vorba decât de-o obișnuință de-a lui Shinichi!

Vreo patru-cinci femei mai bătrâne ședeau lângă Shinichi. Își despachetaseră gustarea din cutii și mâncau, sporovăind cât le ținea gura.

„Poate că l-a amuzat și de aceea se așezase lângă ele, iar apoi I-o fi furat somnul pe nesimțite!” își zise Chieko căutând să ia lucrurile în glumă și să-l scuze, dar nu-și putu stăpâni roșeața care-i îmbujora obrajii. Stătu așa fără să știe ce să facă. Nu-i venea să-l strige pe Shinichi. În cele din urmă vru să plece de acolo… Era pentru prima oară că-l vedea dormind.

Era îmbrăcat corect, în uniforma de student și avea părul pieptănat și periat cu grijă. Genele lui lungi semănau cu genele unui copil, își întoarse privirile de la fața lui.

— Chieko! strigă Shinichi, sărind în picioare.

Dintr-odată, Chieko simți că nu mai are chef de nimic.

— Nu se face să dormi într-un loc ca ăsta. Te poate vedea toată lumea.

— Nici n-am dormit. Știu tot ce s-a-ntâmplat de când a venit Chieko.

— Nu-i frumos din partea ta!

— Ce-ar fi făcut Chieko dacă n-aș fi strigat-o?

— De când am venit, te-ai prefăcut tot timpul că dormi?

— „Ia te uită ce fericită arată această tânără domnișoară care se apropie de mine!” mi-am spus și m-a cuprins puțin tristețea. În afară de asta, mă cam doare capul.

— Fericită? Eu, fericită?

— ...............

— Te doare capul?

— Nu, nu mă mai doare.

— Arăți cam palid.

— Nu-ți face griji, mi-a trecut.

— Ți-e fața albă ca o lamă de sabie.

Mai spuseseră și alții despre fața lui că-i albă ca lama lucioasă a unei săbii, dar de la Ghieko o auzea pentru prima oară.

Cuvintele fetei stârniră în ei o tresărire fierbinte.

— Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca și florile, spuse el și râse.

Chieko se-ntoarse urmată de Shinichi. Urcară puțin și se-ndreptară spre intrarea galeriei dinspre apus.

— Aș vrea să pot vedea toate florile. Dar toate, toate, spuse ea.

Era de ajuns să arunci o privire asupra peretelui de cireși roșii plângători de la intrarea galeriei dinspre apus că primăvara și punea stăpânire pe sufletul tău.

— Aici e-ntr-adevăr primăvară! Ramurile cireșilor atârnă lungi și subțiri, acoperite până-n vârf de flori cu petale de-un roșu aprins. Ai zice că nici nu-i vorba despre niște pomi înfloriți, ci de flori înșirate pe ramuri.

— Asta-i locul în care-mi plac florile cel mai mult, spuse Chieko, și-l conduse pe Shinichi spre colțul galeriei.

Acolo era un cireș cu ramurile întinse până departe. Shinichi se opri privindu-i florile de-aproape.

— Ce feminine sunt! exclamă el. Zău, dacă te uiți la ele mai de aproape! Rămurelele atârnă atât de delicate, și florile sunt atât de plăpânde și de cărnoase totodată…

Roșul aprins al florilor de cireș părea străbătut de sclipiri purpurii.

— Nu le-am simțit niciodată până acum atât de feminine. Ce farmec au, și ce culoare! spuse Shinichi.

Părăsiră cireșul și porniră mai departe, îndreptându-se spre lac.

Drumul se îngusta la un moment dat și acolo era un loc de odihnă. Câțiva vizitatori ședeau pe un covor stacojiu și beau ceai.

— Chieko, Chieko! strigă cineva.

Din mica ceainărie ascunsă în umbra aleii numite „Puntea inimilor senine” ieși Masako îmbrăcată într-un chimono cu mâneci lungi.

— Nu vrei să mă ajuți puțin, Chieko? Sunt cu profesorul nostru. Avem invitați la ceai și am cam obosit.

— Așa cum sunt îmbrăcată? Nu văd cum te-aș putea ajuta. Cel mult, la bucătărie.

— Nu-i nimic, e bine și la bucătărie… Cu servitul am să mă ocup eu.

— Dar nu sunt singură.

Când îl observă pe Shinichi, Masako o-ntrebă șoptindu-i la ureche:

— Logodnicul tău?

Chieko negă dând ușor din cap.

— Îți face curte?

Chieko clătină iarăși din cap. Shinichi o luase între timp înainte.

— Atunci, ce faci, nu vrei să vii cu el înăuntru? stărui Masako. E loc destul.

Chieko nu se lăsă convinsă. Alergă după Shinichi și-i spuse:

— E o prietenă de la cursurile de ceremonia ceaiului. E frumoasă, nu-i așa?

— Mai degrabă comună, aș zice.

— Nu vorbi așa tare. Dacă te aude! spuse Chieko și-i făcu un semn de salut lui Masako, care rămăsese locului privind în urma lor.