Levantul

CÂNTUL ÎNTÂI

O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida Se vărsa umbrirea serii Când plânge filomela Iată sară se-ndesește E Iaurta chiorul, spaima apelor dân jur de Zant Ești ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis! Țaruki ipaluki El vedea un nor de sânge Manoile, cum te plâng!

— JL-loai loare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper și scorțișoare, Părând piepteni trecuți molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simțiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simți a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deștept pe lume, de când știu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloșită a poporului meu stare, Preste care lupi și pardosi s-au făcut stăpâni deplin Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!” Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pân-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc și miniu, prin lucire de turcoază. Tânărule, a ta față îmi apare străvezie, Gemetul ce scoți e oare de amor sau de mânie, Mâna cu inele grele și cu petre răsucite Pe jungher sau pe șold fraged va voi să se invite? Ah, pe junghiul Și degrabă, căci tiranii încă râde Conjurați de arvaniții cu a lor turbane hâde, încă mai jupoi țeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor brațe, încă țara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te așteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimește, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zărește I se pare cum că Hero vie s-au împelițat Să-l aștepte iar pe Leandros lângă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, și perfum, și-nțelepciune Ce primit-a de la grații, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frânca are dinți de boabe de sidef și ochii verzi; O chirghiză face-n piață mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar târgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de șiraz De-ar rămâne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cânt zulufii negri, sânurile nesătule Și sprâncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufașă dar e dulce și-are ciucuri la botfor;

Neagră este egipțianca, ca o noapte de iubire, Se topește în desmierduri, gungurește în delire, Arde și se-ncolăcește ca o viță pe arac

Pe un boi de june mândru; talianca e un drac

Ce te-nșeală și te vinde și se uită numa-n punge

Și ibovnicul își pune la răscruci de te împunge;

Sârba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin

E sfioasă ca și ciuta, după ea cu toți suspin.

Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii

Și se face maică blândă într-un schit de pe pustii;

Multe flori sunt, dar puține rod în lume au să poarte, Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe, Multe sunt femei cu ochii neguratici și codați:

Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpați.

Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă

Pân' la gleznele ivite sub șalvarii de mătasă, Pân' la imineii d-aur și cu vârfuri răsucite, Fața-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite

Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcați;

Gene grele și-ncurcate, pași mărunți și cletinați.

Inima-i se duce-n taină dup-al țării beizade, Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viața e, Fiul cânelui ce țara o mânca și-o bea la masă

Și curvarul mahalalei ce din răotăți nu iasă.

El e ghimpele ce-n sânul Zenaidei, rotunzior își făcu sălaș ca furii.

Dar, efendi narator, Cam grăbiși cu diegesis și te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lângă cârmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scârmă.

Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, și mii

Cornulețe scot din valuri insulele fumurii.

Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că crește

Și o coadă cu ghimpi palizi din obadă să ivește, Și în vârvu-i se desface un boboc ca de rubin:

Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.

El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază, El umbrește cu văpaia-i apa care schinteiază, El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:

Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.

Gul arzând în alizee și picându-i focu-n golfuri, Desfoindu-se pe insuli și pe case și pe corturi

Zugrăvând cu aur boturi de caice pe cleștar, Punând sânge pe tăișe, iar pe sâni enibahar, Gul vestind cu spuza-i țara împăratului biulbiul:

Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moșul.

Manoil intră-n cămară și luă peana despicată, O vârî în călămară ca în inem-o săgeată

Și cu rumena cerneală ca un sânge scrise: „Odă

La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă”.

Șterse; scrise: „Eleghie la mormânții din străbuni, Pentru ca să se vădească jalea tristei națiuni”: „Când plânge filomena în crâng de rosmarine

Și gârle. Se-ncrețesc, Insecta chiar când cântă sub razele divine

Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire

A patriei nevoi, Și-o mare fulgeroasă îmi crește în simțire Umblată de strigoi!

Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere

Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mângâiere

Și un mai mult folos Decât în câmpul verde smălțat cu floricele, Al terii mele plai, Decât în portul dulce cu ii și testemele

Al junelor bălai?

Ai zice că din ram Valahia e ruptă

Dar vai cât te înșeli! Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă

Și-i plină de mișeii! Ce-ai fost odat, o, țeară, și ce-ai ajuns acuma

Supt talpa din Fanar, Că-ți tremur copilașii și crud răcnește muma

Și grecii n-au habar.

Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme

Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu și Mircea-vodă geme

Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare

Și pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare

Bacalul ciocoit!

Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ți aduci

De Caton și de Brutu cu acvilele-n mâne, De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă

Cu vremea s-a schimbat Și în rumân romanul mutat au fost de soartă

Și e viteaz bărbat!

Sus, nație robită, femeie lăcrămoasă, Mormânții se deschid Și ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid. Sus, sus cătați la dafini și la neatârnare

Și ca cumpliți paradoși Mâncați în colții aprigi și zgâriați în ghiare

Tiranii scrofuloși!

Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viață să văz ca în extaze

Balaurul perind, Să văz un popol mândru în țeara mea ferice

Și ochiu-apoi să-nchid, Și duhu meu va râde precum o pitulice

De dracul apatrid!”

Iată sară se-ndesește și acopere Elada Iată stele-n mii de colțuri, galbene ca limonada Cum își varsă cupa-n marea de mercuriu și de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.