Magdalena de la miezul noptii

Magdalena de la miezul noptii de Theodor Constantin

1

Flașneta era veche de cel puțin douăzeci de ani. O flașnetă pe roate, care, după ce o reparase bătrânul Vlaicu, abia mai era în stare să hârâie doar două din cele zece cântece înregistrate în măruntaiele ei de către fabricant: un vals din „Cavalerul rozelor“ și un altul din „Văduva veselă“.

Flașnetarul se numea Băleanu Mihai, – așa scria în foaia de lăsare la vatră în care se specifica și motivul: invaliditate de gradul doi – avea douăzeci și cinci de ani și, în ciuda „meseriei”, – un mod eufemistic de cerșetorie –, nu puține erau femeile care, dacă apucau să-l bage în seamă, adăugau milei și altceva, care, chiar dacă nu se putea numi sentiment, era totuși ceva mai mult decât ancestralul instinct. Flașnetarul atrăgea atenția și prin felul cum era îmbrăcat. Bocanci cazoni, un pantalon de doc, cârpit, bleumarin, un veston militar uzat și decolorat, cu trei V-uri pe mâneca stângă – ceea ce însemna că fusese rănit pe front de trei ori –, capul acoperit cu o capelă cazonă, al cărei cozoroc era ondulat, semn că intemperiile putreziseră și măcinaseră cartonul din care fusese confecționat. Mustăcioara avea câteva fire cărunte, dar nu exista niciunul în barba deasă și nerasă de cel puțin două zile.

De obicei, când spuneai flașnetar, fără să vrei îți apărea înaintea ochilor imaginea unui om bătrân, care trezea compătimirea celor doar mai puțin săraci decât el, și neapărat curiozitatea copiilor, atrași nu atât de melodiile răgușite ale flașnetei, cât de șoricelul sau papagalul care, la îndemnul stăpânului, scotea dintr-o cutiuță cu planete, compartimentată pe vârste, aceea pe care o hotăra hazardul.

Flașnetarul poseda un papagal – numele lui era Napoleon – și, fiindcă avea un mod foarte ciudat de a privi pe cei care încă nu depășiseră vârsta candorii, în așa măsură le suscita curiozitatea, încât, de fiecare dată când invalidul se oprea la vreun colț de stradă, era exclus să nu se adune vreo câțiva puști, dornici să-l privească de aproape – la început doar să-l privească –, pentru ca apoi să rămână parcă fascinați de felul aproape ostil, în care, la rândul ei, îi fixa pasărea.

Pe flașnetari, puțini câți mai existau în primăvara anului 1944, îi puteai întâlni fie colindând mahalalele, fie unele străzi aglomerate din centrul orașului, însă niciodată, sau aproape niciodată, în cartierele aristocratice. Asemenea cartiere nu erau rentabile, fiindcă până și servitoarele, molipsite de scepticismul stăpânilor, nu mai credeau că minuscula planetă tipărită pe hârtie de cea mai proastă calitate și cu multe greșeli de tipar ar reprezenta un fel de ferestruică prin care puteau privi viitorul. Și, cu toate acestea, flașnetarul-invalid, în ultima săptămână, pentru a cincea oară își făcea apariția în cartierul acela elegant de la Șosea, cu vile una mai frumoasă decât alta. Împingea flașneta cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă învârtea manivela. Era dimineață și în vilele de pe străzile pe care le străbătea doar servitoarele se treziseră, să pregătească micul dejun pentru stăpânul care, oricum, trebuia să plece la minister, la bancă sau la sediul vreunei întreprinderi în care ocupa postul de director general sau consilier. Stăpânele lor, dacă se aflau în Capitală și nu erau cumva dispersate la Snagov sau pe Valea Prahovei, de teama bombardamentelor, dormeau fără îndoială, și valsul din „Cavalerul rozelor”, care suna cumva nostalgic, probabil le făcea să viseze frumos, de pildă un flirt cu vreun ofițer tânăr și frumos, ca în anii din urmă, anii aceia îți care Bucureștiul fusese plin de ofițeri tineri și frumoși fiindcă pe atunci încă era pace, încă nu apucaseră să moară în afurisitul de război.

Trecea pe străzile liniștite, în dimineața aceea destul de rece, și până și platanii erau încă somnoroși. Din curtea unei vile, ieși o ordonanță, sumar îmbrăcată. Saboți în picioare, pantaloni cazoni, o flanelă țărănească de culoare roșie, un chipiu dat pe ceafă, un chiștoc de țigară în colțul gurii. Când apăru în stradă, flașnetarul tocmai trecea prin fața casei.

— Oprește, mă camarade, caterinca, fir-ar mama ei a dracului, că îl trezești cu noaptea în cap pe domn’ general! se răsti la el ordonanța care avea ochii cârpiți de somn.

Flașnetarul conteni să mai învârtească manivela, privi peste umăr și îl înjură:

— Grijania mă-ti de țucălar! Ești rumen și gras ca un porc de Mangalița, se vede că nu ți-a fluierat măcar un glonte pe la ureche. Mă doare în fund de generalul tău! Ambuscatule!

Ultimul cuvânt, a cărui semnificație îi era complet necunoscută, impresionă cel mai mult ordonanța, mai mult decât înjurătura. Murmură ceva imposibil de înțeles și o porni spre colțul străzii, probabil să cumpere ziarele de la debit, pe care generalul avea să le frunzărească, mai târziu, la micul dejun.

Flașnetarul își continuă și el drumul, dar în direcția opusă. După ce mai străbătu câteva alei, se opri la o întretăiere de străzi, în dreptul unei vile cu storurile lăsate. Vila părea nelocuită, probabil că stăpânii părăsiseră orașul de teama bombardamentelor. O dovadă în plus o constituia și faptul că grădina casei părea cam lăsată în plata Domnului. Flașnetarul se așeză pe bordura trotuarului ca și când, tare obosit, își îngăduia câteva minute de odihnă. De cântat nu mai cânta. Își aprinse o țigară, după ce în prealabil o răsuci cu multă îndemânare, dintr-un tutun de culoare aproape neagră, care, chiar după primul fum tras în piept, îl făcu să strănute.

Pe aleea Lt. Petrescu era liniște. Din când în când trecea câte o mașină elegantă, condusă de un șofer în uniformă de casă mare. Nici șoferii și cu atât mai puțin cei care se deplasau cu mașinile nu catadicseau să-i arunce flașnetarului măcar o privire. De asemenea, trecură câteva servitoare cu coșnițele, în drum spre piață. Una dintre ele, poate fiindcă era foarte tânără – dacă avea optsprezece ani –, se opri să-i ceară o planetă.

— Napoleon, o planetă pentru domnișoara!

Papagalul smulse cu ciocul o fițuică și îi dădu drumul peste celelalte.

— Așa îl cheamă? se miră fetișcana, fără să se grăbească să intre în posesia planetei.

— Așa!

— Napoleon n-a fost împărat?

— Ba da! Împăratul franțujilor.

— Și i-ai spus așa pasării! Nume de împărat. Trebuie că ești tare șugubăț.

— Nu prea sunt.

— Invalid?

— Da!

— Nu ești cumva din Regimentul 78 Infanterie?

— Nu!

— Dacă ai fi din 78, sigur că l-ai fi cunoscut pe fratele meu Ion. Ion Păsculete. A murit. L-a zdrobit o „boambă” pe front.

Și se îndepărtă.

— Domnișoară, planeta!

— Lasă că o mai vinzi o dată. Dacă ești invalid, vai de sufletul matale, bădie.

Se părea că în vila de peste drum nu se trezise încă nimeni din somn. Flașnetarul aștepta. Doar de aceea se afla acolo. Și, parcă pentru a nu tulbura somnul celor din casa aceea, nu învârtea manivela. Trecu așa aproape jumătate de oră. În cele din urmă, storurile fură ridicate de la una din ferestre, după ce în prealabil fuseseră date în lături draperiile grele de pluș. (Cu storuri și draperii camuflajul era perfect.) Un bărbat apăru în cadrul ferestrei. Privi o clipă la flașnetar, pe urmă dispăru. Fereastra rămase deschisă. Dinăuntru, vocea crainicului de la radio anunța programul zilei.

„Naiba să-l ia! Până voi muri, de fiecare dată când am să-l văd, am să simt aceeași emoție”, își spuse flașnetarul și, instinctiv, își deschise vestonul cazon, vârându-și mâna dedesubt, deasupra inimii. Inima își accelerase bătăile. Își aprinse o nouă țigară. Aștepta fără să-și piardă răbdarea. Era obișnuit. Ultimele luni însemnaseră pentru el o lungă așteptare, care avea să ia sfârșit, când oare? În ziua în care avea să știe totul despre Magdalena. Și, ca de obicei, simți o mare tristețe.

Scoase din buzunar un ceas, o „ceapă” de ceferist. Erau orele nouă dimineața. Peste maximum zece minute avea să iasă omul pe care îl văzuse apărând în cadrul ferestrei. Și, într-adevăr, chiar așa se întâmplă. Ofițerul părăsi casa. Purta un impermeabil elegant, cu însemnele de maior pe epoleți. Dar el știa că sub mantaua de ploaie, pe pieptul tunicii, erau prinse baretele diferitelor decorații pe care le obținuse. O uniformă nouă, din cea mai fină stofă, stofă adusă din Anglia încă dinainte de război, pentru care îl invidiau toți ceilalți ofițeri. Cizmele de lac erau de asemenea noi – de parcă abia în dimineața aceea le-ar fi încălțat pentru prima oară –, chipiul la fel, nou. De altfel, nu exista în armata română un ofițer care să aibă o garderobă atât de bogată ca a lui. Zece uniforme noi nouțe din cea mai fină stofă, zeci de perechi de cizme de lac, alte zeci de „biurgheri”, duzini de cămăși, pentru a nu pune la socoteală duzina de costume civile, paltoanele, pardesiurile și hainele de piele. Era considerat – și pe bună dreptate – ca cel mai elegant ofițer, și nu numai acum, când se afla din nou în București, ci și cu luni de zile mai înainte, acolo, pe front.

Atunci avusese cea mai voluminoasă ladă de campanie dintre toți ofițerii. Voluminoasă, ca să încapă în ea cele câteva uniforme pe care le luase cu el, cele câteva perechi de cizme, lenjeria de corp, la care trebuie adăugate cele două duzini de săpunuri franțuzești, sticluțele de colonie, pomada de păr, trusa de bărbierit, cea pentru manichiură, și multe alte fleacuri, inexistente în lăzile de campanie ale celorlalți ofițeri.

Flașnetarul strivi cu tocul bocancului scâlciat țigara pe care abia o aprinsese, se ridică de pe bordura trotuarului și porni în urmărirea maiorului, împingând flașneta ale cărei roți neunse scârțâiau. De obicei, pe maior venea să-l ia de acasă o mașină militară. De data asta o pornise pe jos. Nu era o zi deosebit de frumoasă, ca flașnetarul să presupună că maiorul Filipoiu, simțind nevoia să ia puțin aer, renunțase la Horch-ul cu care se deplasa la Comandament. Era o dimineață mohorâtă, umedă și, în ciuda faptului că fila din calendar indica una din ultimele zile ale lunii martie, primăvara abia dacă se presimțea. Flașnetarul știa că maiorul nu pornise de acasă pe jos ca să se aerisească – și o știa, pentru că nu se întâmpla pentru prima dată –, ci o făcuse cu un anume scop.

Maiorul nu se grăbea. Ai fi putut crede că realmente o pornise pe jos doar ca să-și primenească plămânii cu un pic de aer curat. Masiv – ceea ce nu însemna că era gras –, înalt, călca apăsat, și de la distanță i se auzeau zornăind pintenii. Deși nu se putea spune că era un bărbat frumos, chipul său atrăgea atenția oricui, iar femeilor plăcea. Plăceau, în primul rând, ochii bruni, vag întunecați, pe de o parte, din cauza sprâncenelor groase, stufoase, pe de alta, și, mai ales, din cauza genelor lungi, ca de fată. Fruntea înaltă, ceva mai albă din cauza cozorocului chipiului, dădea chipului o oarecare prestanță. Fără mustață, maiorul Filipoiu ar fi arătat mai tânăr, și un observator, chiar superficial, s-ar fi întrebat de ce ofițerul nu-și dădea seama că, renunțând la acea podoabă, oricum anacronică, ar fi arătat mult mai bine.

Avea un mers elastic, aproape felin și, în ciuda faptului că nu se grăbea, totuși, pe nesimțite, distanța dintre el și flașnetar se mărise. Ca să nu-l piardă din ochi, acesta din urmă grăbi pasul. De altfel, chiar dacă așa s-ar fi întâmplat, prea mult nu s-ar fi necăjit, fiindcă aproape avea certitudinea a ceea ce urma să se întâmple când maiorul va ajunge la capătul străzii, pe care abia începuse să pășească. Și, într-adevăr, nu se înșelă. Cinci minute mai târziu, când maiorul ajunse acolo, un Mercedes, care așteptase puțin mai departe, se opri la bordura trotuarului, cineva dinăuntru deschise portiera și Filipoiu se strecură înăuntru.

Era a treia zi consecutiv când scena aceasta se repeta. Flașnetarul își continuă drumul în direcția în care dispăruse Mercedesul, împingând flașneta hodorogită. Pe buze, pentru o clipă, îi apăruse o umbră de zâmbet, poate de satisfacție, poate ironic și, imediat după aceea, începu să învârtească manivela. Dar, pentru că fusese un gest reflex, conteni după primele acorduri ale valsului. O patrulă militară a comenduirii trecu pe unul din trotuare. Comandantul patrulei, descoperind cele trei însemne de rănit de pe mânecă, îl privi compătimitor, iar ceilalți doi ostași care veneau în urmă – cu toții mergeau în monom – comentară ceva ce însă nu ajunse până la urechile lui. De altfel flașnetarul era obișnuit cu asemenea priviri compătimitoare, iar în ceea ce privește comentariul, auzise atâtea, încât nu-i mai produceau niciun fel de satisfacție. Da, de satisfacție, deoarece, la început, cu cât oamenii de pe stradă își exprimau compasiunea în termeni mai categorici, cu atât satisfacția lui fusese mai mare. Dintr-un motiv pe care îl cunoștea numai el, avea tot interesul să treacă drept ceea ce voia el însuși să pară.

După ce străbătu mai multe străzi, și nu la întâmplare, ci urmărind un anume itinerar, cel mai scurt, ajunse într-un alt cartier tot numai cu vile, la fel de somptuoase, de tăcute și aparent misterioase ca aceea în care locuia maiorul Filipoiu. Se afla acolo un mic scuar cu trei bănci, toate trei goale. De altfel, vremea fiind umedă și relativ rece, sigur că nici mai târziu ele nu aveau să ispitească pe careva, exceptând doar cazul în care norii s-ar fi împrăștiat și ar fi apărut soarele, ceea ce era puțin probabil. Se așeză pe una din bănci și începu să învârtească manivela. Valsul din „Văduva veselă” răzbi prin ferestrele camuflate în încăperile vilelor din jurul scuarului, ba chiar și mai departe, dar, nici după un sfert de oră, nu se arătă măcar un singur amator sau amatoare de „planete”. Nici nu era de mirare, la ora aceea copiii, câți or fi existat pe străzile acelea, se aflau la școală.

Flașnetarul privea cu coada ochiului o anume vilă, aflată în stângă sa, acolo de unde începea o altă stradă, care purta denumirea de „Aleea Pajura”. În vila aceea se afla acum maiorul Filipoiu. Certitudinea i-o dădea numărul pe care îl avea Mercedesul ce staționa în curtea vilei, în fața peronului.

Vila era una dintre cele mai frumoase și, admirând-o, flașnetarul se întreba cum de nu se plictisea Obersturmbannführerul[1] Helmut Dernbach singur într-o casă care număra pe puțin opt încăperi. Fiindcă secretara lui, care avea gradul de Untersturmführer^[2], și care se numea Barbara Bünger, locuia în altă parte. O ducea și o aducea de acasă același Mercedes pe care, câteodată, îl conducea chiar Herr Doktor Helmut.

Ar fi fost nedrept dacă cineva ar fi gândit despre Helmut Dernbach că nu era mândru de gradul de Obersturmbannführerul, el care, în tinerețe, după ce se înscrisese în S.A.[3] (Sturmabteilung), începuse prin a obține gradul modest de Obertruppenführer^[4]. Ambiționa să ajungă Standartenführer[5] și – de ce nu? – chiar Gruppenführer^[6]. Totuși o plăcere reală simțea de fiecare dată când cineva se adresa, chiar în cadrul serviciului, cu „Herr Doktor“. Fiindcă Helmut Dernbach era doctor în filosofie, diplomă obținută la Universitatea din Göttingen. Poate de aceea – mai exact, în primul rând din acest motiv – îi plăcea să umble în civil, deși, din punct de vedere al înfățișării, uniforma de Obersturmbannführer SS îl prindea mai bine. Era un bărbat înalt, zvelt, ochii de culoare cenușie, fruntea bombată, înaltă, de veritabil „Herr Doktor“, un pliu disprețuitor în colțul gurii, care însă trecea aproape neobservat, datorită vocii totdeauna ipocrit amabilă, prietenoasă, cu care izbutea să înșele pe toată lumea în legătură cu adevăratele lui intenții sau cu adevăratele lui simpatii și antipatii. La aceasta trebuie adăugate inteligența, mult deasupra mediei comune, și experiența dobândită în anii de când lucra la S.D. – Sicherheitsdienst des Reichsführers SS^[7], experiență dovedită în diferite însărcinări îndeplinite în mod strălucit, motiv pentru care fusese remarcat de către Schellenberg, protejatul lui Himmler și rivalul superiorului său Kaltenbrunner.

Toate aceste amănunte din biografia lui Herr Doktor Helmut Dernbach flașnetarul le aflase dintr-o anumită sursă. Din aceeași sursă mai aflase că „Herr Doktor“, care se afla în țară abia de două săptămâni, era un fel de reprezentant al lui Schellenberg, venit cu o anume misiune. Deocamdată motivul părea destul de nebulos, și nu numai pentru flașnetar, ci, în egală măsură, atât pentru cei din Gestapo, cât și pentru reprezentanții Wehrmachtului din România.

Flașnetarul obosise să tot învârtească manivela mașinăriei cântătoare. Dar mai mult îl obosiseră cele două valsuri, care, prin repetarea lor de zeci și zeci de ori pe zi, îl aduseseră în pragul neurasteniei. Mai înainte, crezuse că numai oamenii puteau fi urâți cu atâta înverșunare. Dar, mai ales, în ultimele două săptămâni, se convinsese că puteau fi urâte cu înverșunare chiar niște prea frumoase valsuri, într-un fel nemuritoare, cel puțin pentru cei care îndrăgeau opereta – și probabil că vor mai continua să existe și de acum încolo asemenea oameni.

În scuar și pe străzile din imediata apropiere, se așternu din nou liniștea, acea liniște specifică, și plictisitoare, cartierelor aristocratice bucureștene. Flașnetarul se așeză mai comod pe bancă, picior peste picior, își aprinse o țigară, de data asta o „Regală”, și începu să fumeze. Își vârâse mâinile adânc în buzunare și fuma fără să scoată țigara din gură. O ținea între buze, mai înspre colțul stâng, trăgea adânc din ea, și slobozea fumul în formă de colăcei perfecți. Fuma, privind ferestrele vilei, și se tot întreba care putea fi subiectul convorbirii dintre Helmut Dernbach și maiorul Adrian Filipoiu. Întrevederile dintre maior și trimisul special – oare realmente era un trimis special? – al lui Schellenberg puteau fi considerate conspirative. Se întâlneau de fiecare dată în cursul dimineții, și numai în vila lui Helmut Dernbach. Mercedesul nu venea să-l ia pe maior de acasă, iar după întrevedere, când părăsea vila, pleca pe jos și ajungea la sediul unde lucra fie cu un taxi, fie cu tramvaiul. Toate acestea constituiau dovezi că întâlnirile lor aveau un caracter conspirativ. Totuși „conspirativitatea” era doar relativă. Fiindcă măsurile de precauție luate erau atât de naive, încât ar fi făcut să zâmbească până și pe cel „mai sărac cu duhul“ dintre agenții Siguranței. Ce putea să însemne aceasta?

Pe de o parte, că maiorul nu se temea de consecințe în cazul în care s-ar fi aflat de legăturile lui cu reprezentantul lui Schellenberg, iar pe de alta că, la rândul său, Helmut Dernbach nu se sinchisea deloc dacă cei de la Gestapo, supraveghind activitatea pe care o desfășura în România, ar fi aflat că se întâlnea în vila sa cu un ofițer român detașat la un comandament ce se ocupa cu aprovizionarea armatei. În privința aceasta flașnetarul – Mihai Băleanu după numele înscris în buletinul de populație și în actul de „lăsare la vatră“ – nu avea nicio îndoială. Ceea ce îl nedumerea și dorea să afle era natura conversațiilor conspirative dintre cei doi. Dar deocamdată lucrul acesta era imposibil. Deocamdată. Privi spre vilă. Nicio mișcare.

„Dar dacă, până să ajung eu aici, întrevederea a și avut loc?”

Totuși, până în ziua aceea, nu se întâmplase ca întrevederea să dureze mai puțin de o oră și jumătate. Deci, după toate probabilitățile, maiorul Filipoiu se mai afla încă în vila lui Helmut Dernbach. Și parcă dinadins, ca să nu mai aibă niciun pic de îndoială, storurile uneia dintre cele trei ferestre dinspre stradă fură ridicate, pentru ca imediat după aceea în cadrul ei să-i vadă, umăr lângă umăr, pe maior și pe Helmut Dernbach. Priviră strada, doar câteva, clipe, pe urmă dispărură. Și în clipa în care flașnetarul dădu cu ochii de maior, din nou simți acea teamă absurdă, irațională, care se cuibărise în el cu ani în urmă, pe vremea când era un copil.

Intern într-un orfelinat pentru „copiii celor căzuți în război”, într-un orfelinat care, inițial, fusese o școală de surdo-muți, din orașul Focșani. Focșani! Din ziua în care părăsise orfelinatul nu-i mai călcase piciorul prin acel oraș. Nu-și amintea nimic din acel oraș, nimic – nimic, exceptând doar firma unui cinematograf de pe ulița principală: cinematograful „Unirea”. Atât. Normal ar fi fost să-și amintească și altceva: străzi, case, eventual vreo statuie – dacă exista –, vitrina vreunui magazin. Nimic! E drept, în oraș nu erau niciodată învoiți. Totuși, o dată pe an, în ziua de zece mai, erau scoși să defileze și ei: în uniforme negre, cu bumbi de alamă, pe care, în ajun, trebuiseră să-i frece cu „Amor”, ca să lucească precum soarele. Uniforme cu epoleți, evident fără galoane, și chipiuri confecționate din același postav negru, asemănătoare, ca formă, cu cele ale soldaților din „Legiunea Străină”. Defilau în coloană de câte patru, în frunte cu gorniștii, selecționați tot dintre elevi. Când treceau pe străzile ticsite, lumea îi privea cu milă și exclama cu compătimire: „Ăștia-s de la orfelinat. Orfani de război! Săracii!” După ce defilau și se întorceau la orfelinat, li se luau uniformele, care erau păstrate în magazie, la naftalină, până în anul următor, obligați fiind să îmbrace din nou zdrențele pe care le purtau în mod obișnuit. Clădirea, în formă de potcoavă, cu coridoare lungi, întunecoase, cu dormitoare imense și friguroase, cu paturi cazone, în care iarna – fiindcă rația de lemne era atât de mică, încât nu izbutea măcar să încălzească cele două sobe uriașe – dormeau îmbrăcați; cu sala de mese lungă de douăzeci de metri, al cărei tavan și ai cărei pereți erau plini de mucegai, de parcă i-ar fi ros lepra, sală de mese în care, atunci când se deschideau ușile și năvăleau ca niște vandali, îi aștepta, în farfurii de tablă cositorite, un prânz sau o cină mizerabile, nu să-i sature, ci doar să le amăgească pentru o oră-două foamea lor de lupi tineri; cu sălile de clase care duhneau totdeauna a sulf și a alte mirosuri, fiindcă hainele de pe ei erau murdare, fiindcă ei înșiși erau murdari, de vreme ce nu se îmbăiau decât o dată pe lună, și numai dacă instalația băii funcționa, de cele mai multe ori fiind defectă; cu infirmeria compusă din două săli, una pentru râioși, alta pentru cei suferinzi de alte boli, fiecare din ele având câte zece paturi, în care dormeau câte doi copii bolnavi. Și iată-i pe ei, orfanii. Niște țânci în zdrențe, murdari, flămânzi, tunși cu mașina nr. 0, cu pecingini pe cap și pe față, cu bube dulci pe la gură, cu puroi în urechi – mulți aveau otită –, cu ochii urduroși din cauza conjunctivitei, scărpinându-se mai tot timpul din cauza râiei. Orfelinatul nu avea medic, ci doar un felcer care nu se pricepea să-i vindece, dar care, chiar dacă s-ar fi priceput, nu ar fi avut cu ce, întrucât în dulapul cu medicamente nu existau decât sare amară, chinină și un bidon cu „Scabiol”, medicamentul cu cea mai mare căutare, întrucât râia, din cauza murdăriei, devenise endemică în orfelinat. Și, iată, se vedea și pe sine: un băiețel firav, mai tot timpul gutunărit, cu pecingini pe cap și pe față, zdrențăros ca toți ceilalți și, la fel ca toți ceilalți, atât ziua cât și noaptea, în timpul somnului, lihnit de foame, dar, spre deosebire de cei mai mulți dintre ei, cu multă aplecare spre învățătură. Iată și imaginea doamnei Grăjdeanu, învățătoarea lui, asemenea unei icoane a Maicii Domnului. „Ulea Mihai, ia spune matale în ce an s-a urcat pe tron Ștefan cel Mare” Și el răspundea. Răspundea de fiecare dată când nimeni din clasă nu știa să răspundă. De aceea doamna ținea la el. Și, de când a început să țină la el, nu-i mai spunea decât: Mihăiță. „Mihăiță, spune matale poezia La Oglindă de George Coșbuc”. Doamna Grăjdeanu, singura figură luminoasă. Încolo… Domnul Giuseppe, profesorul de muzică, despre care se șoptea că, până a nu ajunge profesor, fusese frizer. Era un sadic. Îi punea să facă degetele „puică“ și-i bătea cu varga peste ele. Ca să li se „dezlege” coardele vocale, îi silea să deschidă și să închidă, gura într-un anumit fel, de zeci și zeci de ori, până când li se înțepeneau încheieturile maxilarelor, de nu mai erau apoi în stare să și le descleșteze. Îl vedea parcă, aievea: spân și cocoșat, cu un neg mare și negru pe nara stângă, cu un ochi de sticlă, cu urechea stângă mai pleoștită decât cea dreaptă, cu umărul stâng mult mai lăsat decât celălalt. Nici măcar fruntea nu era uniform teșită: ceva mai mult tot în partea stângă. Domnul Giuseppe nu totdeauna îi bătea peste degetele făcute „puică”. De cele mai multe ori îi pedepsea în alt fel. Dacă un băiat îl nemulțumea cu ceva, se apropia de cel vinovat, îi prindea nasul cu două degete și începea să strângă, să strângă până când acesta, de durere, se pornea să plângă, să zbiere. După ce se îndura să-l lase în pace, în nouăzeci și nouă la sută dintre cazuri, pe supliciat îl podidea sângele pe nas. Era cea mai dureroasă tortură, și nu exista unul care să nu fi preferat fie bătaia peste degetele făcute „puică”, fie statul în genunchi pe coji de nucă, fie sutele de mătănii în fața icoanei, pedeapsa predilectă a domnișoarei Melania, pedagoga isterică și, în mare măsură, dementă. Domnișoara Melania nu mai era tânără. Trecută de patruzeci de ani, umbla totdeauna îmbrăcată într-o rochie neagră, încheiată până la gât, precum o sutană de călugăriță, la încheietura mâinii stingi avea încolăcit un șirag de mătănii, iar în mâna dreaptă, totdeauna, dar absolut totdeauna, o vărguță de metal, cu care bătea copiii la palmă. Peste „sutană“ purta un șorț tot de culoare neagră, cu un buzunar pe toată lățimea lui, burdușit cu coji de nucă. Dacă un băiat o nemulțumea cu ceva, imediat scotea din buzunar un pumn de coji de nucă, le presăra pe podea și îl punea pe cel vinovat să stea în genunchi pe ele. Asta se putea întâmpla în dormitor, în clasă, pe mozaicul coridoarelor, ba chiar și la closet. Da, chiar la closet, unde nu rareori puteai să vezi băieți stând în genunchi pe coji de nucă, într-o băltoacă de urină. Sadică mai era domnișoara Melania!

Pe domnișoara Melania o întrecea în sadism domnul Boerebista Filipoiu, directorul orfelinatului. El nu avea asupra sa o vărguță de metal, ca domnișoara Melania, ci o nuia de alun. Ca să se abată asupra ta nuiaua de alun a domnului director nu trebuia neapărat să te fi făcut vinovat de ceva. Era suficient să te afli în imediata lui apropiere, ca să te plesnească unde nimerea: peste față, în cap, pe spinare, peste șale. De fiecare dată când izbutea să pună mâna pe vreunul și să înceapă a-l ciomăgi, demnul director zâmbea. Și, cu cât biata victimă țipa și se văicărea mai tare, cu atât zâmbea dumnealui mai satisfăcut.

Adrian, unicul fiu al directorului, care, fizicește, semăna întru totul cu maică-sa, moștenise ceva și de la tatăl său: zâmbetul. Îl văzu așa cum arătase cu șaisprezece ani în urmă. Ei, orfanii, umblau îmbrăcați în zdrențe, erau flămânzi ca niște câini vagabonzi, aveau ochii urduroși din cauza conjunctivitei, bube dulci pe la buze și pecingini pe capetele chiluge și pe față. El, Adrian, umbla îmbrăcat în haine de catifea vișinie sau în costume de marinar, cu gulere late și dreptunghiulare până mai jos de omoplați, purtând pe cap berete, pe ale căror panglici lungi, care-i fluturau până aproape de șale, erau imprimate, cu litere aurii, cuvintele „Bricul Mircea”.

Adrian avea multe costume, care mai de care mai frumos, dar Mihai Ulea[8] – Mihăiță, cum îi spunea doamna Grăjdeanu – nu-l invidia decât pentru cele de marinar. Și, în definitiv, nici nu era de mirare, de vreme ce se născuse pe malul Dunării, la Brăila, și de vreme ce, încă de pe când era doar de o șchioapă, fusese convins că nu exista pe lume o meserie mai frumoasă decât aceea de marinar.

Directorul locuia într-un pavilion separat, înconjurat de un gard din fier și cărămidă. În perimetrul împrejmuit de acel gard, în afară de clădirea propriu-zisă, se mai aflau o grădină și o curte, în care Adrian avea loc berechet să zburde în voie. Numai că, neavând frați, se plictisea să se joace de unul singur, cu toate că nu exista jucărie pe care tată-său să nu i-o cumpere. Adrian era un copil râzgâiat, toate dorințele îi erau îndeplinite, cu excepția uneia singure: i se interzisese în mod categoric să aibă de-a face cu „orfanii”. Pentru părinții lui, orfanii erau râioșii, păduchioșii, pușlamalele și hoții care dijmuiau grădinile de zarzavat din imediata apropiere a orfelinatului. Că cei care cutezau, riscând să fie împușcați cu sare de către grădinarii bulgari, o făceau numai ca să-și astâmpere foamea, acesta era un amănunt pe care domnul director îl ignora cu desăvârșire. Totuși, în ciuda interdicției categorice, Adrian se încumeta să părăsească domeniul ca să se ducă să privească, doar să privească, la joaca orfanilor. Se apropia până la o anumită distanță și privea, privea. I se citea în ochi cât de mult ar fi dorit să ia parte și el la joacă, dar dacă se menținea în rezervă aceasta nu se datora, exclusiv, interdicției cât, mai ales, disprețului său: cum, el, băiatul directorului, să ia parte la joaca unor „păduchioși”? Asta nu-l împiedica însă să i se cășuneze pe careva și să-l ia la bătaie. De obicei pe unul mai slab decât el.

Și într-o zi… Jucau „cal de rege, cal de prinț”. El, Mihăiță, a aruncat piatra și chiar din prima lovitură a dărâmat cărămida care reprezenta ținta. Din întâmplare însă, piatra s-a rostogolit până la picioarele lui Adrian care privea, dar fără să-l lovească. Atunci acesta, furios, se repezi și îl pocni în plină față cu pumnul.

— Ce dai, mă, ce ți-am făcut? protestă Mihăiță.

— Fiindcă așa am poftă! ripostă Adrian, trăgându-i încă un pumn, și cu atâta putere, încât îl podidi sângele pe nas.

— Nu da, mă, nu da! Dacă n-ai fi băiatul directorului ți-aș arăta eu.

Și atunci se întâmplă ceva la care nimeni nu se așteptase. Fără ca vreunul dintre băieții care făcuseră roată în jurul lor să prindă de veste, se treziră lângă ei cu directorul, cu „Căpcăunul” cum îl porecliseră.

— Dar tu de ce nu dai în el, mă? se răsti Căpcăunul la Mihăiță.

— Cum să dau în fiul dumneavoastră, domnule director? Nu se poate.

— Dă, mă, și tu în el. Îți permit să dai în el, ca să se învețe minte, și altă dată să nu se mai amestece în joaca unor golani ca voi. Dă, mă, dă și tu!

Și atunci, de frică, Mihăiță se repezi asupra lui Adrian și îl trânti la pământ. Luat prin surprindere, Adrian nu schiță niciun gest de apărare. Abia după ce încasă doi pumni în plină figură, reacționă. Își răsuci trupul, încercând să-și ferească fața de lovituri. Dar, spre ghinionul lui – dar mai mult al lui Mihăiță –, un ciob de sticlă – de sifon – pe jumătate înfipt în pământ, aproape că-i despică buza superioară.

Directorul, în clipa în care văzu curgând sânge, urlă cu vocea lui de Căpcăun:

— Lasă-l, mă ticălosule! Lasă-l că-l omori!

Și repezi asupra lui nuiaua de alun, lovindu-l unde nimerea. Îl lovi cu atâta furie, încât Mihăiță își pierdu cunoștința. Își reveni la infirmerie. O săptămână a zăcut până s-a mai înzdrăvenit. Numai puțin lipsise ca să-l omoare directorul în bătăi. Dar, în zilele ce urmară, de multe ori avea să-și spună că ar fi fost mai bine dacă murea de pe urma loviturilor „Căpcăunului” fiindcă abia după aceea au început persecuțiile din partea lui Adrian. Fiind laș, Adrian nu îndrăznea să-l înfrunte direct, îl ura, voia să se răzbune, dar răzbunarea lui era răzbunarea lașului. Îl pândea ascuns în vreun ungher al coridorului întunecos, îl lăsa să treacă și, brusc, se repezea pe la spate, îl lovea, și apoi fugea. Sau, ascuns după trunchiul vreunui copac, ori în bălăriile înalte din curte, zvârlea cu pietre după el. În vreo câteva rânduri se alesese cu capul spart și trebuise să se ducă la infirmerie ca să-l panseze felcerul.

— Cu cine te-ai bătut, Ulea Mihai? îl întreba de fiecare dată domnișoara Melania.

Dar el tăcea. Nu-i putea spune adevărul, de teamă că tot pe el îl va pedepsi, și nu ea, ci directorul, fiindcă, fără îndoială, domnișoara Melania s-ar fi dus imediat să-i dea raportul. Prefera să suporte pedeapsa domnișoarei Melania, care ori îi suprima prânzul, ori îl punea să stea în genunchi pe coji de nucă, ori îl trimitea la Capelă –Orfelinatul avea una – să facă o sută de mătănii și să spună cu glas tare: „Sunt, Doamne, un păcătos! Doamne Dumnezeule, pedepsește-mă de îndată!”

Pe nesimțite i se cuibări în suflet frica. Frica de persecuțiile lașe ale lui Adrian. Se simțea ca un animal hăituit, incapabil să se apere. Era permanent la pândă, pentru că niciodată nu știa, nici dincotro îl va ataca Adrian, și nici în ce fel. Dar, oricât de atent era, numai rareori se întâmpla să pareze la timp lovitura. Perfid, Adrian îl ataca atunci când se aștepta mai puțin, dovedind multă fantezie în alegerea mijloacelor. Odată, îi vârî în fața de pernă un șobolan mort. Altă dată, noaptea, îi tăie cu foarfeca pantalonii, care și așa erau numai zdrențe. Într-o altă împrejurare îi vârî în bocanci excremente.

Un an întreg trăi cu teama de „represaliile” lui Adrian. Teamă? Nu! Mai curând groază. Nu de puține ori, cuprins de disperare, fu ispitit să se spânzure. Mai ales după întâmplarea cu șarpele. Lui Mihăiță de nimic nu-i era teamă mai mare ca de șerpi. În curtea imensă a orfelinatului existau o mulțime. Șerpi de casă, inofensivi. Totuși, dacă se întâmpla să vadă unul, se îngălbenea la față, începea să tremure și o rupea la fugă… Și într-o zi… Era înspre amurg. Sunase pentru cină. Cina la orfelinat? Un boț de mămăligă și, în farfuria cositorită, câteva prune uscate, fierte în apă. Mihăiță a părăsit clasa ultimul. Citise o carte cu povești. Când și-a amintit că sunase de cină, ceilalți terminaseră aproape. Pe coridor nu ardea decât un singur bec, cu lumina puțină. Cu gândul la cele ce citise, uitase de Adrian. Și iată, în clipa în care coti înspre sala de mese, Adrian, care îl pândea ascuns după un dulap, îi sări în spate, îl trânti la pământ și îi strecură sub cămașă un șarpe viu. Mihăiță, când îl văzu, dar mai ales când îl simți, umed și rece pe piept, leșină. L-au găsit ceilalți, după cină. L-au dus la infirmerie. A zăcut două săptămâni. N-a povestit nimănui ce i se întâmplase și ceilalți băieți, fiindcă aveau nevoie de o explicație, și-au dat cu presupusul că Ulea e bolnav de „ducă-se pe pustii”.

Curând după aceea a venit vacanța mare. A plecat acasă, la Brăila. Toamna, când a revenit la orfelinat, de teama răzbunării lui Adrian mai degrabă ar fi preferat să fie dus la spânzurătoare. Dar, spre norocul lui, Adrian nu mai era acolo. Reușise la liceul militar de la Mânăstirea Dealului. L-a revăzut abia în vacanța de Crăciun. În vacanța de Crăciun doar câțiva „orfani” plecau acasă. Cei mai mulți rămâneau la orfelinat. Printre ei și Mihăiță.

Când l-au văzut pe Adrian, au rămas cu gurile căscate,în așa măsură i-a impresionat uniforma lui de elev al liceului militar, cu pantaloni cu lampas și chipiu cu egretă.

Și poate pentru că întâmplarea cu șarpele îi potolise setea de răzbunare, sau poate pentru că acum socotea că este sub demnitatea lui de elev al liceului militar să se răzbune pe un nenorocit de orfan, pe tot timpul vacanței îl lăsă în pace.

Totuși, încăierarea dintre el și Ulea, chiar dacă ar fi vrut s-o uite, i-o amintea de fiecare dată când se uita în oglindă cicatricea de pe buza superioară, care nu avea să mai dispară niciodată. (După mulți ani, când îl reîntâlnise, și când îl recunoscuse abia după ce descoperise cicatricea, caporalul t.r. Ulea Mihai avea să constate că maiorul Adrian Filipoiu, șeful Biroului 2 al Diviziei Putna, ca s-o camufleze, își lăsase mustață, cu toate că mustața îl făcea să arate cu câțiva ani mai în vârstă.)

Papagalul părea agitat. Flașnetarul nu observă chiar de la început, atent la ceea ce se întâmpla la vila pe care o ținea sub observație. Șoferul, un Unteroffizier în uniformă nou-nouță, ieși din casă, urcă la volan și așteptă.

„Uite-te! se miră flașnetarul. Îl conduce cu mașina. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Sau te pomenești că pleacă împreună în altă parte. În acest caz, înseamnă că am pierdut timpul de pomană”, își zise el cu amărăciune.

În clipa următoare, ușa de la intrarea principală a vilei se deschise și în prag apărură amândoi: Helmut Dernbach și maiorul Adrian Filipoiu. „Herr Doktor” îl conduse până la poartă. Își strânseră mâinile. Maiorul plecă pe jos. Helmut Dernbach se urcă în Mercedes. Mașina o porni în direcția opusă aceleia înspre care se îndrepta maiorul.

Flașnetarul, după ce nu-i mai văzu, scoase din buzunar o bucățică de hârtie pătrată, de culoare albastră, scrise pe ea ceva cu creionul, o împături și o vârî într-o despărțitură a sertărașului unde se aflau „planetele” de aceeași culoare.

— Acum, Napoleon, putem să ne vedem și noi de treabă, se adresă papagalului, care chirăi, parcă pentru a-i da de înțeles că era întru totul de acord.

După aceea, părăsind scuarul, flașnetarul o porni în direcția în care dispăruse maiorul. Evident, nu cu intenția de a-l urmări, fiindcă știa că, de vreme ce totul se desfășurase „după tipic”, maiorul, cu autobuzul, cu tramvaiul sau, eventual, dacă avusese șansă, cu unul din taxiurile nerechiziționate, se îndrepta acum spre Marele Stat Major.

Și, într-adevăr, nu se înșela. Așa cum presupusese, maiorul avu norocul să găsească un taxi. După ce trecu pe la șeful său pentru a-l saluta și a-i plasa o explicație plauzibilă care să justifice întârzierea, intră la el în birou. Se plimbă, cu mâinile la spate, de la fereastră la ușă, și de la ușă la fereastră timp de zece minute, pe urmă, așezându-se în fotoliu, oftă și murmură:

„Să vedem dacă îmi va ieși pasiența…”

Îngrijorarea i se mai citi în ochi încă vreo câteva clipe, pe urmă, liniștindu-se brusc, deschise un dosar pe care începu să-l răsfoiască.