Matraguna contra monseniorului – volumul 1si 2

Matraguna contra monseniorului de Theodor Constantin volumul 1

O PLIMBARE CU EPILOG VIOLENT

Zilele treceau, și Lawitz tot nu dădea vreun semn de viață. Lawitz! Ceea ce știam despre el provenea din sursa Ciubotaru. Era puțin, foarte puțin. De aceea m-am întrebat dacă nu cumva puteam afla ceva mai mult de la vărul său, prin intermediul căruia îl cunoscuse pe Lawitz. Acesta a fost motivul ce m-a determinat să-l caut la hotelul „Pajura de aur”.

Vărul căpitanului Ciubotaru, pe nume Tănăsache Drugan, era un bărbat la patruzeci și cinci de ani, de statură potrivită, îngrijit îmbrăcat, vara și iarna în haine negre, ca cioclii. Cum am dat cu ochii de el, am știut că lucrează de mulți ani în meserie. Se spune că soții, după o lungă conviețuire, încep să semene. Nu știu dacă asta este adevărat. N-am însă nici o îndoială că cei care lucrează mai mulți ani în administrația hotelurilor dobîndesc anumite trăsături fizice și morale care îi fac să se asemene între ei, indiferent dacă unii lucrează la hoteluri de categoria întîi, iar alții la acele de categoria a doua sau a treia. Aceste caracteristici îi deosebesc în așa măsură de ceilalți oameni, încît dacă cineva a avut de-a face cu ei măcar o singură dată, îi recunoaște fără nici un fel de dificultate chiar dacă nu sînt în exercițiul funcțiunii.

Cînd am intrat în încăperea deasupra intrării căreia se afla o firmă emailată, pe care scria „Administrația”, Tănăsache Drugan mă învălui într-o privire pătrunzătoare, de un anumit fel, specifică celor din branșa lui. O privire în aparență politicoasă și aproape slugarnică, în realitate arogantă și blazată, o privire expertă, capabilă să te categorisească într-una din ierarhiile în care, în mod obligatoriu, orice pasager, de cum pășește pragul unui hotel, este sigur încadrat. (Comportamentul ulterior al funcționarului de hotel depinde de categoria care ți-a acordat-o în clipa cînd ai solicitat o cameră.)

Nu știu ce părere apucase să-și facă despre mine Tănăsache, de fapt mă îndoiesc serios că a avut timp, fiindcă, vîrîndu-i sub nas legitimația, fără a-i mai da răgaz să se reculeagă, l-am întrebat:

— Numele Lawitz vă spune ceva?

— Vă referiți la domnul Otto Lawitz, reprezentantul fabricii de ascensoare și frigidere din R.F.G.?

— La el! Ați putea să-mi spuneți dacă în prezent se află printre pasagerii hotelului?

— Domnul Lawitz nu locuiește în hotelul nostru.

Răspunsul veni prompt, categoric. Aș putea spune, nefiresc de prompt și de categoric. De, ce? Pentru motivul că „Pajura de aur” era unul din marile hoteluri frecventat în toate sezoanele aproape în exclusivitate de străini. Aceasta fiind situația, oricît de extraordinară memorie ar fi avut, Tănăsache n-ar fi trebuit să răspundă întrebărilor pe care i le pusesem decît după ce ar fi consultat registrul. Faptul că ținuse minte că hotelul găzduise cîndva pe un domn Lawitz, faptul că nu uitase numele mic al acestuia și, mai ales, că acesta sosise în țară ca reprezentant al unei firme de ascensoare și frigidere din Germania dovedea că pentru el Lawitz nu era doar unul dintre nenumărații turiști sau oameni de afaceri ce ne vizitează țara, ci un personaj care, pe o cale sau alta, izbutise să se impună atenției lui profesionale.

— Nu? am afectat îndoială.

— De fiecare dată cînd vine în România, domnul Otto Lawitz trage la hotelul nostru.

— Și s-a întîmplat de multe ori să-l găzduiți? am întrebat fără să am aerul că răspunsul m-ar interesa foarte mult.

— Dacă îmi aduc bine aminte, în ultimii doi ani l-am găzduit de vreo cinci ori.

— Înseamnă că-i place mult țara noastră! am făcut pe prostul, fiindcă aveam tot interesul ca Tănăsache să creadă despre mine că inteligența era o însușire cu care natura fusese cam zgîrcită cu mine atunci cînd mă înzestrase.

— Afaceri! îmi replică el laconic. (Laconismul fiind forma prin care voia să mă facă să înțeleg că discuția cu mine nu-i făcea nici un fel de plăcere.)

— Anul acesta de cîte ori a fost clientul dumnea-voastră?

— De două ori. Memoria lui Tănăsache funcționa perfect. Dacă în locul meu ar fi fost Bogdan, sigur că l-ar fi lăudat: „Ai o memorie dată naibii, domnule Tănăsache!”

— Dar mai înainte? În 1967, de pildă, n-a fost în țară?

— Nu știu. Dacă vă interesează, îngăduiți-mi să consult registrul.

— Eventual mai tîrziu. Deocamdată vă rog să-mi spuneți dacă sînt mulți străini care, cînd vin de mai multe ori în România pentru afaceri sau ca turiști, trag din obișnuință la hotelul dumneavoastră?

— Mulți nu! Sînt însă cîțiva.

— De pildă? Dați-mi un nume!

Tănăsache se gîndi, forțîndu-și memoria.

— Momentan nu-mi pot aminti.

Venisem pregătit. I-am spus un nume care – știam sigur – figura de trei ori în registrul lor.

— Nadelmann! Numele ăsta vă spune ceva?

— Se perindă atîția prin hotelul nostru... Dacă îmi dați răgaz să caut în registru, am să vă pot spune cît timp a locuit la noi.

— Chiar vă rog! Nu sînt grăbit.

— Ați spus Nadelmann?

— Exact!

Scriptele hotelului erau bine puse la punct. Trase un sertăraș care conținea fișe. În fișele acelea erau trecute, alfabetic, pe ani și pe țări, numele pasagerilor.

— Mda! într-adevăr, un domn Nadelmann Kuno a locuit în două rînduri la noi. Anul trecut. O dată în luna iulie și o dată în septembrie.

Tănăsache mă învălui din nou într-o privire profesională, una din cele mai pătrunzătoare priviri profesionale, dar, se pare, fără rezultat. Era descumpănit. Acum nu mai știa cine, în definitiv, mă interesa? Lawitz sau Nadelmann? Nu aveam nici un interes să-l risipesc nedumerirea. Așa că, pentru a nu-i da timp să se dumerească, am continuat să-l ademenesc pe o pistă eronată:

— Ce-ați putea să-mi spuneți despre Nadelmann?

— Despre Nadelmann?

Sigur că ar fi fost la fel de surprins dacă i-aș fi cerut să-mi spună ce știe despre Tutankhamon sau despre Dalai Lama.

— Da, despre Nadelmann!

Se uită la mine aproape indignat. Ochii lui păreau a-mi spune: „Cum naiba vă dă prin minte că aș putea să vă furnizez informații despre Nadelmann?” Clipi apoi mărunt din ochi, pe urmă, oftînd, ridică din umeri:

— Nimic! Nu-mi amintesc nici măcar cum arată la față.

Mi-a plăcut să aud un asemenea răspuns.

— Dar despre Lawitz? Poate că în legătură cu el vă mai amintiți cîte ceva!

Iarăși mă străfulgeră cu una din privirile lui profesionale. Din păcate pentru el, nu venisem să solicit o cameră, așa că privirea lui nu-i folosi la nimic de data asta. De aceea, prudent, întîrzia să răspundă. Era clar că dialogul dintre noi începuse să nu-i mai convină și că ar fi fost bucuros dacă ar fi luat sfîrșit cît mai curînd posibil.

Pînă la urmă, se hotărî să răspundă:

— Pe domnul Lawitz, din întîmplare, mi-l amintesc. Vreți să vi-l descriu?

— Vi-l amintiți bine?

— Destul de bine.

— V-aș ruga să-l descrieți.

— Un om la cincizeci de ani, înalt, blond, cu ochi albaștri. Este originar din România și vorbește românește aproape fără accent. Are o cicatrice în partea stîngă a bărbiei, amintirea unui duel din anii studenției. A studiat dreptul la Heidelberg.

— Interesante amănunte! De unde le cunoașteți?

— Chiar de la domnul Lawitz.

— Da? Pesemne că i-ați inspirat multă încredere, de vreme ce și-a făcut autobiografia în fața dumneavoastră.

Tănăsache schiță un zîmbet îngăduitor. Parcă voia să-mi dea de înțeles că nu-mi lua în nume de rău ignoranța.

— Greșiți! Domnul Lawitz are o fire extrem de comunicativă. N-aș vrea să-l jignesc, dar, după mine, are o fire cam muierească. Știți, sînt unele femei care, stînd la rînd în piață sau la Alimentara, ca să le treacă timpul mai repede încep să povestească vecinelor viața lor de familie, chiar și întâmplările neplăcute. Așa este și domnul Lawitz. În orice clipă e pus pe confidențe.

M-am prefăcut că-l cred și l-am întrebat:

— Spuneți-mi, nu v-a cerut să-i faceți vreun serviciu?

— Ce fel de serviciu?

Vocea era cea obișnuită. Ochii însă, pentru o clipă, trădară parcă neliniște.

— De pildă, să-i faceți rost de o pițipoancă. Sînt destule fîțele alea care dau tîrcoale hotelurilor unde sînt găzduiți străini.

Privirile lui Tănăsache se înseninară.

— Se vede că nu-l cunoașteți pe domnul Lawitz. Domnul Lawitz e un bărbat bine. În materie de femei se poate descurca și singur. Unde mai puneți că dispune. Bani la el, ca la turci.

— Dacădispune, înseamnă că nici cu personalul hotelului nu-i zgîrcit.

— Nu! recunoscu Tănăsache. Dar, parcă, imediat după aceea regretă.

— Mai ales cu dumneavoastră, presupun.

— Și de ce credeți că mai ales cu mine? se neliniști Tănăsache.

M-am uitat la el scrutător. Am făcut-o intenționat, ca el să observe. Urmarea fu că i se înroșiră vîrfurile urechilor. Mi se întâmpla, pentru prima dată, să văd un om căruia să i se înroșească numai vîrful urechilor. Era ceva foarte caraghios.

— Pentru că dumneavoastră aveți aici, la hotel, cum s-ar spune, pîinea și cuțitul. Nu-i puțin lucru să ai siguranța că, indiferent de sezon, datorită amabilității cuiva de la „recepție”, vei obține o cameră frumoasă și la un etaj convenabil.

— Cînd e vorba de străini, noi sîntem la fel de amabili cu toții, ținu el să mă pună la punct.

— Altceva ce mi-ați putea spune despre domnul Lawitz?

— Depinde ce anume vă interesează.

— Serios? Asta înseamnă că știți foarte multe lucruri despre el.

— Dimpotrivă, știu foarte puține. De aceea v-am spus că depinde ce anume vă interesează. Îmi dau însă seama că ar fi trebuit să spun: „Depinde dacă ceea ce știu eu despre el v-ar putea interesa”.

— Totuși, nu mi-ați răspuns la o întrebare, am insistat, prefăcîndu-mă că numai din întîmplare mi-am amintit.

— Nu știu la ce anume vă referiți! îmi răspunse, posomorîndu-se pentru o clipă.

— Dacă Lawitz a fost mai „atent” cu dumneavoastră decit cu ceilalți funcționari ai hotelului.

— Nu!... Nu cred!... Doar dacă socotiți „atenții speciale” niște țigări americane sau o sticlă de whisky. Altceva nimic.

— Nu i-ați cerut cumva să vă facă vreun serviciu?

— Eu? Zău că nu-mi dă prin minte cam ce serviciu ar fi putut el să-mi facă!

— Să vă aducă din străinătate pentru soție vreun set, de pildă, sau, poate, niscai medicamente...

— Nimic din toate acestea, domnule. Pe urmă, înspăimîntat: Ce vină îmi atribuiți?

Amintisem între „atențiile” posibile și medicamentele, fiindcă voiam să văd dacă îmi va vorbi de serviciul pe care Lawitz îl făcuse, la solicitarea sa, căpitanului Ciubotaru. Dar iată că nu suflase o vorbă. De ce? Oare ca să nu-i facă vreun rău vărului său, în cazul cînd avea cunoștință că acestuia, ca ofițer, îi era interzis să primească daruri de la străini? Explicație posibilă. Pe de altă parte, nu-mi era clar dacă Tănăsache apucase să afle că văru-său fusese arestat. În orice caz, după eliberarea căpitanului, cei doi nu se întîlniseră.

Cîteva clipe n-am mai vorbit nici eu, nici el. Tănăsache își găsise o ocupație: se juca, mutînd de colo-colo tamponul, tubul de pelicanol, sticluța cu cerneală. Își făcea de lucru cu aceste obiecte dinadins, ca să nu-mi dau seama că începuse a se neliniști.

— Cînd l-ați găzduit pe Lawitz ultima dată?

Întrebarea am pus-o după ce tăcerea dintre noi dăinuise circa un minut, și exact în clipa cînd o picătură de transpirație începu să se prelingă de-a lungul maxilarului său stîng.

— Sînt două săptămîni... Ba nu, trei... Dacă doriți, vă pot spune data exactă.

— Vă rog!

Răsfoi registrul. Pînă să găsească acolo ceea ce căuta, picătura de transpirație, după ce călători pe un traseu foarte capricios, pînă la bărbie, alunecă pe nodul cravatei, transformîndu-se, datorită razelor soarelui, reflectate în ea, într-o iluzorie boabă de cristal.

— Sînt exact trei săptămîni! mă anunță, închizînd cu zgomot registrul.

— Spuneați că Lawitz trage la dumneavoastră de fiecare dată cînd vine la București. Sînteți sigur?

— V-am spus adevărul.

— De unde știți?

— Chiar de la domnul Lawitz.

— V-a spus-o doar așa, ca să vă măgulească.

— N-aș crede. Ce interes ar fi avut?

— Nici unul. Doar ca să vă măgulească. S-a ghidit că are să vă facă, realmente, plăcere.

— Nu cred! Domnul Lawitz nu avea nevoie să mă măgulească.

— De ce? am întrebat, fiindcă nu-mi era clar la ce anume se gîndise.

— Fiindcă unele eventuale avantaje domnul Lawitz le putea obține cu un zîmbet și, eventual, cu un pachet de țigări. Dacă vreți să știți...

— Aveți cunoștință că Lawitz este cazat la hotelul „Splendid”? am lansat „bomba”.

— Imposibil!

Și se uită la mine, de parcă era convins că-mi bat joc de el.

— Lawitz a tras la hotelul „Splendid”, am repetat.

Degeaba, nu-l puteam convinge. Dar de ce? Oare fiindcă știa că Lawitz nu se afla în București, căci, dacă s-ar fi aflat, sigur ar fi tras la „Pajura de aur”? Sau fiindcă știa unde anume se ascundea Lawitz?

— Va să zică, de data asta domnul Lawitz m-a trădat! încercă el să glumească.

O spunea numai cu buzele, dar, în realitate, nu era convins că Lawitz preferase hotelul „Splendid”.

— Și este de mirare, am adăugat. În definitiv, hotelul „Splendid” nu-i mai bun, în nici un caz, decît „Pajura de aur”.

— Categoric!

— Păreți dezamăgit! am observat.

Nu era adevărat. O spuneam dinadins, ca să văd cum va reacționa.

— Eu? Și de ce aș fi?

— Fiindcă am impresia că nutriți o oarecare simpatie pentru domnul acela.

— Nu mai multă decît față de ceilalți clienți.

— Ei, nu-i chiar așa, domnule Tănăsache. În timp ce despre ceilalți clienți nu știți nimic, despre Lawitz mi-ați spus destule lucruri interesante. De pildă, pe Nadelmann nici măcar nu vi-l amintiți cum arată la față.

— Domnul acela Nadelmann nu vorbea românește. În schimb, pe domnul Lawitz doar după îmbrăcăminte l-ai putea recunoaște că nu-i român de-al nostru.

Explicația părea plauzibilă. Încercam să mi-l închipui pe Lawitz: sociabil, simpatic, mereu cu zîmbetul pe buze, intrînd în vorbă cu personalul hotelului într-o românească aproape fără accent; oferind cu galanterie pachete de țigări americane, gumă de mestecat, pixuri și bacșișuri. Fără îndoială, un asemenea turist – pentru cei de la hoteluri toți străinii sînt turiști – nu se poate să nu rețină atenția portarilor, liftierilor, cameristelor și așa mai departe, pe cînd unul ca Nadelmann sigur ar trece neobservat.

— Mă așteptam să aflu mai multe de la dumneavoastră, am insinuat, pregătindu-mă de plecare.

— Despre cine? Despre domnul Nadelmann?

— Nu! Despre domnul celălalt: Lawitz.

— Mă bănuiți de ceva?

— De ce naiba aș putea să vă bănuiesc?

Tonul cu care am rostit cuvintele îndeplinea absolut toate condițiile ca să-l liniștească. Nu eram însă sigur că și izbutisem, fiindcă ochii lui mă priveau bănuitori și vag neliniștiți.

— Mulțumesc pentru informații.

— Sînt bucuros dacă v-am putut fi întrucîtva de folos.

Mi-a luat-o înainte și mi-a deschis ușa, înclinîndu-se într-un anumit fel, tipic profesional, ceea ce m-a făcut să presupun că își începuse „cariera” prin a fi portar de hotel.

În holul mare, elegant, era destul de multă lume. (Recomand cu căldură sociologilor și psihologilor holurile marilor hoteluri. Ele reprezintă terenul ideal pentru efectuarea unor interesante studii de psihologie sau sociologie.) Răsturnați comod în fotoliile confortabile, în jurul unor măsuțe pe care odihneau pahare cu whisky și coniac sau cești cu cafea, diverși tipi discutau aproape numai în limba engleză. În afară de portar, mîndru de uniforma sa cu galoane și fireturi, se învîrteau pe acolo, cu sau fără treabă, oameni din serviciul hotelului.

Am oprit pe unul dintre ei, ca și cînd aș fi fost un oarecare cetățean ce se interesează de un cunoscut al său:

— Lucrezi de mult timp aici?

— De aproape doi ani.

Și mă cercetă cu un ochi expert, spre a se convinge dacă sînt omul care eventual intenționam a-i propune nu știu ce mică afacere. Se pare că examenul îmi fu defavorabil, fiindcă, în clipa următoare, mă privi cu atîta lipsă de interes, de parcă aș fi fost o gînganie oarecare.

— Pe domnul Lawitz îl știi?

— Care domn Lawitz?

Nu afecta. Într-adevăr, numele îi era complet necunoscut.

— Cum, nu-l știi pe domnul Lawitz, reprezentantul unei firme străine de ascensoare și frigidere, un tip foarte simpatic și tare sociabil care, pe deasupra, vorbește perfect românește?

— Nu știu la cine vă referiți. Întrebați mai bine la recepție.

Mă salută printr-o înclinare a capului, pe urmă mă părăsi. Am încercat cu încă vreo doi lucrători ai hotelului, dar rezultatul a fost același. Nici aceștia nu și-l aminteau pe simpaticul și popularul domn Lawitz. Și doar Tănăsache îmi spusese că Lawitz era cunoscut și simpatizat de întreg personalul hotelului. Iată dovada că mă mințise! Nu mai avea rost să-mi pierd timpul, așa că am plecat. În drum spre sediu, m-am abătut pe la hotelul „Splendid”. M-am legitimat, și funcționarul de la recepție, care îndeplinea și funcția de telefonist de serviciu la centrala hotelului, s-a arătat cum nu se putea mai binevoitor.

— A telefonat cineva să întrebe dacă printre pasagerii hotelului nu se află un domn cu numele de Lawitz? l-am întrebat.

— A întrebat. Dacă au trecut de atunci zece- cincisprezece minute.

Aș fi putut pune rămășag pe orice că acesta avea să fie răspunsul pe care îl voi primi. Va să zică, Tănăsache telefonase ca să se convingă în ce măsură vestea pe care i-o dădusem – că Lawitz se afla în țară și că trăsese la un alt hotel – era sau nu adevărată. Ei da, acuma se convinsese că-l mințisem. Dar oare procedasem bine alarmîndu-l, în cazul cînd era și el amestecat? Rău în nici un caz nu făcusem. Dacă Tănăsache nu avea nici un amestec, va fi intrigat, probabil și mai intrigat, fiindcă prilej îi dădusem încă mai dinainte, dar pînă la urmă, avea să se liniștească. Dacă însă, dimpotrivă, era omul lui Lawitz, sigur că va intra în panică. Or este știut că atunci cînd cineva care calcă alăturea cu drumul intră în panică, își pierde capul și sigur comite măcar o singură greșeală, prin care să se demaște. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la sediu a fost să-l pun pe Tănăsache sub o discretă, dar permanentă supraveghere.

Tănăsache locuia prin apropierea Arcului de Triumf, într-o casă tip vilă, fără etaj, elegantă, cochetă, care nu se putea să nu atragă atenția trecătorilor, oricît de grăbiți ar fi fost ei. Avea și un părculeț cu brazi pitici, cu bucșii și peluză acoperită cu un gazon fin. O alee pietruită ducea pînă la ușa de la intrare din lemn masiv de stejar, străjuită, de-a dreapta și de-a stînga, de doi ogari din bronz, în mărime naturală. Interioarele erau spațioase, aranjate cu mobilă stil.

Familia lui Tănăsache era alcătuită din soție, socru și o fiică. Fiica era elevă la liceu, soția coafeză – lucra numai acasă la cliente – iar socrul primea o pensie bună ca fost militar de carieră. Familia Tănăsache dispunea și de mașină, de care însă nu se servea decît soția lui – doamna Sibil – cînd se ducea acasă la cliente să le coafeze. De altfel, din toată familia era singura care dovedea, ca șofer, asemenea aptitudini de invidiat, încît, la un moment dat, numai puțin a lipsit să se înscrie la un raliu automobilistic.

Tănăsache se ducea la serviciu cu troleibuzul, mergea la nevoie și pe jos, în caz de urgență lua un taxi, dar mașina personală n-o folosea niciodată. De altfel, colegii lui nici nu știau că are una, și dacă ar fi aflat, ar fi fost cu toții mirați că ascunde de ei acest lucru, de vreme ce pînă și unul dintre portari mai norocos sau poate mai insinuant în ceea ce privește bacșișurile, era proprietarul unui Fiat 850.

Tănăsache era totdeauna bine îmbrăcat, cu un gust evident, ceea ce îi conferea o anumită prestanță, de valet stilat. Pentru cei neavizați, mai exact, pentru oamenii obișnuiți, prestanța lui putea să înșele. Numai așa se explică de ce, atunci cînd intra într-un magazin să cumpere ceva, vînzătoarele se grăbeau să-l servească, manifestînd o solicitudine reverențioasă și respectuoasă. Aceeași considerație i-o arătau și ospătarii atunci cînd intra într-un local, unde nu era cunoscut. Ospătarii, la fel ca și hotelierii, se pricep să ierarhizeze clienții. Judecată din acest punct de vedere, considerația pe care aceștia i-o acordau lui Tănăsache părea ciudată. Explicația este însă simplă. În ultimii cîțiva ani, ospătarii din vechile generații au fost înlocuiți cu alții mai tineri, care încă nu au căpătat rutina necesară, ca să deosebească, de pildă, o prestanță autentică de una mimată. Așa că, datorită tinereții ospătarilor, lui Tănăsache, care se pricepea ca nimeni altul s-o facă pe „domnul”, i se acorda, absolut în toate restaurantele pe care începuse să le frecventeze, o considerație de care mulți dintre cei ce ar merita-o cu prisosință erau vitregiți.

Pînă de curînd, cel puțin în aparență, Tănăsache dusese o existență banală, monotonă. Cînd nu se afla acasă, era la hotel, îndeplinindu-și sarcinile cu competență și demnitate, iar cînd nu era la slujbă, sigur putea fi găsit acasă, în mijlocul familiei. Competența lui incontestabilă pe linie administrativă se complinea cu o serie de calități, dintre care cea mai lăudabilă părea a fi atașamentul, său față de familie. Nimeni nu s-ar fi putut lăuda că a fost în stare, măcar o singură dată, să-l facă să întîrzie la un pahar de vin. De ani de zile, ca un automat, Tănăsache pleca de acasă la ore fixe și se întorcea tot la ore fixe. Dar, ciudat, începînd din ziua cînd l-am căutat la hotel să stau de vorbă cu el, obiceiurile sale suferiră o asemenea transformare, încît pentru cei ce-l cunoșteau mai de mult, acestea deveniseră un prilej de permanentă îngrijorare. Părea de nerecunoscut. În primul rînd s-a observat la el un fel de-a fi distrat, care, interpretat greșit, în loc să-i micșoreze, dimpotrivă, contribui la sporirea prestigiului său. Asta nu-l împiedica să fie la fel de reverențios cu străinii și politicos cu cei ce trebuiau să asculte de ordinele lui. Față de Tănăsache nimeni din personalul hotelului nu îndrăznea să manifeste nici cel mai mic familiarism. Nici unul nu-l iubea, dar nici unul nu-l ura. În sinea lor, fiecare se considera inferior lui și nu puțini erau cei care pretindeau că dacă i s-ar încredința lui Tănăsache conducerea hotelului, dîndu-i-se și o oarecare libertate de acțiune, rezultatele ar fi fost mult schimbate în bine.

Pe de altă parte, Tănăsache a încetat să mai fie un cap de familie model. Acum se întorcea acasă tîrziu, după miezul nopții. El care, mai înainte, rar dacă era văzut în vreun local, acum aproape seară de seară putea fi găsit prin restaurante, și totdeauna singur. Numai că Tănăsache nu catadicsea să treacă decît pragul restaurantelor de lux, și numai ale acelora unde personalul nu cunoștea ce meserie are. De mirare – și cînd spun aceasta mă gîndesc la Picioruș care, mai ales noaptea, devenea „umbra” lui Tănăsache – cum impunea ospătarilor prestanța lui. Cînd apărea în prag, se grăbea să-l întîmpine șeful de salon și să-i ofere o masă dintre cele rezervate. Nu de puține ori se întîmpla ca ospătarul, luîndu-l drept străin, să i se adreseze, chinuind puținele cuvinte pe care le cunoștea, în limba franceză sau engleză.

Dacă meniurile pe care și le comanda ar fi fost dintre cele mai copioase, sînt aproape sigur că n-ar fi izbutit să se impună în așa măsură în ochii ospătarilor. Tănăsache însă opta pentru niște feluri de mîncare neobișnuite într-un mare restaurant. De pildă, n-avea nici un fel de reținere să ceară ospătarului o salată de andive, în loc de felul doi. De băut nu bea decît suc de roșii. Ca desert, totdeauna fructe sau, în lipsa acestora, compot de ananas.

Chiar atunci cînd știa dinainte că răspunsul va fi negativ, începea prin a cere compot de ananas. Nici după ce se convingeau că nu au de-a face cu un turist străin, ospătarii nu-și schimbau părerea despre el. Continuau să fie convinși că insul era un om umblat prin lume și cu o situație materială de invidiat, de vreme ce se sinchisea atît de puțin de părerea lor, a ospătarilor, comandînd asemenea meniuri. Fiindcă, după părerea lor, numai cei bogați își puteau permite luxul de a fi excentrici.

După ce termina masa, mai întârzia în local cel puțin o jumătate de oră, gustînd pe îndelete sucul de roșii din paharul înalt, în chip de sondă. Lăsa impresia că-i făcea plăcere să privească lumea din restaurant, amuzîndu-se realmente. Picioruș afirma – și eram convins că nu exagerează – că felul cum Tănăsache privea lumea din local era de-a dreptul jignitor. I-am cerut să-mi precizeze ce înțelegea el prin „de-a dreptul jignitor” și Picioruș îmi dădu această explicație:

— Jignitor în sensul că privește oamenii de parcă sînt niște lighioane ciudate și inferioare, față de care el nu poate manifesta decît un fel de îngăduință miloasă, ceea ce însă nu-l împiedică să se amuze, dar nu atît pe socoteala lor, ci, mai curînd, pentru că întâmplarea a făcut ca el, un om adevărat, să nimerească într-o reuniune de troglodiți.

După ce jumătatea de oră se consuma, făcea semn ospătarului să se apropie, cerea nota, care de altfel era făcută dinainte, notă pe care ospătarul i-o prezenta pe o farfurie, cu un fel de respectuoasă sfiiciune. Tănăsache arunca o singură privire jos, la total, pe urmă scotea portofelul și plătea, avînd grijă să suplimenteze remiza cu o sumă, ce, în procente, depășea valoarea celei legale, spre marea satisfacție a ospătarului.

Preferințele lui Tănăsache – preferințe de ultima oră – pentru cinele extrafamiliale, și numai la marile restaurante, mi-au dat de gîndit. În definitiv, dacă se plictisise cu felurile de mîncare pe care i le prepara nevastă-sa, și dacă la asta se adăuga plăcerea orgolioasă de a se vedea înconjurat de respectuoasa atenție a ospătarilor, de ce schimba restaurantele, de ce nu se fixa asupra unuia, eventual asupra aceluia unde se bucura de cea mai mare considerație? Nu cumva în fiecare seară lua masa tot la un alt restaurant, fiindcă spera să întîlnească acolo pe cineva? Da, era aceasta o ipoteză care nu putea fi ignorată. Și fiindcă nu putea fi ignorată, nu rămînea altceva de făcut decît să așteptăm ca, eventual, întîlnirea să se producă. Numai că răbdarea noastră începea să fie pusă la grea încercare. Tănăsache nu se întîlnea cu nimeni. Pe de altă parte, și căpitanul Ciubotaru continua să aștepte zadarnic întîlnirea cu Lawitz. Aștepta și, probabil, ca așteptarea să nu-i pară chiar atît de lungă, se deconecta deplasîndu-se pînă la aeroport, ca să asiste la venirea și plecarea avioanelor. Dacă însă amîndoi așteptau să-l întîlnească pe Lawitz, dar fiecare în alt loc? Tănăsache într-unul din marile restaurante, Ciubotaru în sala de așteptare a aeroportului Băneasa? Da, era și aceasta o presupunere care nu putea fi ignorată. Dar dacă o acceptam nu ca posibilă, ci ca reală, însemna că, vrînd nevrînd, trebuia să accept ideea că Ciubotaru mă mințise sau că, în cel mai bun caz, nu fusese sincer pînă la capăt. Categoric, Bogdan avea dreptate. Parcă niciodată nu avusesem de rezolvat un alt caz mai greu.

Ciubotaru așteptînd la aeroport, Tănăsacne cinînd, seară de seară, tot la alt restaurant! Și Picioruș ți- nîndu-se ca o umbră de ultimul. După ce îl „conducea” pe Tănăsache acasă, Picioruș îmi telefona de fiecare dată:

— Nimic, tovarășe maior. S-a întors acasă cu un taxi.

Asta pînă într-o seară. Tănăsache s-a dus să cineze la un restaurant deschis de curînd, foarte elegant, dar nu cu o bucătărie din cele mai bune. Era o noapte cam ticăloasă, cu ceață și ploaie măruntă, surprinzător de rece pentru acel anotimp. Lui Picioruș i se făcuse foame, îi era puțin frig – îl cam încerca un început de gripă – și, pe deasupra, îl tenta ambianța din localul nou deschis, căruia încă nu-i trecuse pragul. De aceea, la numai cîteva minute după ce Tănăsache dispăru în local, salutat printr-o curbare exagerată a șirei spinării de către portarul îmbrăcat într-o uniformă de culoare gri, cu galoane și găitane aurite, Picioruș trecu și el pragul restaurantului. Căută, cu privirea, o masă mai retrasă, dar care să constituie un foarte bun post de observație și, pînă la urmă, găsi una pe gustul lui, adică, una de unde să nu-l piardă din vedere pe Tănăsache.

Deși nu era multă lume în local, și în ciuda faptului că vreo cîțiva ospătari stăteau la taclale într-un colț, nici unul dintee ei nu se grăbi să vină să ia comanda. În schimb, la masa unde se instalase Tănăsache se și înființase șeful de raion însoțit de un picolo. Într-o atitudine reverențioasă, acesta însemna pe un carnețel ceea ce comanda Tănăsache.

Picioruș, așteptînd resemnat să-l bage în seamă vreunul dintre ospătarii ce stăteau de vorbă, se trezi regretînd, cu o sinceră părere de rău, că nu avea și el prestanța lui Tănăsache, sau măcar atîta cît ar fi fost necesar ca să nu fie lăsat să aștepte. La un moment dat, cînd Tănăsache încă mai avea treabă, cu ospătarul, iar el, Picioruș, să aștepte bunăvoința vreunuia dintre ceilalți chelneri disponibili, ochii lor se întîlniră. Și atunci se întîmplă ceea ce Picioruș nici nu visase că s-ar putea întîmplă. Tănăsache veni la masa lui, făcînd semn ospătarului să-l urmeze.

— Stimate domn – i se adresă lui Picioruș, înclinîndu-se și întinzînd mîna pe deasupra mesei – dați-mi voie să mă prezint! Mă numesc Drugan. Tănăsache Drugan. Cu cine am onoarea?

Picioruș, luat pe neașteptate, se cam pierdu cu firea.

— Elefterescu, îngăimă el, pronunțînd primul nume care îi veni pe buze.

— Domnule Elefterescu, dumneavoastră sînteți singur, eu de asemenea. Sîntem doi oameni singuri în acest frumos local în care, după cum puteți băga de seamă, oamenii au venit să petreacă în grup sau perechi. De aceea, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău dacă am să vă cer îngăduința să cinez împreună cu dumneavoastră.

Picioruș nu mai avu timp să se gîndească dacă e bine sau nu să accepte propunerea lui Tănăsache. Și fiindcă nu mai avu timp, acceptă, bazîndu-se nu pe rațiune, ci pe instinct.

— Mă rog! Dacă vă face plăcere...

— Vă mulțumesc! Știți, nu-i plăcut să cinezi de unul singur.

Se întoarse apoi către ospătarul care îl urmase, repetînd din nou comanda. După aceea făcu un gest, arătînd cu mîna spre Picioruș, ceea ce voia să însemne: „Vezi ce dorește domnul să mănînce.” Lui Picioruș îi era foame și comandă o cină îmbelșugată.

— Ce înseamnă tinerețea, domnule, exclamă admirativ Tănăsache.

— Nu se poate spune că dumneavoastră sînteți bătrîn, ținu să fie politicos Picioruș.

Tănăsache zîmbi, clătină din cap, autocompăti- mindu-se, pe urmă întrebă, parcă numai fiindcă se simțea obligat să întrețină o conversație:

— Ei, cum vă place localul?

— Nu-i urît, răspunse cu prudență Picioruș.

— E chiar frumos! Elegant! Dar nu va fi încă mult timp.

— Ce vreți să spuneți?

— Ceea ce ați auzit, dragă domnule Elefterescu. Parcă așa ați spus că vă cheamă.

— Da, Elefterescu. Dar de ce credeți că localul nu va mai fi încă mult timp... frumos?

— Știți de cîte zile s-a deschis?

— Nu! Știu doar că nu de mult timp.

— Abia de patru zile. Ei bine, dumneavoastră vă pricepeți să observați? vru să știe Tănăsache.

— Puțin! recunoscu Picioruș cu modestie.

— Atunci, vă rog, priviți împrejurul dumneavoastră. Mă refer la consumatori. Spuneți-mi, nu vă supără nimic?

— Nimic! mărturisi Picioruș, după ce privi de jur împrejur, așa cum îl sfătuise Tănăsache.

— Dar bine, domnule, nu vă supără faptul că domnul acela de lîngă fereastră este nebărbierit, că cei doi tineri nu au cravată, că acolo, lîngă vitrina cu dulciuri, domnul acela blond e numai în pulover? Și asta numai după patru zile de la deschiderea unui local de prim rang! Să vedeți ce va fi peste o săptămînă sau două. Va năvăli aici fel de fel de lume și în foarte scurt timp acest frumos restaurant, care a costat o mulțime de parale, nu se va deosebi prin nimic de celelalte localuri obișnuite. Lipsa de exigență a consumatorilor va antrena după sine lipsa de exigență a bucătarului în ceea ce privește calitatea mîncărurilor, lipsa de exigență a ospătarilor în ceea ce privește serviciul și așa mai departe.

— Și dumneavoastră ce ați dori? întrebă Picioruș, recunoscînd în sinea sa că, pe undeva, Tănăsache avea dreptate.

— Ce-aș dori? Ca aceste localuri să nu se degradeze, să rămînă localuri de prima categorie.

— Păi nu sînt? Există doar o ierarhie, stabilită prin prețuri diferențiate.

— Nu e suficient, se îndîrji Tănăsache.

— Nu?

— Nu! Datorită acestui criteriu unic – prețurile diferențiate – toate marile restaurante au fost degradate din punct de vedere al ambianței. Pentru mine, domnule – și ca mine sînt mulți – nu e suficient să cinez într-un local de mîna întîi, cu ospătari curat îmbrăcați, cu tacîmuri și veselă de calitate superioară, cu o bucătărie mai bună decît la nu știu ce alt restaurant obișnuit, care nu intră în nomenclatura marilor restaurante. Ca să mă simt bine, am nevoie de o anumită ambianță, de o ambianță cu adevărat de mare restaurant. Adică vreau să văd în jurul meu oameni bine crescuți, care știu ce să comande dintr-o listă prezentată în două limbi străine, care știu cum să mănînce, pe scurt, să văd în jurul meu oameni care știu să se comporte așa cum trebuie să se comporte într-un asemenea local. Or o asemenea ambianță nu există aproape în nici unul din marile noastre restaurante.

— Și cum vedeți dumneavoastră remedierea acestei situații? întrebă Picioruș, pe care problema nu-l interesa.

— Cum? Oamenii care frecventează marile restaurante trebuie învățați că nu e suficient să ai bani ca să treci pragul unui asemenea local, ci că trebuie să și știi să te comporți într-o manieră specifică. Există un minimum de bune maniere...

— Glumiți!

— Poate vă par ridicol. Dar să știți, este o problemă de foarte mare importanță. Se spune că gradul de civilizație al unui popor se poate stabili după cantitatea de săpun pe care o consumă. Ei bine, eu aș îndrăzni să afirm că gradul de civilizație al unui popor se poate stabili și după ambianța specifică sau nu a marilor restaurante. Este, domnule, dacă vrei și acesta un aspect al educației civice. Dacă ar fi după mine, nu aș permite accesul într-un restaurant de lux cuiva care nu este bărbierit, fără cravată sau în pulover. Eu, dragă domnule Elefterescu, n-aș îngădui nimănui să intre într-un mare restaurant decît numai în haină de seară, sau, mă rog, într-o ținută decentă, și nu m-aș sfii să refuz accesul celor care n-au maniere. Fiindcă, să știți, în nouăzeci de cazuri dintr-o sută, oamenii aceștia se cunosc dintr-o singură privire.

Ospătarul tocmai aducea comanda, așa că, pentru moment cel puțin, conversația fu întreruptă, spre marea satisfacție a lui Picioruș, pe de o parte, de loc interesat de subiect, pe de alta, intrigat de inițiativa lui Tănăsache de-a se înființa la masa lui.

Lui Picioruș îi era foame și începu să mănînce cu poftă. Mușchiul de vacă era moale și mustos. Tănăsache mînca salata lui de andive, pe care o stropise cu multă lămîie și untdelemn și la care adăugase morcov ras. Mînca cu un fel de solemnitate gravă. Nu-și vorbeau. Picioruș spera că Tănăsache nu va mai relua discuția dinainte. Și, într-adevăr, chiar așa se întîmplă. La un moment dat, Tănăsache întrebă, parcă în treacăt:

— Unde lucrați, domnule Elefterescu?

— La Ministerul Energiei Electrice, răspunse Picioruș, care se așteptase să-i fie pusă o asemenea întrebare.

— Sînteți inginer? întrebă Tănăsache ceva mai tîrziu, mai precis după ce bău cîteva înghițituri din sucul de roșii.

Privirile lor se întîlniră, și în clipa aceea Picioruș avu intuiția că Tănăsache știa cine este în realitate. Descoperirea aceasta fu atît de neașteptată și, mai ales, atît de dezamăgitoare, încît aproape că-i pieri pofta de mîncare.

— Nu. Sînt funcționar administrativ.

Pe urmă, din nou se așternu tăcerea între ei. Nu mai vorbiră pînă după desert. Atunci Tănăsache iarăși luă inițiativa de-a face conversație:

— Stați departe?

— Pe lîngă piața Filantropia, minți Picioruș. Dumneavoastră?

— Foarte aproape de mănăstirea Cașin. Într-un fel, sîntem cam vecini.

— Sîntem, da!

— Ce părere vă fac, domnule Elefterescu?

Întrebarea era atît de neașteptată și atît de directă, încît Picioruș nu știa în ce fel trebuia să reacționeze. De aceea se eschivă:

— Habar n-am... Nu m-am gîndit... De altfel, abia ne-am cunoscut.