Se destrama noaptea

DE CE A FOST EXECUTAT SERGENTUL T. R. PRESURĂ VIRGIL

Lovitura năprasnică a pornit pe neașteptate, ca o izbitură de baros. Dar mai înainte ca ea să fi pornit, a simțit-o țâșnind, ca o spirală incandescentă, din ochii mici, urâți și spălăciți.

Și sergentul t.r. Presură Virgil s-a clătinat, simțind o arsură sub veston, adânc, sub coșul pieptului, acolo unde se trudeau obosite și silnice foalele inimii lui. Abia pe urmă a pornit și lovitura de pumn a plutonierului Sborșitu Gavril. A izbit fulgerător și puternic, în maxilarul stâng, jos, în unghi cu bărbia.

— Dumnezeii tăi, bolșevicule!

Sergentul t.r. Presură Virgil n-a mai auzit sudalma și nici n-a mai simțit proiectilul de scuipat care îl împroșcă drept în mijlocul frunții, ca un altfel de mir pentru călătoria ce trebuia s-o înceapă, poate în zori, poate a doua zi în zori. Fulgerat de izbitura ca de mai a pumnului, se prăbuși pe podelele murdare, cu fața în sus, cu picioarele rășchirate, cu brațele desfăcute.

Când și-a revenit, trecuse vreme multă. Lumina de amurg clipea obosită. Își aminti totul, din prima clipă. Cel dintâi gest pe care îl făcu fu să-și pipăie falca. Era umflată și umedă. Gemu prelung, dar nu de durere, ci de ură, de furie neputincioasă.

Se ridică anevoie și, cumpănindu-se, se apropie de fereastra zăbrelită. Curtea închisorii era pustie. Mult mai târziu, un soldat ieși din corpul de gardă și străbătu, în diagonală, curtea pătrată, agale și cu pași zigzagați, de parcă ar fi fost beat.

„Va să zică s-a hotărât!” își vorbi Presură în șoaptă.

Certitudinea că avea să moară îl lăsă indiferent de parcă întâmplările prin care trecuse i-ar fi secat toate izvoarele vieții.

Întoarse spatele ferestrei și se lungi pe lavița tare, cu mâinile sub cap, cu ochii mari căscați spre bagdadia roasă de umezeală. La început, gândurile se învălmășiră fără noimă, apoi treptat, începură să depene întâmplările într-o succesiune numai aproximativ cronologică.

*

Mai întâi, acolo, pe bagdadia mâncată de umezeală se proiectă, ca pe un ecran straniu, imaginea lui Dumitru Tunariu. Înalt, voinic, aproape mătăhălos, cu umerii largi, puternici, să sprijine pe ei parcă întreg Ceahlăul, cu trăsăturile chipului negricios colțuroase, cu vocea puternică, dar în același timp caldă și melodioasă. Imaginea din închipuire îl privea și ochii aveau în căpruiul lor acea lumină tristă pe care i-o cunoștea. Pe urmă, Dumitru Tunariu din închipuire, cu un bobârnac își dădu casca pe ceafă, și cu dosul palmei își șterse fruntea șiroind de sudoare. Și din nou Presură se minună de mâinile lui mari, cu degete groase și scurte.

— Cald e, domn’ elev!... Tu-i parascovenia mă-si!

— Cald, Mitrule. Aici, în stepă, e ca la noi pe Bărăgan.

Dumitru Tunariu oftă, apoi scoase capul puțin din groapă, să privească stepa care se întindea departe, departe, parcă până la capătul lumii. Și în privirile ochilor lui bruni, sergentul t.r. Presură Virgil citi, în locul obișnuitei unde de tristețe, un fel de nostalgie după depărtările toropite de căldură. Dar, în clipa aceea, câteva gloanțe piuiră, mușcând pământul parapetului.

Dumitru Tunariu se trase repede în groapă. Zâmbi și-i spuse cu un ton care suna parcă puțin ironic:

— Îi vezi? Nu ne lasă rușii de loc să ne aerisim.

Pe urmă, începu să se caute prin buzunare, după tabachera cu tutun.

Imaginea de pe bagdadie se estompă. În închipuire îl văzu apoi pe locotenentul Fănică Boboc. Nu mai avea cizme de lac cu pinteni iar vestonul nu mai sta să-i plesnească pe corp de strâns ce era și nici pantalonii pe pulpele puternice, așa cum îi plăcuse lui să se poarte chiar pe zonă, până în ziua când s-a pornit războiul. În locul elegantei uniforme, îmbrăcase haine de trupă iar în locul cizmelor de lac purta bürgeri. Ca nici un alt ofițer din batalion, locotenentul Fănică Boboc era înarmat cu un pistol automat. Pistolul și cravașa îl deosebeau de ceilalți ofițeri. Cravașa o purta agățată cu o curelușă de pumnul mâinii drepte. Pe mânerul de argint al cravașei era gravată frumos monograma locotenentului. Când nu bătea cu ea soldații, își biciuia bürgerii. În orice caz, mâna cu cravașa nu-și găsea o clipă odihnă. Devenise acesta un fel de tic, de care soldații se temeau, iar ofițerii făceau haz.

Acum, era o după-amiază cu un soare ucigător. Părăsiseră, în marș forțat, zona cazematelor, cu întreg echipamentul de război în spate și, după două ore, batalionul ajunse în stația de unde urma să se îmbarce cu destinația spre front. În două ore batalionul parcursese paisprezece kilometri, dar numai jumătate din efectiv izbutise să ajungă la destinație. Cealaltă jumătate continua să sosească, în grupuri mici. Cocârjați sub greutatea echipamentului și armamentului, soldații aveau fețele congestionate și murdare de transpirație și praf.

Comandantul batalionului, maiorul Pascu, călare pe o iapă șargă, îi aștepta înfipt în mijlocul șoselei care trecea prin spatele gării și, furios, cu vocea răgușită de atâta zbierat, țipa și-i plesnea cu cravașa pe cei care făceau imprudența să treacă prea aproape de el.

De acolo, din mijlocul șoselei, putea supraveghea și operațiunile de îmbarcare.

Dacă ceva nu-i plăcea, țipa la ofițeri la fel ca la soldați.

— Mă Boboc, mă, nu vezi cum au aranjat mârlanii tăi căruțele? De-a latul, mă, de-a latul, că mai încape una !

— Domnule maior, și de-a latul încap tot atâtea. Am încercat doar. Dar dacă dumneavoastră ordonați așa, le punem și de-a latul. Măi, Tunariule, dă jos căruțele și pune-le cum a ordonat domnul maior!

Dumitru Tunariu, înalt, voinic, apucă de oiște una din căruțe și fără nici un efort deosebit o așeză de-a latul în vagon.

Sergentul t.r. Presură Virgil nu se putu opri să nu-i admire forța. Faptul că Dumitru Tunariu făcea parte din grupa sa îl umplea de mândrie. Un om cu o asemenea forță te poate scoate din multe ananghii.

Dumitru Tunariu îi fusese repartizat abia în dimineața acelei zile, câteva ore după ce se aflase că regimentul lor pleacă pe front. Până atunci, făcuse parte din compania de mitraliere. De ce fusese trecut la o companie de pușcași, și mai ales, de ce locotenentul Boboc respinsese propunerea pe care i-o făcuse el, Presură, de a-l trece pe Tunariu ca trăgător la pușca mitralieră avea să afle abia spre seară, când întreg batalionul, îmbarcat în vagoane, aștepta doar locomotiva.

Atunci, locotenentul Boboc l-a luat deoparte și i-a spus:

— Ascultă, Presură! Să ai grijă de Tunariu. Răspunzi cu capul dacă trece la ruși.

Luat prin surprindere, Presură întrebă naiv:

— Adică, de ce de el să am mai multă grijă decât de ceilalți?

— Pentru că ar fi comunist.

— Cine îl bănuiește, domn’ locotenent?

— Păi, cine altul decât Tănase, ofițerul cu informațiile. Ieri, când s-a aflat că plecăm pe front, Pavelescu de la a patra a refuzat să-l ia, temându-se că va trece la ruși. M-am oferit să-l iau la mine în pluton. De ce să rămână la P.S.? Să meargă în foc, poate că i-o găuri scăfârlia vreun glonte. Cât privește dezertarea, să nu-l pună dracu’!... Numai să-l simt că umblă cu asemenea gânduri și pe loc îl împușc. De altfel și tu, dacă îl simți că vrea s-o șteargă, achită-l! Să nu uiți că răspunzi de el. Ai înțeles?

— Mda! Și în gând: Așa să crezi tu!...

— Și bagă de seamă! Mormânt să fii! Nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit. Dacă transpiră cumva ceva, să știi că dai de dracu!

În depărtare se auzi chiotul unei locomotive; era aceea care trebuia să remorcheze trenul. Peste cel mult jumătate de oră, aveau să pornească spre front. Presură Virgil simți o emoție pe care până în clipa aceea n-o cunoscuse. Inima își grăbise nefiresc bătăile. Se urcă în vagonul în care se afla îmbarcat întreg plutonul. Oamenii stăteau culcați pe paie, unii lângă alții, ca sardelele. În vagon mirosea urât a transpirație și a picioare nespălate.

— Când pornim, domn’ elev? îl întrebă careva.

— În cel mult o jumătate de oră.

— Așa!

Și începu să se scarpine în cap, nu pentru că ar fi simțit nevoia, ci pur și simplu din obișnuință.

Unul, tocmai în fundul vagonului, începu să cânte dintr-un solz de pește o doină tristă, mai mult un fel de bocet. Presură Virgil simți cum i se strânge inima de o mare tristețe. La început așa a crezut. Pe urmă, și-a dat seama că, de fapt, îi bântuie sufletul un dor nelămurit, un dor nostalgic.

— Domn’ elev, oare trece, sigur, trenul pe la Barcea?

— Pe altundeva nu are pe unde să treacă.

— Am bătut telegramă nevestii să mă aștepte în gară, cu copiii.

De trei ori îl întrebase până atunci soldatul acela, și de fiecare dată vocea trădase teamă, emoție. Aproape nu-i venea să creadă că peste câteva ore avea să-și vadă soața, copiii.

Și îi veni în minte o după-amiază din Gara de Nord. Un personal lung ticsit de călători, în marea majoritate concentrați. Pe peron neveste multe, triste, plânse, cu câte un copil în brațe și alți vreo câțiva pe lângă ele. Numai pe el nu-l condusese nimeni. Aceea care ar fi trebuit să-l conducă, murise. De când se știa, tot singur fusese! Tatăl său, elevatorist, murise când el avea zece ani, tăiat de un tren care făcea manevră în docuri. Maică-sa muri și ea bolnavă de piept, doi ani mai târziu. L-a crescut o bunică. De fapt, vorba vine că l-a crescut. Mai curând, el a avut grijă de ea. La zece ani, ca băiat de prăvălie, a trebuit să învețe, să spele paharele și să urce și să coboare treptele hrubei după vin, la o circiumă din port. De carte nu s-a lăsat însă! La bacalaureat a avut cea mai mare medie. Ca student, n-a mai cărat geamantane și nici n-a mai vândut pistil și semințe. Dar a fost chelner, a „meditat” copii sau pur și simplu a răbdat de foame. Patru ani mai târziu s-a putut mândri cu două licențe în buzunar.

A solicitat un post de profesor măcar la liceul din Pomârla, dar nici acolo nu i s-a dat. Și doar una din licențe era cu „Magna cum laude”.

Într-o zi s-a întâlnit și cu dragostea. Ar fi trebuit să se întâlnească de mult cu ea, dar înhățat prea strâns de viață, n-a avut timp s-o vadă. De data asta dragostea avea chipul unei fete care umbla să capete aprobarea ca să fie internată în sanatoriul din Bârnova. Aprobarea i-a căpătat-o el, după două săptămâni de alergături. A condus-o până la gară. Pe urmă, n-a mai văzut-o niciodată.

Două săptămâni, atât cât a durat ca să capete aprobarea, a durat și dragostea lor. Numai două săptămâni. Dar a iubit cât nu sunt în stare alții într-o viață de om.

Locomotiva atașă vagoanele, care se ciocniră unele de altele. Soldatul cu solzul de pește încetă să mai cânte. Peste câteva clipe, trenul avea să se urnească, avea să-i ducă spre moarte.

„Dacă mor, nu am pe nimeni care să verse o lacrimă după mine...”

Și din nou simți dorul acela nelămurit, poate nostalgic, poate altfel, nici el nu știa cum.

Trenul se urni. Mulți din soldați se închinară. Soldatul cu solzul de pește din nou începu să cânte doina aceea tristă, care parcă le rupea piepturile.

Presură Virgil îl căută cu ochii pe Dumitru Tunariu. Cu spatele rezemat de peretele de lemn al vagonului acesta cosea un nasture la veston. Între degetele lui groase și butucănoase acul stârnea mirare. Te întrebai, cumva înveselit, ce caută un obiect atât de gingaș între degetele lui de uriaș.

„Oare adevărat să fie că Tunariu e comunist?” se întrebă Presură Virgil culcându-se și punându-și sub cap, drept căpătâi, sacul de merinde.

Despre comunism avea idei vagi. Dar înverșunarea cu care ziarele oficioase îi prezentau pe comuniști ca pe niște dușmani inveterați ai ordinei și siguranței statului îl punea pe gânduri, stârnindu-i dorința să afle adevărul despre aceștia.

Odată – cu vreo câteva luni înainte de izbucnirea războiului – fusese trimis, de pe zonă, în delegație la București ca să aducă un vagon de focoase pentru branduri. Într-una din după-amieze, când terminase treaba la depozitul de muniții, s-a dus la un cinematograf. La intrare, cineva i-a oferit un program. L-a luat și l-a vârât în buzunar. Și-a amintit de el la pauză. Ca să-și treacă timpul, a vrut să-l citească. Când l-a deschis, a dat de un manifest al Partidului Comunist Român. După ce s-a dumirit despre ce-i vorba, speriat, l-a ascuns în buzunar.

Așa era el. Se temea să nu făptuiască, din neglijență sau din necunoaștere, ceva ilicit. Niciodată nu se întreba dacă opreliștea era sau nu dreaptă. Era suficient să știe că un lucru nu este permis ca să nu-l făptuiască.

Deși cu nimic vinovat, o razie pe stradă îi da emoții, iar privirea mai atentă a unui simplu sergent de stradă avea darul să-i grăbească bătăile inimii. De aceea, de când aflase că Dumitru Tunariu era suspectat de idei comuniste, începu să-l privească cu frică dar și cu multă admirație.

Abia atunci și acolo în vagonul de marfă, așteptând locomotiva care avea să-i ducă pe front, Presură Virgil descoperi caracterul contradictoriu al firii sale. O interdicție i se părea firească, și se străduia să nu contravină ei, atâta vreme cât nu i se cerea să facă ceva. Dar putea deveni imprudent, dacă interdicția consta în a-i cere să facă un lucru împotriva convingerilor sale.

În legătură cu asta își aminti de o întâmplare, din vremea dictaturii legionare...

Cioclii în cămăși verzi decretaseră ca, într-o anumită zi și la o anumită oră, toată lumea să îngenunche pe străzi. (Cu prilejul mascaradei funerare a reînhumării legionarilor căzuți în războiul din Spania, luptând de partea fasciștilor.)

Presură Virgil s-a întâmplat să fie atunci pe stradă. Clopotele bisericilor băteau a mort... Preoți în odăjdii... Somități politice... Haidamaci în cămăși verzi cântând litanii de glorificare a morții și a crimei.

Trecători, de frica bâtelor și a pistoalelor, îngenuncheați pe străzi... Numai el, Presură, își vedea de drum.

— Îngenunche, domnule!

— Îngenunche, măi camarade!

Nu! Nu poate să îngenunche. Totul i se pare o mascaradă sinistră. Cum să îngenunche?

— Îngenunche, domnule. Ce, ți s-a urât cu viața? Asasinii ăștia sunt în stare să te împuște.

Dar el, parcă ar fi surd. Să îngenunche? Nu poate face un lucru împotriva convingerilor sale.

— Să știi că ăsta-i nebun! aude pe careva șoptind în spatele său.

A mai mers puțin, apoi a cotit-o pe o altă stradă. A mers doar câțiva pași și l-au ajuns din urmă doi zdrahoni în cămăși verzi. N-a avut timp nici măcar să schițeze un gest de apărare. Unul din ei l-a pocnit cu pumnul în falcă. S-ar fi prăbușit, fără îndoială, dacă celălalt bătăuș nu l-ar fi prins din spate. L-a răsucit ca pe o păpușă și i-a aplicat și el un pumn.

— Va să zică nu vrei să îngenunchi pentru martirii noștri?

I-a mai tras un pumn, în timp ce primul îl lovea în cap cu tocul revolverului. Cu sângele gâlgâind din rana de la cap, s-a prăbușit.

L-au ridicat mai târziu pietonii, și l-au dus la o farmacie din apropiere unde a fost pansat.

— Cine te puse, domnule? Puteau să te și omoare.

A mulțumit pentru îngrijire și a plecat.

Și-a amintit de întâmplarea de atunci, privind mâinile de Goliat ale lui Dumitru Tunariu. Locotenentul Boboc putea să-l amenințe mult și bine, Pe Tunariu, chiar dacă l-ar surprinde trecând la ruși, tot nu l-ai împușca, cu riscul de a fi el însuși executat. Dacă l-ar împușca pe Tunariu ar însemna să facă ceva împotriva propriilor sale convingeri.

O săptămână mai târziu au intrat pe poziții. Au intrat noaptea.

Locotenentul din nou i-a atras atenția:

— Presură, fii cu ochii pe Tunariu!

— Am să fiu, domnule locotenent! Și imediat în gând: Pe dracu! Nici prin gând nu-mi trece!

— Mâine, la atac, lasă-l pe seama mea. Tu, mai ales în noaptea asta ai grijă să nu o șteargă dincolo.

— Am înțeles, domnule locotenent.

Între timp, Presură Virgil aflase că locotenentul îl mai dăduse pe Tunariu și în seama caporalului Drăgănescu și a soldatului Tăușan. Dacă adăuga la socoteală și pe locotenent, erau acum patru inși care trebuiau să împiedice cu un glonte orice încercare a lui Tunariu de a trece la ruși.

De fapt, dintre toți, Tunariu numai de locotenent ar fi trebuit să se ferească. Pentru că ceilalți doi, caporalul și soldatul, l-ar fi lăsat să treacă. Îi descususe el, Presură, și se încredințase că, în ciuda ordinului expres, nu erau de loc dispuși să execute ordinul comandantului lor.

De aceea, convins că mult timp nu-l va avea pe Tunariu printre oamenii din grupa sa, a căutat să-l cunoască mai îndeaproape.

Cu acest prilej, a aflat că erau concetățeni – Tunariu era mecanic la un șantier naval – că era căsătorit și că avea patru copii, toți mititei. În multe împrejurări au vorbit ei despre multe, dar în nici una Tunariu n-a adus vorba despre comuniști.

Așa trecură trei luni de front. Prima lună au fost aproape tot timpul în foc. Au dat atacuri și contraatacuri, de două ori au fost încercuiți și cu toate acestea Tunariu n-a dezertat.

Până la urmă, Presură Virgil ajunse la convingerea că Tunariu nu dezerta, tocmai pentru că se știa supravegheat. Mai mult ca sigur că-și explicase de ce locotenentul nu accepta să fie trimis în incursiuni, să fie pus pândar sau agent de legătură. Unii soldați din grupă interpretau aceasta ca o favoare din partea locotenentului. Câțiva nu se sfiiră să i-o spună.

— Apăi, domn’ elev, ar cam trebui să-l trimiteți și pe Tunariu. Prea îl cocoloșește domn’ locotenent, zău așa!

*

După câteva săptămâni de front, divizia din care făcea parte și regimentul lor a fost trecută în rezerva armatei. Pe urmă, timp de două luni n-au făcut decât să urmeze frontul mereu în mișcare, de la o depărtare care varia între treizeci, cincizeci și chiar mai mulți kilometri.

În spatele frontului, supravegherea lui Tunariu slăbise.

— Cine știe! Poate că i-o fi venit și lui mintea la cap. Ce zici, Presură? îl întrebase într-o zi Boboc.

— Știu eu, domnule locotenent!? După părerea mea, cred ca l-ați bănuit și încă îl mai bănuiți de pomană.

— Ia nu-l mai lua tu pe garanție, măi Presură. Tu nu știi ce le poate pielea comuniștilor!...

Presură se mărgini să ridice din umeri și cu asta discuția lor luă sfârșit.

De fapt, era puțin dezamăgit de purtarea lui Tunariu. În sinea sa, nu se putea de loc împăca cu gândul că acesta renunțase să treacă la ruși. De aceea, se încăpățâna să creadă că numai din prudență n-o făcuse până atunci, dar că, la prima ocazie, atunci când, într-adevăr, avea să fie sigur de reușită nu va ezita s-o facă.

Aceasta era, de altfel, adevărata cauză pentru care îndelunga refacere înapoia frontului începuse să-l nemulțumească. În regiment, era singurul care dorea linia întâi. Baloanele propagandei oficiale se spărseseră de mult și războiul apărea acum în toată hidoasa lui grozăvie. De la Prut până în inima Ucrainei și dincolo de ea se înșirau mormintele și spitalele de campanie. Efectivele diviziilor, decimate în câteva rânduri, fuseseră reînnoite, și sfârșitul războiului încă nu se întrevedea.

Din acest motiv, trecerea diviziei în rezerva armatei fusese primită cu o unanimă ușurare și ascunsă satisfacție.

Doar el, din cauza lui Dumitru Tunariu, dorea să ajungă din nou în linia întâi. De fapt, era o dorință ipotetică. În realitate, nu dorea nici el, fiindcă voia să trăiască, voia să se numere printre supraviețuitori.

Presură Virgil constata că zi de zi, nu mai este același. Metamorfoza nu se petrecuse peste noapte și nici nu o considera terminată. Sesizând-o însă la timp, îi urmărea atent evoluția. Pe rând, și în același timp, subiect și obiect, se străduia să înțeleagă tot ceea ce se petrecea cu sine însuși.

La început, atunci când a primit ordinul verde de mobilizare cu șase stele, puțin timp înainte de izbucnirea războiului, cu alte cuvinte când nu mai exista aproape nimeni care să se îndoiască de iminența lui, s-a prezentat imediat pe zonă, fără să-i treacă măcar prin minte că ar putea face și altfel.

Refuzul de a participa la război i se părea, în ierarhia lucrurilor ilicite, pe treapta cea mai de sus. Pentru Presură Virgil, a participa la război însemna a-ți face „datoria față de patrie”. Și datoria față de patrie i se părea ceva pe deasupra oricăror convingeri. Rob al lecturilor și educației primite în școală, împărtășea părerea oficială că atunci când începe să bată tunul orice fel de neînțelegeri intestine trebuie să înceteze și toate forțele națiunii să fie subordonate unui singur țel: victoria.

Părerea aceasta era, de fapt, în contradicție cu convingerile sale. Așa, spre pildă, deși era opac în tot ceea ce privește politica, avea convingeri la care ținea și pe care și le apăra cu ardoare. Bunăoară, nu putea suferi dictatura personală, ura forța brutală, violența, obscurantismul, discriminările de orice fel. Disprețuia în artă curentele decadente, după cum, de asemenea, disprețuia pe acei care, în numele unei false teorii despre elite, își arogau dreptul de a se înfrupta din cele mai alese bucate la ospățul vieții.

Dar, lucru ciudat, având asemenea sănătoase convingeri, Virgil Presură nu înțelegea că trebuie să existe o corespondență între convingeri și conduita în viață. O dată unul din colegii lui de facultate l-a întrebat de ce rămâne deoparte dacă urăște într-adevăr fascismul. Virgil Presură a fost foarte mirat că i se pune o asemenea întrebare.

„Dragă, dar eu nu văd nici o contradicție. Într-adevăr, eu disprețuiesc fascismul în general și pe cel autohton în special; îmi repugnă forța brutală și crima ridicată la rangul de virtute; sunt convins că Hitler e un criminal dement care va sfârși prin a da foc Europei. Prin însăși structura mea nu sunt un luptător și nici nu cred că e necesar, atâta vreme cât nu fac fapte care ar fi în contradicție cu ceea ce gândesc.”

Și ca să exemplifice, povesti cum fusese snopit de legionari, pentru că nu voise să îngenunche în stradă.

Mai târziu, în ziua când, primind ordinul de mobilizare, s-a prezentat pe zonă, nu și-a dat seama că făcând acest lucru, cel puțin în cazul acesta, exista o flagrantă contradicție între convingerile sale și comportamentul său.

Și nu și-a dat seama, deoarece credea că „a nu-ți face datoria față de țară în caz de război” înseamnă a făptui lucrul cel mai laș posibil.

E greu de presupus că dezmeticirea nu ar fi venit, până la urmă. În orice caz, ea ar fi întârziat dacă Dumitru Tunariu nu ar fi fost repartizat în grupa sa.