Meandre

Prolog

Ochii intrusului scăpărau de furie. Dintr-o mișcare, bărbatul mătură cu mâna încă un șir de vase de pe raft. Fragile, obiectele se sparseră pe podea, împrăștiindu-se în sute de cioburi. A trecut apoi la niște statuete miniaturale.

— Doamnă Lake, te sfătuiesc să te grăbești cu împachetatul, zise el, canalizându-și violența spre câteva figurine de lut, înfățișând, în mai multe variante, diverse personaje mitologice – Pani, Afrodite și satiri. Trăsura pleacă peste cincisprezece minute și, te asigur, te vei număra printre pasageri împreună cu nepoata dumitale, cu sau fără bagaj e.

De lângă scară, Lavinia privea neputincioasă cum musafirul acesta nepoftit îi distrugea toate mărfurile.

— N-ai dreptul să faci una ca asta. Mă aduci în sapă de lemn.

— Ba dimpotrivă, doamnă. Îți salvez pielea, spuse el, răsturnând cu vârful cizmei o urnă mare decorată cu motive etrusce. Dar stai liniștită, n-am nevoie de mulțumirile nimănui.

Lavinia s-a albit la față când urna s-a făcut țăndări, în contact cu podeaua. Și-a dat seama că n-avea niciun rost să discute cu un dement. Tipul era hotărât să-i distrugă magazinul, or ea nu putea să-l împiedice. Învățase de mică să recunoască semnele care indică întotdeauna că e momentul să recurgi la o retragere tactică. Cu toate astea, nu putuse niciodată să accepte cu calm adversitățile sortii.

— Dacă am fi în Anglia, aș cere să fii arestat, domnule March.

— Ah, ce păcat, dar noi nu ne aflăm în Anglia, doamnă Lake, nu-i așa?!

Tobias March a înșfăcat un centurion de piatră, în mărime naturală și, apucându-l de scut, l-a azvârlit în față. Romanul s-a prăbușit pe propria-i sabie.

— Ne aflăm în Italia, reluă el, așa că nu-ți rămâne decât să te supui ordinului meu.

Nu avea niciun rost să mai insiste. Fiecare clipă petrecută aici, în încercarea de a-l determina pe Tobias March să se poarte rațional, însemna timp pierdut. Mai bine se ducea să își facă bagajele. Din nefericire însă, încăpățânarea care o caracteriza nu-i permitea să părăsească fără luptă câmpul de bătălie.

— Ticălosule, mârâi ea printre dinți.

— Ei, să nu exagerăm, totuși, o puse el la punct, trântind pe jos încă un rând de vase roșii de lut. Dar cred că am înțeles ce vrei să insinuezi.

— E limpede că nu ai nici cel mai elementar bun-simț, Tobias March.

— Nu vreau să mă cert cu dumneata pe această temă, zise el, lovind cu piciorul o statuetă de mărime mijlocie ce o înfățișa pe Venus goală. Dar nici dumneata nu ești mai brează din punctul acesta de vedere, să știi.

O trecu un fior de gheață, când statuia se sfărâmă. Aceste Venus goale erau solicitate frecvent de clienții ei.

— Nu ți-e rușine?! Cum îndrăznești?! Faptul că eu și nepoata mea ne-am trezit izolate aici, la Roma, și că nevoia ne-a împins să ne apucăm de comerț, pentru câteva luni, nu te îndreptățește nicidecum să ne insulți în halul ăsta.

— Gata, ajunge, se răsti Tobias, întorcându-se cu fața spre ea. La lumina lanternei, chipul lui necruțător părea dăltuit într-o piatră mai rece decât oricare dintre statuile aflate acolo. Zi mersi că te-am considerat doar o victimă naivă a infractorului pe care îl urmăresc, și nu o membră a bandei lui de hoți și ucigași.

— Mi-ai spus că răufăcătorii se foloseau de magazinul meu pentru a face schimb de mesaje. Dar, sinceră să fiu, domnule March, având în vedere comportamentul dumitale grosolan, îmi vine greu să te cred pe cuvânt.

Bărbatul scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită.

— Negi că acest bilet era ascuns într-unul dintre vasele dumitale?

Aruncă o privire spre hârtia aceea blestemată. Cu numai câteva momente în urmă, se uitase uluită la March, care zgâlțâia zdravăn un splendid vas grecesc. Un mesaj, care semăna izbitor de mult cu raportul unui răufăcător către șeful lui, fusese dosit cu grijă în interior. Ceva legat de un târg încheiat cu niște pirați.

— Ce vină am eu dacă unul dintre clienții mei a pus un bilet în vasul acela?! exclamă Lavinia, ridicând bărbia.

— N-a fost vorba doar despre un client, doamnă Lake. Răufăcătorii se folosesc de magazinul dumitale de câteva săptămâni.

— Și, mă rog, de unde știi dumneata asta, domnule?

— Află că urmăresc acest loc și pe dumneata personal cam de o lună.

Lavinia făcu ochii mari, uluită de tupeul cu care March își recunoștea fapta.

— Vasăzică, mă spionezi de o lună?

— La începutul investigațiilor mele am presupus că ești membră a cercului lui Carlisle de aici, din Roma. Abia după ce am studiat bine toate aspectele, am ajuns la concluzia că, probabil, dumneata habar n-ai avut cu ce se îndeletniceau unii dintre așa-zișii dumitale clienți.

— E revoltător!

— Vrei să spui că ai știut ce urmăresc, în momentul în care ai sesizat regularitatea cu care veneam aici? o întrebă el pe un ton batjocoritor.

— N-am afirmat așa ceva, negă ea pe un ton cam strident.

Știa însă că nu își mai putea stăpâni nervii. În viața ei nu fusese așa de furioasă și speriată.

— Credeam, sincer, că sunt doar niște cumpărători de antichități.

— Nu mai spune! făcu Tobias, uitându-se la o colecție de vase de sticlă verde, așezate frumos pe un raft de sus. Zâmbetul care i se așternuse pe buze o înfioră. Și cât de sinceră ești, de fapt, doamnă Lake?

— Ce vrei să insinuezi? tresări Lavinia.

— Nu insinuez nimic. Remarc doar că majoritatea articolelor din acest magazin sunt niște copii ieftine ale unor obiecte de artă foarte vechi. Prea puțin din ceea ce se află expus aici este autentic.

— De unde știi, mă rog? se răsti ea la el. Până acum nu mi-ai spus că ești expert în antichități, domnule. Să știi că nu mă impresionezi cu asemenea afirmații absurde. Nimeni nu și-ar închipui că ai fi vreun cunoscător în materie de artă atâta vreme cât mi-ai făcut praf magazinul.

— Ai dreptate, doamnă Lake. Nu sunt expert în antichitățile grecești și romane. Sunt doar un om de afaceri.

— Aiurea! Ce motiv ar avea un simplu om de afaceri să bată drumul până la Roma în urmărirea unui răufăcător pe nume Carlisle?

— Sunt aici în numele unuia dintre clienții mei, care m-a angajat să investighez ce s-a întâmplat cu un individ pe nume Bennett Ruckland.

— Și ce-a pățit acest domn Ruckland?

— A fost ucis aici, la Roma, declară Tobias, uitându-se fix la ea. Clientul meu e convins de acest lucru, fiindcă Ruckland aflase prea multe despre organizația secretă condusă de Carlisle.

— Povestea pare plauzibilă.

— Nu mă interesează, e povestea mea, or nimic altceva nu contează în seara asta, rosti el apăsat, azvârlind încă un vas pe jos. Ți-au mai rămas zece minute, doamnă Lake.

Inutil. Apucându-și poalele rochiei cu mâinile, Lavinia începu să urce scările, dar, străfulgerată de o idee, se opri la jumătatea drumului.

— Meseria asta de a investiga tot soiul de crime pentru niște clienți care te plătesc mi se pare o îndeletnicire destul de bizară, remarcă ea.

Tobias făcu praf o mică lampă cu ulei, de pe vremea romanilor.

— Nu mai puțin bizară decât comercializarea unor false antichități.

— Domnule, ți-am mai spus că nu sunt false, se aprinse Lavinia. Sunt reproduceri realizate cu scopul de a fi cumpărate ca suveniruri.

— Poți să le numești cum vrei. Mie tot mi se pare că seamănă cu niște pastișe grosolane.

— Dar parcă spuneai, domnule, că nu ești expert în materie de artă! Ai zis că ești un simplu om de afaceri.

— Mai ai încă aproximativ opt minute, doamnă Lake.

Lavinia pipăia cu degetele pandantivul de argint de la gât, așa cum făcea adesea când își simțea nervii întinși la maximum.

— Nu-mi dau seama dacă ești un nemernic monstruos sau doar țăcănit, șopti ea.

— Și crezi că ar fi vreo diferență? remarcă el amuzat, dar pe un ton glacial.

— Nu, niciuna.

Situația devenise imposibilă. N-avea încotro; trebuia să se dea bătută în fața lui.

Oftând ușor din cauza furiei sale neputincioase, se răsuci pe călcâie și pomi valvârtej în sus, pe scări. Când ajunse în cămăruța slab luminată, constată că, spre deosebire de ea, Emeline profitase din plin de răgazul care li se lăsase la dispoziție. Două cufere de mărime mijlocie și încă unul foarte mare erau deschise, pe jos. Cuferele mai mici erau deja umplute până la refuz.

— Bine că ai venit, zise Emeline pe un ton înfundat, cu capul în șifonier. De ce-ai stat atât de mult?

— Am încercat să-l conving pe domnul March că n-are dreptul să ne arunce în stradă, acum, în plină noapte.

— Dar nu ne aruncă în stradă, o contrazise Emeline, scoțând la iveală un mic vas antic, pe care îl ținea strâns la piept. Ne-a pus la dispoziție o trăsură și doi oameni înarmați, care să ne scoată din Roma, tefere și nevătămate, și să ne ducă apoi acasă, în Anglia. Mie mi s-a părut un gest mărinimos din partea lui.

— Aiurea! Joacă tare, ascultă-mă pe mine, și nu vrea să-i stăm în cale.

în timp ce se străduia să înfășoare vasul într-o rochie de voal, Emeline zise:

— Tipul e convins că suntem în mare primejdie din cauza lui Carlisle, un ticălos care, potrivit spuselor lui, s-ar fi folosit de magazinul nostru pentru a face schimb de mesaje cu oamenii lui.

— Ei, na! De ce să luăm de bune afirmațiile domnului March și să credem că există un răufăcător ca acesta, care operează aici, la Roma! exclamă Lavinia, deschizând un dulap. Dinăuntru o privea galeș un Apolo frumos și extrem de bine dotat. Eu, una, nu pun prea mult preț pe spusele tipului. Un lucru e, însă, limpede: are nevoie de încăperile acestea pentru scopurile lui dubioase.

— Eu sunt convinsă că ne-a spus adevărul, insistă Emeline, îndesind vasul învelit într-un al treilea cufăr. Și, dacă așa stau lucrurile, are dreptate. Suntem într-adevăr în primejdie.

— Dacă există efectiv o bandă de răufăcători în toată tărășenia asta, nu m-ar mira să aflu că Tobias March e șeful lor. Susține că e un simplu om de afaceri, dar mie mi s-a părut că are ceva diabolic în el.

— Te enervezi ușor și ai o imaginație prea bogată, Lavinia, o dojeni Emeline. Știi că nu poți gândi limpede dacă lași frâu liber imaginației.

De jos, se auzeau zgomote de vase sparte.

— Lua-l-ar naiba pe tipul ăsta, mormăi Lavinia.

Oprindu-se din împachetat, Emeline își înclină capul pe umăr, ciulind urechile.

— Vrea să lase impresia că am fost victimele unui jaf, nu crezi?!

— A zis ceva cum că e mai bine să distrugă magazinul, ca nu cumva Carlisle să intre la bănuieli și să creadă că a fost descoperit, zise Lavinia, chinuindu-se să-l scoată pe Apolo din dulap. Dar probabil că și asta e tot o minciună de-a lui. Dacă vrei să știi părerea mea, tipul se distrează pe cinste acolo, în magazin. E nebun de legat.

— Nici vorbă, o contrazise Emeline, ducându-se să mai ia un vas din șifonier. Recunosc, însă, că a fost o idee bună să depozităm piesele autentice aici, sus, ca să nu îi tentăm pe hoți.

— De fapt, singurul nostru noroc în toată povestea asta, preciză Lavinia, apucându-l pe Apolo de bust și trăgându-l afară din dulap. Mă cutremur când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă am fi expus originalele astea alături de copiile de jos. Precis că March le-ar fi făcut praf și pe ele.

— Dacă vrei să știi părerea mea, cel mai mare noroc în chestia asta îl reprezintă convingerea domnului March că nu facem parte din cercul de criminali al lui Carlisle, zise Emeline, învelind un văsuț într-un prosop și punându-l apoi în cufăr. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi putut să ne facă dacă ar fi crezut că suntem în cârdășie cu răufăcătorii aceia, și nu doar victimele lor inocente.

— Asta s-o crezi tu! Ce poate fi mai rău decât faptul că ne-a distrus singura noastră sursă de venit și că ne dă afară din casă.

Aruncând o privire spre zidurile vechi de piatră din jurul lor, Emeline oftă ușor.

— Cum să fie cămăruța asta urâtă „casă“ pentru noi?! Mie nu-mi pare rău că plec de-aici.

— Ba ai să vezi tu cât de mult îți va lipsi, când o să ne trezim leftere la Londra și nevoite să ne câștigăm existența pe stradă.

— N-o să ajungem până acolo, o contrazise Emeline, bătând ușor cu palma în vasul învelit în prosop, pe care îl ținea în mână.

Vom vinde toate aceste antichități, după ce o să ajungem în Anglia. Știi bine că sunt o mulțime de colecționari de vase vechi și statui antice. Cu banii pe care o să-i scoatem din vânzare vom putea închiria o casă.

— Nu pentru multă vreme, însă. Zi mersi dacă vom avea norocul să obținem suficienți bani ca să ne putem întreține măcar șase luni. Când o să rămânem fără niciunul dintre aceste obiecte de valoare, vom fi la mare ananghie.

— Până atunci, născocești tu ceva, Lavinia, cum ai făcut întotdeauna. Uită-te numai cât de bine ne-am descurcat când ne-am trezit izolate aici, la Roma, după ce patronul nostru a fugit cu contesa aia frumoasă. Ideea ta de a ne apuca de comerțul cu antichități a fost absolut genială.

Cu un mare efort de voință, Lavinia se abținu să nu urle de exasperare. O înnebunea efectiv această încredere nemărginită pe care o avea Emeline în capacitatea ei de a ieși cu bine din orice dezastru.

— Hai, te rog, ajută-mă să-l mut pe Apolo ăsta, îi zise ea.

Emeline se uită lung la imensul nud, pe care Lavinia se căznea să-l târască prin cameră.

— O să ocupe aproape tot spațiul din ultimul cufăr. Poate că ar fi mai bine să renunțăm la el și să luăm în schimb niște vase.

— Statuia asta a lui Apolo face cât zeci de vase la un loc, îi atrase atenția Lavinia. Se oprise în mijlocul odăii, gâfâind din cauza efortului și încercând să apuce mai bine nudul. E cel mai valoros obiect de artă pe care îl avem. Trebuie neapărat să-l luăm cu noi.

— Dacă îl băgăm în cufăr, n-o să mai avem loc pentru cărțile tale, remarcă Emeline, cu blândețe.

Lavinia simți că i se face rău de la stomac. Oprindu-se brusc, se uită la raftul plin eu cărți de poezie, pe care le adusese din Anglia. Gândul de a renunța la ele i se părea de neconceput.

— O să-mi iau eu altele, rosti ea cu îndârjire, apucând zdravăn statuia.

Emeline șovăia, uitându-se atentă la fața Laviniei.

— Ești sigură? Știu că înseamnă enorm pentru tine.

— Apolo e mai important.

— Foarte bine, zise Emeline, aplecându-se să-l ridice pe Apolo de membrele inferioare.

De pe scară se auzea călcătura grea a cizmelor lui Tobias March. După câteva clipe, acesta își făcu apariția în pragul ușii. Se uită întâi la cufere, apoi își mută privirile spre Lavinia și Emeline.

— Trebuie să plecați imediat, zise el. Nu pot risca să vă mai las să rămâneți aici nici măcar zece minute.

Laviniei îi venea să-i arunce în cap cu unul dintre vase.

— Nu plec fără Apolo. Statuia asta e tot ce ne-a mai rămas ca să putem trăi, dacă nu vrem să ajungem pensionarele vreunui bordel din Anglia.

Emeline se strâmbă.

— Zău așa, Lavinia, nu mai exagera.

— Ăsta e purul adevăr, se rățoi Lavinia.

— Ia dați-mi mie statuia asta afurisită, spuse Tobias, venind spre ele.

Și, luând nudul în brațe, îl puse în cufăr.

— Mulțumesc, îi zâmbi Emeline cu căldură. E tare grea.

— Ia nu-i mai mulțumi atât, zise Lavinia, scârbită. Uiți că el e cauza tuturor necazurilor noastre din seara asta?!

— Încântat întotdeauna să vă pot fi de folos, spuse Tobias, aranjând mai bine statuia în cufăr. Mai aveți ceva?

— Da, răspunse Lavinia cu promptitudine. Urna aceea de lângă ușă. Este o piesă extrem de rară și valoroasă.

— Nu mai încape în cufăr, remarcă Tobias, cu capacul în mână. Trebuie să alegi între Apolo și urnă. Nu le poți lua pe amândouă.

Lavinia miji ochii, devenind bănuitoare.

— Aha, asta fiindcă vrei să iei dumneata urna, nu-i așa?! Ți-ai pus în gând să mi-o furi.

— Te asigur, doamnă Lake, că nu mă interesează deloc blestemata asta de urnă. Spune, vrei urna sau statuia lui Apolo? Alege. Acum.

— Statuia lui Apolo, mormăi ea.

Emeline se dusese să îndese o cămașă de noapte și niște pantofi în jurul nudului.

— Cred că suntem gata, domnule March.

— Da, într-adevăr, întări și Lavinia, cu un zâmbet tăios. Complet gata. Sper ca într-o bună zi să te pot răsplăti pentru munca din seara asta, domnule March.

— Ce-i asta, doamnă Lake, o amenințare? întrebă el, trântind capacul cufărului.

— Ia-o cum vrei, domnule, îi replică ea, luând poșeta într-o mână și pelerina de drum în cealaltă. Haide, Emeline, să plecăm până nu-i trece prin cap domnului March să dea foc la casă cu noi înăuntru.

— N-are rost să fii așa de urâcioasă, o dojeni Emeline, luându-și pelerina și o pălărie. În situația de față, cred că domnul March dă dovadă de o admirabilă stăpânire de sine.

Tobias a înclinat din cap.

— Îți mulțumesc pentru înțelegere, domnișoară Emeline.

— Nu trebuie să iei în seamă remarcile Laviniei, domnule, zise Emeline. Așa e ea; când se simte contrariată și presată, are tendința să-și cam piardă cumpătul.

— Am remarcat, răspunse Tobias, fixând-o pe Lavinia cu o privire rece.

— Sper să fii înțelegător, așadar, continuă Emeline. Pe lângă toate neplăcerile din seara asta, ne vedem obligate să lăsăm aici și cărțile ei de poezie. I-a fost foarte greu să ia această decizie. Îi plac enorm poeziile, să știi.

— Oh, Doamne, încetează! exclamă Lavinia, punându-și pelerina pe umeri și pornind cu pași iuți spre ușă. Refuz să mai ascult conversația asta ridicolă. Un lucru e cert, abia aștept să scap de compania dumitale dezagreabilă, domnule March.

— Mă jignești, doamnă Lake.

— Nu atât de tare cum aș fi vrut.

Oprindu-se în capul scărilor, Lavinia întoarse capul spre el. Nu părea câtuși de puțin ofensat. Ba dimpotrivă, ai fi putut jura că se simte la largul său. Iar ușurința cu care a ridicat imul dintre cufere dovedea excelenta lui condiție fizică.

— În ce mă privește, eu abia aștept să ajung acasă, zise Emeline, grăbindu-se spre scară. Italia e o țară frumoasă, dar mie mi-a fost dor de Londra.

— Și mie, confirmă Lavinia, făcând efortul de a-și smulge privirea de la umerii lați ai lui Tobias March. Toată aventura asta m-a dat peste cap, adăugă ea, coborând furioasă scara. De fapt, cine a avut ideea să venim la Roma ca însoțitoare ale doamnei Underwood?! Oribilă creatură!

— Parcă tu, spuse Emeline, dregându-și glasul.

— Data viitoare, când o să-ți mai sugerez ceva atât de bizar, te rog să fii așa de bună și să-mi dai cu niște oțet pe la nas, ca să-mi revin în simțiri.

— Fără îndoială că, la momentul respectiv, ideea a părut de-a dreptul strălucită, spuse, din spatele ei, Tobias March.

— Așa e, murmură Emeline, pe un ton neutru. „Gândește-te ce încântător ar fi să petrecem un sezon la Roma“, zicea Lavinia. „în mijlocul atâtor antichități inspirate“, insista tot ea. „Și totul pe cheltuiala doamnei Underwood“, nu uita ea să adauge. „Vom trăi pe picior mare, alături de niște oameni din lumea bună’ ’, spunea Lavinia, atunci.

— Încetează, Emeline, se rățoi Lavinia la ea. Știi foarte bine că a fost o experiență instructivă.

— Din mai multe puncte de vedere, îmi imaginez, se grăbi Tobias să comenteze. Asta dacă mă gândesc la bârfele pe care le-am auzit despre petrecerile date de către doamna Underwood. E-adevărat că până la orgii mai era doar un pas?

Lavinia scrâșni din dinți.

— Recunosc că au avut loc vreo două incidente minore, nu prea fericite.

— Dădea niște petreceri cam ciudate, mărturisi Emeline. Lavinia și cu mine a trebuit să ne închidem în dormitor, până s-au terminat. După părerea mea, însă, situația a scăpat complet de sub control, într-o dimineață, când am constatat că doamna Underwood fugise cu contele ei. Din cauza asta, noi ne-am trezit singure și leftere într-o țară străină.

— Totuși, ținu să precizeze Lavinia, ne-am descurcat destul de bine, până când ai apărut dumneata, domnule March, și te-ai amestecat în treburile noastre.

— Regret nespus, doamnă Lake, că am fost nevoit să procedez așa, zise Tobias.

Ajunsă la parter, Lavinia se opri lângă scară, cuprinzând cu privirea magazinul plin de vase și statui făcute țăndări. A distrus tot, se gândi ea. N-a rămas un vas nespart. În niciun ceas, omul acesta distrusese o afacere pe care ele o puseseră în picioare într-un răstimp de aproape patru luni.

— Nu pot crede că regretele dumitale sunt la fel de mari ca ale mele, domnule March, îi zise ea, apucând mai bine poșeta și pășind printre cioburi spre ușă. După părerea mea, dezastrul acesta ti se datorează exclusiv dumitale.

Nu se crăpase încă de ziuă, când Tobias a auzit deschizându-se, în fine, ușa din spatele magazinului. Stătea la pândă pe scări, în întuneric, cu pistolul în mână.

Din camera din spate și-a făcut apariția un bărbat cu un felinar, ce împrăștia o lumină slabă. Când a văzut dezastrul din magazin și podeaua plină de cioburi, a încremenit locului.

— Fir-ar să fie de porcărie!

Punând felinarul pe tejghea, a traversat repede încăperea ca să vadă ce mai rămăsese dintr-un anumit vas mare.

— Ce porcărie! bombăni el din nou.

Răsucindu-se pe călcâie, se uită la toate obiectele distruse.

— Cauți ceva, Carlisle? îl întrebă Tobias, coborând o treaptă.

Carlisle înlemni. La lumina palidă a felinarului, fața lui era ca o mască a răului.

— Tu cine mai ești?

— Nu mă cunoști. M-a trimis după tine un prieten de-al lui Bennett Ruckland.

— Ruckland. Da, bineînțeles. Trebuia să mă fi așteptat la asta.

Carlisle se mișcă cu o iuțeală fulgerătoare. Ridicând mâna, scoase la iveală un pistol, gata să tragă.

Dar Tobias era pregătit. Trase și el piedica de la pistol și apăsă pe trăgaci.

Împușcătura nu și-a atins ținta. Tobias a băgat mâna în buzunar și a scos o altă armă, mai eficientă. Prea târziu, însă.

Carlisle trăsese deja.

Tobias simți că-i fuge pământul de sub picioare. Impactul îl aruncă pe spate. Descleștându-și degetele de pe pistolul cu care nu mai apucase să tragă, Tobias se prinse de balustradă în ultimul moment, astfel că nu se rostogoli pe scări, cu capul în jos.

Carlisle se pregătea deja să tragă cu al doilea pistol.

Tobias încercă să urce scara înapoi. Îl durea foarte tare piciorul stâng. Abia dacă putea să-l mai miște. Întorcându-se pe burtă, se târî în sus pe scări, împingându-se în mâini și în piciorul drept, ca un crab. Piciorul îi alunecă pe ceva umed – îi curgea sânge din piciorul rănit.

Dedesubt, Carlisle înainta cu prudență spre scară. Nu mai trăsese și cu al doilea pistol din cauza luminii difuze, care nu-i permitea să-l repereze.

Da, întunericul era singura lui speranță.

Izbuti să ajungă pe palier, iar de acolo se aruncă peste pragul ușii, în încăperea neluminată, atingând cu mâna urna grea pe care Lavinia n-o mai luase cu ea, la plecare.

— Ce poate fi mai supărător decât să ratezi ținta? întrebă Carlisle, pe un ton voit amabil. Și, pe urmă, să-ți mai cadă din mână și al doilea pistol. Mare neîndemânare, zău așa.

Acum urca repede scara, mult mai sigur pe el. Tobias apucă urna, o întoarse cu partea rotunjită spre sine și încercă să respire cât mai liniștit. Durerea din piciorul stâng se accentuase.

— Tipul care te-a trimis pe urmele mele s-a sinchisit măcar să-ți spună că probabil n-o să te mai întorci viu în Anglia? îl întrebă Carlisle, de la jumătatea scărilor. Ți-a zis cumva că am fost membru al Camerei albastre? Știi ce înseamnă asta, amice?

N-avea decât o șansă, își spuse Tobias. Trebuia să aștepte momentul propice.

— Nu știu cu cât te-au plătit ca să vii după mine, dar în mod cert te-ai lăsat păcălit. Mare prost ai fost că ai acceptat târgul, mai zise Carlisle, pregătindu-se să pășească pe palier. Chestia asta te va costa viața, adăugă el, pe un ton nerăbdător.

În acel moment, cu un ultim efort, Tobias dădu brânci urnei grele, care se rostogoli spre scară.

— Ce-i asta? exclamă Carlisle, încremenind pe ultima treaptă. De unde vine zgomotul ăsta?

Urna se izbi violent de picioarele lui. Carlisle scoase un urlet de durere. Tobias îl auzi zgâriind peretele cu unghiile, în încercarea disperată, dar zadarnică, de a-și recăpăta echilibrul.

Se auzi o serie de bufnituri sacadate, pe măsură ce Carlisle se rostogolea pe trepte. Zbieretele lui Carlisle amuțiră înainte ca trupul lui să se lovească de podea.

Smulgând cearșaful de pe pat, Tobias rupse din el o fâșie lungă, pe care și-o înfășură pe coapsa stângă. Când se ridică în picioare, simți că se învârte camera cu el. Clătinându-se, gata să leșine, începu să coboare treptele, făcând eforturi supraomenești să nu cadă. Carlisle zăcea răstignit la picioarele scării, cu gâtul răsucit într-o poziție nefirească. Cioburile urnei sparte erau împrăștiate în jurul lui.

— Ghinionul tău că l-a ales pe Apolo, șopti Tobias, uitându-se la mort. Dacă mă gândesc bine, decizia s-a dovedit excelentă. Doamna a avut o intuiție nemaipomenită.