Memorii

Prefață

Retipărite nu demult la Paris, presa franceză anunța apariția Memoriilor doamnei de Boigne într-o formulă pe cât de publicitară, pe atât de ademenitoare: „Patru regimuri, trei revoluții, ultimii regi ai Franței, Chateaubriand, Țarul…”

Și, într-adevăr, sute de pagini, printre care rar se poate întâmpla ca gândul să-ți fugă sau plictisul să te cuprindă. Finețea observației este permanent dublată de reflexie, iar ineditul prezent la orice pas. Scriiturii moderne, vii, i se impune însă lectura adecvată. Parcurs alert, punctat de întrebări și de asociații spontane, pe care cugetul descoperă aceleași permanențe omenești. Perspicacității asociindu-i-se apoi inteligența, face ca remarca să dezgolească personajele dintr-o singură trăsătură de condei. Și ce ar putea să-i scape unui spirit când necruțarea-i stă în orice gând?

Nevoind deloc numai să consemne, credem noi, pe datul oferit istoric, memorialista își încearcă ascuțișul cugetului ori de câte ori i se oferă perspectiva generalizării. Iar dacă întâmplător cineva asociază fulgurațiile straniei contese de Boigne cu premonițiile marchizului de Coustine, profețiile privindu-ne vremea, capătă limpezimi carteziene.

Funestele destine regale, autarhia țaristă și intempestivitatea cazacă privite străveziu, se transfigurează în formule istorice de după care răzbat declinuri și cicluri spengleriene.

Omenescul, indiferent de haina istorică pe care ar îmbrăca-o fenomenul ales spre manifestare, se revelează în mereu aceleași zvâcniri, tendințe și aspirații.

Și cui, citind finele observații ale distinsei doamne de Boigne i-ar putea scăpa gândul că-n istorie numai recuzita se schimbă?

Chateaubriand i-a intuit primul calitățile, la care se și referă alegoric, în timp ce Proust îi împrumută manierele. N-o copiază însă căci reflexia îi scapă din pricina retrospectivei. Distorsiunea doamnei de Boigne e perspectivă, iar gândul permanent ancorat într-un viitor pe care prezentul și trecutul îl legitimează perfect. Deci nu „memorii”, ci pretexte istorice pentru cel mai subtil joc al perspicacității. Așa ni se par observațiile ciudatei contese de Boigne și așa le și propunem interesatului cititor de polisemii.

E drept însă că nu oricine citind orizontal textul, se poate delecta cu perspicacitatea-i sclipitoare. Satisfacția ar presupune și perpendicularitatea unui gând căutător de semne sub învelișuri limpezi și curajul unor asociații în care frica de concluzii n-ar avea ce căuta.

Așa că nu Balzac, ci Stendhal (portretelor fizice substituindu-li-se cele psihice), după cum și-n istorie Ranke mai înaintea oricui s-ar ocupa doar de fapte, se impun ca modele asociative celui ce vrea neapărat exemple.

Născută dintr-o familie nobilă, cu „situație”, consolidată încă din anul una mie, distanțarea-i față de contemporaneitatea pe care n-o „iartă” și patosul aristocratic cu care alteori ia parte la evenimente, fac din ea una dintre cele mai interesante figuri ale epocii.

Proust o ia drept model pentru bizara doamnă de Villeparisis, Chateaubriand pretext al unor șfichiuiri; doamna de Staël îi caută prietenia; nu o neglijează în relațiile ei nici doamna Récamier, iar Tocqueville se pare că era mai interesat de observațiile ei decât de ale oricărui contemporan.

Jansenistă mai degrabă decât iezuită, nu s-a sfiit ori de câte ori a fost cazul să sacrifice aparența spectaculară a fenomenului principiului său antrenant, adevărul vrut, celui simțit, și proza, intenției premergătoare.

Mondenității nu i-a făcut concesii decât în limitele bunei creșteri și-n ciuda mariajului nereușit (cu un general mai în vârstă cu treizeci de ani decât ea), compromisului social nu i-a acordat nici măcar circumstanțele „sacrei convenții nupțiale”. Deziluzionare?! Prea puțin sau poate doar consecințele unei lucidități dureroase la care nu s-ar mai putea adăuga, nici măcar intențional, deliciile unei refulări subliniate.

Prostia e sancționată de ea prompt, oricui ar aparține, uscăciunea și sterilitatea fiind și ele crud dezvăluite, iar vanitatea subliniată de două ori, în orice împrejurare. Nimeni și nimic nu e cruțat, Analiza-i fină clivează orice escamotare și deseori răsturnări de perspectivă scot la iveală cele mai ascunse ticluiri. Abordarea „cazurilor” se face numai „de jos în sus”, iar pozei deseori atât de piezișă nu-i scapă niciun detaliu.

Absolutismul, ce-i drept, o stingherește, dar monarhia n-o supără decât atunci când nu este constituțională. Puterii îi preferă însă diplomația; devoțiunea superficială îi repugnă și artificiozitatea nu o suportă. Este, de fapt, de înțeles; crescută aristocratic și supradotată intelectual, cum ar fi putut tolera artificiul fără acoperire și ignominia?

Lui Ludovic al XVI-lea nu-i iartă nici „jocurile” maritale, după cum nu trece cu vederea nici superficialitatea unor curteni; și totuși, majestuozitatea, ca principiu, îi impune, raportând însă la ea întregul deboș pentru a întări fresca. Pe Ludovic al XVIII-lea îl vede în tot dezechilibrul inteligenței încurcate în inutil, în jocul unei politici neesențiale, iar pe Carol al X-lea, inteligent, bigot, desfrânat și stupid, neputând renunța la senzualitate, într-o lume care-i repugnă totuși. Și precum monarhul, așa și Curtea aristocrată și impotentă. Ducii, conții și pairii își concurează suveranul în cele mai vane aspirații, în timp ce primejdiile le amenință surparea privilegiilor. Burbonii sunt cei mai ilustrativi în acest sens și cu ei doamna de Boigne este și cea mai neînduplecată în sancționarea lașității. La cei din ramura Savoiardă o supără degenerescența unei vieți tensionate haotic de abjecție și desfrâu. Și după cum nici reginei Angliei nu-i iartă senzualismul excesiv, deși rafinat, nici țarului nu-i trece cu vederea duritatea esenței de cazac. Până și suveranului pontif îi reproșează ramolismentul și turpitudinea, nepermise totuși la vârsta lui. Respect îi impune doar politica externă a lui Vergennes și tratatul de la Versailles care-i restaurează Franței întreg prestigiul compromis. Pe Calonne, Loménie și Brienne îi tratează drept incapabili, în timp ce toată admirația i-o acordă lui Necker, prolificul ministru de finanțe, convulsiv antrenat să realizeze imposibilul pe care doar Talleyrand îl izbutește. Și ca și La Rochefoucauld, nu-și stăpânește incisivitatea decât în fața lui Richelieu și Decazes, care imprimă istoriei Franței un mers mai liberal, împreună cu baronul Louis.

Carbonarii o entuziasmează, dar numai ca factor reactiv în fața unui rău nevindecabil totuși. Iar lui Carol al X-lea, cu toate succesele expediției lui în Alger (în care vede însă și raptul unei monarhii hrăpărețe), nu-i iartă mai ales ordonanțele din 25 iulie 1830 în urma cărora se dizolvă Camera, se modifică radical Carta și se suprimă întreaga libertate a presei. Măsură îndrituită din punct de vedere totalitar, provocând însă revoluția din 1830, și ulterior sfârșitul monarhiei.

Furioasă de eșecurile unor capete încoronate incapabile să înțeleagă istoria, le atacă întreaga recuzită cu o deosebit de fină ironie. Și toți, începând cu majestățile lor și sfârșind cu ultimele elemente ale unei ierarhii de păpuși își primesc judecățile aspre și considerațiile meritate, în care exactitatea observației se asociază cu rigoarea spiritualului detașat de compromisul cotidian.

Ușurința cu care aceștia conduc popoarele o revoltă însă cel mai mult iar duritatea reprimantă de-a dreptul îi repugnă.

De o inteligență tot atât de efervescentă ca a doamnei de Staël, își face din politică tărâm de studiu, iar din observație prim instrument de lucru. N-o împiedică în exersarea suplului intelect decât limitele bunei cuviințe și ale creșterii sale alese.

Motiv de altfel nou, pentru care și portretistica ei vizează mai puțin aspectele fizice ale personajelor cât personalitatea lor, finețea observației și puterea-i de pătrundere aducând, mai degrabă, prin perspicacitate și dezinvoltură, cu cele ale unui La Rochefoucauld sau Retz decât ale unui Saint-Simon sau Rollin. Nici nu l-ar fi putut astfel surprinde pe Chateaubriand în posturi mai puțin grandioase decât cele vrute de el sau pe doamna Récamier în intimitatea relațiilor sale cu ducele de Orléans, marea ei slăbiciune monarhică, pe care atâtea ambiții și interese o împinseseră spre tronul Franței. Să trăiești în culisele atâtor monarhii, să-ți dai seama de „subsolurile” atâtor aranjamente, să treci prin trei revoluții cu restaurațiile lor și să apuci un „fin du siecle” cu toate evenimentele sale semnificative, ni se pare însă nu numai destin ci și șansă istorică. Cum altfel ar fi putut observa ea ce a observat la personajele sale, dacă acestea, aidoma celor din teatrul shakespearian, desprinse de grija cotidianului și totuși atât de preocupate de el, n-ar fi avut toată libertatea și posibilitățile de a-și proiecta istoric aspirațiile, intențiile, ambițiile și vrerile sau exersa intelectul întru diatribă și reflexie?

Și totuși, cu inteligența-i vie, n-a vrut decât să pătrundă, să-și explice ca să expună și, poate (de ce nu, când viața alături de un soț mult mai în vârstă decât ea o privase de atâtea alte delicii?), compensativ, să-și ofere satisfacția unor gânduri sau intuiții fără opreliști. În afară de aceasta, pascaliana-i remarcă (întâlnită de altfel și la La Rochefoucauld) privind imixtiunile inimii în treburile minții, motivațiile și explicația compromisului, îndrituirea pesimismului rațional, recomandarea raționalismului liberal și a unei suplețe amestec „d’ésprit de finesse et de géométrie” operând și-n discurs și-n politică fac din ea nu numai îndrăznețul martor al vremii sale, ci și judecătorul ei.

Mai puțin extremistă decât ar fi intenționat să fie, sau cum am mai spus, exprimându-ne în limbajul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, jansenistă mai degrabă decât iezuită este, în orice i az, o conștiință vie și nepătată a acelor vremi (atât de complexe, de altfel), animată mai ales de dorința relevării adevărului, indiferent care ar fi fost acesta, a recunoașterii celor mai ascunse vreri și imbolduri spre acțiune, păstrând totuși măsura în proiecte și acel „juste milieu” francez în judecățile-i de valoare.

Așa se explică faptul că-n salonul ei din Faubourg Saint Gérmain (ce modă și ce „spațiu” al dezbaterilor spirituale!) aristocrația feminină n-o uluiește, ca pe Balzac de pildă, cea masculină n-o entuziasmează, iar manierele și trucurile unor abilități versatile nu-i stârnesc prea mult admirația, știind să zgârie întotdeauna pojghița prea marii politeți, ca să descopere sub ea adevăratele intenții ale orgolioaselor eu-ri. „Il est trop poli pour être honnête” era doar o formulă franceză stabilită în acele secole. Și cum s-ar fi putut ca tocmai spiritul ei să nu dea dovadă de o astfel de prevedere?

*

Cititorului nostru i se pun însă în față spre lectură numai o parte din imensitatea observațiilor și amintirilor neastâmpăratei contese. E o selecție totuși judicios făcută, întrucât, prin alegere, nu s-a urmărit atât relevarea picanteriei, a aventurii, a laturii umoristice sau a acelui „coté d’ésprit” francez, cât prezentarea înaltei aristocrații din acea vreme, pe care, de fapt, o animau aceleași și aceleași mari probleme omenești. Iar „mătușa” care-și amintește (formula autoarei memoriilor pentru motivația titlului) e doar un „trouvail” justificativ pentru opera recomandată ca mijloc terapeutic împotriva degringoladei morții și a pierderii tradițiilor.

Demersul creativ este și el interesant. La început o nevoie de a trăi într-un trecut în care o proiecta prezentul lipsit de nădejde, apoi dorința de a-și potoli regretele unor amintiri care nu se lăsau nici ele uitate, mai ales într-o vreme atât de torsionată de suferință; motivație generală sau explicație a imboldului determinativ în elaborare. Ca desen, însă, lucrurile sunt mult mai simple.

Mai întâi, o desfășurare a amintirii amintirilor moștenite dintr-o mare familie aristocratică despre viața de la Curtea din Versailles și care, deși descrise cu dezinvoltura femeii care ar lucra la gherghef, (formula contesei), prezintă totuși un deosebit interes pentru inițierea în tainele culiselor monarhale și în descrierea etichetei de la Curte, de pildă, nu interesează atât faptul în sine, cât gustul artistic care-l determină cu toate normele estetice după care se și desfășoară.

Obiceiurile de la Curtea regală nu sunt însă interesante pentru complicația sau strălucirea lor, cât pentru simbolica pa care o reprezintă în demersul instituirii unor permanențe cărora atât regele cât și marea aristocrație trebuie să le facă față. Dar oare rigorile ținutei nu le trădează pe cele ale spiritului?

Monarhul, de pildă, trebuia să strălucească nu numai în ținută, ci și în replici: „Se vede, îi spunea el unui jucător de table cu care juca zilnic și care juca cu multă patimă, se vede că joci pe banii dumitale, în timp ce eu joc pe ai altora”. Iar regina să-l secondeze, vădind, dacă nu aceleași calități spirituale, cel puțin aceeași modă în augustele-i desfășurări. Adică, reținerea-n manifestările de orice gen, măsura-n lucruri, cochetăria și deseori numai aceasta, mai ales în relațiile afectiv-amoroase. Pentru ea era astfel firească și chiar binevenită curtea pe care i-o făcea contele suedez Fersen, după cum, însă, tot dictat de modă, îi era și refuzul patimei acestuia în momentul când tensiunea sa afectivă depășise o anumită măsură (așa se explică și îndepărtarea lui de la Curte și plecarea în America). De unde și rețeta: devotament fără margini în afecțiune, sinceritate) respect, dar și o deosebită discreție în manifestare.

Față de aceste precepte de conduită, de o rigoare uneori de-a dreptul stingheritoare, toată admirația, mai puțin însă interesul, decât doar estetice, deoarece era firesc ca manifestările aristocratice să fie îndeaproape observate tocmai în cadrul impus de ele. Așa se explică lumina deloc favorabilă în care este prezentată doamna de Polignac, doamnă de onoare, dar a cărei prestanță e știrbită de un comportament în care se vădește lipsa de caracter – concept atât de riguros forjat și el în anteriorul secol al clasicismului – și de spirit.

Nici contelui de Artois, apoi, cu tot rangul său, nu i se poate trece cu vederea lipsa de stil în comportamentul pe care-l etala cu prea multă dezinvoltură, precum și ticăloșia, privită însă tot ca semn al unei și mai grave lipse de gust. În aceeași măsură, însă, nici soției sale, contesa de Artois, nu i se iartă prostia, morocăneala și dizgrațiozitatea.

Xenofilia lui Ludovic al XVI-lea, o altă trăsătură a caracterului respectivului monarh, privită însă ca semn de mare larghețe a spiritului, e tot atât de amendată când farsa i se substituie obiectului fără putință de depistare. Cazul prinților Chio, doi țărani, de fapt, din Berry, care-l păcăliseră pe rege dându-se drept moștenitori ai imperiului din Orient, fără însă ca ținuta, manierele și comportamentul lor, rămase de altfel proverbiale în istorie, să le trădeze vreodată adevărata origine.

Orice morav, gest sau fapt mai răsunător este analizat în lumina canoanelor bunei cuviințe și taxat ca valoare după gradul semnificației sale. Ce importanță capătă astfel ținerea sfeșnicului în momentul ceremonialului culcării regelui, când lumina acestuia trebuia să-i faciliteze rostirea rugăciunii, cerere de coborâre a grației divine pentru întregul regat! Și aceasta într-un ansamblu aproape ritualic de gesturi în care până și ridicolul ulterior, prevăzut însă, era circumscris de indignare.

Revoluția din 1789, ca și celelalte la care a asistat, e considerată ca un revers al neglijențelor monarhice, al unui orbitor orgoliu aristocratic față de abuzurile comise-n cotidian, ceea ce trădează o mai mare apropiere a gândirii contesei de Boigne de Bossuet, decât de iluminiștii secolului al XVIII-lea, iar Emigrația un fapt istoric salvator doar din punct de vedere fizic pentru aristocrația franceză, câtuși de puțin și pentru prestigiul ei, pe care nici Restaurația nu reușește să-l mai restabilească în vechile tipare.

Cu ocazia emigrării e prezentată însă și nobilimea italiană și engleză, monarhia napolitană, londoneză, precum și toate moravurile legate de viața curteană străină. Moment critic, de altfel, pe fundalul căruia se profilează caractere, se năruie prestigii, se verifică autenticități și se restabilesc principii uitate. Prilej însă atât de, manifestare a ridicolului cât și a grandorii, modestiei sau sincerității. Dar nu mai puțin și ocazie de verificare a dictonului că după cum talentul nu poate acoperi turpitudinea, nici eticheta o falsă noblețe. De remarcat însă pentru aristocrația engleză din acea perioadă un fapt deosebit de interesant: amestecul său de suprarafinament francez, de imaginație, finețe și gust, cu o deosebită nepăsare față de grosolănia vulgară (cavalerul Legard).

Raportate apoi la aceleași criterii de judecată, interesante sunt și observațiile referitoare la mutațiile pe care oamenii le pot suferi pe parcursul duratei, atunci când la orizontul dezastrului nu se-ntrevede nicio speranță. Cazul acelui servitor al familiei de Osmond, Bermont, oscilând între grandoare și josnicie tocmai în funcție de momentele în care îi apare și dispare bunul simț.

În aceleași circumstanțe, autoarea memoriilor se judecă însă și pe sine, acuzându-se dar și motivându-și în același timp gestul mariajului făcut la înghesuială. Necugetarea e pusă pe seama tinereții, iar consecințele suportate cu deplina conștiință a intenției sacrificiului făcut. Franchețe deci, apoi stoicism și resemnare, în lumina celei mai necruțătoare lucidități. Niciodată însă ea n-a ascuns nici parvenitismul soțului său, voința-i de putere și postura ei de păpușă-automat (cu toată subțirimea educației și a intelectului său) în mâinile lui. Dar nici n-a cârtit împotriva ei, socotind-o ca pe un preț al salvării propriilor părinți. De fapt, datorită acestui mariaj și datorită situației de emigrantă, vede și întreg spațiul vest-european, Italia, Elveția, Țările-de-Jos și Anglia, spectru etnic a cărui unitate de structură e asigurată de unitatea, de participarea la o cultură cu dominante creștine. Zgârcenia saxonă o motivează însă ca revers al risipei atât de condamnată dealtminteri din punct de vedere moral; prevederea germană o socotește ca semn al grijei (caracteristică fundamentală a autenticității), iar disponibilitatea italiană ca pe o mare virtute a spiritului latin, generos și puternic.

Restaurația și sfârșitul Imperiului reprezintă perioada în care dispersării îi urmează reafirmarea spiritului pe baza evidențelor obținute și a învățămintelor trase. Din păcate însă o experiență vastă, dar se pare că nu și suficientă pentru ca erorile să nu se mai repete. Nevoia de compensare prevalând evidența măsurii, va duce din nou la excese pe care insul, privat odinioară de necesar, nemaiputându-se stăpâni, le va converti iar în imperative, astfel ajungându-se din nou la reacții și conflicte istorice. Numai că răgazul postrevoluționar e și prilej de noi aprofundări și mijloc de contractare al unor noi relații culturale. Din contactul cu Chateaubrind reține patosul grandorii romantice, iar din prietenia cu doamna de Staël, fiica lui Necker, subtilitatea reflexiei distilate prin două etnii, mijloc deosebit de eficace în crearea unei înțelegeri ameliorate a spiritului francez față de cel german. Doamna Récamier o fascinează cu abilitatea-i procedurală – manifestată la toate nivelurile și-n toate împrejurările – cu gustu-i deosebit de rafinat, cu diplomația ei și, în orice moment, cu ținuta. De la actorul Talma reține naturalețea expresiei verbale, lipsa de emfază, iar de la Benjamin Constant arta de a-și transpune în scris observațiile. Îi repudiază însă atât gelozia lui cât și a doamnei de Staël, explicându-și-o, totuși, la amândoi, prin izbucnirile pasionale anulatoare a principiilor clasice de păstrare a echilibrului. Pe seama fricii de singurătate își pune – atât ei cât și lui Chateaubriand și lui Byron, pe care-i cunoscuse foarte bine – întreaga creație. Motiv declanșator al procesului poate, cauză unică însă, în niciun caz. Dar se pare că uneori și cele mai subtile spirite simplifică.