Memoriile lui Sherlock Holmes volumul 2 carti de citit online carti de descarcat gratuit la timp

1. Stea-de-Argint

— Watson, mi-e teamă că va trebui să plec, spuse Holmes într-o dimineață, în timp ce ne pregăteam să luăm micul dejun.

— Să pleci! Unde?

— În ținutul Dartmoor, la King’s Pyland.

Vestea nu mă surprindea deloc. Într-adevăr, de mirare era doar că nu se amestecase până atunci în acest caz extraordinar, unicul subiect de discuție din toată Anglia. O zi întreagă, prietenul meu măsurase camera în lung și-n lat, cu capul în piept și cu sprâncenele încruntate, umplându-și în continuu pipa cu tutun din cel mai tare, complet surd la orice întrebare sau remarcă de-a mea. Primise de la agentul nostru de presă cele mai recente ediții ale ziarelor, pe care doar le răsfoia și le arunca într-un colț. Cu toată tăcerea lui, știam foarte bine ce-l frământă. O singură problemă aflată în atenția publicului la acea vreme îi putea pune la încercare capacitatea de analiză: ciudata dispariție a favoritului cursei pentru cupa Wessex și tragica ucidere a antrenorului acestui cal. Prin urmare, când Holmes și-a anunțat brusc intenția de a pleca spre locul unde se petrecuse drama, s-a întâmplat exact ceea ce așteptasem și sperasem să se întâmple.

— Aș fi foarte bucuros să te însoțesc, dacă nu cumva crezi că te incomodez, i-am spus.

— Dragul meu Watson, mi-ai face o mare favoare venind cu mine. Și consider că nu-ți vei irosi timpul, întrucât sunt anumite aspecte ale acestui caz care promit să-l facă de-a dreptul unic. Cred că avem suficient timp să prindem trenul în gara Paddington și pe drum îți voi spune mai pe larg despre ce e vorba. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai lua cu tine și excelentul tău binoclu.

Și iată cum, o oră și ceva mai târziu, mă aflam într-un compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce Sherlock Holmes, cu privirea lui ageră și plină de nerăbdare, încadrată de șapca de voiaj cu apărătoare pentru urechi, se cufunda cu repeziciune în lectura unui teanc de ziare noi, pe care și le cumpărase la Paddington. Trecusem demult de Reading, când aruncă sub banchetă ultimul ziar și-mi întinse tabachera.

— Mergem destul de repede, zise el, uitându-se mai întâi pe fereastră și apoi la ceas. În momentul de față avem o viteză de cincizeci și trei de mile și jumătate pe oră.

— N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă.

— Nici eu, dar stâlpii de telegraf de pe linia asta se află la o distanță de șaizeci de iarzi, deci calculul e simplu. Presupun că te-ai informat în legătură cu uciderea lui John Straker și dispariția lui Stea-de-Argint.

— Am citit ce scrie în ziarele „Telegraph” și „Chronicle”.

— E unul din acele cazuri în care arta detectivului ar trebui să fie folosită mai degrabă pentru a cerne detaliile decât pentru a aduna noi dovezi. Tragedia a fost atât de neobișnuită, de completă și de o importanță atât de mare din punct de vedere personal pentru atâția oameni, încât suferim de un exces de sugestii, presupuneri și ipoteze. Partea cea mai grea este să desprinzi faptele, cele absolut incontestabile, de înfrumusețările aduse de teoreticieni și ziariști. Apoi, după ce am stabilit această bază solidă, este de datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage și care sunt punctele importante în jurul cărora se învârte întregul mister. Marți seara, am primit telegrame atât de la colonelul Ross, proprietarul calului, cât și de la inspectorul Gregory, cel care investighează cazul, amândoi solicitându-mi colaborarea.

— Marți seara! am exclamat. Și azi e joi dimineață! De ce nu te-ai dus ieri acolo?

— Pentru că am făcut o greșeală, dragul meu Watson, o greșeală pe care mă tem că o comit mai des decât ar crede cei care mă cunosc doar prin intermediul memoriilor scrise de tine. Cert este că nu mi se părea posibil ca cel mai remarcabil cal din Anglia să rămână ascuns multă vreme, mai ales într-un loc atât de puțin populat ca nordul ținutului Dartmoor. Ieri așteptam din oră în oră să aud că a fost găsit și că cel care l-a răpit este ucigașul lui John Straker. Dar când am văzut că a mai trecut o dimineață și că nu s-a făcut nimic altceva în afară de arestarea tânărului Fitzroy Simpson, mi-am dat seama că este timpul să intru în acțiune. Totuși, am impresia că într-un fel ziua de ieri n-a fost irosită în zadar.

— Asta înseamnă că ți-ai format o teorie?

— Cel puțin cunosc exact faptele esențiale ale acestui caz. Am să ți le enumer, căci nimic nu limpezește un caz mai bine decât expunerea lui în fața unei alte persoane; oricum, nu mă pot aștepta la o colaborare din partea ta fără să-ți arăt punctul nostru de plecare.

M-am rezemat de perne, trăgând din țigară, în timp ce Holmes, aplecându-se înainte, îmi făcu o schiță a evenimentelor care duseseră la călătoria noastră, marcând punctele problemei în palmă cu arătătorul său lung și subțire.

— Stea-de-Argint, zise el, se trage din armăsarul Somomy și deține un palmares la fel de strălucitor, ca și celebrul lui strămoș. Are cinci ani și, rând pe rând, i-a adus colonelului Noss, norocosul lui proprietar, toate premiile puse în joc la cursele de cai. Până în momentul catastrofei era favoritul principal în cursa pentru cupa Wessex, pariurile fiind de trei la unu în favoarea lui. Oricum, el a fost întotdeauna favoritul numărul unu în rândul iubitorilor de curse și nu i-a dezamăgit niciodată până acum, astfel că, s-au pariat pe el sume enorme, chiar și la aceste șanse. Este evident, deci, că mulți oameni aveau mare interes să-l împiedice pe Stea-de-Argint să fie prezent la startul cursei de marțea viitoare.

Bineînțeles, acest lucru a fost conștientizat și la King’s Pyland, unde se află grajdul de antrenament al colonelului. S-au luat toate precauțiile pentru a se asigura paza favoritului. Antrenorul, John Straker, era un fost jocheu care a concurat pentru colonelul Ross înainte de a se îngrășa și de a depăși greutatea admisă. El l-a slujit pe colonel cinci ani ca jocheu și șapte ani ca antrenor și întotdeauna s-a dovedit a fi un slujitor zelos și cinstit. Avea în subordine trei băieți, întrucât grajdul era destul de mic, cu doar patru cai. În fiecare noapte, unul dintre acești băieți stătea de veghe în grajd, în timp ce ceilalți dormeau în pod. Toți trei aveau caractere ireproșabile. John Straker, fiind însurat, locuia într-o vilă mică situată la vreo două sute de yarzi de grajduri. Nu avea copii, doar o servitoare, și avea o situație materială destul de bună. Împrejurimile sunt pustii, dar, cam la o jumătate de milă spre nord, se află un grup de vile construite de un antreprenor din Tavistock în folosul bolnavilor și al acelora care doresc să se bucure de aerul proaspăt din Dartmoor. Orașul Tavistock este situat la două mile spre vest, iar dincolo de bărăgan, tot la vreo două mile depărtare, se află cel mai mare loc de antrenament din Mapleton, care aparține lordului Backwater și este condus de Silas Brown. În rest, bărăganul este complet pustiu, locuit doar de câțiva țigani nomazi. Aceasta era situația lunea trecută, când s-a produs catastrofa.

În seara aceea, caii fuseseră plimbați și adăpați ca de obicei, iar grajdurile au fost închise la ora nouă. Doi dintre băieți s-au dus acasă la antrenor și au luat cina în bucătărie, în timp ce al treilea, Ned Hunter, a rămas de pază. La câteva minute după ora nouă, servitoarea, Edith Baxter, i-a dus acestuia la grajduri cina, constând din mâncare de berbec cu sos condimentat. Nu i-a dus nimic de băut, deoarece grajdurile aveau apă curentă și exista regula ca băiatul de serviciu să nu bea nimic altceva. Servitoarea avea cu ea un felinar, întrucât era foarte întuneric, iar poteca trecea de-a dreptul prin bărăgan.

Edith Baxter se afla la o distanță de treizeci de yarzi de grajduri, când un bărbat a apărut din întuneric și i-a strigat să se oprească. În clipa în care a pășit în cercul de lumină palidă al felinarului, fata a văzut că era un om cu înfățișare distinsă, îmbrăcat într-un costum din lână aspră de culoare gri, cu o șapcă din postav pe cap. Purta ghetre și avea un baston greu cu măciulie. Dar ceea ce a impresionat-o cel mai mult pe fată a fost paloarea accentuată a feței și nervozitatea din felul lui de a se purta. În privința vârstei, după părerea ei, omul avea peste treizeci de ani.

— Îmi poți spune unde mă aflu? a întrebat-o el. Aproape că mă hotărâsem să dorm sub cerul liber, când am văzut lumina felinarului tău.

— Sunteți în preajma grajdurilor de la King’s Pyland, a răspuns ea.

— Serios? Ce noroc am! a exclamat bărbatul. Din câte știu, un grăjdar doarme acolo singur în fiecare seară. Probabil că asta e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că nu ești prea mândră pentru a câștiga niște bani ca să-ți cumperi o rochie nouă, nu-i așa?

Necunoscutul a scos din buzunarul vestei o bucată de hârtie împăturită, zicând:

— Ai grijă să-i dai asta băiatului diseară și mâine vei avea cea mai frumoasă rochiță pe care ți-ai putea-o cumpăra.

Servitoarea s-a speriat de seriozitatea vorbelor lui și a luat-o la fugă pe lângă el, până la fereastra prin care obișnuia să-i dea grăjdarului mâncarea. Fereastra era deja deschisă, iar Hunter era așezat la măsuța dinăuntru. Fata tocmai începuse să-i povestească ce se întâmplase, când străinul s-a apropiat din nou.

— Bună seara, a spus el, uitându-se pe fereastră. Aș vrea să stau de vorbă cu dumneata.

Fata a jurat că, în timp ce bărbatul vorbea, a observat în mâna lui colțul micului pachet de hârtie.

— Dar ce treabă aveți aici? a întrebat băiatul.

— Genul de treabă care ar putea să-ți umple buzunarele, a replicat celălalt. Ai doi cai înscriși în cursa pentru cupa Wessex: Stea-de-Argint și Bayard. Vinde-mi și mie un pont bun și n-o să-ți pară rău. E adevărat că Bayard i-ar putea da celuilalt un avans de o sută de yarzi la o mie de metri și că cei de aici au pariat pe el?

— Aha! Deci dumneata ești unul din spionii ăia blestemați! a strigat băiatul. Lasă că-ți arăt eu cum ne purtăm noi cu astfel de oameni la King’s Pyland!

A sărit în sus și a traversat în fugă grajdul, ca să dea drumul la câine. Fata a fugit spre casă, dar, în timp ce fugea, s-a uitat înapoi și l-a văzut pe străin aplecându-se înăuntru pe fereastră. Puțin mai târziu însă, când Hunter s-a repezit afară cu câinele, necunoscutul dispăruse și cu toate că a alergat în jurul tuturor clădirilor, băiatul nu a reușit să-i mai dea de urmă.

— O clipă! l-am întrerupt eu. Când a fugit cu câinele afară, grăjdarul a lăsat cumva ușa descuiată în urma lui?

— Excelent, Watson, excelent! murmură prietenul meu. Importanța acestui lucru m-a izbit atât de puternic, încât ieri am trimis special o telegramă la Dartmoor ca să lămuresc problema. Băiatul a încuiat ușa înainte să iasă. În plus, fereastra era prea îngustă ca să poate trece un om prin ea.

Hunter a așteptat până s-au întors colegii lui, moment în care i-a trimis vorbă antrenorului despre ceea ce se întâmplase. Straker s-a tulburat auzind relatarea, deși se pare că nu și-a dat seama de adevărata ei însemnătate. Era totuși vag neliniștit, iar când doamna Straker s-a trezit pe la unu noaptea, l-a văzut îmbrăcându-se. Ca răspuns la întrebările ei, el a zis că nu poate dormi, că e neliniștit din cauza cailor și că intenționează să se ducă până la grajduri să vadă dacă totul e în ordine. Soția lui l-a implorat să stea acasă, mai ales că auzea ploaia bătând în geam, dar în ciuda rugăminților ei, el și-a pus impermeabilul și a ieșit afară.

La șapte dimineața, doamna Straker s-a trezit și a constatat că soțul ei nu se întorsese încă. S-a îmbrăcat în grabă, a chemat servitoarea și s-a îndreptat către grajduri. Ușa era deschisă; înăuntru, ghemuit pe un scaun se afla Hunter, căzut într-o stare profundă de toropeală, boxa favoritului era goală și nici urmă de antrenor.

Cei doi băieți, care dormiseră în podul de deasupra camerei cu harnașamente, au fost treziți în grabă. Nu auziseră nimic în timpul nopții, fiindcă amândoi aveau un somn greu. Era evident că Hunter era sub influența unui drog puternic; întrucât nu se putea scoate nimic coerent de la el, a fost lăsat să doarmă până și-a revenit, timp în care cei doi băieți și cele două femei au fugit în căutarea lui Straker și a armăsarului. Încă mai sperau că antrenorul, din cine știe ce motiv, scosese calul la o plimbare cu noaptea-n cap; urcând însă pe movila din apropierea casei, de unde se vedea tot bărăganul din jur, nu numai că n-au găsit nici o urmă a favoritului dispărut, dar au zărit ceva ce îi avertiza că se aflau în prezența unei tragedii.

La vreun sfert de milă de grajduri, pelerina lui John Straker fâlfâia, agățată într-un tufiș. În imediata apropiere era o groapă, iar pe fundul ei a fost descoperit cadavrul nefericitului antrenor. Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură barbară, aplicată cu un obiect greu, și mai avea o rană pe coapsă, o tăietură lungă și dreaptă, făcută bineînțeles cu un instrument foarte ascuțit. Cu toate astea, era clar că Straker se apărase cu dârzenie împotriva atacatorilor săi, pentru că în mâna dreaptă ținea un cuțitaș plin până la plăsele de sânge închegat, în timp ce în stânga strângea o cravată din mătase roșie cu negru, pe care servitoarea a recunoscut-o ca fiind cea purtată cu o seară înainte de necunoscutul care apăruse la grajduri. Când și-a revenit din toropeală, Hunter a fost și el aproape sigur că străinul era posesorul cravatei. De asemenea, a fost la fel de convins că același străin îi drogase mâncarea de berbec, în timp ce stătea la fereastră, lăsând astfel grajdurile fără paznic. În ceea ce privește calul dispărut, în noroiul de pe fundul gropii fatale erau destule urme care dovedeau că acesta fusese acolo în momentul luptei. Dar din dimineața aceea, calul n-a mai fost văzut și, cu toate că s-a oferit o recompensă substanțială, iar toți țiganii din Dartmoor sunt cu ochii în patru, nu s-a primit nici o veste despre el. În sfârșit, analiza a arătat că resturile de la cina grăjdarului conțin o cantitate apreciabilă de praf de opiu, în timp ce oamenii din casă au mâncat în aceeași seară aceeași mâncare, fără să pățească nimic.

Acestea sunt faptele principale ale cazului, prezentate fără presupuneri sau înflorituri. Acum voi recapitula ceea ce făcut poliția în această chestiune.

Inspectorul Gregory, căruia i s-a încredințat cazul, este un polițist extrem de competent. Dacă ar fi înzestrat și cu imaginație, ar putea ajunge departe în meseria lui. De îndată ce sosit la fața locului, l-a găsit și i-a arestat imediat pe bărbați asupra căruia planau în mod firesc suspiciunile. Nu a fost foarte greu să-l găsească, pentru că acesta locuia într-una din vilele despre care am vorbit. Se pare că numele lui este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte bună, cu o educație aleasă care și-a risipit averea la cursele de cai și acum trăiește din puținii bani pe care îi câștigă ca agent de pariuri în cluburile sportive din Londra. Din registrul lui reiese că pariuri în valoare de cinci mii de lire fuseseră înregistrate împotriva favoritului. La arestarea sa, el a declarat că venise în Dartmoor sperând să capete informații despre caii de la King’s Pyland, precum și despre Desborough, al doilea favorit, aflat în grija lui Silas Brown la grajdurile Mapleton. Nu a încercat să nege că s-a comportat în seara aceea așa cum spuseseră martorii, dar a declarat că nu avea nici un plan diabolic, ci pur și simplu dorise să obțină informații direct de la sursă. Când i s-a arătat cravata; a devenit palid și a fost complet incapabil să justifice prezența ei în mâna celui ucis. Hainele sale ude dovedeau că fusese afară în timpul furtunii din noaptea precedentă, iar bastonul lui cu cap de plumb putea fi foarte bine arma care, prin lovituri repetate, a provocat rănile îngrozitoare în urma cărora murise Straker. Pe de altă parte, Simpson nu avea nici un fel de rană, în timp ce cuțitul lui Straker arăta că cel puțin unul dintre atacatorii săi fusese atins. Pe scurt, astea sunt faptele, dragă Watson, și ți-aș fi profund îndatorat dacă ai putea să aduci puțină lumină în acest caz.

Ascultasem cu cel mai mare interes relatarea pe care mi-o făcuse Holmes, cu claritatea lui caracteristică. Deși majoritatea faptelor îmi erau cunoscute, nu apreciasem îndeajuns importanța lor relativă și nici legătura dintre ele.

— Nu e oare posibil, am sugerat eu, ca tăietura de pe coapsa lui Straker să fi fost cauzată de propriul cuțit în cursul zbaterilor convulsive care urmează oricărei răni la creier?

— E mai mult decât posibil, e chiar probabil, îmi răspunse Holmes. În acest caz, unul din punctele principale în favoarea acuzatului dispare.

— Și totuși, i-am spus, nici acum nu înțeleg care este teoria poliției.

— Mă tem că orice teorie am prezenta, vom întâmpina obiecții serioase, replică prietenul meu. După părerea mea, poliția își închipuie că acest Fitzroy Simpson, după ce l-a drogat pe băiat și după ce a obținut cumva o copie a cheii, a deschis ușa de la grajd și a scos calul afară, aparent cu intenția de a-l răpi. Frâul calului lipsește, deci se poate să i-l fi pus Simpson. Apoi, lăsând ușa deschisă în urma lui, a plecat cu calul prin bărăgan, când s-a întâlnit sau a fost ajuns din urmă de antrenor. Bineînțeles că a izbucnit un scandal între ei. Simpson i-a zdrobit creierii antrenorului cu bastonul său greu, fără să fie rănit de cuțitașul folosit de Straker ca să se apere, apoi hoțul a dus calul într-o ascunzătoare sau poate că acesta a fugit în timpul luptei, iar acum rătăcește pe undeva prin bărăgan. Cam așa se prezintă cazul în concepția poliției și, oricât de improbabil ar fi el, orice altă explicație este și mai improbabilă. Oricum, voi verifica repede teoria asta, de îndată ce voi fi la fața locului. Până atunci, nu prea văd cum am putea avansa mai mult de atât în aceasta problemă.

Era deja seară când am ajuns în micul oraș Tavistock, situat, precum partea bombată a unui scut, în mijlocul cercului uriaș al ținutului Dartmoor. La gară ne așteptau doi domni. Unul era înalt, blond, cu părul ca o coamă de leu și cu barbă, iar ochii mari, de un albastru deschis, erau ciudat de pătrunzători. Celălalt era scund și vioi, foarte elegant și dichisit, purta redingotă și ghetre, cu favoriți mici, bine îngrijiți și cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, binecunoscutul amator de sport, celălalt era inspectorul Gregory, un om a cărui faimă creștea cu repeziciune în cadrul departamentului de detectivi al poliției engleze.

— Sunt încântat că ați venit, domnule Holmes, spuse colonelul. Domnul inspector aici de față a făcut tot ce se putea imagina, dar eu nu vreau să scap nici o posibilitate de a răzbuna pe bietul Straker și de a-mi recupera calul.

— A mai intervenit ceva nou? întrebă Holmes.

— Cu regrettrebuie să spun că am făcut prea puține progrese, răspunse inspectorul. Afară ne așteaptă o trăsură și întrucât sunt sigur că doriți să vedeți locul faptei înainte să cadă întunericul, putem să discutăm pe drum.

Un minut mai târziu, eram cu toții așezați confortabil în trăsura care trecea zornăind prin ciudatul și vechiul Devonshire. Inspectorul Gregory, excesiv de preocupat de cazul său, începu să toarne cu observații, iar Holmes îl întrerupea doar din când în când cu o întrebare sau cu o interjecție. Colonelul Ross se lăsă pe spate, cu mâinile încrucișate și cu pălăria pe ochi, în timp ce eu ascultam cu interes dialogul celor doi detectivi. Gregory își formula teoria, care era aproape identică cu cea pe care Holmes o prevăzuse în tren.

— Lațul e destul de strâns în jurul lui Fitzroy Simpson, spuse inspectorul, și eu personal cred că el e omul nostru. În același timp, recunosc că dovezile sunt pur circumstanțiale și că ar putea interveni ceva nou care să răstoarne situația.

— Cum rămâne cu cuțitul lui Straker?

— Am ajuns la concluzia că s-a rănit singur când a căzut.

— Prietenul meu, doctorul Watson, mi-a sugerat același lucru când veneam încoace. Dacă este adevărat, nu e deloc în favoarea acestui Simpson.

— Cu siguranță. El nu are nici cuțit și nici vreo urmă de rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială foarte puternice. Avea mare interes să dispară favoritul. E bănuit că l-a drogat pe grăjdar, a fost cu certitudine afară în timpul furtunii, era înarmat cu un baston greu, iar cravata lui a fost găsită în mâna mortului. Cred că avem suficiente probe pentru a ne prezenta în fața unui juriu.

Holmes clătină din cap.

— Un avocat deștept ar face praf toată teoria, zise el. De ce ar fi luat Simpson calul din grajd? Dacă voia să-l rănească, de ce n-ar fi făcut-o chiar acolo? S-a găsit asupra lui o copie după cheia de la ușa grajdului? Ce farmacist i-a vândut praful de opiu? Și, mai ales, unde ar fi putut el, care e un străin în ținut, să ascundă un cal, și încă un cal așa faimos? Care este explicația lui în legătură cu hârtia pe care dorea ca servitoarea să i-o dea grăjdarului?

— El zice că era o bancnotă de zece lire. Într-adevăr, s-a găsit o astfel de bancnotă în punga lui. Dar celelalte obstacole nu sunt atât de formidabile pe cât par. Simpson nu e complet străin de aceste meleaguri. A locuit de două ori la Tavistock în timpul verii. Opiul a fost probabil adus de la Londra. Cheia de care s-a servit putea fi aruncată. Calul poate fi pe fundul vreunei gropi sau mine părăsite din bărăgan.

— Ce spune el în privința cravatei?

— Recunoaște că e a lui și declară că a pierdut-o. Dar a apărut un element nou în acest caz, care poate explica de ce a scos calul din grajd.

Holmes își ciuli urechile.

— Am găsit urme care arată că o șatră de țigani s-a stabilit luni seara la o distanță de o milă de locul unde a avut loc crima. Marți nu mai erau acolo. Acum, presupunând că a existat o înțelegere între Simpson și acești țigani, nu e oare posibil ca el să fi scos calul ca să-l ducă lor atunci când a fost ajuns din urmă, și nu e posibil ca ei să se afle în posesia lui acum?

— Tot ce se poate.

— În prezent, bărăganul este cercetat în amănunțime, pentru a se da de urma acestor țigani. Am examinat, de asemenea, fiecare grajd și dependință din Tavistock, pe o rază de zece mile.

— Din câte știu, mai există un alt grajd în apropiere.

— Da, și acesta este un factor pe care desigur nu trebuie să-l neglijăm, pentru că Desborough, calul lor, era al doilea pe lista de pariuri și proprietarul avea interes să dispară favoritul. Se știe că Silas Brown, antrenorul, a pariat mulți bani cu ocazia cursei și nu era deloc prieten cu bietul Straker. Cu toate astea, am cercetat grajdurile și nu am găsit nimic care să aibă legătură cu cazul.

— Și nimic care să-l lege pe Simpson de interesele grajdurilor Mapleton?

— Absolut nimic.

Holmes se rezemă pe pernele trăsurii și conversația încetă. Câteva minute mai târziu, vizitiul opri la marginea drumului, în fața unei vilișoare drăguțe din cărămidă roșie, cu streșinile atârnând. Ceva mai departe, dincolo de peluză, era o clădire lungă, cu țigle cenușii. Curbele joase ale bărăganului, căruia ferigile veștede îi dădeau culoarea bronzului, se întindeau în toate direcțiile, până la linia orizontului, întreruptă doar de turlele din Tavistock și de un mănunchi de case aflate departe spre vest: grajdurile Mapleton. Cu toții ne-am dat jos în grabă, în afară de Holmes, care continua să stea rezemat, cu ochii ațintiți în zare, complet pierdut în gânduri. Abia când i-am atins brațul s-a ridicat, tresărind violent și a coborât din trăsură.

— Mă scuzați, zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, care îl privea surprins. Visam cu ochii deschiși.

Strălucirea ochilor și agitația stăpânită din comportamentul lui m-au convins, obișnuit fiind cu felul său de a fi, că găsise un indiciu, deși nu-mi puteam imagina unde.

— Poate ați prefera să mergeți de îndată la locul crimei, domnule Holmes? spuse Gregory.

— Mai degrabă aș vrea să mai rămân puțin aici și să lămuresc două sau trei probleme de detaliu. Presupun că Straker a fost adus aici?

— Da, e sus. Ancheta va avea loc mâine.

— Era de mulți ani în slujba dumneavoastră, domnule colonel?

— Am fost mereu foarte mulțumit de serviciile lui.

— Domnule inspector, presupun că ați făcut un inventar al lucrurilor aflate în buzunarul lui în momentul în care a murit?

— Toate aceste obiecte se află în sufragerie, dacă doriți să le vedeți.

— Mi-ar face mare plăcere.

Ne-am dus cu toții în camera din față și ne-am așezat în jurul mesei din mijloc, în timp ce inspectorul descuie o cutie pătrată din metal și așternu în fața noastră o grămăjoară de lucruri: o cutie de chibrituri, o lumânare mică din seu, o pipă din lemn, o pungă din piele de focă ce conținea tutun de pipă, un ceas din argint cu lanț din aur, cinci monede din aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, câteva hârtii și un cuțit cu mâner din fildeș și cu o lamă rigidă, dar foarte fină, marca Weiss & Comp., Londra.

— Cuțitul acesta e foarte ciudat, observă Holmes, ridicându-l și examinându-l minuțios. Întrucât are pete de sânge pe el, bănuiesc că este cel care a fost găsit în mâna mortului. Watson, acest cuțit e cu siguranță din domeniul tău, nu-i așa?

— E un cuțit ce se folosește în operațiile de ochi, i-am răspuns.

— Așa mă gândeam și eu. O lamă delicată destinată unor operații delicate. E ciudat ca un om să ia cu el un astfel de obiect într-o expediție dură, mai ales că nu se poate închide când îl pui în buzunar.

— Vârful era protejat de un disc din plută, pe care l-am găsit lângă cadavru, spuse inspectorul. Soția lui ne-a spus că văzuse acest cuțit pe masa de toaletă și că bărbatul ei îl luase înainte să iasă din cameră. Era o armă destul de modestă, dar alta mai bună nu găsise în momentul respectiv.

— E foarte posibil. Și hârtiile acestea?

— Trei dintre ele sunt facturi primite de la negustorii de fân. Una este o scrisoare cu instrucțiuni de la colonelul Ross, iar alta este o notă de plată de la o modistă de pe strada Bond, doamna Lesurier, adresată domnului William Derbyshire, pentru suma de treizeci și șapte de lire și cincisprezece șilingi. Doamna Straker ne-a spus că Derbyshire este un prieten al soțului ei și că, uneori, scrisorile acestuia erau trimise aici.

— Doamna Derbyshire are gusturi destul de costisitoare, remarcă Holmes, aruncând o privire la nota de plată. Douăzeci și două de guinee este un preț cam mare pentru o singură toaletă. Totuși, cred că nu mai e nimic de aflat aici, așa că putem merge la locul crimei.

În timp ce ieșeam din sufragerie, o femeie care până atunci așteptase pe hol, făcu un pas înainte și îl apucă de mânecă pe inspector. Avea o față obosită, slabă și plină de nerăbdare, pe care o tragedie recentă își lăsase amprenta.

— L-ați prins? L-ați găsit? gâfâi ea.

— Nu, doamnă Straker, dar domnul Holmes, aici de față, a venit de la Londra ca să ne ajute și vom face tot posibilul.

— Sunt sigur că ne-am întâlnit la Plymouth, la un picnic, în urmă cu ceva vreme, nu-i așa, doamnă Straker? zise Holmes.

— Nu, domnule, vă înșelați.

— Vai de mine! Aș fi putut să jur că-i așa. Aveați un taior din mătase albă, garnisit cu pene de struț.

— N-am avut niciodată o astfel de toaletă, domnule, răspunse doamna.

— A, atunci s-a lămurit chestiunea, spuse Holmes și, cerându-și scuze, ieși pe urmele inspectorului.

Pornind cu toții de-a curmezișul bărăganului, am ajuns în scurt timp la groapa unde fusese găsit cadavrul. Pe margine se afla tufișul de care se agățase haina.

— Din câte am înțeles, n-a bătut vântul în noaptea aceea, zise Holmes.

— Deloc, dar a plouat cu găleata.

— În acest caz, pelerina n-a fost aruncată de vânt pe tufiș, ci a fost pusă acolo.

— Da, era întinsă peste el.

— Interesant. Văd că pe pământ sunt multe urme de pași. Cu siguranță au călcat mulți pe aici de luni seara și până acum.

— Am avut grijă să punem o rogojină aici, la o parte, și am stat cu toții numai pe ea.

— Excelent.

— În sacul acesta am pus una din cizmele pe care le purta Straker, unul din pantofii lui Fitzroy Simpson, precum și un mulaj după o potcoavă de-a lui Stea-de-Argint.

— Dragul meu inspector, îmi depășiți toate așteptările! Holmes luă sacul și, coborând în groapă, împinse rogojina mai spre centru. Apoi, întins pe burtă și cu bărbia sprijinită în mâini, cercetă amănunțit noroiul plin de urme din fața lui.

— Hei! strigă el deodată. Ce-i asta?

Era un chibrit de ceară, pe jumătate ars, acoperit de atâta noroi, încât părea mai degrabă o așchie de lemn.

— Nu-mi dau seama cum de nu l-am văzut, zise inspectorul, vizibil enervat.

— Era invizibil, fiind îngropat în noroi. Eu l-am văzut doar pentru că îl căutam.

— Cum? Vă așteptați să-l găsiți?

— Nu mi s-a părut exclus.

Holmes scoase ghetele din sac și compară urmele lăsate de fiecare din ele cu cele de pe pământ. Apoi se cațără până la marginea gropii și începu să se târască printre ferigi și tufișuri.

— Mă tem că nu mai sunt alte urme, zise inspectorul. Am examinat zona cu mare atenție, pe o rază de o sută de yarzi.

— Nu, zău! exclamă Holmes, ridicându-se. Aș fi de-a dreptul impertinent dacă aș face același lucru, după cele ce mi-ați spus. Dar aș dori să fac o mică plimbare prin împrejurimi, înainte să se lase întunericul, astfel ca mâine să mă aflu pe teren cunoscut și cred că voi lua și potcoava asta cu mine, ca să-mi poarte noroc.

Colonelul Ross, care se arătase oarecum nerăbdător față de metoda calmă și sistematică de lucru a prietenului meu, se uită la ceas.

— V-aș ruga să vă întoarceți cu mine, domnule inspector, zise el. Aș dori să vă consult în privința câtorva aspecte. Mă întrebam dacă nu e de datoria noastră să ștergem numele calului de pe lista concurenților la cupa Wessex.

— În nici un caz! strigă Holmes cu hotărâre. Eu i-aș lăsa numele acolo.

Colonelul se înclină.

— Sunt bucuros că am aflat părerea dumneavoastră, domnule, spuse el. După ce vă terminați plimbarea, ne veți găsi acasă la bietul Straker și ne vom putea întoarce împreună cu trăsura la Tavistock.

Colonelul plecă înapoi cu inspectorul, în timp ce eu și Holmes o pornirăm încet, de-a curmezișul bărăganului. Soarele începea să apună în spatele grajdurilor de la Mapleton, iar câmpia lungă și înclinată din fața noastră căpăta nuanțe aurii, devenind maroniu-roșcată, acolo unde ferigile veștejite și ciulinii prindeau lumina înserării. Dar măreția peisajului îl lăsa rece pe prietenul meu, care era cufundat adânc în gânduri.

— Iată cum stau lucrurile, Watson, zise el în cele din urmă. Pentru moment, putem lăsa la o parte chestiunea uciderii lui John Straker și ne vom limita să aflăm ce s-a întâmplat cu calul. Acum, presupunând că a fugit în timpul tragediei sau după aceea, unde s-ar fi putut duce? Calul este un animal cu spirit de turmă. Dacă ar fi fost lăsat singur, instinctul lui l-ar fi îndemnat fie să se întoarcă la King’s Pyland, fie să se ducă la Mapleton. De ce să rătăcească aiurea prin bărăgan? În orice caz, l-ar fi văzut cineva până acum. Și ce rost ar fi avut să-l răpească țiganii? Oamenii ăștia o iau întotdeauna la goană când aud de bucluc, fiindcă nu le place să fie sâcâiți de poliție. Iar de vândut, n-ar fi putut spera nicicum să vândă un asemenea cal. Ar fi riscat enorm și n-ar fi câștigat nimic luându-l. Asta e clar ca lumina zilei.

— Și atunci, unde e?

— Am spus deja că trebuie să se fi dus ori la King’s Pyland, ori la Mapleton. La King’s Pyland nu e. Prin urmare, e la Mapleton. Să ne luăm după ipoteza asta și să vedem unde ne duce. Așa cum a remarcat și inspectorul, partea asta a bărăganului este foarte tare și uscată, dar spre Mapleton coboară și, după cum poți să vezi de aici, în partea aceea este o vâlcea alungită, care trebuie să fi fost foarte jilavă în noaptea de luni. Dacă presupunerea noastră este corectă, atunci calul trebuie să fi traversat vâlceaua și acolo zic eu că ar fi bine să-i căutăm urmele.

În timpul acestei conversații ne continuasem drumul într-un ritm alert și câteva minute mai târziu ne găseam în vâlceaua cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât malul mergând spre dreapta, iar el spre stânga; nici nu apucasem să fac cincizeci de pași, când l-am auzit strigând și l-am văzut făcându-mi semn cu mâna. Urma unei copite se contura clar pe pământul moale din fața lui, iar potcoava pe care o scoase din buzunar se potrivi perfect cu aceasta.

— Iată valoarea imaginației, zise Holmes. E tocmai calitatea care îi lipsește inspectorului Gregory. Noi ne-am închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, am acționat conform presupunerii și am descoperit că am avut dreptate. Să continuăm.

Traversarăm fundul mlăștinos al vâlcelei și străbăturăm un sfert de milă de pământ uscat și tare. Apoi, terenul începu iar să coboare și văzurăm din nou urmele. Cale de o jumătate de milă le pierdurăm încă o dată, dar le regăsirăm aproape de Mapleton. Holmes le văzu primul și mi le arătă, cu o expresie de triumf pe față. Urmele pașilor unui om se distingeau clar alături de cele ale calului.

— Dar mai înainte calul era singur! am strigat.

— Întocmai. Mai înainte era singur. Hei, dar asta ce e? Cele două șiruri de urme se întorceau brusc și o luau spre King’s Pyland. Holmes scoase un șuierat și pornirăm amândoi de-a lungul lor. Prietenul meu era cu ochii numai pe ele, dar eu, uitându-mă din întâmplare într-o parte, am văzut cu surprindere cum aceleași urme se întorceau înapoi, în direcția opusă.

— Bravo, Watson! zise Holmes când i le-am arătat. Ne-ai scutit de un drum lung, care ne-ar fi adus de unde am plecat. Să ne luăm deci după urmele care se întorc.

N-a trebuit să mergem mult. Urmele se opreau la drumul asfaltat care ducea la porțile grajdurilor Mapleton. Când ne-am apropiat, un servitor ieși în fugă.

— Nu primim drumeți aici, zise el.

— Vreau doar să pun o întrebare, răspunse Holmes, vârând două degete în buzunarul de la vestă. Ar fi prea devreme dacă aș veni mâine dimineață la ora cinci să vorbesc cu stăpânul dumitale, domnul Silas Brown?

— Sunteți binevenit, domnule. Dacă e cineva treaz la ora aia, cu siguranță e dumnealui, pentru că întotdeauna se scoală primul. Dar iată-l că vine, domnule, să vă răspundă chiar el la întrebări. Nu, domnule, nu! Îmi pot pierde slujba dacă vede că mă ating de banii dumneavoastră. Mai târziu, dacă doriți.

În timp ce Sherlock Holmes punea înapoi moneda de o jumătate de coroană pe care o scosese din buzunar, un bărbat mai în vârstă, cu o înfățișare fioroasă, ieși pe poartă, învârtind în mână o cravașa.

— Ce-i asta, Dawson? strigă el. Lasă pălăvrăgeala! Du-te și vezi-ți de treabă! Și voi, ce naiba căutați pe-aici?

— Voiam să vorbim zece minute cu dumneavoastră, bunul meu domn, rosti Holmes cu cel mai dulce glas.

— N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. Nu vrem străini pe-aici. Plecați sau pun câinele pe voi!

Holmes se aplecă înainte și îi șopti ceva antrenorului. Acesta tresări puternic și se înroși până peste urechi.

— E o minciună! strigă el. O minciună sfruntată!

— Foarte bine. Preferați să ne certăm în privința asta aici, în public, sau discutăm în salonul dumneavoastră?

— Atunci, intrați înăuntru, dacă doriți.

Holmes zâmbi.

— N-am să te țin mai mult de câteva minute, Watson, zise el. Acum, domnule Brown, sunt la dispoziția dumneavoastră.

Trecură douăzeci de minute și nuanțele roșiatice ale bărăganului deveniră cenușii până se întoarse Holmes cu antrenorul. În viața mea nu mai văzusem o schimbare așa de bruscă precum aceea care se petrecuse în Silas Brown în acest răstimp. Fața lui era pământie, pe frunte îi străluceau broboane de sudoare, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât cravașa părea o ramură bătută de vânt. Atitudinea lui tiranică și bătăioasă dispăruse și ea, iar acum antrenorul se gudura pe lângă prietenul meu ca un câine pe lângă stăpân.

— Instrucțiunile dumneavoastră vor fi respectate. Totul va fi făcut întocmai.

— Nu trebuie să existe nici o greșeală, zise Holmes, privindu-l cercetător.

Celălalt se cutremură când citi amenințarea în ochii lui.

— Nu, nu va fi nici o greșeală. Va fi acolo. Să-l schimb mai întâi sau nu?

Holmes se gândi puțin, apoi izbucni în râs.

— Nu, nu-l schimba, spuse el. O să-ți scriu eu în privința asta. Să nu faci vreo șmecherie, că altfel...

— Nu, nu! Puteți avea încredere în mine, fiți sigur!

— Da, cred că pot. Bine, mâine vei primi vești de la mine. Apoi Holmes făcu stânga-mprejur, fără să ia în seamă mâna tremurătoare pe care i-o întindea celălalt și pornirăm spre King’s Pyland.

— Rar am întâlnit așa o combinație de bătăuș, laș și josnic, precum domnul Silas Brown, remarcă Holmes, în timp ce mergeam amândoi pe drumul anevoios.

— Asta înseamnă că el are calul, nu-i așa?

— A încercat el să nege, dar i-am descris cu atâta exactitate ce-a făcut în dimineața aceea, încât e convins că îl urmăream. Ai observat, desigur, ciudata formă pătrată a urmelor de pași și faptul că cizmele lui corespund întocmai. În plus, nici un servitor nu ar fi îndrăznit să facă așa ceva. I-am povestit cum se trezise primul, ca de obicei, și văzuse un cal necunoscut rătăcind prin bărăgan, cum s-a dus la el și ce uimit a fost când l-a recunoscut după pata albă de pe frunte, de la care i se trage și numele de Stea-de-Argint, cum și-a dat seama că norocul i-a dat pe mână singurul cal care ar fi putut să-l învingă pe cel pe care pariase el. Apoi i-am spus cum primul lui impuls fusese să-l ducă înapoi la King’s Pyland, cum diavolul îl învățase să ascundă calul până după cursă și cum se întorsese cu el și-l ascunsese la Mapleton. După ce i-am înșirat astfel toate detaliile, a cedat și s-a gândit numai cum să-și scape pielea.

— Da, dar grajdurile lui au fost percheziționate.

— Un șmecher ca el știe multe trucuri când vine vorba de cai.

— Bine, dar nu ți-e teamă să lași calul în mâinile lui acum, mai ales că are tot interesul să-i facă rău?

— Dimpotrivă, dragul meu. Îl va păzi ca pe lumina ochilor. Știe că singura lui salvare este să-l aducă teafăr.

— Colonelul Ross nu mi s-a părut genul de om care să dea dovadă de milă în vreo împrejurare.

— Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu am metodele mele și nu dezvălui decât ceea ce vreau. Acesta este avantajul de a lucra neoficial. Nu știu dacă ai observat, Watson, dar atitudinea colonelului Ross față de mine a fost puțin cam condescendentă. Acum sunt tentat să mă amuz un pic pe seama lui. Nu-i spune nimic despre cal.

— În nici un caz fără permisiunea ta.

— Bineînțeles, asta nu e nimic în comparație cu problema uciderii lui John Straker.

— Și acum o să te dedici rezolvării ei?

— Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul de noapte.

Am rămas uluit de cuvintele prietenului meu. Nu stătusem decât câteva ore în Devonshire și mi se părea de neînțeles să vrea să renunțe la o investigație pe care o începuse atât de strălucit. N-am mai putut scoate nici un alt cuvânt de la el până ne-am întors la casa antrenorului. Colonelul și inspectorul ne așteptau în salon.

— Prietenul meu și cu mine ne întoarcem în oraș cu expresul de noapte, zise Holmes. Ne-a făcut plăcere să respirăm puțin aerul dumneavoastră minunat din Dartmoor.

Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul rânji.

— Deci renunțați la speranța de a-l aresta pe cel care l-a ucis pe bietul Straker, zise el.

Holmes dădu din umeri.

— Există desigur obstacole semnificative în calea noastră, replică el. Cu toate astea, am mari speranțe că armăsarul dumneavoastră va fi marți la start și vă rog să aveți jocheul pregătit. Aș putea să vă cer o fotografie de-a lui John Straker?

Inspectorul scoase una dintr-un plic și i-o înmână.

— Dragul meu Gregory, îmi anticipezi toate dorințele. Dacă nu vă deranjează să așteptați aici o clipă, aș dori să-i pun servitoarei o întrebare.

— Trebuie să spun că sunt dezamăgit de consilierul nostru de la Londra, zise colonelul Ross fără ocolișuri, de îndată ce prietenul meu părăsi încăperea. Nu mi se pare că am făcut vreun progres de când a venit el.

— Cel puțin aveți asigurarea lui că armăsarul dumneavoastră va concura, i-am zis.

— Da, am asigurarea lui, spuse colonelul, ridicând din umeri. Eu aș prefera să am calul.

Eram pe punctul de a spune ceva în apărarea prietenului meu, când acesta reveni în cameră.

— Și acum, domnilor, zise el, sunt gata să mergem la Tavistock.

Ne-am urcat în trăsură, în timp ce unul din grăjdari ne ținea ușa deschisă. Deodată, lui Holmes păru că îi vine o idee, căci se aplecă spre băiat și îi atinse mâneca.

— Aveți câteva oi în țarc, spuse el. Cine are grijă de ele?

— Eu, domnule.

— Ai observat ceva în neregulă la ele în ultima vreme?

— Ei bine, domnule, nu prea multe, dar trei dintre ele au început să șchiopăteze.

Mi-am putut da seama că Holmes este extrem de încântat, deoarece chicoti și-și frecă mâinile.

— O presupunere, Watson, o simplă presupunere, zise el, ciupindu-mă de braț. Gregory, permite-mi să-ți atrag atenția asupra acestei epidemii ciudate din rândul oilor. La drum, vizitiu!

Pe fața colonelului Ross se citea încă părerea proastă pe care și-o formase despre capacitățile prietenului meu, dar privindu-l pe inspector mi-am dat seama că acesta devenise deodată foarte atent.

— Credeți că acest lucru este important? întrebă el.

— Absolut.

— Există ceva anume asupra căruia doriți să-mi atrageți atenția?

— Asupra incidentului ciudat petrecut cu câinele în timpul nopții.

— Dar câinele n-a făcut nimic atunci.

— Tocmai acesta e incidentul curios, remarcă Holmes.

Patru zile mai târziu, eu și Holmes ne aflam din nou în tren, îndreptându-ne către Winchester să vedem cursa pentru cupa Wessex. Colonelul Ross ne întâmpină în fața gării, așa cum convenisem, și ne conduse cu trăsura lui la hipodromul de la marginea orașului. Avea o expresie gravă, iar atitudinea lui era extrem de rece.

— Încă nu mi-am văzut calul la față, zise el.

— Presupun că l-ați recunoaște dacă l-ați vedea, nu-i așa? întrebă Holmes.

Colonelul se înfurie.

— Particip la curse de douăzeci de ani și nu mi-a pus nimeni o asemenea întrebare până acum, răspunse el. Și un copil l-ar recunoaște pe Stea-de-Argint: e țintat și are un picior din față pătat.

— Cum merg pariurile?

— Ei bine, asta-i partea curioasă. Ieri puteai obține o cotă de cincisprezece la unu, dar a scăzut atât de mult, încât acum abia ai trei la unu.

— Hm! zise Holmes. E clar că cineva știe ceva.

Când trăsura se opri în fața îngrăditurii de lângă tribuna principală, am aruncat o privire la tabelă ca să văd participanții:

Cupa Wessex – 50 de coroane la fiecare 30 de metri, la care se adaugă 1000 de coroane pentru caii de patru și cinci ani. Premiul doi – 300 de lire. Premiul trei – 200 de lire. Noul traseu – 2609 metri. Armăsarul Negruț, proprietar Heath Newton. Șapcă roșie; jachetă havan. Armăsarul Boxerul, proprietar colonelul Wardlaw. Șapcă roz; jachetă albastră cu negru. Armăsarul Desborough, proprietar lordul Backwater. Șapcă și mâneci galbene. Armăsarul Stea-de-Argint, proprietar colonelul Ross. Șapcă neagră; jachetă roșie. Armăsarul Iris, proprietar ducele de Balmoral. Dungi galbene și negre. Armăsarul Rasper, proprietar lordul Singleford. Șapcă vișinie; mâneci negre.

— Am șters de pe listă celălalt cal și ne-am pus toate speranțele în ceea ce ne-ați spus, zise colonelul. Dar ce-i asta? Stea-de-Argint e favorit?

— Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! se striga. Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! Cinci la cincisprezece împotriva lui Desborough! Cinci la patru pe teren!

— Iată, s-au ridicat numerele participanților! am strigat eu. Sunt toți șase la start.

— Toți șase? Înseamnă că și calul meu aleargă, strigă colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile mele n-au trecut.

— Au trecut doar cinci. Ăsta trebuie să fie.

În timp ce vorbeam, un roib voinic ieși din padoc și trecu în galop ușor pe lângă noi, având în spate un jocheu cu binecunoscutele culori roșu și negru ale colonelului.

— Acela nu e calul meu, strigă proprietarul. Animalul ăla nu are nici măcar un fir de păr alb! Ce vrea să însemne asta, domnule Holmes?

— Așteptați puțin, să vedem cum se descurcă, răspunse imperturbabil prietenul meu. Se uită prin binoclul meu preț de câteva minute. Minunat! Un start excelent! strigă el deodată, iată-i că ies din curbă!

Din trăsură aveam o priveliște superbă a participanților care se apropiau de linia dreaptă. Cei șase cai erau atât de aproape unul de celălalt, încât ar fi încăput toți sub un singur covor, dar, pe la jumătatea drumului, galbenul grajdurilor Mapleton ieși puțin în față. Însă până să ajungă în dreptul nostru, elanul lui Desborough se consumă, iar calul colonelului Ross țâșni și trecu linia de sosire cu cel puțin șase lungimi înaintea rivalului său, în timp ce armăsarul Iris al ducelui de Balmoral obținu cu mare greutate locul trei.

— Oricum, eu am câștigat cursa, gâfâi colonelul, ștergându-se la ochi cu mâna. Mărturisesc că nu înțeleg nimic din toate astea. Nu credeți că ați prelungit destul misterul, domnule Holmes?

— Desigur, domnule colonel. O să aflați tot. Să mergem cu toții să ne uităm la cal. Iată-l, continuă el, în timp ce ne îndreptam către padoc, unde doar proprietarii și prietenii lor aveau acces. Nu trebuie decât să-i curățați fața și piciorul cu oțet și veți descoperi că este același Stea-de-Argint dintotdeauna.

— Mă uimiți!

— L-am găsit în mâinile unui iluzionist și mi-am permis să-l las să alerge exact așa cum a fost trimis încoace.

— Dragul meu domn, ai făcut minuni. Calul pare sănătos și în formă. În viața lui n-a alergat mai bine. Îți datorez mii de scuze pentru că m-am îndoit de capacitățile dumitale. Mi-ai făcut un mare serviciu regăsindu-mi calul. Mi-ai face unul și mai mare dacă ai pune mâna și pe ucigașul lui John Straker.

— Am și făcut-o, zise Holmes calm.

Și eu și colonelul făcurăm ochii mari, plini de uimire.

— L-ai prins? Atunci unde e?

— E aici.

— Aici! Unde?

— E lângă mine, în momentul de față.

Colonelul se înroși de mânie.

— Recunosc că-ți sunt îndatorat, domnule Holmes, zise el, dar mă văd obligat să iau ceea ce ai spus fie ca pe o glumă proastă, fie ca pe o insultă.

Sherlock Holmes râse.

— Vă asigur că nu v-am asociat cu această crimă, domnule colonel, zise el. Adevăratul ucigaș este chiar în spatele dumneavoastră.

Trecu pe lângă colonel și puse mâna pe gâtul lucios al pur-sângelui.

— Calul! am strigat într-un glas și eu și colonelul.

— Da, calul. Totuși, vina lui nu va mai părea așa de mare dacă vă spun că a făcut-o în legitimă apărare și că John Straker era un om complet nedemn de încrederea dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopoțelul și am șanse să câștig ceva bani la cursa următoare. Voi amâna o explicație detaliată pentru un moment mai potrivit.

În seara aceea, ne aflam singuri în colțul unui vagon de dormit, în timp ce ne întorceam în mare grabă la Londra. Mie și colonelului călătoria ni se păru scurtă, ascultând relatarea făcută de prietenul meu cu privire la evenimentele care avuseseră loc luni noaptea la grajdurile din Dartmoor, precum și la mijloacele prin care reușise să dezlege misterul.

— Mărturisesc, zise el, că toate teoriile pe care le formulasem pe baza relatărilor din ziare au fost complet eronate. Și totuși, existau indicii acolo, dacă nu ar fi fost acoperite de alte detalii care le-au ascuns adevărata semnificație. M-am dus în Devonshire cu convingerea că Fitzroy Simpson era adevăratul vinovat, deși, firește, am văzut că dovezile împotriva lui erau departe de a fi complete. Abia când mă aflam în trăsură, în clipa în care tocmai ajunsesem la casa antrenorului, mi-am dat seama de importanța uriașă a mâncării de berbec. Poate vă amintiți că eram îngândurat și că am rămas în trăsură după ce ați coborât cu toții. Mă minunam în sinea mea cum de putusem să trec cu vederea un indiciu atât de evident.

— Trebuie să spun că nici acum nu văd în ce fel ne poate ajuta acest lucru, zise colonelul.

— A fost prima verigă din lanțul meu de argumente. Praful de opiu nu este nicidecum lipsit de gust. Aroma lui nu este dezagreabilă, dar este perceptibilă. Dacă ar fi amestecat într-o mâncare obișnuită, consumatorul l-ar detecta fără doar și poate și probabil că n-ar mai mânca. O mâncare condimentată era exact mediul perfect pentru a-i deghiza gustul. Era imposibil de presupus că acest străin, Fitzroy Simpson, ar fi putut determina prepararea acestui fel de mâncare în familia antrenorului în seara aceea și ar fi o coincidență mult prea mare dacă am presupune că s-a întâmplat să aibă la el praf de opiu chiar în seara în care se prepara o mâncare numai bună să-i ascundă gustul. Acest lucru e de neconceput. Astfel, Simpson este scos din cauză, iar atenția noastră se îndreaptă către Straker și soția lui. Singurii care ar fi putut alege mâncarea condimentată de berbec pentru cina din seara aceea. Opiul a fost adăugat după ce s-a pus deoparte porția grăjdarului, pentru că ceilalți au mâncat același lucru fără să se simtă rău. Atunci, care din ei a avut acces la mâncarea respectivă, fără să fie văzut de servitoare?

Înainte de a mă hotărî asupra acestei întrebări, mi-am dat seama de importanța faptului că în noaptea aceea câinele nu a lătrat, căci o concluzie adevărată sugerează automat și altele. Întâmplarea cu Simpson mi-a arătat că în grajduri era ținut un câine și, totuși, cineva intrase și scosese un cal, fără ca acesta să latre destul cât să-i scoale pe cei doi băieți din pod. Deci e evident că vizitatorul nocturn era cineva pe care câinele îl cunoștea foarte bine.

Eram deja convins, sau aproape convins, că John Straker se dusese la grajduri în miezul nopții și-l scosese afară pe Stea-de-Argint. În ce scop? Unul necinstit, desigur, altfel de ce și-ar fi drogat grăjdarul? Cu toate astea, tot nu înțelegeam de ce. Au existat cazuri când, prin intermediul unor agenți, antrenorii și-au asigurat sume mari de bani pariind împotriva propriilor cai, împiedicându-i apoi prin înșelăciune să câștige cursa. Uneori folosesc un jocheu care ține calul în frâu. Alteori apelează la mijloace mai sigure și mai subtile. În cazul de față despre ce era vorba? Speram ca obiectele aflate în buzunarele lui să mă ajute să-mi formulez o concluzie.

Și așa s-a și întâmplat. Nu se poate să fi uitat de cuțitul neobișnuit, găsit în mâna mortului, un cuțit pe care cu siguranță nici un om sănătos la cap nu l-ar fi ales drept armă. După cum ne-a spus și doctorul Watson, era un tip de cuțit folosit în cele mai delicate operații chirurgicale. Și, în noaptea aceea, tocmai pentru o operație delicată urma să fie folosit. Domnule colonel, dumneavoastră, care aveți o experiență vastă în ceea ce privește cursele de cai, știți desigur că se poate face o mică incizie la tendoanele de la pulpa calului, printr-o operație subcutanată, ca să nu se vadă nici o urmă. Un cal supus acestui tratament va începe să șchiopăteze ușor, fapt care ar fi pus pe seama unei luxații sau a reumatismului, dar niciodată pe seama unei ticăloșii.

— Ticălosul! Nemernicul! strigă colonelul.

— Iată, deci care este motivul pentru care John Straker a vrut să scoată calul afară. Un animal atât de energic i-ar fi trezit până și pe oamenii cu somnul cel mai adânc atunci când ar fi simțit înțepătura unui cuțit. Era absolut necesar ca acest lucru să fie făcut în aer liber.

— Ce orb am fost! strigă colonelul. Bineînțeles că de asta avea nevoie de lumânare și de asta a aprins chibritul.

— Fără îndoială. Dar, examinându-i lucrurile, am avut norocul să descopăr nu numai metoda, ci și motivele delictului. Ca om cu experiență, domnule colonel, știți că oamenii nu poartă asupra lor notele de plată ale altora. Cei mai mulți dintre noi avem și așa destulă bătaie de cap achitându-le pe ale noastre. Am dedus imediat că Straker ducea o viață dublă și că ținea două case. Caracterul notei de plată indica faptul că era vorba de o doamnă și încă una cu gusturi scumpe. Oricât de generos ai fi cu servitorii, cu greu îți poți imagina că aceștia le-ar putea cumpăra soțiilor lor rochii de douăzeci de guinee. Am descusut-o pe doamna Straker în legătură cu rochia, fără ca ea să-și dea seama, și, după ce m-am convins că nu-i parvenise niciodată, am notat adresa modistei. M-am gândit că, dacă-i fac o vizită și îi arăt fotografia lui Straker, voi putea cu ușurință să-l fac să dispară pe imaginarul Derbyshire.

Din acel moment, totul a fost simplu. Straker dusese calul într-o vâlcea, unde lumina lui nu putea fi văzută. Fugind, Simpson își pierduse cravata, iar Straker o luase în ideea că o poate folosi ca să lege piciorul calului. Odată ajuns în vâlcea, trecuse în spatele armăsarului și aprinsese un chibrit. Speriat de lumina bruscă și simțind instinctiv că se va petrece o ticăloșie, animalul zvâcnise, lovindu-l pe Straker în frunte cu potcoava de oțel. În ciuda ploii, el își dăduse deja haina jos pentru a putea săvârși delicata operație, astfel că, în cădere, și-a tăiat pulpa cu cuțitul. Am fost destul de limpede?

— Minunat! strigă colonelul. Minunat! Parcă ai fi fost la fața locului!

— Mărturisesc că ultima mea presupunere a fost destul de hazardată. M-am gândit că un om atât de isteț ca Straker nu s-ar încumeta să facă o operație delicată precum o incizie de tendon fără să exerseze mai înainte. Pe ce-ar fi putut exersa? Privirea mi-a căzut asupra oilor și am pus o întrebare care, spre surprinderea mea, a arătat că presupunerea mea era corectă.

Când m-am întors la Londra, i-am făcut o vizită modistei, care l-a recunoscut pe Straker ca fiind un client excelent pe nume Derbyshire, a cărui nevastă era o femeie foarte elegantă, cu gust pentru rochii scumpe. Nu mă îndoiesc că această femeie îl înglodase până peste cap în datorii, împingându-l astfel la acest complot mizerabil.

— Ați explicat totul, cu excepția unui singur lucru, exclamă colonelul. Unde era calul?

— A, calul a fugit și a fost îngrijit de unul din vecinii dumneavoastră. Cred că trebuie să obținem o amnistie în această privință. Dacă nu mă înșel, am ajuns la Clapham Junction și în mai puțin de zece minute o să fim în gara Victoria. Dacă doriți să fumați o țigară în apartamentul nostru, domnule colonel, voi fi fericit să vă dau orice alte detalii care v-ar putea interesa.

descarcati cartea direct de aici....