Moartea Misterioasa A Veronicai

Moartea Misterioasa A Veronicai de A. K. Green

CAPITOLUL I

Ca detectiv ale cărui merite nu fuseseră recunoscute de superiori, nutream o ambiție considerabilă. Aveam certa convingere că, dacă mi s-ar ivi vreo afacere importantă, aș dovedi că sunt capabil s-o rezolv cu mult succes; vreau să spun că aș fi făcut ceva mai mult decât vedeam făcându-se la corpul de poliție al districtului Columbia, de care aveam onoarea să aparțin; iar când mă pomenii solicitat în afacerea Jeffrey-Moore, mă încredințai că, în sfârșit, mi se oferea prilejul să mă afirm.

Această tragedie era țesută din dedesubturile tenebroase pe care publicul nu le-a bănuit niciodată, cu toată vâlva pe care a stârnit-o la Washington și în toate Statele, îmi propun să reconstitui aici, cu toată sinceritatea, amănuntele ei cu-

* rioase.

În decursul cercetărilor, întâlnii tot atâtea decepții și triumfuri, iar după ce mi-am îndeplinit datoria, am rămas cu inima deopotrivă de îndurerată și mulțumită; căci eu am un cult pentru femei, și…

Dar nu vreau să mă abat prea mult de la istorisirea mea.

Eram de serviciu la post în seara când sosi „unchiul Da-vid”. Așa-L numeau copiii care-L urmăreau pe stradă pe acest gentleman și încerc să păstrez respectul ce se datorește unui om de viță nobilă și veche, dându-i denumirea care, pe vremea aceea, îl caracteriza la fel ca și 3eprinderile-i bizare, veșmin-t<3e-i baroce și încăpățânarea de a-L sili pe dulăul său danez, Eudge, să meargă întotdeauna alături de eL Auzisem de mult vorbindu-se despre bătrân ca despre unul dintre personajele cele mai interesante ale cartierului. Ba, în diferite rânduri, îl zărisem pe Avenue Waverley; niciodată însă nu mă întâlnisem față în față cu el. Nu cunoșteam deci, deeât superficial, fizionomia și manierele. Sale, pentru a-mi da seama 'de la prima vedere dacă privirea neliniștita a ociiilor-lui mici, cenușii, îi era naturală, ori dacă se datora numai emoției de moment. Când începu să vorbească, surprinsei o anumită tremurătură în vocea lui, și dedusei că se găsea într-o stare de agitație reținută Cu toate acestea, știrea pe care ne-o comunica se rezuma la faptul, prea puțin alarmant în definitiv, că zărise lumină Ia o casă care se bănuia că este nelocuită. Faptul în sine era atât de banal, încât nu jdădui prea. Multă importanță spuselor sale; dar el pronunță deodată un nume care mă făcu să ciulesc urechea și chiar să-L întrerup. Pomenise despre „casa Moore”.

— Casa Moore? Repetai eu uimit. Despre casa Moore din avenue Waverley vorbești?

— Dar care alta crezi că mă interesează? Mormăi el aruncându-mi o privire tăioasă și iritată. Crezi că mi-aș bate capul cu o casă oarecare fără a avea vreun interes direct? Și-ți închipui că L-aș smulge pe Rudge de pe covorul său confortabil pentru a sesiza unui vecin ingrat o spargere posibilă? Nu, răufăcătorul, s-a ascuns cu siguranță în casa mea. Adică, vreau să spun, casa care mi-ar reveni mie dacă s-ar întâmpla vreun accident aceleia care-o stăpânește în momentul de față…

Chemându-și brusc câinele, omul se îndreptă spre ușă fără să mai spună un cuvânt. Alergai după. El și, în momentul când era în stradă, îl ajunsei

— Dumneata ești un membru al familiei Moore? Între- • bai eu. Ocupi casa aceea veche, ori locuiești numai în vecină- -tatea ei?

Uimirea semeață cu care primi el întrebările, mă intimida puțin

— De cât timp ești la Washington? Iată ce-aș putea eu să te întreb, ripostă el cu vocea înțepată.

— De vreo cinci luni.

Figura irascibilului bătrân se însenină și răspunse scurt, dar fără răutate:

— N-ai aflat mare lucru în vremea asta! Apoi cu demnitate subită:

— Da, sunt un Moore și ocup un pavilion situat în fata vechii locuințe și sunt singurul locuitor al acestui cartier Dună ce vei mai sta pe-aici, vei afla că vecinătatea lui nu e oe. Placul celor ce fac parte din familia Moore. Deocamdată proasta reputație a locului o atribuim… Malariei.

Înălță semnificativ din umori și norni mai departe Oqr reuși să-mi stârnească curiozitatea. Știam mai mult decât își închipuia el despre casa aceea faimoasă. Niciunul dintre aceia care citiseră ziarele de curând și mai puțin un p.jli-țist – nu puteau să ignore ciudata întimplare. Ceea ce ignoram totuși era înrudirea bătrânului cu familia al cărei nume era, de cinsprezece ziie, pe toate buzele

— Ascultă! Strigai eu, Spui că locuiești în fața c^<-i Moore. Poți, în cazul acesta, să-mi spui…

Dar el nu era dispus să stea la palavre.

— S-a povestit totul în ziare. Citiți-le. Dar cercetează rnai întâi cine a adus lumină într-o casă care, după cum știe toată' lumea, nu are nici paznic.

Sfatul era bun iar datoria și curiozitatea mă îndemnară să-L urmez. Ultimele evenimente puseseră o pecete de groaza pe vechea'locuință, făcând din ea un loc sinistru, la vederea căruia, nu numai oamenii de culoare, întotdeauna superstițioși, ci și persoanele mai temerare se arătau înfiorați și se grăbeau să-L ocolească când se înnopta Ea exista încă de pe când Washingtonul nu era decât un sat. A precedatcapitoliul și Casa Albă, Clădită de un om foarte bogat, purta amprenta belșugului solid caracteristic epocii coloniale. Dar o umbră amenințătoare o învălui în curând: prea multe drame se desfășuraseră acolo; prea mulți oameni își găsiseră moartea. S-ar putea susține, pe drept cuvânt, că este de-ajuns ca o locuință să fie veche pentru ca înăuntrul ei să se fi produs multe decese și tragedii intime; rareori totruși, s-ar putea spune, ca în căzui de față, că decesele au fost subite și au prezentat același caracter. Nu mi-aș permite să repet legendele acestea vechi dacă o dramă recentă nu le-ar readuce în toate memoriile. Vreau să vorbesc despre curioasele fapte care au marcat căsătoria domnișoarei Moore.

Bogată, frumoasă, energică, tânăra Veronica Moore nutrise întotdeauna o_ ciudată afecțiune pentru casa strămoșilor ei și, în ceasul cel mai critic al vieții sale, dorea să demonstreze societății că asupra locuinței nu plana nici un blestem real. In preajma căsătoriei cu acela căruia îi dăruise inima ei tânăra, hotărî ca nunta, celebrată cu o pompă de'o-sebită, să aibă loc în casa fatală. Sărbătoarea a fost strălucită, așa cum o dorise domnișoara Moore; ea nu putea însă să scape de piaza rea care, vădit lucru, domnea acolo. Una din persoanele prezente, aventurându-se în camera cu amintiri funeste, fu găsită moartă în ziua oficierii nunții. Câteva clipe, groaznica veste a putut să fie tăinuită; îndată însă după rostirea cuvintelor sacre de la cununie, ea se răspândi: panica își făcu drum, iar musafirii plecară în mare grabă de parcă ar fi fost vorba de ciumă.

De aceea m-am și grăbit să-L urmez pe unchiul David care mă înștiința că în această casă cu tragice amintiri se petrecea ceva neobișnuit.

CAPITOLUL II Deși trecut de șaptezeci de ani, unchiul David era un drumeț excelent, iar mersul său era atât de rapid îi: -t el ajungea la capătul străzii H când eu treceam colțul bulevardului New-Hampshire. Silueta lui deșeiată dar nu dizgrațioasă șra singurul obiect mișcător în perspectiva posacă a acestui cartier, cel mai pustiu din Washington. Apropiindu-ir-î de casa Moore, eram atât de impresionat de calmul din jur încât aș fi jurat că aici întunericul era mai dens decât în altă parte și că cele câteva felinare plantate la distanțe lungi pe stradă răspândeau o lumină mai slabă decât pe orice altă cale de aceeași lungime. In vremea aceasta, silueta unchiului David dispăruse. El se oprise în dreptul unui gard care» încărcat cu plante agățătoare, înconjura micul pavilion pe care-L indicase ca singura locuință a cartierului, cu excepția casei Moore, adică locuința lui. In momentul când eram lângă el, îl auzii mormăind fraze confuze ce păreau a fi mustrări la adresa câi-neâui său. In morala pe care o făcea tovarășului său, izbutii să disting cuvintele acestea: „Ești rău, din cale-afară de rău! Vezi ca și mine oblonul desprins de colo și pleci, cu coada în jos, fricosule! Stai să-ți arăt ce gândesc eu despre un câine care nu-i cuminte și ^nu-L ajută pe bătrânul lui stăpân la nevoie. Troznește oblonul, nu-i așa? Lasă-L să troznească. Nu-mi pasă că troznește, chiar dacă aș vrea să știu ce mână L-a… A, ai venit?”.

Ultimele cuvinte mi se adresau mie, care înaintasem spre el.

— Da, am venit. Hai să vedem acum ce se întâmplă în casa Moore.

Se aștepta desigur la propunerea mea și totuși răspunsul întârzie. Glasul lui mi se păru tulburat și fără naturalețe.

— Privește fereastra aceea, strigă el, aceea cu un oblon deschis. Observ-o și vei vedea că oblonul se mișcă. Ascultă! A troznit! Ai auzit?

Un mârâit care semăna mai mult a geamăt se auzi la spatele nostru. Bătrânul se întoarse deodată și strigă cu un gest furios:

— Liniște! Dacă n-ai curajul să înfrunți un oblon ce se mișcă, închide-ți cel puțin fălcile și nu te arăta nătărău. Nici vorbă, câinele acesta îmbătrânește. Nu te mai poți încrede în el. Își părăsește stăpânul în momentul când…

Restul cuvintelor se pierdură în gâtlejul lui într-o bolbo-rosire care exprima ceva mai mult decât iritația. În acest li mp eu observam casa cu atenție. O mai văzusem și altă dată dar n -o examinasem niciodată la această oră; îmi făcu o impresie funebră, dezolantă, printre copacii înalți,care o învăluiau într-o umbră amenințătoare. Mă străbătu un fior și mă cuprinse gân-dul de a-mi lua tălpășița. Dar îmi impusei să fixez mai bine cu privirea fereastra cu pricina. Prin ochiurile ei văzui sau fu'sei convins că văd o rază de lumină ce trăda o prezență îndeajuns de suspectă într-o locuință care fusese declarată ca înlocuibilă. -

— Aveai dreptate, îi spusei bătrânului care se fiv. Niinta neliniștit lângă mine. Cineva cotrobăiește prin casă. N-o fi doamna Jeffrey sau soțul ei?

— Noaptea, într-o casă fără lumină? Nu-mi vine să cred.

Cuvintele, păreau firești, dar glasul nu era. Nici atitudinea lui nu se adapta pe deplin situației. Re. Marcând aerul stânjenit cu care se retrăgea în beznă, exclamai cu un ton mai degajat decât se putea aștepta:

— Voi chema un coleg și, tustrei, ne vom furișa în. Casă pentru a vedea ce se petrece acolo.

— Duceți-vă! Eu, nu! Replică violent bătrânul. Familia ^Jeffrey mi-ar lua în nume de rău intrarea în proprietatea lor, adăugă cu un ton mai liniștit.

— Adevărat? Răspunsei eu râzând.

Dusei fluierul la gură, scosei apelul reglementar, obser-vându-L mereu, căci mă intriga bizareria atitudinii sale ce-mi stârnea interesul, apoi adăugai:

— N-ar trebui să te oprească un motiv atât de copilăresc. Vino să vezi ce se petrece în casa despre care spuneai adineaori că e a dumitale.

— N-am ce să caut acolo! Spuse el cu hotărâre. Eu și cu Veronica n-am fost niciodată în relații bune. N-am fost invitat nici la nuntă, măcar că stau la zece pași de casă. Nu 5

Mi-am făcut datoria atrăgându-vă atenția asupra luminii,și mă

_, „., „ 0; „; r- r;!I-~ – • – opresc aici.

Ian terna oarbă a unui Mă Un licurici îi sperie pe nătărăi sau pe idiotul de câ'ine, m privește; te salut și mă retrag.

Deschise poarta lui și dispăru sub verdeața care acoperea ca o draperie fațada pavilionului. Curând, sunetele ample ale unei orgi-răsunară înăuntru, urmate de urletele prelungi ale câinelui. Fie că aprecia cu prea multă însuflețire muzica, fie ca îl enerva, bătrânul Rudge avea obiceiul să-și acompania a:4fel stăpânul. De altfel, unchiul David nu se oprea niciodată pentru a pune capăt hărmălaiei discordante. Dimpotrivă, muzica creștea în forță și volum, sporind de asemenea exprimarea durerii sau plăcerii nefericitului Rudge.

Curând, agentul Hibbard, care auzise primul apelul meu, veni în fugă. Când a j anse lângă mine, lumiba reapăru la fereastra spre care 'âmi era îndreptată atenția.

— E cineva în casa Moore, spusei eu pe un ton cit se poate de liniștit. Hibbard e un vlăjgan voinic pe care-L considerasem până atunci ca pe unul dintre cei mai strașnici din brigadă. Dar, după o ochire fugară asupra zidurilor înalte ale

— Solitarei clădiri, el manifestă o.reală încurcătură și nu pățu deloc grăbit să traverseze strada

— Hai repede să vedem ce se întâmplă acolo, exclamai eu. Imobilul e superb, plin cu obiecte de valoare… Se pare că rafturile bibliotecii cuprind multe tomuri prețioase. Ai chibrituri și un revolver?

El îmi dădu chibriturile, îmi întinse revolverul și, cu un aer plouat pe care căuta să-L mascheze printr-un hohot de râs, rosti:

— Dacă credeți că aveți nevoie de armă, m-aș desparți cu plăcere de ea pentru o jumătate de ceas Uluit că descopăr lașitate la un om pe care-! Știam întotdeauna întreprinzător și hotărât, respinsei mâna care-mi oferea arma și, cu aerul cel mai sever, străbătui strada spu-nându-i fără să întorc capul:

— S-ar putea să dăm peste o bandă în toată regula. Dacă crezi că e frumos să mă lași singur cu câțiva răufăcători te felicit!

Biciuit de cuvintele mele, el mă urmă, dar fără însuflețirea pe care as fi vrut s-o văd, d=it fiind că propria mea și curantă era mai mult nref? „'1^ decât reală și rq, serios vor” simpatizam câinele care r>rr>țw* ^ nrlp li'fi'hru la nriile.,. Pinului decât?Ă vadă ce se petrece în tulburătoarea locuință a familiei Râoora.

Casa este prea cunoscută pentru a fi nevoie s-o descriu în chip minuțios. Ilustrațiile care au apărut în ziare au familiarizat publicul cu toate amănuntele impozantei fațade. Poarca principală, cu banca ei pentru servitorii negri, a fost fotografiată și reprodusă de nenumărate ori, arătându-i pe invitații speriați care dădeau buzna printre cele două canaturi larg deschise. După ce străbătui peronul monumental, azi tăcut și pustiu, pusei mâna pe butonul ușii străvechi. Nu mă așteptam jfcotuși să pot pătrunde pe acolo în casă, dar simțeam nevoia ^instinctivă de a proceda întotdeauna în modul cel mai obișnuit pe care bunul simț îl comandă. Vă închipuiți deci, uimirea niea când, cedând unei ușoare apăsări a mâinii, văzui că ușa se dă în lături. Nu era nici măcar fixată în clanță.

— Hehe! Șoptii. Nu mi se pare glumă. Cu siguranță ca este cineva în casă. Rămâne să descoperim 'noisecretul vizitei nocturne, să ne încredințăm dacă niscai criminali îndrăzneți nu și-au făcut cumva un refugiu secret sau un loc de tntâlnire. Dar să procedăm cu prudență și să începem prin a ne scoate încălțămintea, adăugai eu pe șoptite. A dumitale face un zgomot asurzitor.

— Răcesc totdeauna când merg desculț, mormăi tovarășul meu.

Neprimind însă nici un răspuns, el se descălță și-și puse, pantofii lângă ai mei. Apoi își scoase revolverul din toc, îl în? Cărcă și stătu în gardă, în timp ce eu împingeam ușurel ușa, ținând lanterna oarbă în mâna. Totul era beznă și tăcere. Aș fi preferat să mă găsesc în fața unei lumini și să aud un zgomot oarecare, sentimente pe care le împărtășea și Hibbard. 'a care domina groaza superstițioasă și nu teama de un pericol normal.

— Nici revolverele, nici lanternele n-au ce căuta aici, murmura el cu voce tremurată. Ce ne-ar trebui în casa asta blestemată e un preot cu descântece… Și serios vorbind, în-trucât mă privește…

Fără să termine ce avea de spus, făcu o mișcare s-o șteargă, îl reținui cu o înjurătură înăbușită.

— Ce? Nu-ți este rușine? Exclamai eu… Ce mai este? Mă apucase de braț și cu degetul arăta ușa care se închidea încet în urma noastră.

— Vedeți? Murmură el. În broască nici nu există cheie. Cu toate acestea, se umblă cu cheia…

Ajunsesem la capătul răbdării, îmi smuncii brațul din strângerea lui, spunându-i în șoaptă, furios:

— Șterge-o! La-ți tălpășița! Uu-te aracuiui.' ju mai am nevoie de tine. Rămân eu singur!

Efectul produs fu fantastic. Camaradul meu care gâfâia lingă mine nu profită de permisiunea ce i-o dădusem de a o lua din loc. Poate că era fascinat ca și mine de spectacolul zidurilor impozante, al scării grandioase ce țâșnea din bezna cș părea de nepătruns. Poate, de asemenea, era rușinat de lași-» tatea' lui. In orice caz, se ținu bine privind cu ochii holbați ungherul vastului vestibul unde două coloane corintiene cu capiteluri aurite încadrau ușa încăperii peste al cărei prag nu-trecea nimeni fără sa-i fie frică. Se gândea desigur la misterioasele morți care se produseseră în dosul coloanelor. Și eu gândeam la fel. Iar când. Sub impulsul unui curent de aer, draperiile se ondulau încet, nu mă mirai că-L văd pierzându-și bruma de curaj ce-i mai rămăsese. La drept vorbind, mă simții și eu tulburat, însă izbutii să ascund sentimentul acesta pentru a-L dojeni cu jumătate de glas pe impresionabilul meu tovarăș.

— Nu fi prost! Draperia nu poate să ascundă ceva mai rău decât vreun refugiat politic sau o bandă de falsificatori.

— Se poate. Aș prefera să pun mâna pe niscai… Oameni în carne și oase!

— Sst/

Auzisem un zgomot. Ne ținurăm respirația… Cum însă zgomotul nu se repeta, trăsei concluzia • că era poate trosnitura oblonului de afară. Cu siguranță că în jurul nostru nu se clintea nimic.

— Ai de gând să urci la primul etaj? Întrebă Hibbard clănțănind din dinți.

— Nu mai înainte de a mă asigura că nu mișcă ceva, jos. *

O ușă era întredeschisă în stjnga noastră. O împinserăm as-tfel încât să vedem tot interiorul încăperii. Un salon bo<?At mobilat, clar în cea mai mare dezordine.

— Aici a avut loc căsătoria, observă Hibbard trecându-și capul peste umărul meu.

Intr-adevăr, recunoșteai pretutindeni urmele ceremoniei, poeții, căminul, pervazul ușii erau împodobite cu ghirlande ș; rrengi; covorul era acoperit cu buchete ofilite, aruncatp în f „3bă de invitați. Mesele, scaunele, mobilele răsturnate în c?Ip. Dovedeau graba fiecăruia de a fugi, stăpânit de o teroare S”nerst'tiossă atât dp puternică încât nimeni nu sp îm7r°dn'„oe să 9e întoarcă pentru a face nutină ordine în sală. Nici m ă r n r pianul nu fusese închis iar câteva caiete de muzică zăceau pe Jos, acolo unde căzuseră. Numai pendula de pe cămin părea să fi rămas indiferentă tulburării obștești. Fusese întoarsă pentru ceremonie și încă mai mergea. Tic-tac-ul ei netulburat se auzea cu regularitate în întunericul străpuns doar de raza slabă a lanternei mele.

— E lugubru! Clănțăni Hibbard.

Avea dreptate. Când am închis ușa, avui impresia că lăsam să cadă pleoapa unui sicriu. Explorarăm alte câteva încăperi unde nu ne opri nici un amănunt vrednic de luat în îseamă; în cele din urmă, cu o frică îndreptățită, ne îndreptarăm spre sala cu coloane corintiene. Ușa era, ca și celelalte, întredeschisă.

Numiți-mă laș sau imbecil – cum eu însumi îi spun lui Hibbard.

— Dar mi-a trebuit mult curaj să pun mâna pe panourile ei de mahon. Eu, care nu eram deprins să tremur, și care adineaori judecam cu asprime teama camaradului meu, îmi dădeam limpede seama că nu simțeam nici o atracție pentru pericole misterioase și imprevizibile. La prima vedere nu zării decât silueta masivă a unui jilț străvechi care, de lângă colțul căminului, avansa spre mijlocul camerii; de bună seamă că, pe scaunul acesta, victimele își găsiseră moartea; reținui forma grea și umbra densă pe care el o proiecta asupra căminului. Mă străbătu un fior de groază. Intorsei capul și făcui un pas înainte. Raza lanternei mele depăși atunci punctul asupra căruia o concentrasem, fără alt rezultat decâtr de a., lăsa să se vadă și mai bine dezolarea cumplită a vastei săli. Jilțul fixat de zid, cum constatai pe urmă, era, cu excepția unei mese și a unei canapeluțe așezate într-un ungher întunecos, singurul obiect vizibil.pe toată întinderea parchetului neacoperit de nici un covor. Dar dacă sala era goală, nu se, putea spune la fel despre pereți. Ei dispăreau cu totul sub rafturile încărcate de cărți cu legătura scumpă, cărți,rare jși prețioase, după spusele unchiului David; dar care, nefiind – atinse, fără îndoială, de multă vreme, răspândeau acel miros grețos de mucegai ce se desprinde din lucrurile dosite, ani în șir, de aer și lumină.

Somptuozitatea extremă a plafonului, sculpturile bogate ale căminului, tăiate în marmoră, făceau și mai izbitoare dără-pănarea restului încăperii. Considerând că este inutil să mai zăbovesc în acel loc izolat, și convins că el este înțr-adevăr gol, după cum părea, mă întorceam să ies, când razele lanternei căzură peste ceva atât de neașteptat și de extraordinar încât rămăsei țintuit, incapabil să înninte* și întrebându-mă d?Că. Contemplam un lucru real sau dacă mi se oferea o farsă. In fața mea, pe podea, zării o formă omenească, o formă de femeie care, chiar în penumbră, îmi dădu impresia netă a unei gingășii aeriene și a unui rafinament extrem. Forma zăcea acolo, așa cum numai morții zac… Morții 1. Și eu care adi-neaori scrutam căminul să descopăr urma unei drame, pe când e; era aici, la dor pași! După ce-mi revenii din spaimă, privii cu luare-aminte: pe parchet, lângă tânăra femeie, era sânge.

O mână mă trase de mânecă. Era Hibbard. Neliniștit de încremenirea și de tăcerea mea, el intrase, tremurând din toate mădularele și așteptându-se la toate catastrofele. Dar ochii lui abia distinseră forma dinaintea căreia eu stăteam împietrit, și o schimbare neprevăzută se produse într-însul. Ceea ce pe mine mă demonta, lui îi reda subit sângele rece, moartea îi era familiară sub forma aceasta și, găsindu-se pe un teren cunoscut, recăpăta stăpânirea de sine.

— Un foc de revolver, spuse el laconic aplecându-se asupra corpului, Un glonț drept în inima. A murit desigur înainte de a cădea.

Era o trăsătură nouă în istoria dramatică a bibliotecii. Niciodată până atunci o rană nu desfigurase pe cei ce sucombau aici și niciuna dintre victimele precedente nu fusese găsită în alt loc decât lângă căminul unde prezida jilțul cel mare. De ce schimbarea aceasta și ce nouă serie de atentate ne-anunța ea?

Un strigăt de uimire scos de Hibbard-mă scoase din buimăcirea mea.

— Ia uită-te! Ce părere ai?

Arăta cu degetul mâna dreaptă a cadavrului. Examinân-^d-o mai de aproape, văzurăm o panglică înnodată de pumnul delicat și care se întindea până la. Patul revolverului căzut mai departe.

— S-ar zice că arma era legată. Iată ceva cu totul neașteptat. Ce tâlc o fi ascunzând faptul acesta?

Vai! O singură explicație era posibilă. Tânăra femeie murise în urma unei lovituri trase, de ea. Gingașa făptură se sinucisese. Dar o sinucidere în locul acesta? De ce?

Reputația locului acționase hipnotic asupra ei, sau trecuse din întâmplare prin locul funest, fericită că găsește un refugiu unde să pună capăt mizeriei, Scrutând cu multă aten-_ție,'lgura, căutam un răspuns acestei întrebări și atunci mă năvăli o emoție nouă pe care nu ezitai s-o împrătășesc tovarășului meu care devenise netulburat și flegmatic ca de

6bicei.

— Privește trăsăturile! Exclamai. Mi se pare că le cunosc. Nu-ți amintesc de cineva?

El mormăi câteva cuvinte de dezaprobare, dar, aplecându-se, examina îndelung jalnicul chip. Când înălță capul, sprâncenele contractate Fi dădeau un aer intrigat și perplex.

— Cu siguranță că am văzut figura aceasta undeva, mărturisi el șovăielnic, trăgându-se spre ușă. Poate că în ziare… Nu seamănă oare cu…?

— Seamănă! Îl întrerupsei. Este chiar Veronica Moore! Stăpâna acestei case unde abia acum cincisprezece zile s-a cu-'nunat cu domnul Jeffrey. Fără îndoială, mintea ei zdruncinată de oribilul eveniment care a marcat ziua aceea, n-a putut rezista loviturii -primite…

CAPITOLUL III Nu mă îndoii nici o clipă că o recunoscusem pe moștenitoarea casei Moore. Toate reproducerile pe care le văzusem, după portretul acestei frumuseți, faimoasă în societatea din Washington, purtau o individualitate de expresie care se fixa în memorie și pe care o regăseam acum în trăsăturile neînsuflețite.

Buimăcit încă de descoperirea ce-o făcusem, dar având în vedere datoria profesională, procedai la formalitățile de rigoare. U trimisei pe Hibbard să înștiințeze secția-de poliție 'și mă pregăteam să redactez un proces-verbal cu amănun-îtele care mi se păreau importante. Lanterna mea se stinse ^subit. Accidentul era neplăcut, dar el dădu rezultate bune. Ț-Mă aflam singur în bezna înfricoșătoare și o convingere se î impunea: nici o femeie, chiar cu mintea înnebunită, n-ar fi 'executat cufundarea în necunoscut, în bezn? Care creează j imaginea mormântului. Faptul era contrar naturii, mai ales i naturii feminine. Ori ea se omorâse înaintea dispariției luminii slabe ce se strecura printre persienele camerei închise.

— Ipoteză ce căzu imediat prin faptul că trupul sinucigaș era cald.

— Ori lumina care-ardea când a apăsat pe trăgaci fusese dusă în altă parte, sau stinsă.

— Moartea misterioasă a Veronicăi Moore Cu gândul la licăririle care luminaseră una din ferestrele etajului de sus, înclinam pentru a doua ipoteză. După ce re-aprinsei lanterna, întorsei butonul unuia din becurile da gaz ale candelabrului de deasupra capului meu și apropiai un chibrit. Așa cum îmi închipuiam, de altfel, pe țevi nu era gaz… Ziarele vorbiseră în mai multe rinduri despre efectul neobișnuit pe care lumina zilei îl produsese asupra toaletelor de gală ale femeilor. Nu se aprovizionaseră măcar cu Iu-» minări. Dar, în cazul acesta, ce obiect era acela a cărui sclipire o vedem pe măsuță, în capătul celălalt al încăperii? Cu siguranță, un sfeșnic sau, mai degrabă, un candelabru de formă demodată, purtând într-un potir al său o luminară consumată pe jumătate. Mă îndreptai repede spre masă, pi-păii feștila: era țeapănă. Considerând însă că dovada nu era deplin satisfăcătoare – vârful unei feștile se usca repede după stingerea flăcării – voiam să știu dacă luminarea •fusese aprinsă de curând. Luai briceagul și o înțepai în par* tea de jos: constatai atunci că firele protejate de ceară erau relativ moi și ușorde pătruns. Sentimentul meu era confirmat. Nefericita nu se omorâse pe întuneric; luminarea era aprinsă,. Dar, aici deducțiile mele se opriră. Dacă fusese aprinsă înainte, cine a stins.-O după? Desigur, nu tânăra femeie; rana ei produsese cu siguranță o moarte fulgerătoare.' Altcineva, cineva a cărui suflare plutea încă în jurul meu, nici vorbă, stinsese flacăra după căderea Corpului… Și atunci _ moartea nu fusese consecința unei sinucideri, ci a unei crime. Surescitarea pe care o pricinui în mine această descoperire se datora ambiției despre care am vorbit la începutul istorisirii mele. Îmi spusei că ocazia, atât de mult așteptată, se oferea în sfârșit. Cu un astfel de start, voi putea să adun indicii, să descopăr fapte care ar impune noua mea teorie în locul' verdictului de sinucidere, pronunțat de Hibbard, și care desigur era acceptat de postul de poliție și de parchet. Cât de strălucit va fi triumful meu și, în cazul acesta, ce datorie de recunoștință contractam față de bătrânul arțăgos ale cărui bănuieli, în aparență fantastice, mă aduseseră aici! Înțelegând cât de prețioase erau pentru mine cele câteva minute pe care urma să le petrec singur la locul crimei, rnă apucai de lucru cu promptitudinea și metoda pe care îmi făgăduisem totdeauna să le aduc în cea dintâi afacere impor-' tantă, și care-mi va garanta succesul.

În primul rând, așadar, încă o ochire aruncată frumoasei și tinerei victime. Ce cută dureroasă îi brăzda fruntea l Ce 18

Sumbre zbârcituri desfigurau oorajii, delicați altădată, ca petalele unui trandafir! Figura aceasta interesantă, dacă nu de-o frumusețe desăvârșită, în orice caz remarcabilă în moarte pentru intensitatea expresiei, părea că. Vrea să vorbească, eă-mi destăinuiască un secret pe care nu-L sesizam. Dar timpul trecea. Renunțând să pătrund pasionantul mister, mă hotărâi să studiez mâinile care prezentau, fiecare, o problemă distinctă. Aceea pe care o prezenta dreapta, o cunoșteam – panglica lungă, albă, ce lega pumnul de patul revolverului. Degetele nu purtau nici un inel, dispăruse până și verigheta. Fuseseră furate? Nu putui să surprind nici un semn de violență sau de dezordine. Gulerul de dantelă fină care înconjura gâtul moartei era drept și intact, până la bărbie; iar cutele grele ale rochiei elegante de stofă cădeau în jurul ei, armonioase și corecte. Dacă purta bijuterii la gât și la urechi, ele fuseseră luate de o mână prudentă, dacă nu pioasă. Eram însă înclinat să cred că ea sosise pe scena morții sale fără podoabe, ținând seama de simplitatea ce-i caracteriza întreaga făptură.?Ălăria, simplă și elegantă ca și restul veș- Mintelor, se afla lângă trup, pe parchet… Fusese scoasă și aruncată acolo de o mână vădit nerăbdătoare. Că mâna fusese a victimei, o dovedea un fapt neînsemnat, dar decisiv. Acul care o fixa de coc fusese scos cu grijă. Nici o altă mână, în afară de a ei, nu pv. Tuse'lua această măsură de precauție. Un bărbat ar fi aruncat acul împreună cu pălăria, fără să-i pese.

Îmi pusei îndată această întrebare:

— Faptul arăta că ea nădăjduia să-și pună din nou pălăria pe cap, ori era rezultatul unei deprinderi inconștiente?

Fără să impietez drepturile rezervate judecătorului, luai notă de toate aceste amănunte și pornii în căutarea indiciilor care să-mi ajute la identificarea persoanei presupusă a fi stins luminarea. Aici însă mă aștepta o mare dezamăgire. Nu izbutii să descopăr nimic care să poată dezvălui prezența unei a doua persoane, afară de puțin scrum de țigară lângă un scaun de bucătărie așezat lângă rafturile bibliotecii, nu departe de masa pe care se afla candelabrul. Scrumul mi se. Păru vechi și nu putui să adulmec nici un miros de tutun, din pricina mucegaiului care infecta încăperea. Poate că bărbatul care murise acolo, mai de mult, intrase fumând… În c: -izul acesta, restul țigării nu putea fi departe. Să-L caut? Nu, căci ar însemna să înaintez până la cămin și locul acela era prea primejdios ca să se apropie cineva de el.

TI Și apoi nu terminasem cu cotlonul unde mă aflam. Dacă scrumul nu-mi dezvăluia nimic, poate că scaunul de lemn sau rafturile în fața cărora fusese așezat îmi vor furniza o pistă mulțumitoare. Trecuse pe acolo cineva care se interesa de cărți, cineva care nădăjduia să consulte un timp vechile tomuri și care simțise nevoia să se așeze. Interesul lui era general sau se limita la un anumit volum? Parcursei cu privirea rafturile învecinate, sperând să rezolv întrebarea; și, deși cunoștințele mele sunt limitate în materie de cărți> observai că toate lucrările erau ceea ce se cheamă rarități. Câteva,. Umezite și prăfuite prezentau caractere gotice; pe altele citii date de apariție care le-ar,fi făcut prețioase pentru colecționari. Niciuna dintre ele nu păru să fi fost răsfoită recent. Nevoind să-mi pierd vremea cu detalii inutile, părăsii brusc scaunul și mă pregăteam să-mi îndrept atenția aiurea, când remarcai pe un raft înalt o carte al cărei cotor ieșea în evidență.

— Imediat piciorul meu fu pe scaun, și cartea în mâna mea. Oferea ea vreun interes? Desigur. Nu prin, conținut, care era pentru mine lipsit de interes, ci pentru că partea de sus a cotorului era ștearsă de praful care se afla într-un strat gros peste celelalte volume cercetate. Iată deci lucrarea care L-a atras spre rafturi pe vizitatorul necunoscut: dacă nu mă înșel era un Studiu asupra vechilor linii de navigație. Serios vorbind, îmi pierdeam timpul. Ce legătură era între un tratat de acest fel și corpul scăldat în sânge, aflat la câțiva pași de mine sau mâna care a stins luminarea după crimă? Desigur că niciuna. Pusei cartea la loc, nu fără a avea grijă s-o am în evidență; căci, dacă ea ascundea vreo explicație utilă, aveam datoria să permit celor mai pricepuți decât mine, să ia cunoștință de ea.

Mă îndreptai apoi spre mobila care susținea candelabrul; era, așa cum recunoscui imediat, partea superioară a unora din acele mese mici care se îmbucă unele într-altele. Aruncându-mi ochii în jur, văzui la o mică distanță partea inferioară a mobilei și mă încredințai că prima masă fusese recent despărțită de celelalte deoarece o acoperea un strat gros de praf, pe când a doua avea doar o urmă. Tot astfel, candelabrul fusese mutat de puțin timp, căci sub piciorul lui era tot atâta praf ca și în juru-i. Așezase victima obiectele acestea în poziția lor prezentă? Puțin probabil, mai ales_ dacă sfeșnicul fusese luat de pe căminul spre care îmi îndreptai acum investigațiile.

Nu mă puteam împiedica de a reveni la cămin deoarece el tăinuia după toate aparențele cheia misterului care făcea atât de temut acest loc. Nu mă încumetai însă a.mă apropia dincolo de-o anumită rază. Examinând acum dacă n-aș putea să micșorez distanța, încercai interesul acela subit și irezistibil care te leagă de toate obiectele”primejdioase. Făcui un pas în direcția căminului și, în vreme ce-i luminai rând pe rând toate părțile, raza lanternei mele căzu pe suprafața îngălbenită a unei vechi -gravuri agățată deasupra căminului. Era tabloul bine cunoscut – la Washington, cel puțin.

— Care-L înfățișează pe Benjamin Franklin la curtea Franței; 'subiect interesant desigur, dar care nu era de natură să mă rețină într-un moment atât de critic.

— Tableta căminului absolut goală, nu avea nimic care să merite prea multă atenție.

Am mai descris impresia pe care o făcu asupra mea, la prima vedere, mobila aceasta străveche și masivă. Acum când privirea mea inspecta sculpturile bizare ale spătarului înalt, drept și rigid, când puteam să respir mirosul pernelor mucegăite și roase de șoareci, o senzație nouă luă locul dezgustului meu. Instinctiv… Nu fiindcă superstiția -a pus stă-pânire pe mine, deși locul, ora, vecinătatea imediată a morții ar fi fost suficientă spre a zăpăci imaginația; nu: în vreme ce examinam scaunul monstruos, încercam puțin câte puțin pentru el o atracție morbidă. Partea din față a jilțului, și numai ea, fusese făcută confortabilă pentru ocupant. Pe acest spațiu restrâns, un capitonaj de piele era fixat în cuie mari, înflorate. Restul se întindea neted, tare, respingător. Nu avea un oarecare tâlc aparenta meschinărie? Pe când îmi puneam întrebarea, remarcând că brațele lungi ale fotoliului erau netezite în așa fel încât să poată ține la nevoie sticle și pahare, un sentiment pe care nu L-aș putea descrie alungă în mine orice prudență și orice rațiune, înainte de a înțelege căruț imbold cedam începui să înaintez spre jilțul formidabil, cu dorința irezistibilă de-a mă lăsa pe pecnele lui vechi. Dar în acel moment oblonul se izbi de zid și mă readuse la problemele momentului. Amintindu-m: ea cercetările mele nu erau terminate și că în orice moment puteam fi întrerupt de sosirea magistraților, mă smulsei farmecului blestemat de care îmi fu rușine aproape imediat. Părăsii biblioteca pe o ușă situată la extremitatea opusa și căutai în încăperile alăturate indiciile pe care nu putusem să le descopăr la locul propriu-zis al crimei.

Ir Lugubra exploatare îmi dezvăluia la fiecare pas graba nebună cu care casa a fost părăsită în ziua nunții. Indiciile erau evidente în special în sufragerie. Masa, pregătită pentru ospăț, fusese strânsă cu atâta grabă încât bucatele căzuseră de pe tăvi pe dușumea. Pahare sparte, șervete mototolite, flori ofilite zăceau prin toate colțurile și era totodată primejdios și respingător să mergi printre rămășițele acestea. Oficiile care dădeau în sală nu se găseau într-o stare mai bună. Ocolind spectacolul și infecțiile acestea, „trecui în bucătărie și, de acolo, printr-un coridor strimt, înăbușitor, ajunsei în dependințele rezervate negrilor. Aici făcui o descoperire. Una din ferestrele locului pustiu de atâta vreme era întredeschisă. Cum însă nu găsii nici o urmă care să-mi dovedească că ucigașul fugise prin deschizătura aceasta, revenii spre fațada casei, până la scara ce ducea la etajul întâi. Remarcai la piciorul scării și pe câteva trepte chibrituri, în parte consumate, a căror dâră o. $urmării până la primul etaj, și care mă duseră în pragul unei camere din sud-vestul casei. Deoarece arseseră aproape până la capăt, era evident că ele serviseră să lumineze pașii cuiva, ai asasinului, cars căutase acolo un refugiu… Ce să fac în cazul acesta? Să merg mai departe sau să aștept sosirea întăririlor, de teamă să nu dau nas' în nas cu criminalul? Mă notării să continui cercetările, încurajat de aspectul nu prea primejdios al semnelor pe care le urmăream.

Mărturisesc, totuși, că înainte de a pune mâna pe clanță, mă oprii un moment. O ușă deschisă poatesă tăinuiască atâtea lucruri! Ezitarea meu nu ținu însă mult. Neastâmpă-rul meu firesc și imboldurile vanității biruiră asupra eforturilor rațiunii. Nepăsându-mi de consecințe, poate dispre-țuindu-le, întorsei iyărul. Împinsei ușa încetișor și, zărind prin deschizătură o dâră de lumină, o deschisei din ce în ce mai mult până când putui să văd întreaga încăpere.

În clipa aceea, zgomotul foarte, apropiat al unei jaluzele, îmi dovedi că de acolo pornea lumina văzută de jos. De altfel, nimic nu se mișca în jur. O ochire fugară îmi dovedi că nu se afla aici alt semn de viață în afară de un c: păt de lumânare ce sfârâia pe fundul unui pahar răsturnat și pus pe colțul unei mese de toaletă. Amănuntul acesta dizgrațios într-o încăpere cu mobilier somptuos releva prezența nuită a unui personaj redus Ja expediente și nepăsător față de consecințedar nimic altceva nu-i arăta prezența.

Hotărât să cunosc totul, să merg până la capăt și să sfâr-șesc, înaintai drept în mijlocul camerei, scotocind cu privirea toate ungherele, scrutând umbra tuturor obiectelor. Nici o formă ghemuită nu se înălță din întuneric, nici un cap nu se ivi deasupra paravanului. Liniștit pe deplin și convins că oriunde s-ar fi pitib deocamdată, criminalul nu se găsea în încăperea unde eram eu, acordai toată atenția lucrurilor ce mă înconjurau. In dreapta, un pat cu coloane ocupa un spațiu larg. Nu văzusem niciodată până atunci unul la fel; mă intrigară îndeosebi dimensiunile lui impozante și aerul da mister pe care i-L dădeau perdelele de brocart șters. Datorită înfățișării lui neobișnuite sau influenței oculte pe care

0 degaja, patul exercita asupra mea o fascinație reală. Ezitai să mă apropii, fără a putea să mă împiedic totuși de a-J. Privi îndelung. Era cineva, în spatele perdelelor lăsate? Poate că e-ciudat/ dar nu mă simțeam câtuși de puțin îmboldit să le dau la o parte și să mă conving.