Mustangul negru

Capitolul I – Metisul.

Era o furtună groaznică și o ploaie deasă biciuia pădurea seculară. Vârfurile brazilor se aplecau adânc, șiroaie de apă se scurgeau de pe tulpinile uriașe și se uneau la rădăcini, întâi în pârâiașe, devenind apoi râulețe din ce în ce mai mari, care se aruncau din stâncă, în stâncă, făcând nenumărate cascade, spre prăpastie, ca apoi, jos, în valea îngustă, să fie înghițite de fluviul peste măsură de umflat. Se făcuse noapte. Dincolo de prăpastie, în fiecare clipă bubuia câte un tunet mânios și ploaia cădea atât de des, încât, oricât de puternic lumina fulgerul de fiecare dată, nu se putea zări la cinci pași.

Îngrozitoarea furtună pătrunsese până sus, în pădurea seculară și peste stâncile fluviului, totuși nu ajunsese până în prăpastie, unde uriașii brazi stăteau neclintiți în întunericul nopții. Nici acolo însă nu era liniște, căci apele fluviului vâjâiau și mugeau atât de furios, încât numai o ureche neobișnuit de fină ar fi putut auzi că doi călăreți singuratici veneau în susul apei. De văzut însă nu-i putea vedea nimeni.

Dacă ar fi fost ziuă, fără îndoială că cei doi ar fi atras asupra lor privirea uimită a oricărui trecător și nu atât prin îmbrăcămintea sau echipamentul lor, cât prin faptul că amândoi erau de o înălțime înfricoșătoare. Ar fi trebuit să cauți mult și bine în toată lumea ca să mai găsești alți doi la fel de lungi și de uscați.

Unul dintre ei era blond-deschis, cu capul mic, nespus de caraghios pentru înălțimea sa. Între doi ochi mici ca de șoricel, avea un năsuc cârn, care ar fi stat mult mai bine pe fața unui copilaș de patru ani și care, în nici un caz, nu se potrivea cu gura nesfârșit de largă, aproape de la o ureche la alta. Omul n-avea barbă și lipsa asta părea să fie din naștere, căci peste fața lui netedă ca de femeie, mai mult decât sigur, briciul nu trecuse niciodată. Purta o bluză de piele ce îi atârna de pe umerii înguști ca o manta legată în falduri, pantaloni strâmți peste niște picioare de cocostârc, cizme până la genunchi și o pălărie de paie, a cărei margine se pleoștise, iar ploaia, ce nu mai contenea, curgea în jurul ei în șiroaie. În spate îi atârna, întoarsă cu gura în jos, o armă cu două țevi. Calul pe care călărea era o gloabă voinică și ciolănoasă ce avea cu siguranță cincisprezece primăveri în urma sa, dar care, după toate semnele, mai avea de trăit tot așa de zdravănă, încă pe-atâta.

Celălalt călăreț avea părul închis și purta o căciulă ponosită. Fața îi era foarte lungă și îngustă și, tot așa, foarte lungi și înguste îi erau nasul, gura și mustața, un fir de ață ale cărei capete aproape că le puteai lega după urechi. Corpul lui de peste doi metri, era, invers ca la tovarășul său de drum: strâmt în partea de sus și foarte larg jos. Din pricina aceasta pantalonii ce-i purta erau foarte largi și cu multe cute, iar haina de pâslă extrem de îngustă. Și el avea o armă cu două țevi. Că amândoi mai aveau câte un revolver și câte un cuțit, asta se înțelege de la sine. El călărea un, mustang de nădejde, a cărui zi de naștere se repetase cam tot de atâtea ori ca și a celuilalt cal.

Niciunul dintre cei doi călători nu se plângea nici de drum, nici de ploaia torențială. Ca să caute și să găsească drumul, ei se lăsaseră în seama cailor lor ageri și experimentați; iar în ce privește ploaia, nici nu le păsa, pentru că dincolo de piele nu le putea pătrunde, iar de acolo trebuia oricum să se scurgă.

Cu toate tunetele și fulgerele neîntrerupte și cu toată apropierea primejdioasă de malurile fluviului răscolit și zbuciumat, ei vorbeau nepăsători, de parcă ar fi călătorit în lumina zilei, pe o câmpie întinsă și însorită.

Cine i-ar fi putut însă vedea s-ar fi mirat că cei doi călători, cu tot întunericul, se observau foarte atent, căci se cunoșteau numai de o oră și în Vestul Sălbatic o neîncredere inițială este întotdeauna un lucru de înțeles. Se întâlniseră puțin după căderea nopții și începutul furtunii, în susul fluviului. Atunci au aflat că amândoi voiau să ajungă chiar în aceeași zi la Firwood-Camp2 și se înțelegea de la sine că nu erau să călătorească singuri, ci împreună.

Despre numele și situația lor nu se întrebaseră, căci convorbirea ce-o avuseseră până acum fusese despre chestiuni străine de persoanele lor. Deodată răsună un trăsnet bubuitor, cu prelungiri numeroase și fulgere repetate izbucniră orbitoare peste abisul îngust. Atunci cârnul cel blond exclamă:

— Bless my soul! 3 A dracului furtună! Ca acasă, la moștenirea Timpe!

La ultimele cuvinte, celălalt opri involuntar calul și deschise gura ca să pună repede o întrebare. Se răzgândi însă și-și mână calul mai departe. Își amintise că la Vest de Mississippi nu trebuie să fii neprevăzător.