Nana

Nana de Emile Zola

L

a ora nouă, sala teatrului Variétés era încă goală. Câteva persoane, la balcon și în fotoliile de orchestră, așteptau, pierdute printre scaunele de catifea vișinie, în lumina slabă a candelabrului doar pe jumătate aprins. Întunericul învăluia uriașa pată roșie a cortinei; și niciun zgomot nu venea dinspre scenă, de la rampa stinsă, din preajma pupitrelor muzicanților, împrăștiate în dezordine. Numai sus, la galeria a treia, în jurul rotondei plafonului unde femei și copii goi își luau zborul pe un cer înverzit de gazul de iluminat, chemări și râsete se iscau dintr‑o hărmălaie continuă de voci, capete acoperite cu bonete si șepci se etajau sub largile firide rotunde, încadrate cu ornamente aurii. Din când în când, își făcea apariția câte o plasatoare, zorită, cu biletele‑n mână, împingând în fața ei un domn și o doamnă care se așezau, bărbatul în frac, femeia subțirică și cambrată, plimbând în jurul ei o privire domoală.

Doi tineri își făcură apariția în preajma fotoliilor de orchestră. Rămaseră în picioare, privind.

— Ce‑ți spuneam eu, Hector? izbucni cel mai vârstnic, un vlăjgan cu o mustăcioară neagră. Venim prea devreme. Ai fi putut foarte bine să mă lași să‑mi termin țigara.

Trecea o plasatoare.

— Ehe, dom’le Fauchery, spuse ea cu un ton familiar, mi‑e teamă că n‑o să‑nceapă mai devreme de‑o juma de oră.

— Atunci, pentru ce scrie pe afiș ora nouă? Murmură Hector, a cărui figură alungită luă o expresie contrariată. De dimineață, Clarisse, care joacă în piesă, mi‑a dat cuvântul că‑ncepe la ora opt precis.

Un moment, tăcură, ridicând capul și explorând umbra lojilor. Dar hârtia verde cu care erau tapetate le întuneca și mai tare. În partea de jos, sub galerie, benoarele se cufundau într‑o completă beznă. La lojile de la balcon, nu se afla decât o doamnă grasă, înfundată în catifeaua rampei. La dreapta și la stânga, între coloane înalte, avanscenele rămâneau goale, drapate cu lambrechine cu franjuri lungi. Sala albă, cu decorații aurii, puse‑n valoare de un verde‑palid, se estompa, ca si cum scurtele licăriri ale candelabrului de cristal ar fi umplut‑o cu o pudră fină,

— Ai făcut rost de un loc în avanscenă pentru Lucy? întrebă Hector.

— Da, răspunse celălalt, dar n‑a fost tocmai ușor… Oh, nu‑i niciun pericol ca Lucy să vină prea devreme!

Își înăbuși un ușor căscat de plictiseală, apoi reluă după o scurtă tăcere:

— Ai noroc, tu, care încă n‑ai văzut premiera… Blonda Venus va fi evenimentul anului. Se vorbește de șase luni despre ea. Ah, dragul meu, o muzică! O grozăvie!… Bordenave, care‑și cunoaște meseria, a păstrat‑o pentru deschiderea Expoziției.

Hector asculta cu religiozitate. Îndrăzni totuși să pună o întrebare:

— Dar pe Nana, noua stea, care trebuie să joace în rolul lui Venus, ai cunoscut‑o?

— Ei, poftim, asta‑i bună! Mereu aceeași și aceeași poveste! strigă Fauchery înălțându‑și brațele în aer. De azi‑dimineață, toți mă pisează cu Nana. Am întâlnit mai mult de douăzeci de persoane, și Nana‑n sus, Nana‑n jos! Știu și eu? Ce, parcă trebuie să cunosc pe toate fetele din Paris?… Nana‑i o născocire a lui Bordenave. Asta trebuie să fie adevărul.

Se liniști. Dar pustietatea sălii, lumina slabă a candelabrului, această reculegere de biserică plină de glasuri șoptite și de zgomote de uși trântite, îl enervau.

— Ei asta‑i! Spuse deodată. Îmbătrânim aici. Mă duc afară… Să mergem, poate‑l găsim pe Bordenave jos. O să ne spună el cum stau lucrurile.

Jos, în holul uriaș pardosit cu dale de marmură, unde se aflau controlorii, publicul începea să se arate. Prin cele trei porți cu grilajele deschise, se putea vedea trecând toată viața palpitantă a bulevardelor, care viermuiesc și clocotesc în frumoasele nopți de aprilie. Uruitul trăsurilor se curma brusc, portierele se trânteau cu zgomot și lumea intra, în grupuri mici, oprindu‑se în fața controlorilor, urcând, în fund, scara dublă, unde femeile zăboveau o clipă cu un legănat ușor din talie. În strălucirea crudă a gazului de iluminat, în goliciunea lividă a acestei săli, a cărei decorație de un mediocru stil empire părea un peristil de templu din carton, mari afișe galbene se etalau pretutindeni, purtând pe ele numele Nanei scris cu uriașe litere negre.

Bărbații, agățați ciorchine de ele, le citeau; alții, în picioare, pălăvrăgeau, blocând intrările; în timp ce, în preajma casei de bilete, un om cu aspect grosolan, cu fața lată, proaspăt bărbierită, răspundea cu brutalitate persoanelor care insistau să obțină locuri.

— Uite‑l pe Bordenave, spuse Fauchery, coborând scara.

Dar directorul îl și zărise.

— Ei, drăguț din partea dumitale! îi strigă el de departe. Ce să‑ți spun, mi‑ai făcut o cronică… Am deschis de dimineață Le Figaro. Nimic!

— Ai răbdare! Trebuie s‑o cunosc mai întâi pe Nana asta a voastră, înainte dea vorbi despre ea… De altfel, n‑am promis nimic.

Apoi, pentru a‑i tăia directorului orice poftă să mai lungească vorba, i‑l prezentă pe vărul lui, domnul Hector de la Faloise, un tânăr care venea să‑și desăvârșească educația la Paris. Directorul îl cântări dintr‑o scurtă privire pe tânăr. În schimb, Hector îl examina îndelung, emoționat. Așadar, ăsta‑i Bordenave, cel despre care se spunea că exhibă femei, că le tratează ca la ocnă, un creier care fierbe totdeauna căutând cine știe ce reclamă, individul acela care strigă, scuipă și se lovește peste coapse, cinic și având o minte de jandarm! Hector se crezu dator să caute o frază amabilă.

— Teatrul dumneavoastră… începu el cu o voce subțire.

Bordenave îl întrerupse liniștit, vorbind pe șleau, ca un om căruia îi plac situațiile limpezi:

— Spune bordelul meu.

Atunci Fauchery avu un zâmbet aprobativ, în timp ce la Faloise rămase cu complimentul în gât, foarte contrariat, încercând să pară că gustă gluma. Directorul se grăbise să strângă mâna unui cronicar dramatic, al cărui foileton se bucura de mare trecere. Când se întoarse, la Faloise tocmai încerca să‑și vină în fire. Se temea să nu fie considerat un provincial, dacă se arăta prea surprins.

— Mi s‑a spus, începu el din nou, dorind neapărat să găsească ceva de spus, că Nana are o voce fermecătoare.

— Ea! exclamă directorul înălțând din umeri, o adevărată tulumbă!

Tânărul se grăbi să adauge:

— Încolo, o excelentă actriță.

— Da de unde!… E stângace! Nu știe ce să facă cu mâinile și cu picioarele.

La Faloise roși ușor. Nu înțelegea nimic. Bâlbâi:

— Pentru nimic în lume n‑aș fi vrut să pierd premiera de astă‑seară. Știam că teatrul dumneavoastră…

— Spune, domnule, bordelul meu, îl întrerupse din nou Bordenave cu recea încăpățânare a unui om convins de ceea ce afirmă.

În acest timp, Fauchery, foarte liniștit, privea femeile care intrau. Veni în ajutorul vărului său, atunci când îl văzu uluit și neștiind dacă trebuie să râdă sau să adopte o mină serioasă.

— Fă‑i totuși plăcerea lui Bordenave și numește‑i teatrul cum vrea el, din moment ce asta îl amuză… Și tu, dragul meu, nu‑ți mai da aere. Dacă Nana nu știe nici să cânte, nici să danseze, va fi un fiasco, și atâta tot. De asta mi‑e și frică, de altfel.

— Un fiasco! Un fiasco! Strigă directorul a cărui față se făcea purpurie. Ce nevoie are o femeie să știe să danseze și să cânte? Ah, dragul meu, prea ești naiv… Nana are altceva, zău! Și încă ceva care ține loc de toate. Am adulmecat eu afacerea, te amuzi foarte bine cu ea, ori, dacă nu, n‑am fler, sunt un imbecil… Vei vedea, vei vedea, nu trebuie decât să apară, și toată sala se va linge pe buze.

Își ridicase mâinile groase și fremătătoare de entuziasm, și, ușurat, coborî vocea, mormăind pentru sine însuși:

— Da, va ajunge departe, oh! Doamne‑sfinte! Da, va ajunge departe… Are o piele, oh! O piele!

Apoi, cum Fauchery îl descosea, acceptă să dea amănunte cu o cruditate de expresie care‑l jena pe Hector de la Faloise. O cunoscuse pe Nana și voia să o lanseze. Tocmai căuta pe atunci o Venus. Nu era el omul care să se încurce multă vreme cu o femeie; lucrul care îi plăcea cel mai mult era să facă publicul să profite numaidecât de ea. Dar avea de furcă în șandramaua lui, pe care venirea acestei fete voinice o întorsese pe dos. Rose Mignon, steaua trupei, o fină actriță și o adorabilă cântăreață, amenința în fiecare zi, furioasă, să‑l lase baltă, intuind o rivală. Și, pentru afiș, ce tărăboi, Dumnezeule mare! În cele din urmă, se decisese să se pună numele celor două actrițe cu litere de dimensiune egală. Pe el nu trebuie să‑l întărâte nimeni. Ori de câte ori una dintre fetele sale, cum le numea el, Simonne sau Clarisse, își făcea de cap, le ardea un picior în fund. Altminteri, nu‑i chip de trăit. Încercau să‑l păcălească, știa el cât prețuiau târfele astea.

— Iată! spuse el, întrerupându‑se, domnul Mignon și Steiner. Mereu împreună. Știți că Steiner începe să se sature până peste cap de Rose; în consecință, soțul Rosei nu‑l slăbește din ochi, de teamă să nu spele putina și să‑i lase soția baltă.

Pe trotuar, lampa cu gaz, care lumina cornișa teatrului, arunca o pânză de lumină vie. Doi pomișori, de un verde crud, se detașau limpede; o coloană de afișaj se vedea albă și așa de puternic luminată, încât îi citeai de la distanță literele, ca în plină zi; și, mai departe, noaptea adâncă a bulevardului era punctată cu felinare, în învălmășeala unei mulțimi mereu în mișcare. Mare parte din oameni nu intrau imediat, rămânând afară ca să‑și termine de fumat țigara, sub lumina rampei, care le dădea o paloare lividă și decupa pe asfalt scurtele lor umbre negre.

Mignon, un zdrahon, cu o frunte pătrată ca un Hercule de iarmaroc, își croia drum prin mijlocul grupurilor, târându‑l la braț pe bancherul Steiner, pipernicit, cu pântecele proeminent, cu fața rotundă și încadrată de un cerc de barbă încărunțită.

— Ei bine! îi zise Bordenave bancherului, ați întâlnit‑o ieri, în biroul meu.

— Ah! Ea era! exclamă Steiner. Bănuiam… Dar eu ieșeam, când ea intra, așa că de‑abia am apucat s‑o zăresc.

Domnul Mignon asculta, cu pleoapele coborâte, răsucind nervos în deget un diamant mare. Înțelesese că‑i vorba de Nana. Apoi, cum Bordenave făcea debutantei sale un portret care aprindea o scânteie în ochii bancherului se hotărî în cele din urmă să intervină.

— Nu‑i nimic, dragul meu, o târfă oarecare! Publicul va lua‑o cu huo… Steiner, dragul meu, știi că soția mea te așteaptă în cabina ei.

Vru să‑l ia. Dar Steiner refuză să‑l părăsească pe Bordenave. În fața lor, lumea se înghesuia la control și o larmă de voci se înălța din mijlocul mulțimii, unde numele Nanei răsuna cu vioiciunea armonioasă a celor două silabe ale sale. Bărbații, care se postau în fața afișelor, îl silabiseau cu voce tare; alții îl rosteau în trecere cu un ton nedumerit, în timp ce femeile, neliniștite și surâzătoare, îl repetau încetișor, cu un aer surprins. Nimeni n‑o cunoștea pe Nana. De unde picase Nana? Și poveștile circulau, tot felul de glume se șușoteau la ureche. Era ca o mângâiere acest nume, un nume mic, familiar tuturor buzelor. Numai când îl rostea, lumea se înveselea și devenea prietenoasă. Un fior de curiozitate străbătea mulțimea, acea curiozitate a Parisului care are intensitatea unui acces de nebunie. Voiau s‑o vadă pe Nana. O doamnă se trezi cu volanul rochiei smuls, un domn își pierdu pălăria.

— Ah! Îmi cereți prea mult! strigă Bordenave, pe care vreo douăzeci de bărbați îl asaltaseră cu întrebările. O s‑o vedeți… O șterg, e nevoie de mine.

Dispăru, încântat de a‑și fi ațâțat publicul. Mignon înălță din umeri, amintindu‑i lui Steiner că Rose îl așteaptă pentru a‑i arăta toaleta ei din primul act.

— Uite‑o pe Lucy, acolo, cea care coboară din trăsură, îi spuse la Faloise lui Fauchery.

Era, într‑adevăr, Lucy Stewart, o femeie micuță, urâtă, de vreo patruzeci de ani, cu gâtul prea lung, fața uscățivă și trasă, și o gură cărnoasă, dar atât de vioaie și de grațioasă, încât avea mult farmec. Era însoțită de Caroline Héquet și de mama ei. Caroline, de o frumusețe rece, mama – foarte demnă, de parcă ar fi fost împăiată.

— Vii cu noi, ți‑am rezervat un loc, zise ea lui Fauchery.

— Ah! Nu. Nici vorbă! Ca să nu văd nimic?! răspunse el. Am un fotoliu de orchestră, îmi place mai mult la parter.

Lucy se supără. Nu îndrăznește oare să se arate cu ea? Apoi, liniștită brusc, trecu la un alt subiect:

— De ce nu mi‑ai spus c‑o cunoști pe Nana?

— Pe Nana? N‑am văzut‑o niciodată.

— Zău? Mi s‑a spus că în mod sigur te‑ai culcat cu ea.

Dar, în fața lor, Mignon, cu un deget pe buze, le făcea semn să tacă, și la o întrebare a lui Lucy, îi arătă un tânăr care trecea, murmurând:

— Tipul Nanei.

Toți îl priviră. Era drăguț. Fauchery îl recunoscu: era Daguenet. Mâncase trei sute de mii de franci cu femeile și acum chibița la Bursă, pentru a putea plăti buchete de flori și dineuri din când în când. Lucy găsi că are ochi frumoși.

— Ah, uite‑o pe Blanche! Strigă. Ea mi‑a spus că te‑ai culcat cu Nana.

Blanche de Sivry, o blondă corpolentă, a cărei față frumoasă plesnea de grăsime, sosea în tovărășia unui bărbat pirpiriu, foarte îngrijit, de o mare distincție.

— Contele Xavier de Vandeuvres, șopti Fauchery către la Faloise.

Contele schimbă o strângere de mână cu jurnalistul, în vreme ce o vie discuție avea loc între Blanche și Lucy. Barau trecerea, cu rochiile lor încărcate de volane, una‑n bleu, alta în roz, și numele Nanei revenea pe buzele lor cu atâta înverșunare, încât lumea se oprea să le asculte. Contele de Vandeuvres o luă cu el pe Blanche. Dar acum, ca un ecou, numele Nanei răsuna în cele patru colțuri ale holului, pe un ton tot mai înalt, izvorât dintr‑o dorință pe care așteptarea o amplifica. Nu mai începea odată? Bărbații își scoteau ceasurile, întârziații săreau din trăsuri, înainte ca ele să se fi oprit, grupurile părăseau trotuarul, unde oamenii care se plimbau agale străbăteau fără grabă cercul de lumină pustiu acum, lungindu‑și gâtul ca să reușească să vadă înăuntrul teatrului. Un ștrengar sosi fluierând, se proțăpi în fața unui afiș, la ușă, apoi strigă: „Ehei! Nana!” cu o voce răgușită de bețiv, și își văzu de drum, legănându‑se în mers și târându‑și pantofii vechi. Veselia se răspândea. Domni foarte bine repetau: „Ehei! Nana! Ehei! Nana!” Spectatorii se striveau, o ceartă izbucni la control, un val de protest crescu în jur, alcătuit din freamătul de voci care o chemau pe Nana, cerând‑o în mod imperios, de‑a lungul efluviului de senzualitate brutală care străbătea mulțimea.