Pamantul

Pamantul de Emile Zola

Partea întâi

I

În dimineața aceea, cu o traistă albastră legată peste pântec, ținându-i gura deschisă cu mâna stângă, Jean scotea din ea cu dreapta, la fiecare trei pași, câte un pumn de grâu pe care îl azvârlea cu o mișcare rotită. Încălțările grosolane i se afundau în pământul gras și-i duceau cu ele, în legănarea cadențată a trupului său; în acest timp, la fiecare azvârlitură, printre semințele bălaie, aflate într-un zbor necontenit, se vedeau cum strălucesc cele două galoane roșii ale unui veston de ordonanță, aproape ferfeniță. Pășea singuratic, mereu înainte, cu o înfățișare măreață; și, în urma lui, acoperind boabele de grâu, se rostogolea domol o grapă trasă de doi cai pe care îi îndemna un căruțaș cu lungi și regulate lovituri de bici ce plesneau pe deasupra urechilor lor.

Petecul de pământ, de numai cincizeci de ari, situat în locul numit Cornailles, era atât de puțin important, că domnul Hourdequin, stăpânul de la Borderie, nu voise să trimită pe el semănătoarea mecanică, ce lucra în altă parte. Urcând pe ogor de la miazăzi la miazănoapte, Jean avea mereu în față, la doi kilometri, clădirile fermei. Ajuns la capătul ogorului, își ridica ochii și privea fără să vadă ceva, răsuflând o clipă.

Erau ziduri scunde, o pată cafenie de ardezii vechi, pierdută în pragul ținutului Beauce, a cărui câmpie se întindea până către Chartres. Sub cerul imens, un cer întunecat, de sfârșit de octombrie, zece leghe de culturi își desfășurau în acest anotimp pământurile goale, galbene și înțelenite, mari pătrate de arătură, care alternau cu loturi verzi de lucernă și trifoi; totul fără nicio colină, fără nici un singur copac, cât vezi cu ochii, totul confundându-se, coborând în spatele liniei orizontului, pură și rotundă ca pe mare. În partea dinspre apus, doar o pădurice mărginea cerul cu o panglică roșcată. În mijloc, un drum, drumul de la Châteaudun la Orléans, de o albeață ca de cretă, alerga în linie dreaptă pe o distanță de patru leghe, desfășurând geometrica defilare a stâlpilor de telegraf. Și nimic altceva, decât trei sau patru mori de lemn stând pe picioarele lor de cherestea, cu aripile încremenite. Câteva sate păreau ostroave de piatră, o clopotniță, în depărtare, țâșnea dintr-o adâncitură a terenului, fără ca biserica să se vadă, în linele ondulații ale acestui pământ al grâului.

Dar Jean se întoarse și porni iar, de la miazănoapte spre miazăzi, cu aceeași legănare, ținând traista cu mâna stângă și biciuind aerul cu zborul neîncetat al seminței. Acum avea în față, foarte aproape, tăind câmpia aidoma unui șanț, strâmta vâlcea a râului Aigre, dincolo de care reîncepea întinderea necuprinsă a ținutului Beauce, până la Orléans. Pășunile și umbrarele nu se ghiceau decât după o linie de plopi înalți, ale căror vârfuri îngălbenite depășeau vâlceaua la nivelul malurilor, asemenea unor tufișuri scunde. Din sătucul Rognes, clădit pe pantă, se vedeau numai câteva acoperișuri, la picioarele bisericii, care își înălța în văzduh clopotnița din pietre cenușii, locuită de câteva familii de corbi foarte bătrâni. Și, în partea dinspre răsărit, dincolo de valea râului Loir, unde, la două leghe, se ascundea localitatea Cloyes, capitala cantonului, se profilau îndepărtatele coline Perche, liliachii în lumina ca de ardezie a zilei. Ne aflăm în străvechiul Dunois, devenit astăzi arondismentul Châteaudun, între Perche și Beauce, și anume chiar la marginea acestuia, în acel loc unde pământurile mai puțin fertile făcuseră să i se dea numele de Beauce păduchiosul. Când Jean ajunse la capătul ogorului se opri din nou, aruncă o privire în jos, în lungul pârâului Aigre, zglobiu și limpede printre ierburi și urmând drumul spre Cloyes, străbătut în sâmbăta aceea de cariolele țăranilor porniți la piață. Apoi se întoarse.

Și mereu-mereu, cu același pas și cu aceeași mișcare se ducea spre miazănoapte, se întorcea spre miazăzi, învăluit în pulberea vie a grâului; în timp ce, în urma lui, grapa, în pocnetele biciului, îngropa semințele, cu același mers domol și parcă chibzuit. Ploile lungi întârziaseră semănăturile de toamnă; pământul fusese gunoit în august și țarinile erau pregătite de multă vreme, cu grijă, curățate de buruieni, numai bune să li se dea din nou grâu, după trifoiul și ovăzul asolamentului trienal. De aceea, teama de gerurile apropiate, care amenințau să vină după aceste potopuri, îi făcea pe țărani să se grăbească. Vremea se răcise pe neașteptate, fără să adie un fir de vânt, văzduhul luase culoarea funinginii, răspândind o lumină egală și posomorâtă peste acest ocean de pământ neclintit. Se semăna în toate părțile: mai era un semănător în stânga, la trei sute de metri, un altul mai departe, spre dreapta; și alții, și iar alții se afundau în pământ, în perspectiva înclinată a terenurilor netede din fața lui. Mici siluete negre, simple liniuțe din ce în ce mai subțiri, care se pierdeau în depărtare. Și toți aveau mișcarea rotită, zborul seminței, pe care îl deslușeai ca pe o undă de viață în jurul lor. Câmpia era într-o continuă frământare până departe, în zare, unde semănătorii, răspândiți pretutindeni, nu se mai vedeau.

Jean cobora pentru ultima dată, când zări, venind dinspre Rognes, o vacă mare, roșcată și albă, pe care o fetișcană, aproape o copilă, o ducea de funie. Țărăncuța și vita înaintau pe cărarea ce șerpuia de-a lungul vâlcelei, la marginea platoului; isprăvise semănatul grâului urcând panta, când un zgomot de fugă, răsunând printre niște strigăte sugrumate, îl făcu din nou să ridice capul, tocmai când își dezlega traista ca să plece. Era vaca înfuriată, gonind printr-un ogor de lucernă, urmată de fata care se istovea încercând s-o oprească. Temându-se de o nenorocire, strigă:

— Las-o!

Fata nu-l asculta, gâfâia, își blestema vita, cu vocea mânioasă și înspăimântată:

— Coliche, stai, Coliche!… Ah, animal nenorocit!… Ah, jigodie afurisită!

Alergând și săltând pe cât îi îngăduia lungimea micilor ei picioare, până acum se putuse ține după ea. Dar se poticni, căzu o dată, se ridică o clipă, ca să cadă iar, ceva mai departe; și atunci, înnebunind de-a binelea, vita începu s-o târască. Fata urla. Trupul ei lăsa o dâră în lucernă.

— Las-o odată, pentru numele lui Dumnezeu! continuă Jean să strige. Las-o odată!

Și striga aceste cuvinte inconștient, dintr-o mare spaimă; începând, la rândul lui, să alerge, izbuti, în sfârșit, să înțeleagă: funia trebuie să se fi înnodat în jurul încheieturii mâinii fetei și să se fi strâns mereu, la fiece nouă sforțare. Din fericire, tăind-o de-a curmezișul unui ogor, Jean se ivi atât de brusc în fața vacii, că aceasta, înfricoșată, prostită, se opri în loc. Dezlegă repede funia, așeză fata pe iarbă.

— Nu ți-ai rupt nimic?

Dar ea nu era câtuși de puțin leșinată. Se sculă în picioare, se pipăi, își ridică fustele până la coapse, în liniște, ca să-și vadă genunchii care-i ardeau, gâfâind încă atât de tare, că abia putea să vorbească.

— Uite, aici, asta mă doare… Dar, pot s-o mișc, n-am nimic… O, mi-a fost teamă! Pe drum, clocoteam, nu alta!

Și cercetându-și încheietura aproape strivită, înconjurată de un cerc roșu, o umezea cu salivă, lipindu-și buzele de ea, adăugând cu un suspin adânc, ușurată, împăcată:

— Coliche nu e deloc rea. Numai că, de azi-dimineață, ne-a făcut să turbăm, nu alta, pentru că-i e de goană… O duc la taur, la Borderie.

— La Borderie, repetă Jean. Se potrivește de minune, acolo mă întorc și eu, te însoțesc.

Continua s-o tutuiască, socotind-o un copil, atât era de subțire încă la cei paisprezece ani ai ei. Cu bărbia ridicată, fata îl privea serioasă pe vlăjganul ăsta de băiat șaten, cu părul tuns scurt, cu fața plină și trăsătură regulate, care, la cei douăzeci și nouă de ani ai lui, îl făceau să pară un om bătrân în ochii ei.

— A, te cunosc, dumneata ești Caporal, tâmplarul care a rămas ca argat la domnul Hourdequin.

Auzind această poreclă pe care i-o dăduseră țăranii, tânărul zâmbi; și, la rândul lui, o privi lung, uimit să descopere în ea aproape o femeie, cu sânii mici și tari în formare, cu obrazul prelung, cu ochi negri deosebit de adânci, cu buze groase, carne fragedă și trandafirie de fruct care se pârguiește. Îmbrăcată într-o fustă cenușie și o bluză pe deasupra, din lână neagră, cu capul împodobit cu o bonetă rotundă, ea avea pielea grozav de oacheșă, pârlită și aurită de soare.

— Dar tu ești mezina lui taica Mouche! strigă el. Nu te recunoscusem… Nu-i așa că sora ta era iubita lui Buteau, astă-primăvară, când muncea cu mine la Borderie?

Ea răspunse simplu:

— Da, eu sunt Françoise… Și soră-mea este Lise, care a trăit cu vărul Buteau, și acum e grea, în luna a șasea.. El a șters-o, e pe la Orgères, la ferma Chamade.

— Prin urmare, așa, încheie Jean. I-am văzut împreună.

Și rămaseră o clipă tăcuți, față în față, el râzând – pentru că îi surprinsese într-o seară pe cei doi îndrăgostiți în dosul unei căpițe – ea, udându-și mereu încheietura amorțită, de parcă umezeala buzelor i-ar fi domolit usturimea; în timp ce vaca, liniștită, smulgea smocuri de lucernă dintr-un câmp vecin. Căruțașul cu grapa lui plecaseră, făcând un ocol pentru a ieși la drum. Se auzea croncănitul a doi corbi care se roteau într-un zbor continuu în jurul clopotniței. Cele trei dangăte de clopot, vestind slujba de amiază, răsunară în văzduhul încremenit.

— Cum, e amiază! strigă Jean. Să ne grăbim! Apoi, zărind-o pe Coliche pe un ogor:

— Ei, vaca ta face stricăciuni! Dacă are s-o vadă… Așteaptă, tu, ticăloaso, că vin să te satur!

— Nu, las-o în pace, spuse Françoise oprindu-l. Ogorul ăsta e al nostru. Pe locul nostru m-a trântit nărăvașa asta! Tot malul e al familiei noastre, până la Rognes. Noi avem de-aici, în jos; pe urmă, alături, e locul unchiului Fouan; și, dincolo, al mătușii mele, La Grande.

Arătând loturile cu câte o mișcare a mâinii, fata scosese vaca pe potecă. Și numai după ce ajunse s-o țină iar de funie, se gândi să-i mulțumească tânărului.

— Îți sunt nespus de recunoscătoare! Să știi că-ți mulțumesc, îți mulțumesc din toată inima.

Începuseră să meargă, urmau drumul îngust ce șerpuia de-a lungul vâlcelei, înainte de a se afunda în pământuri. Ultimul dangăt de clopot al slujbei de amiază își luase zborul, numai corbii croncăneau întruna. Și, în urma vacii care trăgea de funie, niciunul nici altul nu mai vorbeau, cufundați în acea tăcere a țăranilor ce străbat leghe întregi alături fără să schimbe un cuvânt. Aruncară o privire în dreapta, către o semănătoare mecanică ai cărei cai se întorceau în brazdă în apropierea lor; omul le strigă: „Bună ziua!” și ei răspunseră: „Bună ziua!” cu aceeași voce serioasă. În jos, spre stânga, pe toată lungimea drumului spre Cloyes, treceau mereu cariole, căci piața nu se deschid dea decât la ora unu. Se hurducăiau crâncen pe cele două roți ale lor, asemenea unor insecte în veșnică mișcare, și, oricât le micșora depărtarea, în ele se deslușea singurul punct alb al bonetei femeilor.

— Uite-l pe unchiul Fouan cu mătușa Rose. Acolo, jos, se duc la notar, spuse Françoise, cu ochii pe o căruță, mare cât o coajă de nucă, alergând la mai bine de doi kilometri.

Avea agerimea ochiului de marinar, acea vedere lungă a oamenilor de la câmpie, exersată pe amănunte, în stare să recunoască un om sau un animal în mica pată mișcătoare a siluetei lor.

— A, da, am auzit vorbindu-se! reluă Jean. Prin urmare, e lucru hotărât, bătrânul își împarte avutul între fata și cei doi băieți ai lui?

— Hotărât, au cu toții întâlnire, astăzi, la domnul Baillehache.

Și Françoise privea neîncetat cum se depărtează cariola.

— Nouă puțin ne pasă, treaba asta nu ne ține nici de cald, nici de rece… Doar că la mijloc e și Buteau. Soră-mea se gândește că poate o ia de nevastă, după ce-o să-și primească partea lui.

Jean începu să râdă.

— Afurisitul de Buteau, am fost camarazi… Eh, nu-l costă nimic să ducă fetele de nas! Când le simte lipsa, le ia cu de-a sila, dacă nu vor de bunăvoie.

— Nici vorbă că e un porc! declară Françoise cu convingere. Nu-i faci unei verișoare porcăria s-o părăsești, cu burta la gură.

Dar, deodată, cuprinsă de mânie:

— Ia stai, Coliche! te învăț eu minte!… Uite-o că iar începe, turbează, lighioana, când o apucă!

Cu o smucitură puternică, adusese vaca înapoi. În acel loc, drumul părăsea marginea platoului. Cariola dispăru, și amândoi continuară să meargă pe câmpie, nemaiavând în față, la dreapta și la stânga lor, decât întinderea fără de sfârșit a culturilor. Printre petecele de arătură și fânețele anume semănate pentru nutreț, poteca mergea pe un pământ fără niciun tufiș, ajungând drept la ferma pe care ai fi crezut că poți s-o atingi cu mâna, și care se tot trăgea îndărăt sub cerui de cenușă. Se cufundaseră din nou în tăcere, nu mai deschideau gura, ca învăluiți în gravitatea gânditoare a ținutului Beauce, atât de trist și atât de mănos.

Când ajunseră, curtea mare, pătrată, de la Borderie, închisă din trei părți de clădirile staulelor, ale stânelor de oi și ale hambarelor, era goală. Dar, numaidecât, în pragul bucătăriei se arătă o tânără femeie scundă, cu o înfățișare înfiptă și plăcută.