Pot-Bouille

Pot-Bouille de Emile Zola

În strada Neuve-Saint-Augustin, o aglomerație de trăsuri opri birja încărcată cu trei cufere care îl aducea pe Octave de la gara Lyon. Tânărul coborî geamul uneia dintre portiere, în ciuda frigului pătrunzător al după amiezii mohorâte de noiembrie. Rămase uimit de scăderea bruscă a zilei în acest cartier cu străzi înguste, forfotind de lume. Înjurăturile birjarilor, plesnind caii ce fornăiau, înghiontirile fără sfârșit de pe trotuare, șirul des al dughenelor înțesate de băieți de prăvălie și de clienți îl zăpăceau; căci dacă visase Parisul mai curat, el nu și-l închipuise cu un comerț atât de intens, și îl simțea întrutotul deschis dorințelor oamenilor veseli și viguroși.

Birjarul se aplecase.

— Pasajul Choiseul?

— Nu, strada Choiseul… O casă nouă, cred.

Și birja nu trebui decât să întoarcă puțin, casa era a doua, o casă mare cu patru etaje, al cărei zid de piatră păstra o paloare ușor roșcată, între tencuiala scorojită a vechilor fațade învecinate. Octave coborâse pe trotuar și o măsura, o studia cu o privire mașinală, de la magazinul de mătăsuri de la parter și mezanin, până la ferestrele retrase de la etajul al patrulea, ce se deschideau peste o terasă îngustă. La primul etaj, mai multe capete de femei susțineau un balcon cu o balustradă de fontă migălos cizelată. Ferestrele aveau încadraturi complicate, cioplite grosolan după șabloane; și, mai jos, deasupra porții în două canaturi, încă mai încărcată de ornamente, doi amorași desfășurau un cartuș pe care era scris numărul, luminat noaptea de un bec de gaz.

Un domn corpolent, blond, care ieșea din vestibul, se opri brusc, zărindu-l pe Octave.

— A, iată-te! strigă el. Te așteptam abia mâine!

— Într-adevăr, răspunse tânărul, am plecat din Plasans cu o zi mai devreme… Probabil că nu-i pregătită camera?

— O, ba da!… Am închiriat-o de cincisprezece zile și am mobilat-o imediat, așa cum mi-ai cerut. Așteaptă, vreau să te instalez.

Se întoarse în casă, în ciuda insistențelor lui Octave. Birjarul coborâse cele trei cufere. Stând în picioare în loja portarului, un bărbat demn, cu fața prelungă, rasă; de diplomat, răsfoia cu gravitate le Moniteur. Catadicsi totuși să se ocupe și de cuferele așezate lângă ușă; apoi, apropiindu-se, îl întrebă pe locatarul său, arhitectul de la al treilea, cum îl numea:

— Domnule Campardon, dumnealui este persoana?

— Da, domnule Gourd, e domnul Octave Mouret, pentru care am închiriat camera de la patru. Va dormi acolo și va lua masa la noi… Domnul Mouret, pe care vi-l recomand, este un prieten de-al părinților soției mele.

Octave privea intrarea, alcătuită din panouri de imitație de marmură și a cărei boltă era decorată cu mai multe roze. În partea din fund, curtea, pavată și acoperită cu ciment, lăsa o puternică impresie de curățenie austeră; la ușa grajdurilor, un vizitiu freca o zăbală cu o bucată de piele. Soarele nu pătrundea niciodată în acea parte a curții.

Între timp, domnul Gourd cerceta cu atenție cuferele. Le împinse cu piciorul, deveni respectuos în fața greutății lor, și spuse că se duce în căutarea unui comisionar, care să le urce pe scara de serviciu.

— Doamnă Gourd, eu plec, strigă el aplecându-se spre lojă.

Această lojă era de fapt o mică încăpere cu geamuri luminoase, înzestrată cu o mochetă cu flori roșii și mobilă de palisandru; printr-o ușă întredeschisă se vedea un colț din camera de. culcare, cu un pat îmbrăcat în rips de un roșu-închis. Doamna Gourd, o femeie foarte grasă, cu părul împodobit de panglici galbene, stătea răsturnată într-un fotoliu, cu brațele încrucișate, în semn că nu avea nimic de făcut.

— Ei, să urcăm! spuse arhitectul.

Și, pe când împingea ușa de acaju a vestibulului, adăugă, observând, pe chipul tânărului impresia produsă de scufia de catifea neagră și papucii albaștri-deschis ai domnului Gourd.

— Știi, e fostul valet al ducelui de Vaugelade.

— A! făcu simplu Octave.

— Cum îți spun, și s-a căsătorit cu văduva unui mic portărel din Mort-la-Ville. Au chiar o casă, acolo. Dar așteaptă să ajungă la trei mii de franci rentă, ca să se retragă… Oh, niște portari cumsecade!

Vestibulul și scara erau de un lux violent. Jos, o statuetă de femeie, un soi de napoletană aurită în întregime, ținea pe creștet o amforă din care ieșeau trei becuri de gaz, prevăzute cu globuri fără luciu. Panourile din imitație de marmură albă, cu margini trandafirii, urcau cu regularitate în casa rotundă a scării; în timp ce balustrada de fontă, acoperită cu lemn de acaju, imita argintul vechi, cu ornamente de frunze aurite. Un covor roșu, fixat în triunghiuri de aramă, acoperea treptele. Dar ceea ce îl izbi în chip deosebit pe Octave, când intră, era o căldură de seră, o undă călduță pe care o gură i-o sufla în față.

— Ia te uită, spuse el, scara e încălzită?

— Fără îndoială, răspunse Campardon. Acum, toți proprietarii care se respectă fac această cheltuială… Casa e foarte bine, foarte bine…

Întoarse capul, de parcă ar fi sondat pereții cu ochiul lui de arhitect.

— Dragul meu, ai să vezi, casa este extraordinar de bine… Și e locuită numai de oameni cumsecade!

Și, urcând încet scările, începu să numească locatarii. La fiecare etaj erau câte două apartamente, unul la stradă, celălalt spre curte, și ușile lor de acaju lăcuit se aflau față în față. Mai întâi spuse câteva cuvinte despre domnul Auguste Vabre: era fiul cel mare al proprietarului; preluase, din primăvară, magazinul de mătăsuri de la parter, și ocupa, de asemenea, și mezaninul. Apoi, la primul etaj, locuiau, spre curte, celălalt fiu al proprietarului, domnul Théophile Vabre, cu soția, iar spre stradă însuși proprietarul, un fost notar din Versailles, care de altfel stătea la ginerele său, domnul Duveyrier, consilier la Curtea de apel.

— Un bărbat zdravăn, care nu are nici patruzeci și cinci de ani, spuse Campardon oprindu-se. Drăguț, nu-i așa?

Urcă două trepte și, întorcându-se brusc, adăugă:

— Apă și gaz la toate etajele.

Sub fereastra înaltă a fiecărui palier, ale cărui geamuri, mărginite de ornamente grecești, luminau scara ca ziua, se afla o banchetă îngustă de catifea. Arhitectul îl atrase atenția că pe ea puteau să se așeze persoanele în vârstă. Apoi, cum trecuse de etajul doi fără să numească locatarii:

— Și aici? întrebă Octave arătând ușa marelui apartament.

— Oh, aici locuiesc oameni pe care nu-i vedem, nimeni nu-i cunoaște!… Casa s-ar lipsi cu plăcere de ei. În sfârșit, pete se găsesc pretutindeni…

Avu o pufnire de dispreț.

— Cred că domnul scrie cărți.

Dar, la etajul trei, râsul lui de satisfacție apăru din nou. Apartamentul dinspre curte era împărțit în două: locuiau aici doamna Juzeur, o femeie nefericită, și un domn foarte distins, care închiriase o cameră, unde venea o dată pe săptămână pentru diverse treburi, Dând aceste explicații, Campardon deschise ușa celuilalt apartament.

— Aici suntem la mine, reluă el. Așteaptă o clipă, trebuie să iau cheia dumitale… Vom urca mai întâi în camera dumitale, iar pe soția mea ai s-o vezi după aceea.

În cele două minute cât rămase singur, pe Octave îl copleși liniștea gravă a scării. Se aplecă peste balustradă, în aerul călduț care venea din vestibul; înălță capul, ascultând dacă nu răzbătea vreun zgomot de sus. Stăruia o pace grea, de salon burghez, încuiat cu grijă, unde nu pătrundea nicio adiere de afară. În spatele frumoaselor uși de acaju strălucitor părea să se deschidă abisuri de onestitate.

— O să ai vecini excelenți, spuse Campardon reapărând cu cheia: spre stradă, toată familia Josserand, tatăl, casier la fabrica de cristale Saint-Joseph, și două fete de măritat; alături de dumneata, mica familie a funcționarului Pichon, niște oameni care nu se scaldă în aur, dar de o educație perfectă… Totul trebuie închiriat, nu-i așa? chiar și într-o casă ca aceasta.

Începând de la etajul trei, covorul roșu se sfârșea și era înlocuit cu o simplă pânză de cânepă cenușie. Octave, atins în amorul propriu, simți o ușoară nemulțumire. Scara îi dăduse, încetul cu încetul, un sentiment de respect; îl emoționa faptul că locuia într-o casă atât de bine, după expresia arhitectului. Intrând, în urma acestuia, în coridorul ce ducea la camera sa, zări, printr-o ușă întredeschisă, o femeie tânără stând în picioare în fața unui leagăn. Auzind zgomot, ea înălță capul. Era blondă, cu ochi luminoși și fără expresie; și nu reținu, mai clar, decât această privire, căci tânăra, roșind dintr-odată, împinse ușa, cu aerul rușinat al unei persoane surprinse.

Campardon se întorsese, ca să repete:

— Apă și gaz la toate etajele, dragul meu.

Apoi, arătă o ușă care dădea spre scara de serviciu. Mai sus, se aflau camerele servitorilor. Și, oprindu-se în fundul coridorului, spuse:

— Iată-ne, în sfârșit, la dumneata.

Camera, pătrată, destul de mare, tapetată cu hârtie cenușie cu flori albastre, era mobilată foarte simplu. Aproape de alcov era amenajat un cabinet de toaletă, într-un spațiu care abia îi îngăduia să se spele pe mâini. Octave se duse de-a dreptul la fereastra prin care pătrundea o lumină verzuie. Jos, curtea se întindea tristă și curată, cu pavajul ei regulat, cu cișmeaua al cărei robinet de aramă lucea. Și nicio ființă, niciun zgomot; nimic, decât ferestrele uniforme, fără o colivie de pasăre, fără o glastră de flori, scoțând în evidență monotonia cu perdelele lor albe. Pentru a se ascunde zidul mare și gol al casei din stânga, care închidea pătratul curții, se repetaseră ferestrele, niște ferestre false, pictate, cu jaluzelele închise pentru totdeauna, în spatele cărora părea să continue viața izolată a apartamentelor vecine.

— O să mă simt minunat! strigi Octave încântat.

— Nu-i așa? spuse Campardon. Îți jur că m-am ocupat ca pentru mine; de altfel, am urmat indicațiile din scrisorile dumitale… Deci, mobilierul îți place? Este exact ce trebuie pentru un burlac. Mai târziu, ai să vezi dumneata.

Și cum Octave îi strângea mâinile, mulțumindu-i, cerându-i iertare că i-a pricinuit atâta bătaie de cap, el reluă, cu un aer serios:

— Dar, viteazule, niciun fel de gălăgie aici, și mai ales nicio femeie… Crede-mă! Dacă aduci o femeie, s-ar produce revoluție.

— Fiți fără teamă! murmură tânărul întrucâtva neliniștit.

— Nu, lasă-mă să-ți spun, pentru că eu voi fi cel compromis… Ai văzut casa. Toți burghezi, și de-o moralitate! Chiar și așa, între noi fie vorba, exagerează. Niciodată un cuvânt în plus, niciodată mai mult zgomot decât ai auzit… Bun! Domnul Gourd se va duce să-l caute pe domnul Vabre, noi vom fi basma curată! Dragul meu, îți cer asta pentru liniștea mea: respectă casa.

Octave, cucerit de atâta onestitate, jură să respecte casa. Atunci Campardon, aruncând împrejur o privire neîncrezătoare și coborând glasul, de parcă l-ar fi putut auzi cineva, adăugă cu ochii scăpărând:

— În afara casei, nu privește pe nimeni. Ei? Parisul e destul de mare, găsești atâtea locuri… Eu, în definitiv, sunt artist, puțin îmi pasă!

Un comisionar aduse cuferele. Când se termină instalarea, arhitectul asistă patern la toaleta lui Octave. Apoi se ridică și spuse:

— Acum, să coborâm, să-mi vezi soția.

La etajul trei, fata în casă, o tânără zveltă, oacheșă și cochetă, le spuse că doamna era ocupată. Vrând să-l facă pe tânărul său prieten să se simtă bine, și stârnit de altfel de primele sale explicații, Campardon îl luă să-i arate apartamentul: întâi, salonul cel mare, alb și auriu, bogat împodobit cu ornamente aplicate, aflat între un salonaș verde, pe care îl transformase în cabinet de lucru, și dormitor, unde acum nu se putea intra, dar îi arătă forma îngustă și tapetul violet. Cum apoi îl introduse în sufrageria lucrată toată în imitație de lemn, cu o complicație extraordinară de baghete și casete, Octave, cucerit, strigă:

— Ce bogăție!

Pe tavan, două crăpături mari întrerupeau casetele și, într-un colț, zugrăveala se cojise, lăsând să se vadă zidul.

— Da, face impresie, spuse domol arhitectul, cu privirea fixată în tavan. Știi, aceste case sunt construite ca să facă impresie… Numai că nu trebuie să cercetezi prea îndeaproape pereții. Nici nu au doisprezece ani și au și început să se dărâme… Se face fațada din piatră ce-ți ia ochii, cu sculpturi pompoase; se lăcuiește scara în trei straturi; se auresc și se zugrăvesc țipător apartamentele; și asta măgulește lumea, inspiră considerație… O, e încă solidă; oricum, o să dureze cât noi!

Traversară din nou anticamera luminată de geamuri fără luciu. La stânga, dând spre curte, se afla o a doua cameră, unde dormea fiica sa Angèle; complet albă, în această după-amiază de noiembrie camera era de o tristețe de mormânt. În sfârșit, la capătul coridorului se găsea bucătăria, unde ținu cu tot dinadinsul să-l ducă, spunându-i că trebuia să cunoască totul.

— Hai, intră, repetă el împingând ușa.

Se auzi o larmă îngrozitoare. În ciuda frigului, fereastra era larg deschisă. Rezemate cu coatele pe bara de sprijin, oacheșa fată în casă și bucătăreasa grasă, o bătrână debordantă, se aplecaseră asupra puțului îngust al unei curți interioare, unde se deschideau, față în față, bucătăriile fiecărui etaj. Întinse din mijloc, strigau amândouă deodată, în timp ce, din fundătura aceea urca rumoarea unor voci deșucheate, amestecate cu hohote de râs și înjurături. Era ca revărsarea unui canal: toată servitorimea casei se afla prezentă acolo, la distracție. Octave își aduse deodată aminte de somptuozitatea burgheză a marii scări.

Dar, avertizate de un instinct, cele două femei întoarseră capul. Rămaseră încremenite văzându-și stăpânul împreună cu un domn. Se auzi o fluierătură ușoară, ferestrele se închiseră, și totul recăzu într-o liniște de moarte.

— Ce e, Lisa? întrebă Campardon.

— Domnule, răspunse fata, foarte agitată, e tot împuțita asta de Adèle. A aruncat mațe de iepure pe fereastră… Domnul ar trebui să vorbească neapărat cu domnul Josserand.

Campardon rămase grav, dorind să nu se amestece. Se întoarse în cabinetul său de lucru, spunându-i lui Octave:

— Ai văzut totul. La fiecare etaj, apartamentele se repetă. Eu plătesc două mii cinci sute de franci, și locuiesc tocmai la etajul trei! Chiriile cresc din zi în zi. Domnul Vabre scoate cam douăzeci și două de mii de franci din imobilul său. Și vor crește mereu, pentru că e vorba să deschidă o cale largă, din piața Bursei până la Operă, O casă, al cărei teren l-a luat pe nimic, în urmă cu mal puțin de doisprezece ani, după acel mare incendiu, aprins de servitoarea unui droghist!

Când intrară, Octave văzu deasupra unei mese de desen, în lumina clară a ferestrei, o imagine a sfințeniei bogat încadrată, o Fecioară arătând pe pieptul său deschis o uriașă inimă care ardea. Nu putu să-și rețină o mișcare de surpriză; se uită la Campardon, pe care la Plassans îl cunoscuse ca pe un bărbat foarte poznaș.

— A! nu ți-am spus, reluă acesta înroșindu-se ușor, am fost numit arhitect diocezial, da, la Evreux. Oh, în privința banilor e o mizerie, abia ajung la două mii de franci pe an! Dar n-am mai nimic de făcut, doar din când în când câte un drum; pentru celelalte treburi, am acolo un inspector… Și, vezi dumneata e mare lucru să poți pune pe cărțile de vizită: arhitect al guvernului. Nici nu-ți imaginezi câte lucrări îmi înlesnește în înalta societate.

Și, vorbind, nu-și lua ochii de la Fecioara cu inima cuprinsă de flăcări.

— La urma urmelor, continuă el într-un neașteptat acces de sinceritate, puțin îmi pasă de intrigile lor!

Dar, pentru că Octave începuse să râdă, arhitectul fu cuprins de teamă. De ce se destăinuia acestui tânăr? Începu să se uite pieziș, împrumută un aer de căință și încercă să-și reia fraza.

— Puțin îmi pasă, și nu prea… O, Doamne, da, se întâmplă! Ai să vezi, ai să vezi, prietene: după ce vei fi trăit puțin, vei face ca toată lumea.

Și-i vorbi de cei patruzeci și doi de ani ai lui, de vidul existenței, poză într-o melancolie ce nu se potrivea câtuși de puțin cu sănătatea sa robustă. Pe capul de artist pe care și-l modelase, cu părul în vânt, barba tunsă ca Henric al IV-lea, se regăseau craniul plat și falca pătrată a burghezului cu spirit mărginit, cu pofte lacome. În tinerețe fusese de o veselie obositoare.

Ochii lui Octave se opriseră pe un număr din Gazette de France, care zăcea printre planuri. Atunci, Campardon, din ce în ce mai stânjenit, sună fata în casă pentru a afla dacă doamna era, în sfârșit, liberă. Da, doctorul pleca, doamna avea să vină.

— Doamna Campardon e suferindă? întrebă tânărul.

— Nu, se simte ca de obicei, spuse arhitectul cu voce plictisită.

— A! și ce are?

Încurcat din nou, el nu răspunse direct.

— Știi, femeile au întotdeauna câte ceva care se strică… Se simte așa de treisprezece ani, de când a născut… Altminteri, e o femeie încântătoare. Ai s-o găsești chiar mai grasă.

Octave nu insistă. Lisa tocmai se întorcea, aducând o carte de vizită; și arhitectul se scuză, porni grăbit spre salon, rugându-l pe tânăr să stea de vorbă cu soția sa, pentru a nu-și pierde răbdarea. Prin ușa deschisă și închisă cu vioiciune, Octave zări, în mijlocul imensei încăperi albe și aurii, pata neagră a unei sutane.

În aceeași clipă, doamna Campardon intră prin anticameră. N-o mai recunoștea. Odinioară, în copilăria lui, când o cunoscuse la Plassans, la tatăl ei, domnul Domergue, subinginer de poduri și șosele, era slabă și urâtă, timidă, la douăzeci de ani, ca o fetiță care suferă de criza pubertății; și o regăsea dolofană, cu chip luminos și odihnit de călugăriță, cu ochi duioși, gropițe în obraji, o înfățișare de pisică lacomă. Dacă nu putuse să devină frumoasă, ea se maturizase spre treizeci de ani, căpătând o savoare agreabilă și o plăcută aromă proaspătă de fruct tomnatic. Remarcă doar că mergea cu dificultate, că talia ei părea îngroșată sub capotul lung de mătase galbenă; ceea ce îi dădea un aer de lâncezeală.

— Acum ești un adevărat bărbat! spuse ea veselă, întinzându-i amândouă mâinile, Cât ai crescut de la ultima noastră călătorie!

Și îl privea, înalt, oacheș, băiat frumos, cu mustățile și barba îngrijite. Când își spuse vârsta, douăzeci și doi de ani, ea protestă: părea de cel puțin douăzeci și cinci. Octave, pe care prezența unei femei, chiar și a ultimei dintre servitoare, îl încânta, râdea cu un râs perlat, mângâind-o cu privirea ochilor săi ca aurul vechi, de o blândețe catifelată.

— A, da, repetă el domol, am crescut, am crescut… Vă mai amintiți, când verișoara dumneavoastră Gasparine îmi cumpăra bile?

Pe urmă, îi dădu vești despre rudele ei: domnul și doamna Domergue trăiau fericiți în casa unde se retrăseseră; se plângeau doar că au rămas singuri, îi purtau pică lui Campardon pentru că le-o răpiseră pe micuța lor Rose, în timpul unei șederi la Plassans pentru lucrările lui. După aceasta, tânărul încercă să întoarcă discuția spre verișoara Gasparine, dorind să-și satisfacă o veche curiozitate de ștrengar precoce, în legătură cu o întâmplare de neexplicat pe vremuri: pasiunea arhitectului pentru Gasparine, o frumoasă și robustă fată săracă, și neașteptata lui căsătorie cu pipernicita de Rose, care avea o zestre de treizeci de mii de franci, și întreaga scenă cu lacrimi, și o ceartă, fuga celei părăsite la Paris, la o mătușă croitoreasă. Dar doamna Campardon, a cărei carnație destinsă păstra o paloare trandafirie, păru să nu înțeleagă. Nu izbuti să-i smulgă niciun amănunt.

— Și părinții dumitale? întrebă ea la rândul său. Ce mai fac domnul și doamna Mouret?

— Foarte bine, vă mulțumesc, răspunse el. Mama nu mai iese deloc din grădină. Casa din strada Banne este exact așa cum ați lăsat-o.

Doamna Campardon, care pesemne nu putea să stea prea mult în picioare fără să obosească, se așezase pe un scaun înalt pentru desen, cu picioarele întinse sub capot; și el, apropiindu-și un scăunel scund, înălța capul să-i vorbească, având aerul său obișnuit de adorație. Deși lat în umeri, el era femeie, avea un simț al femeilor, care îl introducea de îndată în inima lor. Astfel, după numai zece minute, discutau amândoi ca niște vechi prieteni.

— Iată-mă deci chiriașul dumneavoastră! spuse el trecându-și peste barbă mâna frumoasă, cu unghiile tăiate corect. Ne vom înțelege bine, o să vedeți… Ce drăguță ați fost că v-ați adus aminte de ștrengarul din Plassans și v-ați ocupat de toate, la un singur cuvânt!

Dar ea se apăra.

— Nu, nu-mi mulțumi. Sunt mult prea leneșă, nu mă mișc deloc. Achille a aranjat totul… Și, de altfel, nu era oare de-ajuns ca mama să ne împărtășească dorința dumitale de a fi luat în pensiune într-o familie, pentru a ne gândi să-ți deschidem casa noastră? N-ai să fii printre străini, iar noi o să avem o companie.

Așadar, el își povesti isprăvile. După ce, în sfârșit, obținuse diploma de bacalaureat, ca să-și mulțumească familia, petrecuse trei ani la Marsilia, într-o mare casă de imprimeuri, a cărei fabrică se găsea în apropiere de Plassans. Comerțul îl pasiona, comerțul de lux pentru femei, care implică o seducție și o acaparare lentă prin cuvinte măgulitoare și priviri lingușitoare. Și, cu un râs victorios, îi povesti cum izbutise să câștige cei cinci mii de franci, fără de care, cu o prudență evreiască, sub aparența lui de zăpăcit amabil, niciodată n-ar fi îndrăznit să vină la Paris.

— Închipuiți-vă, aveau un indian pompadour, cu un desen vechi, o minune… Și nimeni nu se înfigea; zăcea în pivniță de doi ani… Atunci, cum tocmai aveam de făcut un drum la Var și în Basses-Alpes, mi-a venit ideea să cumpăr tot soldul și să-l plasez pe cont propriu. O, a fost un mare succes, un succes turbat! Femeile își smulgeau cupoanele din mâini; astăzi nu e una pe-acolo care să nu poarte indianul meu… Trebuie să vă spun că le păcăleam atât de frumos! Toate erau ale mele, aș fi făcut din ele orice aș fi vrut.

Și râdea, pe când doamna Campardon, sedusă, tulburată, cu gândul la acel indian pompadour, îl descosea. Buchete mici pe fond ecru, nu-i așa? Ea îl căutase peste tot, pentru un capot de vară.

— Doi ani am călătorit, e destul, reluă el. De altfel, acum trebuie cucerit Parisul… Am să caut imediat ceva.

— Cum, strigă ea, Achille nu ți-a spus nimic? Dar are o slujbă pentru dumneata, și numai la doi pași de-aici!

El mulțumi, uimit ca de țara unde curge lapte și miere, întrebând în glumă dacă diseară nu va găsi o femeie și o rentă de o sută de mii de franci în camera sa, când o copilă de paisprezece ani, lunga și urâtă, cu părul de un blond spălăcit, împinse ușa și, în aceeași clipă, scoase un ușor țipăt de spaimă.

— Intră, nu-ți fie teamă, spuse doamna Campardon. E domnul Octave Mouret, despre care ne-ai auzit vorbind.

Apoi, întorcându-se spre acesta, rosti:

— Fiica mea Angèle… N-am luat-o cu noi în ultima noastră călătorie. Era atât de plăpândă! Dar iată că s-a mai împlinit puțin.

Angèle, cu stânjeneala posacă a fetelor aflate la vârsta ingrată, se postase în spatele mamei sale. Își arunca mereu privirea spre tânărul surâzător. Aproape în aceeași clipă reapăru Campardon, cu o mină însuflețită; nu putu să se stăpânească și, în câteva fraze întretăiate, îi povesti soției ce noroc avusese: abatele Mauduit, vicar la Saint-Roch, venise la el pentru anumite lucrări; o simplă reparație, dar care putea să-l ducă departe. Apoi, nemulțumit că vorbise în fața lui Octave, plesni din palme, încă tulburat, și întrebă:

— Ei, ei, ce facem?

— Voiați să ieșiți în oraș, spuse Octave. N-aș vrea să vă stânjenesc.

— Achille, murmură doamna Campardon, locul acela, la casa Hédouin…

— A, așa-i! strigă arhitectul. Dragul meu, un loc de prim vânzător într-o casă de noutăți. Cunosc pe cineva acolo, care a vorbit pentru dumneata… Ești așteptat. Nu e încă patru, vrei să te prezint?

Octave șovăia, îngrijorat din pricina nodului de la cravată, nemulțumit în pasiunea lui pentru o ținută corectă. Se hotărî totuși, după ce doamna Campardon îi jură că arăta cât se poate de bine. Cu o mișcare lipsită de vlagă, ea își întinse fruntea spre bărbatul său, care i-o sărută cu o efuziune de tandrețe, repetând:

— Pe curând, pisicuța mea… pe curând, păpușica mea…

— Să știți că cinăm la șapte, spuse ea însoțindu-i prin salon, unde ei își căutară pălăriile.

Angèle îi urmă, fără chef. O aștepta profesorul de pian, și ea începu pe dată să lovească clapele instrumentului, cu degetele-i uscățive. Octave, care zăbovea în anticameră mulțumind încă o dată, își simți glasul acoperit. Și, coborând scara, pianul părea să-l urmărească neîncetat: în tăcerea melancolică, la doamna Juzeur, la Vabre, la Duveyrier răspundeau alte piane, cântau la fiecare etaj alte melodii care, îndepărtate și evlavioase; ieșeau parcă din reculegerea ușilor.

Când ajunseră jos, Campardon o luă pe strada Neuve-Saint-Augustin. Tăcea, având aerul preocupat al omului care caută o tranziție.

— Îți mai amintești de domnișoara Gasparine? întrebă el în cele din urmă. E primă vânzătoare la casa Hédouin… Ai s-o vezi.

Octave crezu că se ivise prilejul să-și astâmpere curiozitatea.

— A! spuse el. Locuiește la dumneavoastră?

— Nu! nu! strigă arhitectul repede și parcă ofensat.

Apoi, văzând că tânărul rămăsese surprins de violența lui, continuă stânjenit, cu blândețe:

— Nu, ea și soția mea nu se mai văd… Știi, uneori între familii… În ceea ce mă privește, eu am întâlnit-o, și n-am putut să nu-i întind mâna, nu-i așa? Mai ales că nu se scaldă deloc în aur, biata fată. Așa se face că acum numai prin mine află noutăți una despre cealaltă… Cât privește certurile vechi, trebuie lăsat timpul să închidă rănile.

Octave luă hotărârea să-l întrebe fățiș despre căsnicia sa, când arhitectul o reteză scurt, spunând;

— Am ajuns!

La colțul străzilor Neuve-Saint-Augustin și de la Michodière se afla un magazin de noutăți, a cărui ușă se deschidea în triunghiul strâmt al pieței Gaillon. Pe o firmă care acoperea două ferestre de la mezanin, stătea scris, cu litere mari, aurite: „La paradisul femeilor, casă fondată în 1822”; În timp ce pe geamurile fără oglinzi ale vitrinelor se putea citi, pictat în roșu: „Deleuze, Hédouin et Cie”.

— Nu are eleganța modernă, dar e onestă și solidă, explică în grabă Campardon. Domnul Hédouin, un fost vânzător, s-a căsătorit cu fiica celui mai mare dintre frații Deleuze, care a murit acum doi ani; așa că acum casa este condusă de tânăra pereche, de bătrânul unchi Deleuze și de un alt asociat, cred, care se țin însă deoparte… Ai s-o vezi pe doamna Hédouin. Oh, o femeie cu cap!… Să intrăm.

Domnul Hédouin plecase la Lille să cumpere pânză. Îi primi doamna Hédouin. Stătea în picioare, cu un toc după ureche, și dădea ordine către doi băieți de prăvălie, care aranjau câteva bucăți de stofă în rafturi; și ea îi apăru atât de impunătoare, atât de admirabil de frumoasă, cu trăsăturile chipului regulate, cu părul lins și pieptănat cu cărare la mijloc, surâzând atât de grav în rochia ei neagră, pe care se decupau un guler plat și o cravată mică, bărbătească, încât Octave, nu prea timid de felul lui, se bâlbâi. Totul se aranjă în câteva cuvinte.

— Bun! spuse ea liniștită, cu obișnuita-i grație de negustoreasă, pentru că sunteți liber, vizitați magazinul.

Chemă un băiat de prăvălie și i-l dădu în grijă pe Octave; apoi, după ce răspunse politicos la întrebarea lui Campardon, că domnișoara Gasparine era plecată cu unele comisioane, întoarse spatele și își continuă treaba, aruncând ordine scurte cu vocea ei melodioasă,

— Nu acolo, Alexandre… Așază mătăsurile sus… Nu mai e aceeași marcă, ai grijă!

Campardon, șovăielnic, îi spuse în cele din urmă lui Octave că se va întoarce să-l ia acasă, pentru cină. Și, timp de două ceasuri, tânărul vizită magazinul. Îl găsi prost luminat, mic, prea încărcat de mărfurile aduse de la subsol și îngrămădite în colțuri, nelăsând decât locuri de trecere sugrumate între pereții înalți de baloturi. În mai multe rânduri o întâlni pe doamna Bédouin, ocupată, strecurându-se prin cele mai strâmte culoare, fără să-și agațe vreodată un colț al rochiei. Părea sufletul viu și echilibrat al casei, căreia întregul personal îi asculta și cel mai mic semn al mâinilor albe. Octave se simțea afectat că ea nu-l privea mai mult. Pe la șapte fără un sfert, pe când urca pentru ultima oară de la subsol, i se spuse că domnul Campardon se afla la etajul întâi cu domnișoara Gasparine. Acolo era un raion de lenjerie, condus de această domnișoară. Dar, pe la jumătatea scării turnante, în spatele unei piramide înălțată din bucăți de stambă simetric aranjate, tânărul se opri dintr-odată, auzindu-l pe arhitect cum o uluiește pe Gasparine.

— Îți jur că nu! striga el, uitând de sine atât de mult încât ridică glasul.

Urmă o clipă de tăcere.

— Ea cum se comportă? întrebă tânăra femeie.

— Dumnezeule, mereu același lucru! În sfârșit, merge… Acum, știe că s-a terminat. Niciodată n-o să mai fie ce-a fost.

Gasparine reluă vorba cu vocea înduioșată:

— Tu, dragul meu prieten, ești de plâns. În sfârșit, pentru că ai putut să te descurci în alt chip… Spune-i cât sunt de mâhnită să o știu suferindă…

Campardon, nelăsând-o să isprăvească, o prinse de umeri și o sărută cu zgomot pe buze, în aerul încălzit de gaz, care se îngreunase sub tavanul scund. Ea îi înapoie sărutarea, murmurând:

— Dacă poți, mâine dimineață, la șase… Am să rămân în pat. Bate de trei ori.

Amețit, începând să înțeleagă, Octave tuși o dată și se arătă. Îl aștepta o altă surpriză: verișoara Gasparine era uscată, jigărită, colțuroasă, avea fălcile ieșite în afară, părul aspru; nu-și păstrase decât ochii ei superbi, pe chipul devenit pământiu. Cu figura aceea geloasă, cu buzele fierbinți și voluntare, ea îl tulbură tot atâta cât îl încântase Rose cu înflorirea ei târzie de blondă apatică.

Gasparine se purtă fără efuziune, dar cu destulă politețe. Își aminti de Plassans, îi vorbi tânărului de zilele de odinioară. Când Campardon și el coborâră, ea le strânse mâna. Jos, doamna Hédouin îi spuse, cu simplitate, lui Octave:

— Pe mâine, domnule.

În stradă, asurzit de trăsuri, îmbrâncit de trecători, tânărul nu putu să nu remarce faptul că această doamnă era foarte frumoasă, dar nu părea câtuși de puțin binevoitoare. Vitrinele strălucitoare ale magazinelor de curând decorate și iluminate cu gaz aruncau pătrate de lumină pe pavajul negru și murdar; în timp ce bătrânele prăvălioare cu galantare întunecate posomorau drumul cu pete de umbră, luminate numai în interior cu lămpi fumegânde, licărind ca niște stele îndepărtate. În strada Neuve-Saint-Augustin, cu puțin înainte de a o lua pe strada Choiseul, trecând prin fața unei astfel de prăvălioare; arhitectul salută o tânără femeie, zveltă și elegantă, acoperită cu o mică pelerină de mătase, stătea în picioare pe prag, trăgând spre ea, ca să nu fie strivit, un băiețel de trei ani. Vorbea cu o doamnă bătrână, fără pălărie, desigur negustoreasa, pe care o tutuia. Octave nu putea să-i deslușească trăsăturile, în acel cadru de întuneric, sub reflexele tremurătoare ale becului de gaz din vecinătate; îi păru frumoasă, deși nu vedea decât doi ochi arzători, care se opriră o clipă asupra lui, ca două flăcări. În spatele ei, prăvălia se pierdea în întuneric, umedă, asemenea unei pivnițe, care emana un miros vag de salpetru.

— E doamna Valérie, soția domnului Théophile Vabre, fiul cel mic al proprietarului: îți amintești locatarii de la primul etaj? reluă Campardon, după ce merse câțiva pași. Oh, o femeie cu totul fermecătoare!… S-a născut în această dugheană, una dintre merceriile cu cei mai numeroși clienți din cartier, pe care părinții ei, domnul și doamna Louhette, o țin încă, pentru a avea o ocupație. Te asigur că au câștigat ceva parale aici!

Dar Octave nu înțelegea comerțul în acest fel, în vizuinile vechiului Paris, unde pe vremuri era suficientă o bucată de stofă pentru o firmă. El se jura să nu consimtă pentru nimic în lume să trăiască în fundul unui asemenea cavou. Probabil că aici te înțepenesc niște dureri de toată frumusețea!

Tot sporovăind urcaseră scara. Erau așteptați. Doamna Campardon îmbrăcase o rochie de mătase cenușie, se pieptănase cochet, arăta întru totul foarte îngrijită. Campardon o sărută pe gât, cu o emoție de soț afectuos.

— Bună seara, pisicuța mea… bună seara, păpușica mea…

Și trecură în sufragerie. Cina fu încântătoare. Doamna Campardon vorbi mai întâi despre Deleuze și Hédouin: o familie respectată în tot cartierul, ai cărei membri erau bine cunoscuți, un văr făcea comerț de papetărie în strada Gaillon, un unchi era negustor de umbrele în pasajul Choiseul, nepoții și nepoatele se stabiliseră cam peste tot în împrejurimi. Pe urmă conversația luă altă întorsătură, se ocupară de Angèle, înțepenită pe scaun și mâncând cu gesturi întrerupte, Maică-sa o creștea acasă, era mai sigur; și, nedorind să spună mai mult, clipea din ochi, ca să dea de înțeles că în pensioane domnișoarele învață lucruri urâte. Pe furiș, fata tocmai reușise să-și pună farfuria în echilibru pe cuțit. Lisa, care servea la masă, și căreia nu i-ar fi trebuit mult până s-o spargă, strigă:

— E vina dumneavoastră, domnișoară!

Un hohot răsunător de râs, brusc înăbușit, trecu peste fața Angèlei. Doamna Campardon se mulțumi să clatine din cap; și, când Lisa ieși să aducă desertul, începu s-o laude în gura mare: foarte inteligentă, foarte energică, o adevărată fiică a Parisului care știe oricând să se descurce! S-ar fi putut lipsi de Victoire, bucătăreasa, care nu mai era destul de curată, din cauza vârstei înaintate; dar ea îl văzuse pe domnul născându-se în casa tatălui său, era o relicvă de familie demnă de respectul lor. Apoi, pentru că fata în casă se întorsese cu merele coapte:

— O purtare ireproșabilă, continuă doamna Campardon la urechea lui Octave. N-am băgat nimic de seamă până acum… Iese în oraș o singură zi pe lună, și atunci se duce s-o îmbrățișeze pe bătrâna ei mătușă, care locuiește foarte departe.

Octave o examină pe Lisa. Văzând-o nervoasă, cu pieptul turtit, cu pleoapele învinețite, îi fulgeră prin minte că făcea niște petreceri de pomină la bătrâna ei mătușă. Altminteri, îi dădea toată dreptatea mamei, care continua să-i prezinte ideile ei asupra educației: o fată înseamnă o responsabilitate nespus de copleșitoare, trebuiau îndepărtate de ea până și adierile străzii. Și, în acest timp, de câte ori Lisa se apleca în preajma scaunului ei, ca să schimbe o farfurie, Angèle o pișcă de coapse, într-un exces de intimitate, fără ca vreuna dintre ele – foarte serioase – măcar să clipească.

— Trebuie să fii virtuos pentru tine însuți, spuse arhitectul cu pedanterie, ca o concluzie la ideile pe care nu le exprimase. Mie puțin îmi pasă de părerile unora, eu sunt artist!

După ce se termină masa, rămaseră în salon până la miezul nopții. Făceau un exces, pentru a sărbători sosirea lui Octave. Doamna Campardon părea grozav de obosită; încetul cu încetul uită de sine, întinsă pe o canapea.

— Îți e rău, pisicuța mea? o întrebă soțul.

— Nu, răspunse ea cu voce stinsă. Nimic deosebit.

Îl privi lung, apoi șopti:

— Ai văzut-o la Hédouin?

— Da… Mi-a cerut vești despre tine.

Ochii Rosei pluteau în lacrimi.

— Ei îi merge foarte bine!

— Hai, lasă, făcu arhitectul sărutând-o ușor pe pâr, uitând că nu erau singuri. Iar îți faci rău… Doar știi că te iubesc la fel de mult, sărmana mea păpușică!

Octave, după ce se dusese discret la fereastră, ca și cum ar fi vrut să privească în stradă, se întoarse să scruteze fața doamnei Campardon, cu o curiozitate la fel de vie ca înainte, întrebându-se dacă știa adevărul. Dar ea își reluase expresia binevoitoare și suferindă, se ghemuise în fundul canapelei, ca o femeie mulțumită, resemnată de nevoie cu partea ei de mângâieri.

În cele din urmă, Octave le ură noapte bună. Era încă pe scară, cu sfeșnicul în mână, când auzi foșnetele unor rochii de mătase atingând treptele. Din politețe, se trase într-o parte. Erau desigur doamnele de la etajul patru, doamna Josserand și cele două fiice ale sale, care se întorceau de la serată. Când trecură pe lângă el, mama, o femeie corpolentă și semeață, îl fixă insistent; pe când cea mai mare dintre domnișoare se îndepărtă cu o înfățișare aspră, iar mezina, fâstâcită, îl privi surâzându-i în strălucirea vie a lumânării. Era o fată încântătoare, puțin obosită, cu. chipul luminos, părul castaniu, aurit de câteva reflexe blonde; și avea o grație îndrăzneață, aspectul dezinvolt al unei tinere căsătorite ce se întoarce de la un bal într-o complicată toaletă cu fundițe și dantele, așa cum nu poartă fetele de măritat. Trenele dispărură în lungul balustradei, o ușă se închise. Octave mai rămase locului, desfătat de ceea ce-i bucurase ochii.

Urcă și el încet. Ardea un singur bec de gaz, scara adormea într-o căldură copleșitoare. I se părea mai meditativă, cu ușile sale caste, cu ușile sale bogate de acaju, închise peste alcovuri cinstite. Nu se auzea niciun suspin, domnea o liniște de oameni binecrescuți, care își țineau răsuflarea. Totuși, deslușind un zgomot ușor, se aplecă și îl zări pe domnul Gourd, în papuci și cu scufie pe cap, stingând ultimul bec de gaz. Atunci, totul se cufundă în întuneric, casa fu copleșită de solemnitatea umbrelor, ca dispărută în distincția și în decența propriului somn.

Cu toate acestea, Octave se chinui mult până să adoarmă. Se răsucea agitat în pat, cu mintea plină de chipurile noi pe care le văzuse. De ce naiba se arătau Campardonii atât de binevoitori? Plănuiau oare ca, mai târziu, să-i dea fiica de soție? Ori poate că soțul îl lua în pensiune pentru a-i ține de urât și a-i înveseli nevasta? Și de ce boală putea să sufere această biată femeie? Pe urmă, gândurile i se răvășiră tot mai mult, începu să vadă trecând umbre: mica doamnă Pichon, vecina lui, cu privirea goală și limpede; frumoasa doamnă Hédouin; corectă și serioasă în rochia ei neagră; și ochii arzători ai doamnei Valérie; și râsul vesel al domnișoarei Josserand. Cam își mai croia drum, în numai câteva ore, pe caldarâmul Parisului! Totdeauna visase femei care să-l prindă de mână și să-l ajute în treburile sale. Și ele reveneau, se amestecau cu o încăpățânare obositoare. Nu știa pe care s-o aleagă, se străduia să-și păstreze glasul duios, gesturile mângâietoare. Și deodată, copleșit, scos din minți, cedă fondului său de brutalitate, disprețului crud ce îl nutrea față de femei, sub înfățișarea lui de adorație de îndrăgostit.

— La urma urmelor, să mă lase să dorm! spuse el cu glas tare, întorcându-se nervos pe spate. Prima care o să vrea, puțin îmi pasă! și toate odată, dacă le place!… Să dormim, și mâine e zi.