Nechibzuinta

Nechibzuinta de Amanda Quick

CAPITOLUL 1

Lumina lunii i se potrivea.

Învăluit în lumina de argint care umplea pajiștea, Gabriel Banner, conte de Wylde, arăta la fel de misterios și primejdios ca o legendă care a prins viată.

Phoebe Layton își opri iapa la marginea pomilor și își tinu răsuflarea în timp ce Wylde se îndrepta spre ea. Încercă să–și stăpânească mâinile care îi tremurau pe hățuri. Nu era momentul să–și piardă controlul: Era o doamnă care lupta pentru o cauză nobilă,

Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor și alegerea era limitată, într–adevăr, Wylde era singurul candidat potrivit. Mai întâi însă trebuia să–l convingă să accepte propunerea ei.

De săptămâni de zile lucra la acest plan. Până în noaptea aceasta, contele, singuratic și izolat de lume, ignorase constant toate scrisorile ei voit misterioase. Disperată, apelase la o altă tactică. În încercarea de a–l ademeni afară din bârlogul său, folosise ca momeală singurul lucru căruia știa că el nu îi putea rezista.

Faptul că se găsea în noaptea aceasta aici, pe această pajiște izolată din Sussex, însemna că reușise în cele din urmă să–l provoace să vină la o întâlnire.

Wylde nu știa cine era ea. În scrisorile ei se semnase numai Doamna Voalată. Lui Phoebe îi părea rău că trebuise să recurgă la această mică înșelătorie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde ar fi descoperit adevărata ei identitate la începutul aventurii, ar fi refuzat desigur să o ajute. Trebuia să–l convingă cu orice preț să o ajute în cercetările ei înainte de a îndrăzni să se prezinte.

Phoebe era sigură că de îndată ce va înțelege despre, ce era vorba, va înțelege și motivele care o îndemnaseră să fie atât de ascunsă la început.

Nu, Wylde nu o cunoștea, dar Phoebe îl cunoștea pe el.

Ea nu–l mai văzuse de aproape opt ani. La șaisprezece ani și–l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil și viteaz, ieșit direct dintr–un roman medieval de aventuri. Așa cum îl văzuse când era atât de tânără, nu–i mai lipsea decât o armură strălucitoare și o sabie.

Deși Phoebe își amintea bine ultima dată când îl văzuse, știa că Gabriel nu–și amintea deloc acel moment. Fusese mult prea ocupat la vremea aceea plănuind cum să fugă cu sora ei Meredith.

Phoebe se încordă de curiozitate acum, când el se îndrepta spre ea. Din nefericire, vălul pe care îl purta și lumina palidă a lunii o împiedicau să–și dea seama cât de mult se schimbase în acești ani.

Primul ei gând fu că părea mai robust decât și–l amintea ea. Mai înalt. Mai suplu. Mai puternic, cumva. Umerii păreau mai lați sub pelerina largă cu glugă pe care o purta. Pantalonii strânși pe corp scoteau în evidență conturul puternic și musculos al coapselor. Borul întors al pălăriei arunca o umbră amenințătoare și impenetrabilă pe fața lui Wylde.

Tulburată câteva clipe, Phoebe se întrebă dacă nu făcuse o alegere proastă. Poate că era pe cale să întâlnească un ticălos adevărat, un tâlhar sau ceva și mai rău. Se mișcă neliniștită în șa. Dacă pătea ceva în noaptea aceasta, biata ei familie îndurerată va avea cu siguranță dreptate să pună o înscripție adecvată pe mormântul ei: A PLĂTIT ÎN CELE DIN URMĂ PENTRU NECHIBZUINȚA EI – care ar fi foarte potrivită. Din punctul de vedere al clanului ei, deosebit de acaparator, Phoebe își petrecuse, întreaga viață intrând dintr–un bucluc în altul. De data aceasta însă, poate riscase chiar prea mult.

— Misterioasa Doamnă Voalată, presupun? întrebă Gabriel cu răceală.

Se liniști de îndată. Îndoielile lui Phoebe privitor la identitatea bărbatului se topiră imediat. Nu putea să nu recunoască tonul acela hotărât și dur, chiar dacă nu–l auzise de opt ani. Ceea ce o uimi însă fu fiorul care o cuprinse ca și cum ar fi așteptat să–l audă. Se încruntă o clipă în fața acestei reactii ciudate.

— Bună seara, seniore, spuse.

Gabriel își opri armăsarul negru la un metru de ea.

— Am primit ultimul dumneavoastră bilet, doamnă. Mi s–a părul la fel de iritant ca și celelalte.

Phoebe înghiți nervos când își dădu seama că el nu era într–o dispoziție prea veselă.

— Am sperat, să vă trezesc interesul, domnule.

— Îmi displace profund înșelăciunea.

— Înțeleg. Phoebe se întristă. Îmi displace profund înșelăciunea. Se întrebă dintr–odată dacă nu făcuse o greșeală tactic serioasă tratând cu Wylde. Bine că avusese grijă să–și pună vălul în noaptea aceasta, se gândi. Desigur că nu vroia ca el să descopere cine era, dacă nu ducea la bun sfârșit treaba din noaptea aceasta.

— Cu toate acestea mă bucur că ați acceptat invitația mea.

— Curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Gabriel zâmbi ușor în lumina lunii, dar nu eraniciun pic de căldură în arcuirea buzelor, iar privirea lui umbrită nu arăta nimic. Ați devenit un spin în ochii mei în ultimele două luni, doamnă. Cred că vă da–ți bine seama de acest lucru.

— Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu toată convingerea. Însă adevărul este seniore, că a început să mă cuprindă disperarea. Sunteti un om greu de contactat. Nu mi–ați răspuns la scrisorile inițiale și nu ieșiți în societate. N–am găsit niciun alt mijloc de a vă atrage atenția.

— Așa încât ați decis să mă provocați în mod deliberat într–o asemenea măsură încât să mă deranjez în sfârșit să vă întâlnesc?

Phoebe respiră adânc.

— Cam așa ceya.

— În general se consideră un lucru periculos să deranjezi un om ca mine, misterioasa mea Doamnă Voalată.

Ea nu se îndoise o clipă de acest lucru, dar acum era prea târziu să dea înapoi. Lucrurile ajunseseră prea departe pentru a mai opri aventura din noaptea aceasta. Se afla în căutarea adevărului și trebuia să fie tare.

— Așa să fie, domnul meu? Phoebe încercă să vorbeacă pe un ton rece și amuzat. De fapt, nu mi–ați lăsat nicio altă alternativă. Nu vă temeti, sunt sigură că de îndată ce veți auzi ce am de spus, veți fi bucuros că ați fost de acord în cele din urmă să vă întâlniți cu mine și știu că îmi veți ierta mica înșelătorie.

— Dacă m–ați chemat ca să vă puteți bucura de ultima dumneaoastră victorie, trebuie să vă previn că nu–mi place să pierd.

— Victorie? Ea clipi sub văl și apoi realiză că el vorbea despre momeala pe care ea o folosise să–l atragă acolo în noaptea asta. Oh, da, cartea. Lăsati. Seniore. Și dumneavoastră sunteți tot atât de nerăbdător ca și mine să vedeți manuscrisul. Evident că nu ați putut rezista invitatiei mele de a–l vedea, chiar dacă eu sunt noul lui proprietar.

Gabriel mângâie gâtul armăsarului său cu mâna înmănușată.

— Se pare că avem în comun interesul pentu manuscrisele medievale.

— Adevărat. Văd că vă deranjează că eu am fost aceea care a găsit „Cavalerul și vrăjitorul” și a descoperit că este de vânzare, spuse Phoebe.

— Dar cu siguranță că sunteți atât de generos încât să recunoașteți cât de ingenioase au fost investigațiile mele. Manuscrisul era chiar aici în Sussex, de fapt, practic chiar sub nasul dumneavoastră.

Gabriel înclină capul în semn de recunoaștere a priceperii ei.

— Păreți să fiți destul de norocoasă în această privință. Acesta este al treilea manuscris la care ați ajuns înaintea mea în aceste ultime săptămâni. Pot să vă întreb de ce nu ați pus mâna pe el, pur și simplu să–l luați, așa cum ați făcut și cu celelalte?

— Pentru că, așa cum v–am explicat în scrisorile mele, aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule. Phoebe ezită și apoi spuse repede, cu o voce mieroasă. Și ca să fiu perfect cinstită, ar fi bine să am un însoțitor cu mine în noaptea aceasta.

— Aha!

— Am ajuns la concluzia că domnul Nash este un om foarte ciudat, chiar și pentru un colecționar de cărți. Condițiile pe care le–a pus privitor la ora la care îmi va înmâna manuscrisul m–au neliniștit. Nu–mi place să fac afaceri la miezul nopții.

— Nash pare să fie chiar mai mult decât amuzant de excentric, recunoscu Gabriel gânditor.

— Pretinde că este un tip nocturn, cam ca un liliac. În scrisorile lui spune că la el acasă programul este pe dos decât la ceilalți. El doarme când alții sunt treji și muncește când ceilalți dorm. Foarte ciudat, nu–i așa?

— Fără îndoială că s–ar potrivi foarte bine cu lumea bună, spuse Gabriel sec. Cei mai mulți dintre ei petrec toată noaptea și dorm în timpul zilei. Totuși, aveti probabil dreptate să fiți precaută știind că trebuia să vă întâlniți cu el singură la miezul nopții.

Phoebe zâmbi.

— Sunt bucuroasă că sunteți de acord cu planul meu de a lua un însoțitor.

— Sunt de acord, dar mărturisesc că mă surprinde atâta grijă din partea dumneavoastră, spuse Gabriel cu precizia unui spadasin care își vâră spada în teacă. Până acum nu ați demonstrat prea multă înclinatie pentru prudență și precauții.

Sarcasmul din vocea lui o făcu să roșească.

— Când cineva caută adevărul, trebuie să fie curajos, seniore.

— Considerați că sunteți în căutarea adevărului?

— Da, seniore, așa consider.

— Înțeleg. Vorbind despre căutarea adevărului, trebuie, să vă spun că și eu caut unul în noaptea asta aici.

O teamă surdă o cuprinse pe Phoebe.

— Da, seniore? Și care ar fi acesta?

— Nu numai dorinta de a vedea manuscrisul lui Nash înainte ca dumneavoastră să intrați în posesia lui mă aduce aici, Doamna mea Voalată.

— Așa să fie oare, domnul meu? Poate că planul ei funcționase în cele din urmă, se gândi Phoebe. Poate că îi trezise într–adevăr interesul, exact așa cum sperase să o facă. Vă interesează ceea ce am să vă spun?

— Nu în mod special. Dar sunt interesat să–mi cunosc noul adversar. Cred că trebuie să–ți cunoști dușmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu știu cine sunteți, doamnă, dar mi–ați dat mult de furcă în ultimul timp. M–am săturat de jocurile dumneavoastră.

O nouă undă de neliniște îi întunecă bucuria lui Phoebe. Era încă departe de a–și atinge cu succes țelul.

— Cred că ne vom mai întâlni în viitor. După cum ați spus, suntem interesați amândoi să colecționăm aceleași cărți și manuscrise.

Șaua de piele trosni ușor în timp ce Gabriel dădu pinteni armăsarului său ca să se apropie cu câțiva pași.

— V–au făcut multă plăcere micile dumneavoastră victorii din ultima vreme, Doamna mea Voalată?

— Foarte mult. Ea zâmbi, în ciuda nervozității. Sunt foarte mulțumită de recentele mele achiziții. Completează minunat biblioteca mea.

— Înteleg. Urmă o mică pauză. Nu considerați că este putin necugetat să mă invitați și pe mine în noaptea asta să asist la ultima dumneavoastră lovitură?

Era cu mult mai necugetat decât și–ar fi putut închipui el, se gândi Phoebe, mâhnită.

— Vedeti, seniore, dumneavoastră sunteti una dintre puținele persoane din toată Anglia capabilă să aprecieze ultima mea descoperire.

— Desigur că o apreciez mult. Foarte mult, de fapt. Și în asta constă pericolul.

Degetele lui Phoebe tremurau ușor pe hamuri.

— Pericolul?

— Dacă decid să vă iau manuscrisul prin forță după ce îl preluati de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o blândețe ucigătoare.

Phoebe întepeni, brusc auzind amenințarea. Nu luase în considerare această posibilitate. Wylde era un senior, la urma urmelor.

— Nu fiți ridicol. Sunteți un gentleman. Nu puteți face un asemnea lucru.

— Misterioasele doamne voalate care complotează să priveze gentlemani ca mine de obiecte pe care le doresc cu ardoare nu trebuie să fie prea surprinse dacă sus numiții gentlemani devin nerăbdători. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash este o autentică legendă a Mesei Rotunde din secolul al paisprezecelea așa cum pretinde el, îl vreau eu, doamnă. Spuneți prețul.

Se simțea încordarea în aerul care–i înconjura. O clipă curajul o părăsi pe Phoebe. Fu pe punctul de a întoarce iapa și să galopeze înapoi la vila de la Amesbury unde stătea și era în siguranță: se întrebă dacă și în epoca medievală cavalerii rătăcitori fuseseră tot atât de dificili.

— Mă îndoiesc că puteți plăti prețul pe care–l cer, domnule, murmură ea.

— Spuneți și vom vedea.

Phoebe își trecu limba peste buzele uscate.

— Problema este că nu am intenția să–l vând.

— Sunteți sigură de asta? Gabriel își aduse armăsarul încă un pic mai aproape. Animalul mare își scutură capul și răsuflă puternic, incomodând iapa lui Phoebe.

— Absolut sigură, spuse Phoebe repede. Se opri pentru efect. Totuși, aș putea să mă gândesc să vi–l dau.

— Să mi–l dai? Gabriel era clar uluit de această remarcă. Despre ce dracu vorbești?

— O să vă explic mai târziu, domnule. Phoebe se străduia să–și calmeze calul nervos. Pot să vă atrag atenția că este aproape miezul nopții? Trebuie să fiu la reședinta domnului Nash în câteva minute. Veniți cu mine sau nu?

— Sunt ferm decis să–mi îndeplinsc îndatoririle de însotitor al dumneavoastră în seara aceasta, spuse Gabriel aspru. Este mult prea târziu ca să scăpați de mine.

— Da, bine, atunci să rezolvăm această treabă, nu?

Phoebe își îndemnă iapa să pornească pe pajiștea luminată de luna. Reședința domnului Nash trebuie să fie la mică distanță de aici, potrivit cu indicațiile din ultima lui scrisoare.

— N–aș vrea să–l faceți să vă aștepte. Gabriel își mână armăsarul să pornească după ea.

Animalul cu părul lucios își potrivi pasul cu cel al calului lui Phoebe. Phoebe se întrebă dacă și iapa ei era tot atât de nervoasă ca și ea. Gabriel și armăsarul lui păreau amândoi mari și înfricoșători în lumina lunii.

— Acum, dacă tot ne–am întâlnit în cele din urmă, Doamna mea Voalată, aș avea câteva întrebări să vă adresez, spuse Gabriel.

Phoebe îi aruncă o privire piezișă.

— Întrucât mi–ați ignorat scrisorile din ultimele două luni, mă surprinde să aud acest lucru. Am avut impresia că nu sunt un subiect care să vă intereseze prea tare.

— Acum însă, știți prea bine că sunt interesat. Spuneți–mi, aveți intenția să continuați să alergați după fiecare obscură carte medievală pe care o vreau și eu?

— Probabil. După cum ați remarcat, părem să avem gusturi similar în asemenea lucruri.

— Asta poate deveni foarte costisitor pentru amândoi. De cum se va afla că există doi solicitanți rivali pentru fiecare carte veche care iese la lumină, prețurile vor crește foarte mult, foarte repede.

— Da, cred că vor urca, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi pot permite. Primesc o rentă foarte generoasă.

Gabriel îi aruncă o privire cercetătoare, dintr–o parte.

— Soțul dumneavoastră nu are nimic împotriva acestor obiceiuri atât de scumpe?

— Nu am niciun sot, domnule. Și nici nu doresc să am unul. Din observațiile mele, soțul tinde să limiteze aventurile unei femei.

— Sunt de acord că puțini bărbati ar fi de acord cu acest gen de nebunie în care v–ați angajat în noaptea asta, mormăi Gabriel. Niciun bărbat în toate mințile n–ar îngădui unei soții să cutreiere singură prin păduri sau pe oriunde la această oră.

Neil i–ar fi îngăduit să o facă, gândi Phoebe melancolic. Dar blondul ei Lancelot murise și ea pornise în căutarea ucigașului sau. Lăsă amintirile deoparte și încercă să–și stăpânească tresărirea de vinovăție pe care o simtea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter.

Dacă n–ar fi fost ea, Neil n–ar fi plecat niciodată în mările Sudului să facă avere. Și dacă n–ar fi plecat în mările Sudului, n–ar fi fost omorât de un pirat.

— Nu sunt singură, domnule, Phoebe îi aminti lui Gabriel. Încerca disperată să mențină conversatia pe un ton lejer. Am un cavaler rătăcitor care mă însoțește. Mă simt în siguranță.

— Te referi cumva la mine?

— Bineînteles.

— Atunci ar trebui să știi că acești Cavaleri rătăcitori sunt obișnuiti să fie foarte bine răsplătiți pentru serviciile lor, spuse Gabriel. În timpurile medievaie doamna îi acorda favorurile apărătorului ei. Spuneți–mi, doamnă, intenționați să mă răsplătiți în același fel pentru treaba din noaptea asta?

Ochii lui Phoebe se făcură mari sub văl. Era șocată. Chiar dacă nu vroia să o admită. Desigur că nu vroise să spună că ea ar fi trebuit să răsplătească cu favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase și nu se mai simțea obligată să respecte regulile de bună cuviință ale societății, nu putea, totuși să creadă în niciun fel că natura fundamentală a lui Gabriel se schimbase atât de mult.

Nobilul cavaler, care în urmă cu opt ani se pornise să o salveze pe sora ei de la o căsătorie aranjată era în străfundul sufletului un gentleman plin de curtoazie. Într–adevăr, în ochii fetei de șaisprezece ani ar fi fost demn să stea chiar la Masa Rotundă. Bineînteles că n–ar fi făcut avansuri complet necavalerești unei doamne.

Sau i–ar fi făcut?

Probabil că ea îl întelesese greșit. Poate că numai o necăjea.

— Să–mi amintiți să vă dau o batistă sau ceva asemănător în dar pentru eforturile pe care le faceți în noaptea asta, seniore spuse Phoebe. Nu putea să–și dea seama dacă părea suficient de sofisticată sau nu. Avea aproape douăzeci și cinci de ani, dar asta nu însemna că avea prea multă experiență cu domnii fără maniere. Ca fiică mai mică a contelui de Clarington, Phoebe fusese întotdeauna protejată cu multă grijă. Chiar prea mult uneori, după cum socotea.

— Nu cred că o batistă va fi o recompensă suficientă, aprecie Gabriel.

Phoebe își pierdu răbdarea.

— Oricum, este tot ce veți căpăta, așa că încetați să mă mă provocați, seniore. Se simți ușurată văzând o fereastră luminată în fața lor. Asta trebuie să fie casa domnului Nash.

Studie casa mică și șubredă care se vedea în lumina lunii. Chiar și pe timp de noapte se putea vedea că acea casă trebuia îngrijită. Părea complet neglijată: O poartă dărăpănată bloca drumul spre poteca grădinii lăsată în paragină. Lumina care venea din casă trecea printr–un mic geam spart. Acoperișul trebuia reparat.

— Nash nu pare să se descurce prea bine vânzând manuscrise. Gabriel își opri armăsarul și sări ușor pe pământ.

— Nu cred că vinde multe manuscrise. Din scrisorile lui am rămas cu impresia că are o bibliotecă bogată, dar îi displace grozav să se despartă de cărțile sale. Phoebe își opri iapa. Îmi vinde „Cavalerul și Vrăjitorul” numai pentru că are, mare nevoie de fonduri pentru a cumpăra un volum pe care–l consideră mai important decât un roman medieval de aventuri frivole.

— Ei, dar ce poate fi mai important decât un roman de aventuri frivole? gura lui Gabriel se arcui într–un zâmbet ușor, în timp ce ridică brațele și o prinse pe Phoebe de mijloc.

I se tăie respiratia în timp ce el o ridică fără efort din șa. Nu o lăsă jos, ci continuă să o țină în fața lui, cu tălpile la câțiva centimetri de pământ. Era prima dată când o atingea, prima dată când era atât de aproape de el.

Phoebe fu șocată de propria ei reacție. Era fără suflare.

El mirosea bine, își dădu ea seama surprinsă. Mirosul lui nu putea fi descris, numai piele și lână, atât de masculin… Știu imediat că n–o să–l uite niciodată.

Dintr–un motiv sau altul puterea din brațele lui o făcu să se simtă slăbită. Era conștientă de cât era de mică și de ușoară în comparație cu el. Nu era numai imaginația ei; era mai robust decât își amintea ea.

Cu opt ani în urmă, Phoebe îl admirase pe pretinsul salvator al surorii ei cu admirația nevinovată și idealistă a unei tinere fete.

În noaptea aceasta descoperi cu uimire că ar putea foarte bine să se simtă atrasă de el în felul în care o femeie este atrasă de un bărbat. Nu mai simțise acest lucru față de niciun alt bărbat înainte, nici față de Neil. Nu mai avusese niciodată aceasta senzație imediată de apropiere care te înfioară.

Poate era numai imaginatia ei care o luase razna, se liniști ea. Prea multă încordare sub lumina lunii. Familia ei o îndemnase întotdeauna să–și mai pună frâu imaginatiei.

Gabriel o puse jos pe picioarele ei. Tulburată de efectul amețitor pe care el îl avea asupra simțurilor ei, Phoebe uită să se sprijine bine pe piciorul drept înainte să–și lase greutatea și pe cel stâng. Se împiedică și se agăță de Gabriel ca să–și recapete echilibrul.

Gabriel își arcui sprâncenele.

— Vă fac să vă simtiti nervoasă, doamna mea?

— Nu, sigur că nu. Phoebe își eliberă brațul și își aranjă repede fusta costumului de călărie. Porni hotărâtă spre poarta dărăpănată. Nu putea în niciun fel să ascundă faptul că șchiopăta ușor. Ea se obișnuise de mult cu acest lucru, dar ceilalti îl observau întotdeauna.

— V–ați scrântit glezna când v–am dat jos? în vocea lui Gabriel se simțea acum o îngrijorare reală. Scuzați–mă, doamnă. Vă rog, lăsați–mă să vă ajut.

— N–am nimic la gleznă, spuse Phoebe nerăbdătoare. Am piciorul stâng puțin slăbit, asta–i tot. Din cauza unui vechi accident de trăsură.

— Înțeleg, spuse Gabriel. Părea gânditor.

Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea evidentă a piciorului ei stâng îl deranja. Descurajase cu siguranță alți bărbati în trecut. Puțini bărbați invitau o femeie care șchiopăta să danseze un vals cu ei. În mod normal, nu o deranjau asemenea reacții. Se obișnuise cu ele. Dar descoperi că o durea să gândească că Gabriel ar putea fi dintre aceia care nu pot tolera imperfecțiuni la o femeie!

— Dacă par puțin nervoasă, spuse Phoebe supărată, este pentru că nu vă cunosc–prea bine, domnule.

— Nu sunt așa convins de asta, spuse Gabriel ușor amuzat. Sunteți pe cale să furați de sub nasul meu cel de–al treilea manuscris. S–ar părea că mă cunoașteți foarte bine cu adevărat.

— Nu vi–l fur, domnul meu. Phoebe ridică mâna spre borul pălăriei și își coborî al doilea rând al vălului întunecat. Unul singur ar fi putut să nu fie suficient pentru a–i ascunde trăsăturile în interiorul casei.

— Consider că suntem rivali: nu dușmani.

— Există o mică diferență când este vorba despre asemenea lucruri. Fiți atentă doamnă. Cred că ați abuzatde norocul dumneavoastră în noaptea aceasta.

Phoebe bătu repede la ușă.

— Nu te pripi, Wylde. Sunt sigură că vor fi și alte ocazii când o să câștigi tu în jocul acesta.

— Fără îndoială. Ochii lui Gabriel fixau chipul lui Phoebe ascuns sub vălul des, în timp ce se auzeau pași de cealaltă parte a ușii. Voi avea grijă pe viitor să fiu mult mai competitiv decât am fost până acum.

— Mi–a plăcut competiția foarte mult până acum, spuse Phoebe în timp ce ușa era descuiată pe dinăuntru. Duelul verbal cuwylde semăna cu a târî o bucată de carne crudă în fata unui tigru. Un joc periculos, în cel mai fericit caz. Dar trebuia ca el să rămână nedumerit, își reaminti ea. Dacă își pierdea interesul, putea pur și simplu să dispară în noapte. Încă odată, nu putea decât să regrete faptul că erau atât de puțini cavaleri rătăcitori disponibili.

— Dacă v–a plăcut competiția până acum spuse Gabriel, este numai pentru că până acum ați câștigat. Asta se va schimba curând.