Ochii oamenilor

Ochii oamenilor de Daniel Costa

PRIMA SERATĂ

Deși picioarele îi erau ca de plumb și simțea nevoia imperioasă de a se întinde pe pămînt, indi­ferent unde, găsea mereu resurse pentru a con­tinua drumul. Iși impunea cu încăpățînare un ritm pe care îl credea mai puțin obositor și din toată noaptea tulburător de frumoasă, el nu vedea ni­mic, preocupat numai și numai să-și supravegheze mișcările, dornic să nu facă nici cea mai mică ri­sipă de energie și să reziste pînă la capătul dru­mului lung de 15 kilometri.

Lupta cu sine însuși fusese mult mai grea la în­ceput. Oboseala fizică și nervoasă erau gata să-i surpe ambiția și tentația de a se abandona somnu­lui îl chinuise fără încetare. Cîteodată se întreba dacă nu cumva doarme în mers.

Dar perioada critică trecuse și acum redevenise stăpânul simțurilor sale, încercînd o ciudată senzație de voluptate născută din conștiința victoriei sale prelungite asupra somnului, dar și o prudență cu care se supraveghea, jugulîndu-și fără milă cea mai mică slăbiciune, repetînd în gînd cuvinte de îmbărbătare.

Cămașa scrobită cu o zi înainte făcuse cîteva cute care frecau tegumentele axilelor sale, provocîndu-i la început o ușoară mîncărime, apoi fiecare atingere deveni dureroasă și băiatul își dădu seama că pielea îi fusese zgîriată. Trecerea broboanelor de sudoare peste mica rană era însoțită de o usturime puternică pe care o suporta cu stoicismul cu care îndura și strînsoarea pantofilor deveniți mici fiind­că i se umflaseră picioarele.

Pantalonii de lustrin străluceau cînd băiatul trecea prin dreptul unui bec sau cînd farurile ma­șinilor își proiectau fasciculul asupra lor. Transpi­rase și regreta că gulerul cămășii sale se va mur­dări după ce abia fusese spălat și scrobit. Ar fi putut rămîne în maiou, căci era o noapte de vară și zăpușeala din cursul zilei se mai simțea încă, dar nu dezbrăcă incomoda cămașă temîndu-se că va pierde prea multă energie și prea mult timp cu ocazia mișcărilor necesitate de această operație.

„Sînt un sportiv, un mărșăluitor, conduc în această competiție importantă și nu trebuie să dimi­nuez ritmul fiindcă am neapărată nevoie de victo­rie, fiindcă truda, durerile, îmi vor fi răsplătite de succes și va fi minunat dacă voi reuși să-mi înving slăbiciunile voinței și ale trupului", își zicea cu per­severență și glasul lăuntric semăna într-adevăr cu al unui antrenor experimentat care, dintr-o mașină urmăritoare, dă indicații și își încurajează elevul.

O nemărginită încredere în capacitatea sa de a rezista îl stăpînea de cînd simțise că durerile, obo­seala și disconfortul pot fi neglijate și suportate mult mai ușor decît și-ar fi închipuit. Intr-adevăr, își dăduse seama că pînă atunci nu înaintase nici­odată astfel în realizarea unuia din planurile sale, conștient de obstacole, supus la grele încercări de ele și totuși stăpînul lor prin necesitatea imperi­oasă de a le depăși, de a înainta cu orice preț ignorînd împotrivirile din propria sa existență și pregătindu-le un sfîrșit neașteptat prin aceea că le ducea și pe ele spre victoria încă nedeslușită.

Psihologia succesului său era simplă și găsise procedeul practic potrivit, rămînînd să nu cerceteze — pînă cursa va lua sfîrșit — dacă era cel mai bun posibil.

Somnul reîncepu să-l ispitească și tînărul recu­noscu în el cel mai puternic și viclean dușman, care atacă pe nesimțite, surprinzător, mai ales cînd se gîndea prea mult la același lucru.

Ochii îl usturau cumplit și lăcrimau fără înce­tare — se fumase mult în timpul seratei — și își aminti cu cîtă înfrigurare părăsea încăperile ieșind în curte în căutarea aerului neîncărcat cu fum, mi­ros de trupuri adolescentine înfierbîntate și de bău­turi alcoolice.

Nu-l atrăgeau seratele, displăcîndu-i toate con­dițiile de distracție pe care acestea i le puteau oferi și care se rezumau la posibilitatea de a fuma nestin­gherit, de a bea nestingherit, de a dansa în orice fel cu putință, de a poza în fața colegelor în chip de bărbat blazat și misterios, după ce ani de zile ai fost în aceeași clasă cu ele și au avut destul timp ca să-și facă o părere despre ceea ce erai în realitate. Dar el, ce căutase el într-o asemenea adunare ?

Se gîndi la cei care își făcuseră o specialitate din a organiza asemenea serate și nu putea să des­copere rațiunea care îi determina să reînceapă deși de fiecare dată se petrecea cîte ceva ce impresiona neplăcut pe toată lumea : o încăierare, din fericire cel mai des verbală, vomismentele vreunui invitat nu prea obișnuit cu alcoolul și tutunul. In plus, obo­seala, celelalte inconveniente imposibil de tăgăduit și toate acestea în locul unei satisfacții fie ea cît de mică, situație în care se exclud inevitabil savoa­rea unei conversații înaripate și interesante, farme­cul audierii unei bucăți muzicale celebre, toate cele­lalte plăceri ale unei autentice reuniuni ce aspiră să capete un caracter de „salon“, rămînînd supremația unui jargon și nici acela în pas cu moda, căutările erotice febrile, precipitate și timide, la adăpost de privirile colegilor preocupați de altceva.

Merita această serată — din care păstra numai amintirea fumului, a mirosului de trupuri încinse, a fețelor schimonosite, a propriei sale nesiguranțe și nedumeriri izvorîte din însăși prezența lui acolo — tot ceea ce hotărîse să facă ? Nu, era clar că nu merita, dar nu seratele în sine erau cele care îl in­teresau direct. I se părea ciudat că maică-sa nu fu­sese împotriva prezenței lui la serată.

Un autocamion trecu în mare viteză, pantalonii de lustrin străluciră și cîțiva inși ii strigară ceva dar el nu auzi decât vocabula prin care îi solicitaseră atenția, prelungă, asemănătoare ca intensitate și tonalitate cu unul din avertismentele strigate de artificieri înainte de explozie :

— Băăăăăăă !

Constată că ieșise demult din oraș și se simți ne­sigur pentru prima oară de cînd „luase startul“ dar mecanismul voinței și ambiției sale se puse imediat în funcțiune. „De ce mi-ar fi teamă ? Cine ar pu­tea avea ceva cu mine, un drumeț solitar și paș­nic?“, se autoîncurajă, dar nu teama că va fi atacat de cineva îi tulbura liniștea sufletească, așa ceva nici nu se auzise prin partea locului, ci gîndul că purcede pentru întîia oară la o acțiune importantă fără să se sfătuiască în prealabil cu părinții. Și situa­ția n-ar fi fost așa de delicată dacă nu era serata aceea nenorocită la mijloc...

Dar își aminti că în fața porții închise hotărîse, arzînd de dorința unei demonstrații dezarmante, să parcurgă cei 15 kilometri pe jos. La un moment dat se gîndi să se descalțe dar își dădu seama că prea ar fi semănat cu cel care a mers la Canossa, iar el nu voia milă, ci victorie, neapărat victoria care ar fi adus după sine impunerea punctului său de ve­dere. Cit despre voluptatea pe care o încerca de cînd se simțea superior slăbiciunilor sale, aceasta nu izvora dintr-o conștiință a autoflagelării, ci se năștea din bucuria simplă a constatării propriei sale puteri. Care om nu s-ar fi simțit fericit în locul lui ?

Văzuse somnul caselor orașului, misterios, disci­plinat, dar simțea că în orice clipă îngrămădirea de piatră, sticlă și ființe umane ar putea fi trezită de zgomotul pașilor săi, iar atunci locuitorii l-ar fi ob­servat și s-ar fi întrebat ce planuri are acest tînăr cu ochii încercănați și roșii, cu fruntea mereu în­cruntată și buzele strînse ? Arăta ca un om hotărît să nu dea înapoi și pe fața sa chinul lăuntric lăsase urme ușor vizibile.

In realitate nu-l văzuse nimeni, dar tînărul găsi nimerit să-și descrețească fruntea, să zâmbească, dînd mersului său o alură mai puțin crispată. Nu voia să arate ca un ucigaș, ca un răufăcător nici măcar în propriii săi ochi. Dacă dreptatea era de partea lui și el făcea tot ce-i stătea în putință ca aceasta să învingă, aveau vreun rost remușcările si întristarea ?

Somnul cîmpiei pe care șerpuia șoseaua era de­osebit de cel al orașului. Tînărul se obișnuise cu durerea din labele picioarelor, cu usturimea din axile și cu oboseala, încît putea cerceta împrejuri­mile.

Trecînd prin oraș nu văzuse decît trotuarele, zi­durile și ferestrele, așa cum un călător care stă la capătul unui tren și privește în jos, nu vede decît șinele și traversele. In oraș nu auzise decît zgomo­tul pașilor săi și apreciase densitatea trotuarului după sunetul uneori mat sau alteori cavitar. Dar acum șoseaua nu mai era mărginită de case, pașii săi nu mai erau urmați de ecou. Cîmpia îl primea fără să-l amenințe că-i va descoperi intențiile.

Privea în stînga și în dreapta și abia rezista pornirii de a se culca în iarba de pe marginile șose­lei, iar concertul greierilor era ca un cîntec de lea­găn, ca un drog distrugător de voință. Pierise tea­ma care îl ținuse treaz și întîlnise liniștea care dor­mea ea însăși în pieptul pămîntuiui și exercita o atracție irezistibilă.

Tînărul se simțea ca un rătăcit în vreme de iar­nă aspră, chinuit de dorința de a dormi trîntit în zăpadă, deși glasul disperat al rațiunii îi comandă să înainteze cu orice preț. Un miros de fîn proas­păt cosit îl copleși din toate părțile, cerul cu con­stelațiile orei tîrzii îi vorbea parcă de legendele de­mult isprăvite și răsădite în nuclee de foc. Cîntecul greierilor părea rupt din cîntecul propriilor lui vise, încît tînărul crezu că asupra sa năvălește al nouă­lea val al încercărilor.

Era frînt de oboseală, ochii îi lăcrimau în continuare, gura și gîtlejul i se uscaseră, cămașa îi ro­dea pielea dar undeva în conștiința lui rămăsese un loc nealterat de ispite, de liniștea lașă și vicleană. Din acel loc plecau comenzi dure, nemiloase, ur­mate de încurajări blînde care îl asigurau că drep­tatea este de partea lui. Refugiul său se mutase iar în meditație, cîntecele greierilor vorbeau despre abandonare, pierzanie și somn veșnic.

Își aminti din nou de poarta închisă. . . Maică-sa îl avertizase :

— Dacă nu vii acasă pînă la miezul nopții, te lăsăm în stradă.

Ii aranjase apoi gulerul cămășii spălate special pentru serată, insistînd cu încăpățînare să înlăture ușoara curbură a unei balene. Da, maică-sa fusese de acord ca el să participe la serata aceea bleste­mată. Regreta nespus că, atras prin curiozitate și constrîns de propriile sale ambiții, nesocotise păre­rile pe care le avea despre acest gen de distracție.

Tot timpul se plictisise, ar fi vrut să arate par­tenerilor de conversație ce platitudini au fost ridi­cate la rangul de vorbe de spirit, se simțea scîrbit de admirația generală al cărei obiect era o revistă străină, de modă.

Mama nu era vinovată pentru că nu avea de unde cunoaște ce se întîmplă în cursul unui ceai dansant și la urma urmelor, aproape în întregime, hotărîrea de a acționa după bunul său plac fusese luată înainte de a fi primit de amfitrioană. Nu-i putea reproșa nimic mamei sale. Oare nu era prea târziu să-și revizuiască hotărîrea ?

Nu, mai avea timp să se întoarcă însă renunță gîndindu-se că i-ar fi trezit din somn pe părinți. Nu deranjul ar fi fost prea mare, ci umilința la care ar fi fost constrîns... Acceptă că nu merită să se ambiționeze numai pentru că nu i se permisese o întîrziere la reîntoarcerea de la serata la care nu participase cu prea multă plăcere, dar nu putea neglija faptul că împlinise nu de mult 18 ani și avea dreptul să rămînă în oraș cît îi poftea inima.

Blestema hazardul care potrivise tocmai această circumstanță confuză pentru a-și impune un punct de vedere just și se cufundă din nou în suprave­gherea mișcărilor sale. Pînă la orașul în care locuia sora lui mai avea mult de mers și se întrebă cu ne­liniște cînd va ajunge.

In urmă cu cîteva ore, dansase fără oprire cu una din colegele sale, renumită pentru rezistența ei, dornic să-și omoare timpul într-un fel. In pauze, se interesa cît este ora, fiind atent să nu-l apuce acolo miezul nopții. Iși amintea totul. .. Oare n-ar fi fost mai bine să fi plecat atunci acasă ?

Partenera lui se înfierbîntase și nu-l slăbea o clipă. Era una din fetele acelea nici frumoase, nici urîte, pasionate de muzică ușoară și gimnastică. După cîteva dansuri transpirase din abundență și tânărul abia se abținea să nu strîmbe din nas cînd fata ajungea mai aproape de el. După un timp, plictisindu-se să mai danseze într-un ritm îndrăcit pînă și piesele mai lente, îl rugă să o conducă mai tandru. El se execută din politețe pentru că fata obosise și respira cu repeziciune, dar regretă amar­nic că nu-i propusese o pauză, simțind un miros ne­plăcut exhalat de gura ambițioasei dansatoare. El se retrase, fata observase și părea nedumerită. Temîndu-se să n-o jignească, își înfrînse repulsia și reveni în poziția anterioară spre satisfacția fetei care se odihnea pentru un nou tur de forță. Cu un sfert de oră înainte de miezul nopții, era fericit că venise momentul plecării. Aflînd că părinții nu-i permiteau să întîrzie peste ora 24, ea rîse copios și îi spuse că de mulți ani, putea întîrzia cît dorea. ..

Ce-ar fi să oprească o mașină care merge în sens invers celui în care se deplasează el acum ? Oboseala contaminase și zona rezistentă a conștiin­ței sale, îi era sete încît îi venea să bea roua de pe firele de iarbă și ar fi dormit pînă și acolo, în mij­locul șoselei, uitînd că în acest fel somnul său ar putea deveni veșnic... Dezgustat de propria sa slăbiciune, se califică laș, impresionabil, fricos și încercă de mai multe ori să oprească o mașină care mergea către orașul din care pornise. Nu reușea și, fiindcă autovehiculele treceau foarte rar în sensul dorit, uită și dorința de a ajunge acasă în ipostaza unui adevărat drumeț către Canossa, încercînd să oprească o mașină care mergea în sensul urmat pînă atunci.

Era într-un moment de totală slăbiciune, cînd nu-i mai păsa de restul lumii și nu-și mai dorea decît să se descalțe, să dezbrace cămașa aceea de tortură și să doarmă la nesfârșit într-un așternut moale și curat indiferent dacă acesta s-ar fi aflat în casa părinților sau a sorei lui.

Epuizat, se așeză pe o bornă kilometrică. Pleoa­pele ca de plumb îi căzură și glasul lăuntric al voin­ței îi răcnea fără încetare să nu doarmă, să nu doarmă. Cu palmele pe genunchi și bărbia în piept, tînărul căuta să priceapă de unde vine forța oarbă care îl obliga să asiste la propria sa prăbușire, de ce în el nu sînt rezerve de putere care ar putea să-l ajute să nu aștepte deznodământul ca un animal hipnotizat de o cobră, dar nu mai găsea resurse nici pentru cea mai mică mișcare.

Un autocamion sfîșie liniștea și urletul motoru­lui îl readuse parcă la viață, apoi legea liniștii îl supuse din nou, poruncindu-i să închidă ochii și să nu facă nici o mișcare, contrar voinței sale.

Iși aminti din nou de serată... Partenera lui de dans îl sfătuise să meargă acasă după ora 24. Ca să fie și mai convingătoare, îi relatase cu lux de amă­nunte cum se descurcase ea într-o împrejurare simi­lară, sfidîndu-și părinții pe care îi știa miloși și sperioși.

Ea reușise, căci găsise poarta deschisă. Insă el... el nu putea ști dacă greșise sau poate luase o hotărîre înțeleaptă. Dorea de atîta vreme libertatea aceea a adultului, de o larghețe bănuită de el fără limite, în visele lui despre viitor și perspectiva i se păruse atît de ispititoare !

— Rămîn cît vrei tu.

Și a rămas. Gazda oferea tuturor o băutură ne­cunoscută lui, de o dulceață grețoasă, învîrtindu-se printre mese, scaune și perechile de dansatori. Intărîtat, n-o refuză nici el, bău vreo cîteva pahare și foarte curînd începu să resimtă efectele alcoolu­lui care nu-i provocă logoree, volubilitate sau lipsă de control, ci o stare de surescitare, de nesiguranță, o neliniște stranie ale cărei cauze reale o întrezărea dar n-o putea identifica precis. Continua să dan­seze cu proaspăta lui sfătuitoare dar se simțea pîndit de o primejdie, exact ca atunci cînd trebuia să meargă acasă de la școală știind că în ziua aceea în carnetul său a fost trecută o notă slabă.

Acest complex părea să reînvie în el și se disprețul pentru lipsa de maturizare, pentru neîncre­derea în forțele proprii și în capacitatea sa de a para o eventuală agresiune, indiferent de unde ar fi pornit aceasta. Neliniștea aceea deveni puntea de legătură cu vechile lui motive de autocritică, pe care izbuti să le ignore educînd în sine o cutezanță neobișnuită, o desconsiderare a tuturor factorilor posibili, a întîmplării însăși, crezînd că în spatele acestei fortificații va fi în siguranță. Uneori își dă­dea seama că grija lui deosebită pentru prezentul moralului său nu este de bun augur, dar nu-și pu­tea stăpîni altfel teama de necunoscut.

S-ar fi putut crede că se simte minunat în com­pania celorlalți, dar se plimba de la un grup la al­tul — e drept, nu scotea o vorbă — și, împreună cu nelipsita lui parteneră, mai bău cîteva pahare din băutura aceea care nu era plăcută la gust dar te înverșuna să o consumi.

Mai tîrziu, avu o ciudată înclinație. Cînd sim­țise că îi vine rău se privise în oglindă. Era atît de tulburat sufletește încît voi neapărat să-și vadă chipul. Ce însemna stigmatul acela ? Decădere ? Nu putea ști, dar trebuia să-l țină minte...

Fața îi era albă ca varul și broboane de sudoare rece îi alunecau pe frunte. O rugă pe fata cu care dansase să-l conducă în curte, într-un loc ascuns privirilor. Aceasta, fără să fie cîtuși de puțin dez­gustată, îl ajută cu îndemînare, chiar și atunci cînd porni spre casă. Trecuseră astfel prin orașul ador­mit iar el fusese chinuit de sentimentele cele mai contradictorii, de remușcări alternînd cu mulțumi­rea de sine. Intr-un moment de recunoștință, puse capul pe umărul fetei a cărei prezență îl încuraja, apoi se amuză comparînd-o cu o nevastă resemnată cu viața alături de un bărbat bețiv.

Iși mai aminti cum ea rămăsese deoparte, iar el încercase poarta. Nu era deschisă și dacă fata nu l-ar fi smuls de lîngă clanță, el ar fi scuturat-o la infinit, încrezător în victoria lui.

— Hei, flăcăule ! Ce faci aici ? auzi deodată un glas răgușit, ca din altă lume.

Reuși cu greu să-și ridice ochii și tot ce îl încon­jura parcă se năștea din haos, pe măsură ce se dez­meticea. Iși mișcă ușor și capul, pentru ca să-și mărească cîmpul vizual, dar o făcu încet, așa cum îi mai permiteau puterile. Văzu un moșneguț scund, îmbrăcat după portul de prin partea locului. Fără să lepede chiștocul stins din colțul gurii, acesta îl ridică de subsuori și îl urcă în spatele căruței. Acum, tînărul dormea cu bărbia în piept și cu pici­oarele atîrnîndu-i pînă aproape de asfaltul șoselei. Dacă s-ar fi trezit, poate că și-ar fi dat seama că se îndepărtează de orașul din care plecase, dar cu fața spre el.

In zori, moșneguțul îl trezi și îl lăsă la marginea orașului, de unde porni în fugă și nu se mai opri decît în fața ușii apartamentului. Aproape imediat după ce sună, ușa se deschise și se auzi vocea sorei sale :

— Te așteptam. Mi-a telefonat mama !