Orasul de cuart

Orasul de cuart de Amanda Quick

CAPITOLUL 1

Dacă nu ar fi fost groaznic de evident că Chester Brady era deja mort, Lydia Smith l‑ar fi strâns de gât cu mâinile ei.

Prima presupunere pe care o făcu, după ce dăduse colțul în semiîntunericul din aripa Mormântul Orașului Mort a Ca­sei Shrimpton de Orori Antice, fusese aceea că Chester punea la cale una din șmecheriile lui. Trebuia să fie o bizară tactică de păcăleală, concepută să îi fure ei de sub nas posibilul cli­ent nou, înainte de a putea să semneze contractul.

Era atât de caracteristic pentru păcăliciul ăsta nenorocit! Și după tot ce făcuse pentru el!

Se opri holbându‑se la un braț și un picior care atârnau pe o latură a unui sarcofag antic. Poate era doar un truc mai de neînțeles, de data asta. Umorul lui Chester înclina mai mult spre festele copilărești. Dar era ceva puțin cam prea realistă în felul în care era prăvălit în cosciugul cu o formă nu chiar umană.

— Poate că a leșinat, sau ceva de felul ăsta, zise ea fără prea multe speranțe.

— Nu cred. Emmett London trecu pe lângă ea și merse mai departe pentru a privi în jos, în cutia funerară din cuarț verde.

— E mort de‑a binelea. Ai face bine să chemi autoritățile.

Ea mai înaintă un pas, cu precauție, și văzu sângele. Se scursese din gâtul lui Chester și se adunase pe fundul sicriului.

Realitatea lucrurilor pe care le privea o izbi cu o putere năucitoare. Nu putea să creadă. Nu Chester. Era hoț și escroc sentimental, genul de caracter dubios care dădea nume rău tuturor celorlalți comercianți legitimi de antichități și para‑arheologilor respectabili, dar era și un prieten. Într‑un fel.

Înghiți cu greutate.

— O ambulanță?

Emmett se uită la ea. Ceva din ochii lui o făcu să se simtă stânjenită. Poate era nuanța ciudată, verzui‑aurie. Era prea apropiată de culoarea ochilor iepurașului‑de‑praf – animalul ei de casă – cea de‑a doua pereche, aceea pe care o folosea la vânat.

— Nu e nicio grabă cu ambulanța, zise Emmett. În locul tău aș începe cu poliția.

Pentru el era ușor de zis, gândi Lydia. Problema era că, prima persoană cu care poliția ar fi vrut să stea de vorbă ar fi fost ea, probabil. Toți cei de pe Ruin Row știau că se certase cumplit cu Chester luna trecută când, nenorocitul dracului, îi furase primul potențial client.

Oh, Doamne, Chester era mort – mort cu adevărat! Îi era greu să înțeleagă asta. Nu era unul din convenabilele lui acte de dispariție făcute ca să îl țină departe de un client furios. De data asta moartea lui era reală.

Dintr‑o dată simți că o ia amețeala. Nu putea fi adevărat. Respiră adânc, gândi ea. Câteva inspirații adânci. Nu se va prăbuși. Nu se va lăsa copleșită. Nu va ceda nervos din cauza stresului, așa cum se vor aștepta toți să facă.

Cu efort, reuși să își revină.

Privi spre cadavrul lui Chester și îl văzu pe Emmett urmărind‑o. În mod ciudat, expresia lui era gânditoare, chiar puțin curioasă, într‑un mod detașat. Era ca și cum aștepta să vadă cum va reacționa ea, ca și cum reacția ei la vederea cadavrului din sarcofag ar fi fost doar un interesant mister academic.

Fără să își dea seama, privirea ei se îndreptă spre încheietura mâinii lui. Cu câteva minute mai devreme zărise o porțiune din ceasul lui. Fața ceasului era din chihlimbar. Nu‑i mare lucru, gândi ea. Accesoriile din chihlimbar erau la modă. Mulți oameni purtau chihlimbar din cauza asta. Dar unii oameni purtau chihlimbar pentru că era mijlocul pe care para-rezonatorii puternici îl foloseau pentru a‑și concentra talentele psihice.

O mai trecu un fior.

— Da, desigur, poliția, șopti ea. E un telefon la mine în birou. Vă rog să mă scuzați, dle. London, mă duc să‑i sun.

— Aștept aici, zise Emmett.

Atât de calm și netulburat, gândi ea. Poate că era ceva obișnuit pentru el să se împiedice de cadavre.

— Îmi pare rău pentru toate astea. Nu știa ce altceva mai putea să spună.

Emmett o privi cu acea expresie neclintită, de un interes politicos.

— L‑ai ucis tu?

Șocul produs de întrebare o lăsă momentan fără grai.

— Nu, răspunse ea cu respirația întretăiată. Nu. Cu siguranță că nu l‑am omorât eu pe Chester.

— Atunci nu este vina ta, nu‑i așa? Nu‑i nevoie să‑ți ceri scuze.

Avu clar impresia că el nu ar fi fost prea mirat dacă ea ar fi recunoscutcă îl ucisese pe bietul Chester. Se întrebă îngrijorată ce spunea asta despre el.

Se întoarse ca să meargă spre biroul ei prin galeria de exponate plină de întuneric. Privirea îi căzu asupra piciorului lui Chester, sprijinit de marginea sarcofagului verde. Piciorul era încălțat într‑o cizmă făcută dintr‑un fel de imitație ieftină de piele de șarpe.

Chester se îmbrăcase întotdeauna țipător, reflectă Lydia. Spre surpriza ei, simți o undă de tristețe cu totul neașteptată. Este adevărat că fusese un escroc sordid și oportunist. Dar era numai unul dintre cei mulți care își câștigau traiul de azi pe mâine la marginea înfloritorului comerț cu antichități din Cadence. Misterioasele ruine din cuarț verde ale de mult‑dispărutei civilizații din altă lume care se dezvoltase odată aici, în Harmony, oferea o varietate întreagă de moduri de a obține profit pentru antreprenorii abili. Chester nu fusese unul dintre cei mai răi din mulțimea celor ce lucrau la umbra zidului din Orașul Mort.

Fusese o pacoste, dar o pacoste simpatică. Avea să îi fie dor de el.

♥ ♥ ♥

La ora cinci în după‑amiaza aceea, Melanie Toft stătea în ușa micului birou al Lydiei. Ochii ei întunecați erau plini de curiozitate.

— Ce‑au zis? Tu ai scăpat?

— Nu pe de‑a‑ntregul.

Epuizată de orele de interogatoriu ale poliției, Lydia se prăbușise în adâncul scaunului.

— Detectiva Martinez zicea că se crede că Chester a fost omorât cândva între miezul nopții și trei dimineața. Eram acasă, în pat, la ora aia.

Melanie țistui din buze.

— Singură, presupun?

Melanie nu se sătura niciodată să aducă în discuție subiectul sex. Cu șase luni în urmă pusese capăt celei de a treia, sau poate a patra căsătorii de conveniență. Nu făcea un secret din faptul că era liberă pentru o a cincea.

Bazându‑se pe experiența ei considerabilă, Melanie se autonumise consiliera în materie de sex a Lydiei. Nu că ar fi avut nevoie de marea ei experiență, gândi Lydia.

Viața ei sexuală, niciodată una care ar fi putut fi catalogată ca fiind excitantă, devenise de‑a dreptul muribundă în ultimul an.

Lydia se jucă absentă cu pietrele de chihlimbar din brățară.

— Cum verifică ei faptul că o persoană dormea nevinovată în propriul pat în momentul în care cineva era omorât?

Melanie își încrucișă brațele și se propti de rama ușii.

— Cu siguranță că ar fi mult mai ușor de dovedit dacă nu ai fi fost singură în pat. De luni de zile îți vorbesc despre pericolele vieții solitare. Acum vezi și tu ce riști dacă ești celibatară pe perioade lungi de timp.

— Așa‑i. Nu se știe niciodată când ai nevoie de un alibi solid pentru o crimă.

Îngrijorarea înlocui ceva din interesul fascinat de pe fața lui Melanie.

— Lydia, ești – știi tu – bine?

Începea deja, gândi Lydia.

— Nu‑ți face griji, nu e nevoie încă să‑i chemi pe ăia în halate albe. N‑o să fac o cădere nervoasă în fața ta. Mă gândesc să o păstrez până ajung diseară acasă.

— Iartă‑mă! Doar că mi‑ai zis că psihologii para‑rez te‑au sfătuit să eviți situațiile stresante.

— Ce te face să crezi că am avut o zi stresantă? Tot ce am făcut până acum a fost să găsesc un cadavru în Galeria Mormântului, să petrec câteva ore interogată de poliție și, probabil, să pierd ocazia de a semna cu un client particular, care el singur mi‑ar fi ridicat statutul financiar la un nivel superior de impozitare.

— Înțeleg ce vrei să spui. Nimic stresant într‑o zi ca asta. Chiar deloc. Melanie se desprinse de rama ușii și intră în birou. Se așeză pe unul din scaunele din fața biroului.

— Este ca o plimbare prin parc.

O grijă nouă o cuprinse pe Lydia. Nu își putea permite să piardă slujba asta.

— Mă întreb ce o să zică Shrimpton când se va întoarce mâine din concediu și află ce s‑a întâmplat.

— Glumești? Shrimpton probabil că o să‑ți mărească salariul. Melania râse pe înfundate.

— Nu există publicitate mai bună pentru Casa Shrimpton de Orori Antice decât descoperirea unei persoane omorâte într‑unul din exponate.

Lydia gemu.

— Asta‑i partea tristă, nu? Dacă apare în edițiile din seara asta ale ziarelor, probabil că mâine dimineață va fi o coadă imensă aici.

— Îhî! Fața lui Melanie deveni din nou serioasă. Credeam că interogatoriul poliției a fost unul strict de rutină. Chiar ești suspectă?

— Habar n‑am. încă sunt aici, la biroul meu, ceea ce înseamnă că nu am fost arestată până acum. Cred că e un semn bun. Lydia bătu cu degetele în brațul scaunului.

— Dar polițiștii știau de cearta mea cu Chester de luna trecută din Sala suprarealistă.

Melanie se încruntă.

— Nu‑i bine.

— Nu. Din fericire, detectiva Martinez pare să fie la curent cu faptul că Chester avea o mulțime de clienți nemulțumiți și nu puțini dușmani la Ruin Row. O să aibă nevoie de ceva timp ca să sorteze prin toți acești posibili suspecți. O să fie o listă lungă!

Melanie ridică din umeri.

— Mă îndoiesc că poliția o să‑și piardă prea mult timp cu cazul ăsta. Chester Brady nu e o victimă de rang înalt sau un membru marcant al comunității. A avut câteva antecedente cu legea, și numele lui însemna gunoi pentru Societatea Para-arheologilor.

— Așa‑i. Îmi închipui că singurii care vor veni la înmormântarea lui vor fi cei pe care i‑a jefuit. Vor veni doar ca să se convingă că e mort cu adevărat.

— Probabil că după aia or să sărbătorească în cel mai apropiat bar.

— Probabil. Lydia oftă.

— Nu cred că va fi cineva din familie nici la cimitir. Chester mi‑a spus odată că nu avea rude apropiate. Zicea mereu că ăsta era unul din lucrurile pe care le aveam noi doi în comun.

Melanie se strâmbă ușor.

— Tu și cu Chester Brady nu aveați nimic în comun. El era un ratat, întotdeauna căutând marea lovitură și întotdeauna stricând totul când aproape reușea.

— Știu. Nu foarte diferit de ea însăși, gândi Lydia tristă.

Dar se abținu să o spună cu voce tare. E ciudat, dar cred că o să‑mi fie dor de el.

Melanie își dădu ochii peste cap.

— Nu văd cum ai putea fi cât de cât înțelegătoare cu putoarea aia mică după ce ți‑a furat clientul luna trecută.

— Păi arăta atât de jalnic întins acolo, în sarcofagul ăla, Mel. Sângele și tot restul. Lydia se cutremură.

— A fost îngrozitor. Știi, Chester era o lepădătură, dar mă surprinde că a putut să enerveze pe cineva atât de tare, încât să‑l omoare.

— Printre alte calități strălucite pe care le avea, Brady era și hoț. Asta, de obicei, irită oamenii.

— Asta așa e, fu Lydia de acord. Și drept cadou de despărțire, în drum spre viața de Apoi, a reușit să‑mi saboteze afacerea pe care o făceam în dimineața asta.

— Crezi că ai pierdut clientul care a venit să te intervieveze azi?

— În mod sigur. Bietul de el a trebuit să stea o oră cu polițiștii din cauza celor întâmplate. A fost politicos, dar am rămas cu impresia că dl. London nu este obișnuit să tolereze asemenea inconvenient. Este un om de afaceri bogat și plin de succes din Resonance City. Când a sunat ieri, a ținut să sublinieze că preferă discreția. Voia tot felul de asigurări de discreție și confidențialitate. Mulțumită mie, probabil că va ajunge în ziarele de seară.

— Ceea ce nu este tocmai discret și nici confidențial, fu de acord Melanie.

— Având în vedere împrejurările, a fost extrem de civilizat. Lydia își așeză bărbia pe mâini. Nu a spus nimic nepoliticos, dar știu că n‑o să‑l mai văd niciodată.

— Hmmm!

Lydia ridică o sprânceană.

— Ce vrea să‑nsemne asta?

— Nimic, pe bune. Tocmai mă gândeam de ce un om de afaceri bogat, de succes, căruia îi place să fie discret, ar contacta un para‑arheolog care lucrează într‑un loc cum este Casa Shrimpton de Orori Antice.

— Când ar fi putut avea pe oricine de la Universitatea de Consultanți a Societății Para‑arheologilor? întrebă Lydia încruntată.

— O.K., recunosc că, într‑un fel, mi‑am pus și eu aceeași întrebare. Dar n‑am vrut să‑mi forțez norocul, așa că m‑am abținut să pun asemenea întrebări delicate.

Melanie se aplecă peste birou ca să o mângâie pe braț.

— Curaj, prieteno! Vor mai fi și alți clienți.

— Nu ca ăsta. Ăsta avea bani, iar eu aveam planuri.

Lydia ridică degetul mare și arătătorul despărțite de câțiva centimetri.

— Atât mai avem până să‑l anunț pe proprietar că nu îmi reînnoiesc contractul de închiriere pentru debaraua aia pe care el o numește apartament.

— Nasol.

— Îhî. Dar poate că tot răul e spre bine.

— De ce? întrebă Melanie.

Lydia se gândi la modul prea nepăsător în care London o întrebase dacă ea l‑a omorât pe Chester.

— Ceva mă face să cred că dacă lucram pentru Emmett London ar fi fost aproape la fel de stresant ca găsitul de cadavre în Galeria Mormântului.

CAPITOLUL 2

O oră mai târziu, Lydia apăru pe scările de la etajul cinci al clădirii de apartamente cu vedere spre Orașul Mort.

Începea să prindă puteri, se gândi ea, pe când se îndrepta către ușa ei pe holul întunecos. Nu mai gâfâia așa tare după cinci etaje, cum i se întâmplase în prima săptămână după ce se stricase liftul. Mai bine decât la sală, și mult mai ieftin.

Atitudinea pozitivă era importantă.

Vârî cheia de chihlimbar în broască, îi dădu un mic impuls de energic psihică și deschise ușa.

Animalul ei de casă, iepurașul‑de‑praf Fuzz, alunecă spre ea, peste podea. Dacă nu i‑ar fi anticipat venirea, nu l‑ar fi văzut până nu ar fi ajuns la picioarele ei. Niciuna din cele șase labe ale lui nu făcea vreun zgomot pe podeaua de gresie din holul de mărimea unui timbru poștal.

Ochii de zi ai lui Fuzz erau deschiși, strălucind într‑o nuanță inocentă de albastru prin blana lui indescriptibilă. Era pufos în întregime, fiind imposibil să‑i vezi urechile sau labele. Arăta ca ceva care tocmai se rostogolise de sub pat.

— Hei, Fuzz, n‑o să crezi ce zi am avut.

Lydia îl luă în brațe și îl așeză pe umăr.

— Hopa! Iar ai dat iama prin covrigei? O surprindea întotdeauna greutatea micii bestii. Oamenii tindeau să uite căacel exterior nețesălat și fără pretenții al unui iepuraș‑de‑praf, ascundea mușchii și tendoanele puternice ale unui prădător mic, dar eficient.

— Chester Brady a fost omorât în noul meu sarcofag. Ăla despre care ți‑am spus că l‑am luat foarte ieftin de la Muzeul Universității pentru muzeul lui Shrimp, pentru că ei mai aveau în pivniță încă două sute de bucăți în plus. Și îmi erau și datori de când le‑am găsit câteva duzini din cele mai bune exemplare pe care le au.

Fuzz mârâi vesel și se așeză într‑o poziție mai confortabilă pe umărul ei.

— Știu, știu, nu ți‑a plăcut niciodată de Chester, nu? Mulți nu‑l plăceau. Totuși, e ciudat să te gândești că nu mai e.

Cu câteva luni în urmă încetase să își mai facă griji că monologurile ei adresate lui Fuzz erau un indiciu de deteriorare a sănătății mentale și psihice. Avea probleme mult mai presante care îi ocupau atenția. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a‑și găsi de lucru și de a‑și stabiliza situația financiară devenită precară în urma dezastrului.

Și pe urmă, în ceea ce îi privea pe ceilalți, avusese o cădere monumentală după Weekend‑ul Pierdut. Având în vedere diagnosticul pus de psihiatri după incident, vorbitul cu animalul de casă era ceva ce părea mult mai aproape de normal.

Dezastrul din Orașul Mort de acum șase luni, nu numai că i‑a distrus cariera universitară și i‑a stors economiile, dar adăugase în cantități mari, denumiri ca „disonanță psihică" și „para‑traumă“ în fișa ei medicală.

Doctorii îi recomandaseră să evite excesul de stres. Din nefericire, asta era mai ușor de zis, decât de făcut, atunci când cineva încerca să își croiască o nouă carieră pe ruinele uneia care se prăbușise și arsese.

Cu toate denumirile pompoase, Lydia știa că rez‑psihiatrii habar nu aveau de starea adevărată a sănătății ei mentale și psihice. Și nici ea nu știa. Nu își mai amintea prea mult din cele patruzeci și opt de ore care trecuseră din momentul în care căzuse în capcana iluziei.

Doctorii spuneau că își reprimase amintirile. Susțineau că, datorită abilităților ei de rezonanță psihică înaltă, era mai bine că se întâmplase așa.

Abilitatea paranormală de a rezona cu chihlimbarul pentru a‑l folosi la concentrarea psihică, apăruse la populația umană la scurt timp după ce coloniștii veniseră prin Cortină, ca să se așeze pe planeta Harmony. La început, acest talent fusese doar puțin mai mult decât o curiozitate. Dar treptat a devenit evident adevăratul potențial al acestui fenomen.

Astăzi, la aproape două sute de ani după descoperirea chihlimbarului de pe Harmony, era folosit în mod curent pentru orice, de la pornitul motoarelor de automobile și până la operarea unei mașini de spălat vasele. Orice copil cu vârsta de peste patru ani putea genera destulă energie psihică pentru a „rezona“ cu un chihlimbar neacordat. Puțini oameni însă puteau aduna destulă putere psi pentru a‑l folosi și la altceva decât condusul mașinilor sau operarea unui computer. Dar existau excepții.

În unii oameni, abilitatea de a para‑rezona lua forme ciudate și foarte puternice. Lydia era unul dintre acești oameni. În termeni tehnici, ea era un para‑rezonator cu energie‑efemeră. Termenul popular era „vânător de energie“. Dintr‑un motiv necunoscut, putea să folosească chihlimbarul acordat pentru a rezona cu iluziile psihice capcană care fuseseră lăsate în urmă de locuitorii de mult dispăruți ai planetei Harmony.

Având abilitatea de a de‑rezona capcanele de coșmar, era, practic, garanția că persoana respectivă va ajunge în domeniul para‑arheologiei. Cariera alternativă era comerțul cu antichități furate.

Până acum șase luni avansase rapid în ierarhia lumii academice. Durase puțin timp până să devină profesor cu drepturi depline la Departamentul de Para‑arheologie.

Apoi venise dezastrul.

Singura ei amintire clară a ceea ce ea numea în particular Weekend‑ul Pierdut, era intrarea ei într‑o catacombă din Orașul Mort și descoperirea faptului că nu numai că era singură dar, cumva, își pierduse și chihlimbarul. Fără el era pusă în situația aproape imposibilă de a găsi una din ieșiri.

Dar Fuzz o găsise. Nu reușise niciodată să înțeleagă măcar cum ieșise el din apartament, ca să nu mai vorbim de felul în care răscolise Orașul Mort până o descoperise. Dar o făcuse. Îi salvase viața.

Nu fusese ea primul para‑arheolog puternic care își pierduse controlul și fusese copleșit de coșmarurile extraterestre împletite în capcane, dar fusese una dintre puținii care nu sfârșiseră într‑un azil de nebuni după o asemenea experiență îngrozitoare.

Lydia îl dădu jos de pe umăr pe Fuzz și îl aruncă pe pat ca să își schimbe hainele. Dacă nu i s‑ar fi văzut ochii albaștri strălucitori, ar fi putut fi luat drept o scamă mai mare căzută pe cuvertură.

— Vești proaste în ceea ce privește clienții, Fuzz. Se pare că nu ne vom muta la sfârșitul lunii în apartamentul ăla grozav. Și s‑ar putea să‑ți mai tai din rația de covrigei.

Fuzz mârâi din nou. O privi fără prea mult interes cum își scoate pantofii cu tocuri joase și se dezbracă de costum.

Își puse o pereche de jeanși bine purtați și o cămașă albă și largă, apoi îl așeză din nou pe Fuzz pe umărul ei.

Desculță, se duse în bucătăria ei minusculă, își turnă un pahar de vin din cutia de carton cu capac deșurubabil pe care o ținea în frigider, și își pregăti o farfurie cu doi biscuiți și puțină brânză.

Scoase capacul vasului cu covrigei și luă un pumn întreg pentru Fuzz. Când termină, duse gustarea improvizată și vinul afară, pe balconul micuț. Așezându‑se pe unul din șezlonguri, îi dădu lui Fuzz un covrigel, își puse picioarele pe balustradă și se întinse ca să privească soarele coborând în spatele enormului perete de cuarț verde care înconjura Orașul Mort.

Micul ei apartament era foarte scump, având în vedere dimensiunea lui, bucătăria învechită și faptul că se afla în partea proastă a orașului, dar avea două avantaje importante. Primul era că putea să meargă pe jos până la Casa Shrimpton de Orori Antice, ceea ce însemna că nu trebuise să își cumpere o mașină. Al doilea avantaj, și într‑un fel chiar mai important, era faptul că se afla în Cartierul Vechi, în apropierea peretelui vestic al Orașului Mort. Din balcon putea vedea o fâșie îngustă din ruinele Orașului Mort din Cadence.

I se părea că metropola antică, misterioasă, devenea magnifică atunci când silueta i se prelungea peste lumina soarelui care murea. Contemplă marginea îngustă a zidului pe care o putea vedea din balcon și privi cum ultimele rămășițe ale zilei luminau văpaia de smarald a pietrei. Cuarțul verde, aproape indestructibil, fusese materialul de construcție preferat al armonicilor. Cele patru orașe moarte care fuseseră descoperite până acum – Frecvența Veche, Rezonanța Veche, Cristalul Vechi și Cadence Veche – toate fuseseră construite din același material.

La suprafață, arhitectura diverselor clădiri extraterestre lua forme și mărimi de o varietate amețitoare. Nimeni nu știa în ce fel folosiseră armonicii aceste structuri care erau dezgropate cu multă migală de echipele arheologice angajate de universitate.

Singurul lucru pe care para‑arheologii îl înțelegeau, era acela că ceea ce se întâmplase la suprafață, în ruinele acelea fantastice, nici nu se putea compara cu ceea ce se întâmplase sub pământ. După unele estimări, mai puțin de douăzeci la sută din catacombe fuseseră explorate. Iluziile capcană și stafiile de energie făcuseră ca munca să fie înceată și plină de pericol.

Le spusese doctorilor că nu avea niciun fel de amintire despre ceea ce se întâmplase în cele patruzeci și opt de ore pe care le petrecuse în catacombele de un verde incandes­cent, dar nu era adevărat în întregime. Uneori, când stătea ca acum în balconul ei și privea cum cobora noaptea peste Orașul Mort, imagini fugare îi treceau prin colțurile cele mai îndepărtate ale minții. Spectrele stăteau întotdeauna ascunse vederii ei și dispăreau atunci când încerca să le tragă la lu­mina zilei.

O parte din ea era mai mult decât mulțumită, chiar doritoare, să le lase în întuneric. Dar intuiția îi spunea că dacă până la urmă nu va găsi o cale să le expună, aceste fantome o vor hăitui până la sfârșitul zilelor ei.

Sorbi din vin, privi zidul verde și simți fiorul familiar coborându‑i prin șira spinării.

Ciocăniturile de la ușă o surprinseră atât de tare, încât vinul i se vărsă peste marginea paharului.

Fuzz mârâi enervat.

— Ar putea fi Driffield. Lydia supse picăturile de vin de pe degete și se ridică în picioare. Poate a primit ultima mea scrisoare în care îl amenințam că voi apela la un avocat și a decis să facă ceva cu liftul ăla. Aș! Nu‑l văd eu pe el escaladând cinci etaje ca să‑mi spună că o să‑l repare.

Cu Fuzz pe umărul ei, se întoarse în apartament și traversă camera de zi miniaturală. Când ajunse la ușă, se ridică pe vârfuri și privi prin vizor.

În hol stătea Emmett London. Nu părea să sufle din greu după ce urcase cinci etaje. Nu părea să zâmbească, dar era o urmă de amuzament în expresia lui. Evident, știa că este privit.

Observă că ridicase ediția de seară a ziarului Steaua din Cadence, care fusese lăsat în fața ușii ei și îl ținea absent într‑o mână. Putea citi titlul articolului de primă pagină: O ASISTENTĂ MUZEOGRAFĂ INTEROGATĂ ÎNTR‑UN CAZ DE CRIMĂ.

Se întrebă dacă nu cumva London trecuse pe la ea doar ca să‑i spună cât de mult îi displăcuse să fie legat de investigația unei crime.

Respirând adânc, reuși să își adune destul curaj ca să deschidă ușa.

— Dl. London. Îi oferi cel mai profesionist zâmbet al ei. Ce surpriză! Nu vă așteptam.

— Eram în trecere pe aici, zise el sec.

Al dracului de fals, gândi ea. Cartierul ei nu era genul care să atragă oameni de afaceri de anvergură care își făceau griji să nu fie tâlhăriți.

Pe de altă parte, ceva îi spunea că Emmett nu își făcea prea multe griji despre asta. Părea destul de capabil să își poarte singur de grijă.

Fuzz mârâi. Nu era un avertisment. Iepurașul‑de‑praf părea curios.

— Înțeleg. Lydia privi spre ziarul din mâna lui Emmett. Nu trebuia să faceți atâta efort ca să îmi spuneți că nu mai vreți să mă angajați pe postul de consultant. Mi‑am închipuit deja că nu voi primi slujba.

— Chiar?

— Mi‑ați spus că doriți multă discreție. Așa că m‑am gândit că după toată problema cu cadavrul și poliția și titlurile din ediția de seară, nu mai am nicio șansă.

— Așa pare. Privi în spate, de‑a lungul holului ponosit, apoi o privi pe ea.

— Aș prefera să nu continuăm conversația asta aici, în hol. Pot să intru?

— Ha? La început crezu că nu înțelesese bine. Vreți să intrați?

— Dacă nu te superi.

Ea se înroși și se dădu un pas înapoi.

— Oh, sigur, sigur. Vă rog, intrați.

— Mulțumesc!

Când intră în hol, nu făcu mai mult zgomot decât făcea Fuzz. Dar acolo se sfârșea asemănarea, decise Lydia. Emmett London nu semăna deloc cu un iepuraș‑de‑praf care traversa podeaua. Nu era nimic întâmplător, pufos sau murdar în persoana lui.

Arăta ca cineva care își făcea propriile reguli. Expresia clin ochii lui intransigenți și liniile severe ale feței, îi spuneau că și trăia după aceste reguli. Un semn rău, gândi ea. În experiența ei, oamenii care aderau la un cod rigid, nu erau prea flexibili.

Emmett îl studie pe Fuzz cu o expresie gânditoare în timp ce Lydia închidea ușa.

— Presupun că mușcă?

— Nu fiți ridicol! Fuzz e blândețea întruchipată.

— Este?

— Atâta timp cât i se văd doar ochii de zi, nu aveți de ce să vă faceți griji. Trebuie să fiți atent doar atunci când un iepuraș‑de‑praf începe să nu mai arate ca o scamă mare.

Emmett își ridică sprâncenele.

— Se spune că atunci când îi vezi dinții este deja prea târziu.

— Da, bine – cum ziceam, nu e nevoie să vă alarmați, Fuzzi n‑o să muște.

— Te cred pe cuvânt.

Conversația începea să se deterioreze, gândi Lydia. Trebuia să‑i distragă atenția în vreun fel.

— Tocmai mi‑am luat un pahar cu vin. Vreți și dumneavoastră?

— Da, mulțumesc.

Se mai relaxă puțin. Poate că nu venise să‑i spună că era supărat pe ea pentru că îl implicase cu poliția. Cu siguranță că nu ar accepta un gest de ospitalitate ca pe urmă să îi spună că o va da în judecată pe ea, precum și Casa Shrimpton de Orori Antice.

Dar poate că exact asta o să facă.

— Când v‑am auzit bătând la ușă, am crezut că sunteți proprietarul.

Se duse în bucătărie, deschise frigiderul și trase afară cutia cu vin.

— L‑am tot căutat să repare liftul. E stricat – dar presupun că ați observat.

Emmett veni în cadrul ușii.

— Am observat.

— Driffield e un prost gospodar. Turnă vinul în pahar. Încerc să strâng niște bani ca să mă pot muta cât mai curând. Între timp, noi doi ne aflăm în război. Deocamdată câștigă el. I‑am făcut atâtea probleme în ultimul timp, încât am impresia că încearcă să găsească un motiv ca să mă dea afară.

— Înțeleg.

Da, desigur. Avea mari dubii că cineva încercase vreodată să‑l arunce în stradă pe Emmett London, dar se gândi că probabil ar fi nepoliticos să spună asta.

— Destul despre mine, zise ea abilă. E un subiect plictisitor. Haideți să ieșim în balcon. Am vedere spre ruine.

El o urmă afară și se așeză cu grijă în celălalt șezlong.

Era uimitor că prețiosul ei balcon părea mult mai mic, cu el ocupând o porțiune mare din spațiul limitat. Nu pentru că ar fi fost un om deosebit de mare, gândi ea. Era probabil cam mediu la cele mai multe dintre măsuri. Înălțime medie, greutate medie. Doar că totul la el era foarte concentrat.

Avea sentimentul că, cu Emmett ca și cu Fuzz, atunci când îi vedeai dinții era deja prea târziu.

Deși petrecuse cu el o jumătate de oră în dimineața aceea, nu știa mai multe despre el decât știuse când o sunase labirou ca să stabilească întâlnirea. Îi spusese doar că era un consultant de afaceri din Rezonance City, care colecționa antichități.

— N‑am avut posibilitatea să terminăm conversația din dimineața asta, zise Emmett.

Lydia se gândi la cadavrul lui Chester în sarcofag și oftă.

— Nu.

— O să trec direct la subiect. Am nevoie de un para‑arheolog bun și cred că tu ești ce‑mi trebuie.

Ea se holbă la el. Se pare că nu voia să o dea în judecată, până la urmă.

— Tot mai vreți să mă angajați? Chiar și după ce v‑am vârât în edițiile de seară?

— Eu nu sunt în ziare. Gustă din vin. Detectiva Martinez a fost drăguță și nu a dat numele meu publicității.

Ea fluieră încetișor.

— Sunteți norocos.

— Norocul nu are nicio legătură cu asta.

Ea se mai relaxă puțin.

— Atunci, dacă vă face să vă simțiți mai bine, să știți că sunt foarte bună la ceea ce fac.

— Mă bucur să aud asta. Zâmbetul lui era total lipsit de umor. Nu că aș avea de unde alege.

Asta o puse pe gânduri. Își aminti întrebarea pe care i‑o pusese Melanie în după‑amiaza aceea. De ce nu se dusese la Societate sau la un muzeu de clasă ca să găsească un para‑arheolog? Tuși scurt.

— Nu vreau să vă conving să nu mă angajați, dle. Lon­don, dar păreți a sta, nu găsesc un termen mai bun, confortabil din punct de vedere financiar.

El ridică din umeri.

— Sunt bogat, dacă asta vrei să spui.

— Da, asta vreau să spun. Haideți să vorbim cinstit. Cu banii dumneavoastră, puteți merge la Societatea Para‑arheologilor și o să vă puteți alege un consultant particular care are o reputație stabilită prin munca cu colecționarii de anvergură.

— Știu, zise el simplu. Dar am nevoie de unul care nu este prea particular.

Ea îngheță.

— În ce sens „prea particular”?

— Cu a se implica în partea ilegală a afacerilor cu antichități.

Lydia încremeni.

— Oh, fir‑ar să fie! Știam eu că ești prea bun ca să fii adevărat.