Orbitor

ARIPA STÂNGĂ

„Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest în parte se va sfârși.

Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.

Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea față în față; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaște deplin, cum am fost cunoscut și eu pe deplin.”

(Pavel, Corinteni, 1, 9-l2)

Înainte să se construiască blocul de vizavi și totul să devină ecranat și irespirabil, priveam nopți întregi Bucureștiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ștefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe și asparagus, în ghivece de argilă, așezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spațiul galben al camerei devenea și mai galben adâncindu-se în uriașa fereastră, iar eu, un adolescent ascuțit și bolnăvicios, în pijama rufoasă și cu un fel de vestă lăbărțată deasupra, stăteam toată după-amiaza așezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei. Picioarele le țineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec pervers, subliminal, de plăcere și suferință. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, fața subțire ca o lamă și ochii cu cearcăne violete sub ei. Câteva fire de mustață făceau și mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele fețe. Dacă unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumătatea stângă a feței, ai avea imaginea unui tânăr deschis și voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea și înspăimânta: ochiul era aici mort și gura tragică, și lipsa de speranță se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.

Abia când stingeam lumina în cameră mă simțeam însă cu adevărat eu. Deodată pe pereți începeau să se rotească dungile albastre electric și verzi fosforescente ale tramvaielor care treceau huruind pe șoseaua aflată cu cinci etaje dedesubt, deodată deveneam conștient de zgomotul îngrozitor al traficului și de singurătatea și tristețea fără capăt a vieții mele. Întrerupătorul era după șifonier, și când stingeam lumina odaia devenea un acvariu livid. Mă mișcăm, ca un pește bătrân, printre mobile putrede, mirosind ca reziduurile marine dintre stânci, înaintam pe covorul de iută, aspru sub tălpi, până la ladă, mă așezam iar pe ea, puneam picioarele pe calorifer și fantasticul București exploda deodată după sticla albastră de lună. Era ca un triptic nocturn, de o strălucire sticloasă, nesfârșită, inepuizabilă. Dedesubt, vedeam o parte din șosea, cu stâlpii ei electrici ca niște cruci de metal, susținând firele de tramvai și becurile roze, care iarna scoteau din noapte valuri peste valuri de ninsoare furioasă sau lentă, rară ca în desenele animate sau abundentă ca o blană. În nopțile de vară, însă, mă distram ima-ginându-mi câte un crucificat cu cunună de spini pe creștet, țintuit de fiecare din șirul nesfârșit de stâlpi. Costelivi și pletoși, cu ștergare umede în jurul șoldurilor, ar fi urmărit din ochii înlăcrimați scurgerea automobilelor pe strada pietruită. Doi-trei copii, cine știe de ce întârziați până la ora aceea din noapte, s-ar fi oprit și l-ar fi privit pe Cristul cel mai apropiat, ridicându-și înspre lună fețele triunghiulare.

Vizavi se afla centrul de pâine, apoi câteva curți și un chioșc rotund de tutungerie. Un centru de umplut sifoane. O alimentară. Poate fiindcă am traversat prima dată șoseaua singur ca să cumpăr o pâine visez atât de des acel loc. În visele mele el nu mai este o magherniță mizerabilă, mereu întunecoasă, unde o bătrână în halat alb mânuiește pâini în formă și cu miros de șobolan, ci un spațiu misterios, unde duc trepte înalte, greu de urcat. Becul chior, legat de două fire neizolate, capătă un sens mistic, iar femeia e acum tânără și frumoasă, între lăzile ciclopice de pâine. Femeia însăși e înaltă cât un turn. Îmi număr banii în acea lumină himerică, îi sclipesc în pumn, dar nu reușesc să-i socotesc și încep să plâng, căci nu știu dacă-mi ajung să cumpăr o pâine. Și mai încolo, în susul șoselei, se află Nenea Cățelu, un pensionar nenorocit și leneș, care are o curte devastată parcă de război, unde nu crește absolut nimic, un maidan de gunoaie de fapt. Bătrânul și nevastă-sa umblă năuci de colo-colo, intrând și ieșind dintr-un bordei acoperit cu carton gudronat, împiedicându-se de un câine scheletic, de la care le-a venit și numele. Înspre Dinamo mai departe e alimentara, din care nu văd de fapt decât un colț. Spre Circul de Stat se află blocul cu autoservirea și cu un alt chioșc de difuzare a presei. Acolo, în visele mele, încep subteranele. Rătăcesc, cu un coș de sârmă în mână, printre rafturile cu șerbet și dulceață, cu șervețele și pungi de zahăr (în care uneori erau ascunse mașinuțe de metal verde sau portocaliu, cel puțin așa se spunea între puști), pătrundeam apoi printr-o ușă batantă în altă zonă a magazinului, care n-a existat niciodată, și mă trezeam afară, sub stele, având încă în mână coșulețul plin de cutii și borcane. Eram în spatele blocului, între lăzi vrăfuite, de scândură spartă, iar în fața mea era ușa de tablă vopsită în alb, unde câteodată se vindea brânză. Dar acum nu era o singură ușă, ca în realitate, ci vreo zece, înșirate de-a lungul întregului bloc, iar între ele ferestre puternic luminate ale unor camere aflate la demisol. În fiecare vedeai prin geam câte un pat curios, pe picioare foarte înalte, iar în paturi dormeau fete foarte tinere, cu părul risipit pe pernă, cu sânii mici dezveliți. Într-unul din vise am deschis ușa cea mai apropiată de mine și am coborât o scară-n spirală, care ducea adânc, într-un mic alcov luminat electric, unde mă aștepta una dintre aceste fete-păpuși, cârlionțate și docile. Deși eram bărbat deja când am avut acest vis, nu mi-a fost dat s-o posed pe Silvia, și toată excitația mi s-a risipit în încâlceala unor încrengături pâsloase de vorbe și gesturi. Am ieșit cu ea de mână, am traversat șoseaua înzăpezită și i-am privit părul albastru în lumina vitrinelor de la farmacie și de la restaurantul „Hora”, apoi am așteptat tramvaiul amândoi, în ninsoarea care ne ștergea trăsăturile feței, și a venit tramvaiul, care nu avea pereți, era doar șasiul și câteva scaune de lemn deasupra, iar Silvia a urcat și s-a pierdut într-o zonă a orașului pe care am aflat-o mai târziu, în alte vise.