Originile Totalitarismului

Originile Totalitarismului de Hannah Arendt

Prima parte.

ANTISEMITISMUL

Iată un secol remarcabil, care s-a deschis cu Revoluția și s-a sfârșit cu afacerea Dreyfus! Poate că va fi numit secolul gunoaielor.

ROGER MARTIN DU GARD

Capitolul I.
Antisemitismul ca ultragiu
la adresa bunului-simț

Mulți încă mai consideră un accident faptul că ideologia nazistă s-a concentrat asupra antisemitismului și că politica nazistă a urmărit, consecvent și fără compromisuri, persecutarea și, în cele din urmă, exterminarea evreilor. Doar oroarea care a învăluit catastrofa finală și, mai mult, dezrădăcinarea și izgonirea supraviețuitorilor din căminele lor au făcut ca „problema evreiască” să ocupe un loc atât de proeminent în viața noastră politică de fiecare zi. Ceea ce naziștii înșiși au numit esențiala lor descoperire – rolul poporului evreu în politica mondială – și principalul lor interes – persecutarea evreilor în întreaga lume – a fost considerat de opinia publică un pretext pentru câștigarea maselor sau un artificiu interesant al demagogiei lor.

Faptul că ceea ce proclamau naziștii înșiși nu a fost luat în serios este cât se poate de semnificativ. Aproape că nu există aspect al istoriei contemporane mai iritant și mai mistificator decât faptul că, dintre toate marile chestiuni politice nerezolvate ale secolului nostru, tocmai această problemă evreiască, în aparență măruntă și neimportantă, a trebuit să fie cea căreia i-a revenit cinstea dubioasă de a pune în mișcare întreaga mașină infernală. Asemenea discrepanțe între cauză și efect sunt un ultragiu la adresa bunului nostru simț, ca să nu mai vorbim de simțul istoricului față de echilibru și armonie. În comparație cu evenimentele înseși, orice explicare a antisemitismului pare construită în grabă și la întâmplare, pentru a masca o problemă care ne amenință într-o măsură atât de mare simțul proporțiilor și speranța de sănătate mintală.

Una dintre aceste clarificări grăbite a constat în identificarea antisemitismului cu naționalismul tot mai activ și cu izbucnirile sale xenofobe. Din nefericire, faptele arată că antisemitismul modern a crescut direct proporțional cu declinul naționalismului tradițional și a atins punctul culminant exact în momentul când sistemul european al statelor naționale și precarul sau echilibru de forțe s-au prăbușit.

S-a arătat deja că naziștii n-au fost pur și simplu niște naționaliști. Propaganda lor naționalistă era îndreptată împotriva tovarășilor de drum, și nu a aderenților ideologic convinși; acestora din urmă, dimpotrivă, nu li s-a permis niciodată să piardă din vedere abordarea consecvent supranațională a politicii. „Naționalismul” nazist a avut mai multe aspecte în comun cu propaganda naționalistă din Uniunea Sovietică, folosită, și ea, tot pentru a hrăni prejudecățile maselor. Naziștii au manifestat întotdeauna un dispreț real și niciodată renegat față de îngustimile de vederi ale naționalismului, față de provincialismul statului național și au repetat mereu că „mișcarea” lor, având, asemenea mișcării bolșevice, un caracter internațional, era, pentru ei, mai importantă decât orice stat, care ar fi fost în mod necesar legat de un teritoriu concret. Dar nu numai naziștii, ci și cincizeci de ani de istorie antisemită stau mărturie împotriva identificării antisemitismului cu naționalismul. Primele partide antisemite create în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost, de asemenea, printre cele dintâi care au colaborat pe plan internațional. Încă de la început, ei au convocat congrese internaționale și s-au preocupat de coordonarea activităților internaționale sau cel puțin intereuropene.

Nici tendințele generale, cum ar fi declinul statului național și creșterea antisemitismului, n-ar putea fi vreodată explicate în mod satisfăcător printr-o singură rațiune sau printr-o singură cauză. În cele mai multe cazuri de acest fel, istoricul este confruntat cu o situație istorică foarte complexă în care are o libertate aproape totală; iar aceasta înseamnă că este complet dezorientat, în acest sens, în a izola un anume factor ca reprezentând „spiritul timpului”. Există totuși câteva reguli generale care ar putea ajuta. Cea mai importantă dintre ele, din punctul nostru de vedere, este marea descoperire a lui Tocqueville (în L’Ancien Regime et la Révolution, cartea a II-a, capitolul I), care a identificat motivele urii violente simțite de masele franceze împotriva aristocrației la izbucnirea revoluției – o ură care l-a îndemnat pe Burke să remarce că revoluția s-a preocupat în mai mare măsură de „condiția unui gentleman” decât de instituția regalității. Potrivit lui Tocqueville, poporul francez îi ura pe aristocrați în momentul când erau pe punctul de a-și pierde puterea mai mult decât îi urâse vreodată înainte, și acesta tocmai pentru că pierderea rapidă a puterii reale nu era însoțită, în fapt, de un declin considerabil al stării lor materiale. Cată vreme aristocrația deținea puteri de jurisdicție extinse, membrii ei erau nu numai tolerați, ci și respectați. Când nobilii și-au pierdut privilegiile, printre care și pe cel de a exploata și de a oprima, poporul a simțit că aceștia sunt niște paraziți, fără nicio funcție reală în conducerea țării. Cu alte cuvinte, nici opresiunea și nici exploatarea ca atare nu constituie cauza principală a resentimentului; averea, căreia îi lipsește o funcție clar definită, este cu mult mai intolerabilă, pentru că nimeni nu înțelege de ce ar trebui să fie tolerată.

Antisemitismul și-a atins punctul culminant când evreii și-au pierdut deopotrivă funcțiile publice și influența, când n-au mai rămas cu nimic altceva decât cu averea. Când Hitler a venit la putere, băncile germane erau aproape judenrein – purificate de evrei – (și acesta fusese domeniul în care evreii deținuseră poziții-cheie de mai bine de o sută de ani), iar evreimea germană, în ansamblul ei, după o perioadă de progres constant în ceea ce privește statutul social și numărul membrilor comunității, descreștea într-un ritm atât de rapid, încât statisticienii îi preziceau dispariția în câteva decenii. E adevărat că statisticile nu indică în mod necesar evoluția reală a proceselor istorice; totuși e demn de notat faptul că, pentru un statistician, persecuția și exterminările dezlănțuite de naziști puteau părea o accelerare lipsită de sens a unui proces care, probabil, oricum s-ar fi produs.

O asemenea constatare rămâne valabilă pentru aproape toate țările europene occidentale. Afacerea Dreyfus a izbucnit nu sub Al Doilea Imperiu, când evreimea franceză se afla la punctul culminant al prosperității și influenței sale, ci sub A Treia Republică, atunci când evreii aproape dispăruseră din pozițiile importante (dar nu și de pe scena politică). Antisemitismul austriac a devenit violent nu sub regimul lui Metternich și al lui Franz Joseph, ci în republica austriacă postbelică, atunci când era cu totul evident că aproape niciun alt grup nu suferise o asemenea pierdere de influență și de prestigiu prin dispariția monarhiei habsburgice.

Persecutarea unor grupuri lipsite de putere sau care sunt pe cale de a-și pierde puterea s-ar putea să nu constituie un spectacol plăcut, dar ea nu izvorăște exclusiv din meschinăria omenească. Ceea ce îi face pe oameni să asculte sau să tolereze puterea reală și, pe de altă parte, să-i urască pe cei care dețin avere fără să aibă putere este instinctul rațional care le spune că puterea are o anumită funcție și că este de folos obștesc. Chiar și exploatarea și opresiunea ajută societatea să funcționeze și stabilesc un anumit fel de ordine. Averea singură, fără putere, sau superioritatea fără o politică anume sunt simțite a fi de natură parazitară, inutile, revoltătoare, pentru că asemenea privilegii taie toate legăturile care-i unesc pe oameni. Averea care nu exploatează e lipsită până și de relațiile existente între exploatator și exploatat; în absența unei anumite politici, superioritatea izolată, fără o politică, nu implică nici măcar grija minimă a opresorului pentru cei oprimați.

Declinul general al evreimii din Europa Occidentală și Centrală constituie însă doar atmosfera în care au avut loc evenimentele ce au urmat. Declinul evreilor în sine explică aceste evenimente la fel de puțin pe cât ar putea fi explicată Revoluția Franceză prin simpla pierdere a puterii de către aristocrație. Convingerea că există asemenea reguli generale e importantă doar pentru a respinge acele argumente ale simțului comun care ne-ar face să credem că ura violentă sau rebeliunea bruscă sunt determinate în mod necesar de o mare putere și de mari abuzuri și că, prin urmare, ura organizată împotriva evreilor nu poate fi decât o reacție față de importanța și puterea lor.

Mai gravă, pentru că încearcă să convingă oameni de o calitate mai bună, este o altă eroare a simțului comun: anume ideea că evreii – pentru că erau un grup complet lipsit de putere, angrenat în conflictele generale și insolubile ale momentului – puteau fi blamați pentru aceste conflicte și, în cele din urmă, făcuți să apară drept autorii din umbră ai tuturor relelor. Cea mai bună ilustrare – și cea mai bună respingere – a acestei explicații, scumpă inimii multor liberali, este o glumă care a circulat după Primul Război Mondial. Un antisemit pretindea că evreii provocaseră războiul. Cineva i-ar fi replicat: „Da, evreii și bicicliștii.” „De ce bicicliștii?” întreabă primul. „De ce evreii?” răspunde celălalt.

Teoria că evreii sunt întotdeauna țapul ispășitor implică de fapt că țapul ispășitor ar putea fi, la fel de bine, și altcineva. Ea susține inocența perfectă a victimei; o inocență care insinuează nu numai că nu s-a făcut niciun rău, dar și că nu s-a făcut nimic care să poată fi pus în vreo legătură posibilă cu problema în discuție. Este adevărat că teoria țapului ispășitor, în forma ei pur arbitrară, nu apare niciodată în scrierile tipărite. Însă, ori de câte ori aderenții ei încearcă să explice laborios de ce un anume țap ispășitor este atât de potrivit pentru rolul său, ei arată prin asta că au abandonat teoria și s-au implicat în cercetarea istorică obișnuită – și anume, aceea în care nimic nu se descoperă vreodată, în afară de faptul că istoria este făcută de numeroase grupuri și că, din anumite motive, un grup anume a fost vizat pentru discuție. Așa-numitul țap ispășitor încetează în mod necesar să mai fie victima inocentă pe care lumea o condamnă pentru păcatele ei și pe socoteala căreia încearcă să scape de pedeapsă. El devine un grup de oameni printre alte grupuri de oameni, care, toate, sunt implicate în treburile acestei lumi. Și acest țap ispășitor nu încetează pur și simplu să fie el însuși răspunzător pentru că a devenit victima nedreptății și cruzimii lumii.

Până de curând, inconsistența lăuntrică a teoriei țapului ispășitor constituie un motiv suficient pentru a o scoate din discuție, ca fiind una dintre numeroasele teorii motivate de evazionism. Dar rolul jucat de teroare, ca arma principală a puterii guvernamentale, a dat acestei teorii o credibilitate mai mare decât a avut ea vreodată.

O diferență fundamentală între dictaturile moderne și toate celelalte tiranii ale trecutului o constituie faptul că teroarea nu mai e folosită ca mijloc de exterminare și intimidare a oponenților, ci ca un instrument prin care sunt guvernate masele populare, întrutotul docile. Teroarea, așa cum o cunoaștem astăzi, lovește fără nicio provocare preliminară, iar victimele ei sunt inocente chiar din punctul de vedere al persecutorului. Aceasta a fost situația în Germania nazistă, când teroarea totală era îndreptată împotriva evreilor, adică împotriva unor oameni cu anumite caracteristici comune, independente de comportamentul lor specific. În Rusia sovietică situația este mai confuză, însă faptele, din nefericire, sunt cât se poate de evidente. Pe de o parte, sistemul bolșevic, spre deosebire de cel nazist, nu a admis niciodată teoretic că ar putea recurge la teroare împotriva unor oameni nevinovați și deși, ținând seama de anumite practici, asta ar putea părea o ipocrizie, e o deosebire. Pe de altă parte, practica folosită de ruși e încă și mai „avansată” decât cea germană, într-o anumită privință; arbitrarul terorii nu mai este limitat nici măcar de diferențierile rasiale, câtă vreme vechile criterii de clasă au fost demult înlăturate. Astfel că oricine, în Rusia, poate deveni dintr-odată victima terorii poliției. Nu ne ocupăm acum de consecințele ultime ale guvernării prin teroare – respectiv de faptul că nimeni, nici măcar executorii, nu se poate elibera de frică și spaima; în contextul de față, ne interesează doar arbitrarul alegerii victimelor, și în această privință e hotărâtor faptul că ele sunt inocente din punct de vedere obiectiv, că sunt alese ca victime indiferent de ce au făcut sau nu.

La prima vedere, aceasta ar putea părea o confirmare târzie a vechii teorii a țapului ispășitor și e adevărat că victima terorii moderne are toate caracteristicile țapului ispășitor; este obiectivă și la modul absolut inocentă pentru că nimic din ceea ce a făcut sau a omis să facă nu are vreo legătură cu soarta sa.

Există, așadar, ispita de a ne reîntoarce la o explicație care exonerează automat victima de răspundere; o asemenea explicație pare cu totul adecvata unei realități în care nimic nu ne impresionează mai mult decât totala nevinovăție a individului prins în mecanismul ororii și totala sa neputință de a-și schimba soarta. Teroarea însă este doar în ultima etapă a dezvoltării sale o simplă formă de guvernare. Pentru a institui un regim totalitar, teroarea trebuie să se înfățișeze ca un instrument servind la aplicarea unei ideologii specifice; iar această ideologie trebuie să câștige aderența multor oameni, și chiar a unei majoritari, înainte ca teroarea să se poată instaura. Important pentru istoric este faptul că evreii, înainte de a deveni principalele victime ale terorii moderne, au constituit centrul ideologiei naziste. Și o ideologie care trebuie să-și convingă și să-și mobilizeze oamenii nu-și poate alege victimele în mod arbitrar. Cu alte cuvinte, dacă o falsificare evidentă, ca așa-numitul Protocol al Bătrânilor Sionului, este crezută de atât de mulți oameni, încât poate ajunge textul de bază al unei întregi mișcări politice, sarcina istoricului nu mai constă în a descoperi un fals. Cert e că sarcina aceasta nu mai constă în inventarea unei explicații care să respingă semnul politic și istoric al chestiunii: că acest fals ajunge să fie crezut. Faptul în sine e mai important decât circumstanța (secundară, din punct de vedere istoric) că este vorba de un fals.

Teoria țapului ispășitor rămâne deci una dintre principalele încercări de a eluda gravitatea antisemitismului și semnificația faptului ca evreii au fost împinși în vârtejul evenimentelor. La fel de răspândită este doctrina contrară, a unui „veșnic antisemitism”, în care ura față de evrei constituie o reacție normală și firească, pentru care istoria oferă prilejuri doar într-o măsură mai mare sau mai mică. Izbucnirile de antisemitism nici n-au nevoie de vreo clarificare specială, pentru că ele sunt doar consecințele naturale ale unei probleme veșnice. Faptul că această doctrină a fost adoptată de antisemiții profesioniști este de la sine înțeles; ea constituie cea mai bună explicație posibilă pentru toate ororile. Dacă este adevărat că omenirea n-a încetat să-i asasineze pe evrei timp de mai bine de două mii de ani, atunci uciderea evreilor este o ocupație normală și chiar umană, iar ura față de evrei e justificată dincolo de orice nevoie de a se mai găsi vreun argument.

Aspectul mai surprinzător al acestei explicații, asumarea unui antisemitism veșnic, stă în faptul că el a fost adoptat de un mare număr de istorici lipsiți de prejudecăți și chiar de un număr și mai mare de evrei. Tocmai această coincidență ciudată face o atare teorie atât de primejdioasă și de generatoare de confuzii. Baza sa evazionistă este, sub ambele aspecte, aceeași: după cum antisemiții doresc – ceea ce e și de înțeles – să scape de răspundere pentru faptele lor, tot așa și evreii, atacați și în defensivă – într-un mod și mai de înțeles –, nu doresc în niciun caz să mai discute partea lor de răspundere. Însă, în cazul aderenților evrei – și deseori creștini – ai acestei doctrine, tendințele evazioniste ale apologeților oficiali se bazează pe motive mai importante și mai puțin raționale.

Nașterea și dezvoltarea antisemitismului modern au fost însoțite de (și interconectate cu) asimilarea evreilor, secularizarea și perimarea vechilor valori religioase și spirituale ale iudaismului. De fapt, o mare parte a poporului evreu s-a văzut amenințată deodată de extincția fizică din afară și de disoluție dinăuntru. În această situație, evreii preocupați de supraviețuirea propriului popor au ajuns, într-o interpretare greșită, și curios de deznădăjduită, la ideea liniștitoare că antisemitismul, la urma urmelor, ar putea fi un mijloc excelent de a menține unitatea poporului, astfel încât ipoteza că ar exista un antisemitism veșnic ar putea implica chiar o garanție veșnică a existenței evreilor. Această superstiție – o travestire secularizată a ideii eternității, inerentă convingerii că ei sunt un popor ales și speranței mesianice – a fost consolidată de faptul că, timp de multe secole, evreii au îndurat modalitatea creștină de ostilitate, care a constituit un agent puternic de continuitate a existenței lor atât spirituale, cât și politice. Evreii au înțeles greșit antisemitismul modern anticreștin, ca fiind vechea ură religioasă față de evrei – și aceasta într-un mod cu atât mai inocent cu cât asimilarea lor evitase trecerea prin creștinism sub aspectul său religios și cultural. Confruntați cu un semn evident al declinului creștinismului, ei puteau, așadar, să-și imagineze, într-o totală ignoranță, că aceasta ar fi fost o reînviere a așa-numitei „epoci întunecate”. Ignorarea sau neînțelegerea propriului lor trecut au fost, în parte, răspunzătoare pentru fatala subestimare a primejdiilor reale și fără precedent care le stăteau în față. Dar trebuie să se țină seama, de asemenea, că lipsa de abilitate și de judecată politică au fost provocate de însăși natura istoriei evreilor – istoria unui popor fără guvern, fără țară și fără limbă. Istoria evreilor oferă spectacolul extraordinar al unui popor – unic în această privință – care și-a început existența cu o concepție bine definită despre istorie și cu o hotărâre aproape conștientă de a realiza pe pământ un plan bine circumscris de acțiune și care, apoi, fără a renunța la aceasta concepție, a evitat orice acțiune politică timp de două mii de ani. Rezultatul a fost că istoria politică a poporului evreu a ajuns mai dependentă de factorii neprevăzuți, accidentali decât istoria altor națiuni, astfel încât evrei; au trecut, indeciși, de la un rol la altul și n-au reușit să accepte responsabilitatea pentru niciunul.

Din perspectiva catastrofei finale, care i-a dus pe evrei atât de aproape de anihilarea completă, teza antisemitismului veșnic a devenit mai primejdioasă decât oricând. Astăzi, ea i-ar absolvi pe cei care-i urăsc pe evrei de crime pe care nimeni nu le-a crezut vreodată posibile. Antisemitismul, departe de a fi o garanție misterioasă a supraviețuirii poporului evreu, a fost dezvăluit în mod limpede ca reprezentând o amenințare cu exterminarea lui. Și cu toate acestea, o atare explicație a antisemitismului – asemenea teoriei țapului ispășitor și din motive similare – a supraviețuit propriei respingeri și condamnări de către realitate. Ea subliniază, la urma urmelor, cu argumente diferite dar cu o încăpățânare egală, acea inocență desăvârșită și inumană care caracterizează în mod atât de izbitor victimele terorii moderne și de aceea pare confirmată de evenimente. Ea are, în raport cu teoria țapului ispășitor, chiar avantajul că, într-un fel, răspunde la întrebarea supărătoare: „De ce, dintre toate națiunile și popoarele, tocmai evreu?” chiar dacă o face cu un răspuns fals – din cauza ostilității veșnice.

Este cu totul remarcabil că singurele două doctrine care cel puțin încearcă să explice semnificația politică a mișcării antisemite neagă orice responsabilitate specifică a evreilor și refuză să discute problema în termeni specific istorici. În această negație inerentă a semnificației comportamentului omenesc, ele prezintă o asemănare teribilă cu acele practici și forme de guvernământ moderne care, cu ajutorul terorii arbitrare, lichidează însăși posibilitatea activității omenești. Într-un fel, în lagărele de exterminare, evreii au fost asasinați parcă în conformitate cu explicația pe care o oferiseră aceste doctrine la întrebarea de ce erau ei urâți: indiferent de ce făcuseră sau omiseseră să facă, indiferent de viciile sau virtuțile lor. Mai mult, asasinii înșiși, pur și simplu ascultând de ordine și mândri de eficiența lor lipsită de pasiune, semănau nefiresc cu niște instrumente „inocente” ale cursului inuman și impersonal ai evenimentelor, așa cum îi și considerase doctrina antisemitismului veșnic.

Asemenea factori comuni între teorie și practică nu constituie în sine o indicație a adevărului istoric, deși sunt un indiciu al caracterului „oportun” al unor astfel de păreri și explică de ce ele par atât de plauzibile în ochii mulțimilor. Istoricul se ocupă de ele doar în măsura în care sunt ele însele parte din istoria sa și, pe de altă parte, din cauză că se interpun în căutarea adevărului pe care o întreprinde el. Fiind un contemporan, el este la fel de susceptibil ca oricine altcineva să sucombe în fața forței lor de persuasiune. Precauția în manevrarea unor opinii general acceptate care pretind că pot explica tendințe întregi ale istoriei este deosebit de importantă pentru istoricul timpurilor moderne, întrucât ultimul secol a produs o mare bogăție de ideologii care se vor chei ale istoriei, dar care, în realitate, nu sunt altceva decât eforturi disperate de a scăpa de răspundere.

Platon, în faimoasa sa luptă împotriva vechilor sofiști, a descoperit că acea „artă universală de a încânta mintea prin argumente” (Phaidros 261) nu avea nimic de-a face cu adevărul, ci țintea spre opinii care, prin însăși natura lor, sunt schimbătoare și au valoare doar „la vremea înțelegerii și atâta timp cât ține înțelegerea” (Theaitetos 172). El a descoperit de asemenea poziția foarte nesigură a adevărului în lume, căci din „opinii vine persuasiunea, și nu din adevăr” (Phaidros 260). Diferența cea mai izbitoare dintre sofiștii vechi și cei moderni stă în faptul că cei vechi se mulțumeau cu o victorie trecătoare a argumentului în pofida adevărului, câtă vreme modernii doresc o victorie mai dăinuitoare în dauna realității. Cu alte cuvinte, unii distrugeau demnitatea gândului omenesc, ceilalți distrug demnitatea acțiunii omenești. Vechii manipulatori ai faptelor constituiau obiectul preocupării filosofului, în timp ce măsluitorii moderni ai faptelor apar în calea istoricului. Căci istoria însăși este distrusă, iar comprehensibilitatea ei – bazată pe faptul că este întrupată de oameni și poate fi deci înțeleasă de oameni – este în primejdie ori de câte ori faptele nu mai sunt considerate a fi parte componentă a lumii trecute și prezente, ci sunt deformate în beneficiul cutărei sau cutărei opinii.

Firește, rămân doar puține călăuze prin labirintul faptelor nearticulate dacă înlăturam opiniile și dacă tradiția nu mai este acceptată ca fiind indiscutabilă. Asemenea nelămuriri ale istoriografiei rămân însă minore, ținând seama de profundele răsturnări ale vremii noastre și de efectele acestora asupra structurilor istorice ale lumii occidentale. Rezultatul lor imediat a fost demascarea tuturor acestor componente ale istoriei care rămăseseră până acum ascunse vederii noastre. Aceasta nu înseamnă că ceea ce s-a prăbușit în cursul acestei crize (poate cea mai profundă din istoria Occidentului, de la căderea Imperiului Roman) a fost doar fațada, deși multe lucruri pe care acum numai câteva decenii le consideram a fi esențe indestructibile s-au dovedit, și ele, a fi doar aparențe.

Declinul statului național european, care s-a produs simultan cu creșterea mișcărilor antisemite, prăbușirea Europei organizate pe principii naționale care a coincis cu exterminarea evreilor, așa cum fusese pregătită de victoria antisemitismului asupra tuturor ism-elor rivale în lupta pentru convingerea opiniei publice – toate trebuie considerate indicii serioase ale surselor antisemitismului. E necesar ca antisemitismul modern să fie văzut în cadrul mai general al dezvoltării statului național; în același timp, sursa lui trebuie căutată în anumite aspecte ale istoriei evreilor și, mai ales, ale funcțiilor evreilor în cursul ultimelor secole. Dacă, în stadiul final de dezintegrare, lozincile antisemite s-au dovedit a fi cele mai eficiente mijloace de a inspira și organiza mari mase de oameni în slujba expansiunii imperialiste și a distrugerii vechilor forme de guvernare, atunci istoria anterioară a relației dintre evrei și stat trebuie să cuprindă indicii elementare cu privire la creșterea ostilității dintre anumite grupuri ale societății și evrei. Vom urmări această situație în capitolul al doilea.

Dacă, în plus, dezvoltarea constantă a plebei moderne – adică a acelor déclassés din toate clasele – a produs lideri care, fără să se lase tulburați de întrebarea dacă evreii erau sau nu suficient de importanți pentru a fi aduși să reprezinte centrul unei ideologii, au văzut deseori în ei „cheia istoriei” și cauza centrală a tuturor relelor, atunci istoria de până acum a relației dintre evrei și societate trebuie să conțină indicii elementare cu privire la relația de ostilitate dintre această plebe și evrei. Ne vom ocupa de relația dintre evrei și societate în capitolul al treilea.

Capitolul al patrulea se referă la Afacerea Dreyfus, un fel de repetiție generală pentru spectacolul timpurilor noastre. Acest caz va fi tratat în amănunt din cauza prilejului special pe care ni-l oferă de a vedea, într-un scurt moment istoric, potențele altminteri ascunse ale antisemitismului folosit ca armă politică majoră în cadrul politicii secolului al XIX-lea și al sănătății relativ echilibrate a perioadei respective.

Următoarele trei capitole analizează, bineînțeles, doar elementele pregătitoare care nu și-au găsit realizarea deplină decât atunci când decăderea statului național și dezvoltarea imperialismului au atins înseși fundamentele scenei politice.