Pagini de corepsondenta

PREFAȚĂ

Corespondența unui scriitor părăsește sfera intimității și devine document de istorie literară– alături de memorii, confesiuni sau pagini de jurnal– odată cu trecerea sa în neființă.

Rămâne variabilă, de la autor la autor, măsura în care scrisorile (primite sau expediate)pot influența opiniile critice ulterioare publicării lor. În cazul lui PanaitIstrati, ne aflăm în fața unei situații aparte, datorate întrepătrunderii specifice dintre elementul autobiografic și cel aparținând ficțiunii. Nu o dată, ceea ce părea imaginat s-a dovedit a fi fost real, totașacum evenimentul trăit puteafi pus pe seama închipuirii.

Privită din perspectiva operelor autobiografice, corespondența lui Panait Istrati este nu numai un instrument al istoriei literare, ci și unul al interpretării critice. Dacă nu din alte motive, doar pentru acela că face posibilă sesizarea zonei de literaritate care învăluie faptul real, reprodus cu gândul de a oferi o copie fidelă, așa cum intenționa Panait Istrati în prefața laViața lui Adrian Zografi: „Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de «documentație» care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci, bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat nici autorului, deci nici eroului său”.(Viața lui Adrian Zografi, București, 1983, p. 13, ediție îngrijită de Alexandru Talex).

„Faptul trăit”este, prin raportare la actul creației, un eveniment trecut, filtrat deci prin individualitatea scriitorului. Transformat în operă literară, el se supune unui flux al memoriei, care estompează sau pune în evidență secvențe ale unei realități, în funcție de afinitățile celui care-l consemnează.

Se alătură acestora dorința de credibilitate și, mai ales, convingerea să se rostește un adevăr.

Comparativ cu opera literară autobiografică, pagina scrisorii este contemporană evenimentului. Singură, secvența de real conținută aici este fidelă și necenzurată de trecerea timpului, sau de alți factori perturbatori. În plus, este lipsită de intenții literare. Din acest punct de vedere putem vorbi despre o posibilă comparație (în cazul lui Istrati, necesară)care să sublinieze literaritatea textului autobiografic.

După cum se poate observa din sumar, scrisorile publicate în acest volum acoperă două perioade esențiale din biografia lui Panait Istrati: aceea a afirmării sale ca scriitor și ultimii ani de viață, când sănătatea, starea sufletească și materială, prieteniile sunt, toate, în declin. În paginile următoare, le vom avea în mod deosebit în vedere, pentru a contura cadrul în care s-a desfășurat schimbul epistolar.

Primele rânduri de corespondență, incluse în această ediție, coincid cu prima călătorie în Franța— 1913. Până atunci, pașii celui care avea să devină„scriitor român de expresie franceză”străbătuseră întreaga lume a Mediteranei. Franța rămăsese visul neîmplinitodinioară, între atâtea alte dorințe, am hrănit-o și pe aceea de atinge pământurile Franței". O primă încercare eșuase în 1907. După douăzeci de ani, când visul devenise realitate, frumusețea se amesteca dureros cu multe deziluzii. ScriindDirettissimo, Panait Istrati constata: “… numai în iluzie se află frumosul”. Impresiile datorate celor câteva luni de ședere în Paris erau, în 1913, copleșitoare: “Am zăbovit trei luni ca să cunosc Parisul istoric și artistic. L-am părăsit, îmbătat de fericire și aproape cerșetor”. Mai târziu, când a dat curs promisiunii ce și-o făcuse la sfârșitul primei călătorii, mirajul se risipise.

S-a împământenit ideea că activitatea de scriitor a lui Panait Istrati a început cu Chira Chiralina. Este un neadevăr explicabil prin ecoul extraordinar de care s-a bucurat acest prim roman, încă de la apariția sa, în paginile revisteiEurope, în 1923, însoțit de prezentarealui Romain Rolland.

În august 1923, Panait Istrati era deja semnatarul multor articole de presă și al câtorva creații literare. În publicistică debutase cu articolulRegina-Hotel, în nr. 38, din 1906, alRomâniei Muncitoare, iar prima încercare literară văzuse lumina tiparului în paginile aceluiași ziar, în 1910. Este vorba despre schițaMântuitorul (Amintire de un Crăciun), semnată Istrian. De altfel, 1910 și 1911 au fost anii unei colaborări regulate laRomânia Muncitoare și Dimineața. (Un studiu amănunțit al activității publicistice a făcut Mircea lorgulescu în carteaSpre alt Istrati, București, Minerva, 1986).

Debutul în limba franceză s-a produs în 1919, cu articolulTolstoâsme ou Bolchevisme, publicat în ziarul generezLa Feuille, în 24 iunie, de urmatLettres ouverte d’un ouvrier à Henri Barbusse (16 septembrie)și deDaignerez-vous (11 octombrie). Doi ani mai târziu,l’Humanité Dimanche îi însera în paginile sale povestireaNicolai Tziganou. Dar, între aceste date, viața lui Istrati întâmpinase lovituri dure.

Pe timpul internării în sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne (sfârșitul lui 1918, începutul lui 1919), descoperise– la îndemnul lui Josué Jéhouda, aflat la același sanatoriu– opera lui Romain Rolland. Debusolarea și deznădejdea, alungate pentru o vreme, au revenit însă, când o scrisoare, trimisă autorului luiJean Christophe i-a fost retur nată cu mențiunea „plecatfără adresă”. În aprilie, același an, Istrati a primit vestea morții mamei sale, Joița Istrati, și a unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictorul sobar Samoilă Petrov: „Am aflat că fiul meu mult iubit, bunul tău prieten, Samoilă, a murit într-un spital din Odesa. Dar fii tare, că biata ta mamă a murit zilele astea, dupâ cum veifi aflat și, dacă te întorci la Brăila, să tragi la mine, că te primesc ca pe fiul meu”! Tot din Brăila, profesoi ul Apostolache Dinu îi telegrafia:„Mama ta sta lângă a mea, a lui Sandu A Idea și alte mame ale celor cunoscuți și necunoscuți ție, sub pământ. Stă deci mai bine ca altele, eu și tu”.

Rememorând zilele de atunci, Panait Istrati avea să scrie:„Se prăbușea singurul reazem ce mă mai ținea în picioare… Murise până la urmă singură, pe un biet pat, după trei ani și jumătate de despărțire, trei veacuri de suferința nemaipomenită, fără să mă poată îmbrățișa pentru ultima oară, fără să-mi dea scumpa-i binecuvântare. Faliment înspăimântător al unei întregi vieți de sacrificii, risipită în bezna durerii universale. Și asta tocmai când furtuna trecuse și mă pregăteam să mă întorc definitiv în țară, să-i cad în brațe”.

În primăvara anului 1920 se afla la Paris, apoi în căutare de lucru pe Coasta de Azur și, spre sfârșitul anului, se stabilise la Nisa. Lipsa mijloacelor materiale, mari decepții în prietenie, un acut sentiment al singurătății („Singur! Atât de singur, după o viață de dragoste eroică, de lupte supraomenești și de mari prietenii!”)I-au determinat să-și înceapă confesiuneaUltime cuvinte astfel:“Astăzi începe anul

1921. dar pentru alții. Pentru mine este începutul sfârșitului”. Două zile mai târziu, în parculAlbert I din Nisa, era descoperit corpul “supusului român, Gherasim Istrati, în vârstă de 36 de ani, de meserie zugrav”, care“a încercat să se omoare, tăindu-și beregata cu un brici”.

Imaginea lumii, așa cum îi apărea, în preajma tentativei de sinucidere, celui care își făcuse din prietenie o temelie a vieții, era marcată de accente al disperării: „Un ocean dezlănțuit, de egoism și banalitate, cu câteva faruri pierdute în insule minuscule și împotriva cărora se înverșunează valurile de prostie și beznele inconștienței, stingherite de lumină, iată ce-mi pare a fi lumea!”(Cum am devenit scriitor, București, 1985, Minerva. Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex).

Incidentul de la Nisa a făcut ca scrisoarea redactată în 1919, să ajungă în mâinile lui Romain Rolland, prin intermediul lui Fernand Desprès, redactor al ziarului L’Humanité.

„… văd licărind în scrisoarea dumneavoastră, cu străfulgerări, focul divin al Sufletului. (…)Nu vă mai lăsați pradă disperării. Nu trebuie să părăsiți viața înainte să epuizați toate încercările de a realiza în opere, care să vă supraviețuiască, visurile, viețile dispărute și chiar pasiunile a căror gazdă ați fost”(Cahiers Panait Istrati, numéro spécial, nr. 2-3-4, 1987, p. 46-47, trad. Carmen Turcan). Acesta era răspunsul lui Romain Rolland, la 15 martie 1921, data debutului corespondenței amtre cei doi. Îndemnurile s-au repetat și în scrisorile următoare, iar în aceea din 18 ianuarie

1922. tonul imperativ nu mai lăsa loc nici unui comentariu:„Nu aștept de la dumneavoastră scrisori înflăcărate, aștept opere. Suntem făcuți pentru a crea. Realizați opera, mai durabilă decât dumneavoastră, mai importantă decât dumneavoastră, al cărei înveliș sunteți. Restul, cum spune Shakespeare (care a dat exemplul), restul este tăcere…”(Cahiers, ed. Cât., p. 90).

Rezultatul s-a concretizat în septembrie, același an, când Panait Istrati i-a trimis mentorului său un manuscris de 406 pagini, ce cuprindea povestirile:Sotir, Kir Nicola, Mihail și prima parte dinMoș Anghel. Scrise în patru luni și jumătate, fără nicio documentație, depășind obstacolele exprimării într-o limbă„imperfect stăpânită”, povestirile au fost însoțite de o scrisoare, în care Panait Istrati preciza: „Nu este un roman, și nu se va putea descoperi nicio urmă de intrigă: este povestirea unei vieți și încă a câtorva, aproape așa cum au fost ele.”

Dialogul epistolar Panait Istrati– Romain Rolland din această perioadă, se concentrează adesea în jurul greșelilor de limbă franceză, asupra inegalităților în realizarea artistică, fără să ocolească însă problematica– fundamentală pentru Panait Istrati– moralității artei, a rostului creatorului în raport cu destinul omenirii. Dar, pentru ca opiniile despre menirea artei și a creatorului ei, să capete forță, trebuie realizată opera. Iar aceasta presupune sacrificii: „Mă simt fericit că am fost unul dintre primii care au asistat la nașterea unei mari opere. Acum, Istrati, trebuie să stăpâniți această inimă tumultuoasă, să struniți această forță explozivă, să obligați aceste puteri pasionate să se adune în opera de artă, să le subjugați și să le faceți să vă are, cât vezi cu ochii, câmpul, atent la brazda ce se întinde, până veți cădea, golit de viață, darfericit de a ofi răspândit.”(Cahiers, ed. C//., /?. 107). (În legătură cu faptul de afi fost printre primii care au asistat la nașterea unei mari opere, trebuie precizat că, înainte de prefața lui Romain Rolland laChira Chiralina – Un Gorki balcanic

—, „stofa lui Gorki”o remarcase Fernanddesprès, care îi vorbise lui Rollanddespre „o forță de gândire și revoltă asemănătoare cu a lui Gorki”)

Înainte ca revistaEurope să publiceChira Chiralina, Panait Istrati o cunoscuse pe Anna Munsch, o croitoreasă alsaciană, de care s-a îndrăgostit fulgerător și pe care a considerat-o cea mai puternică pasiune din viața lui.„simbolul sincerității, într-o lume de convenționalisme”. Dragostea ce i-a unit n-a putut depăși însă deosebirile dintre cei doi: „Un câine, o ghitară și pădurea-asta-i toată viața ei. Și eu care iubesc oamenii, ce voi deveni?”Anna Munsch s-a dovedit o inadaptabilă la modul de viață oferit de Panait Istrati: „Tu nu poți trăi fără prietenii tăi, iar eu detest pe toată lumea”.

Chira Chiralina a apărut într-un moment de mari dificultăți materiale și după câteva neînțelegeri cu Anna Munsch: „Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca (Se aflau la Saint-Malo, n. Ed.). Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viață regulată și demnă, o transformasem într-o zlătăriță de șapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu brațele rănite de soare (…)În seara celei mai frumoase zile din viața mea, câinii adăpostiți la «Grand Hotel» dinSaint Malo erau mai bine și hrăniți decât cele două ființe omenești care trudiseră toată ziua pe plajele de unde se întorceau deznădăjduiți, cu pielea jupuită, arsă de un soare nemilos”(Cum am devenit scriitor, ed. Cât., p. 316).

În volum,Chira Chiralina s-a tipărit în anul imediat următor, 1924, an deosebit de fructuos pentru creația lui Panait Istrati: a scris atunciCosma, Codin a apărut în Revue Européene, a început colaborarea laAdevărul literar și artistic, condus de lacobrosenthal. Într-un alt plan, 1924, a însemnat căsătoria cu Anna Munsch și mari prietenii legate cu Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Léon Bazalgette, Frédéric Lefèvre, Jacques Robertfrance și Frans Maserrel. Și tot în 1924, și-au făcut apariția primele atacuri la adresa operei istratiene. Două dintre ele pe cât de dure, pe atât de nejustificate, au aparținut lui Nicolae Iorga(Haiduci în franțuzește, înRamuri, 25 iulie și 15 octombrie 1924)și lui Al Cazaban(Un Gorki căruia îi zice Istrati, în Viitorul, 18 iunie 1924).

În răspunsul dat lui Al Cazaban, Istrati își definește ironic postura în care îl plasase presa vremii, ca urmare a unei erori-judecarea artei prin prisma politicului: „Extrema dreaptă vrea cu orice preț să-mi puie un «cuțit între dinți». Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artist, doritor de a-și deschide un viitor, ar putea alege un loc mai expus atacurilor decât mine?”(Revenirea în actualitate a numelui lui Panait Istrati împrospătase memoria celor atinși de tonul caustic al articolelor din presa anilor 1910-191 l. Pede altă parte, apăruseră îndoieli cu privire la fidelitatea fostului agitator al mișcărilor muncitorești).

Cu răspunsul adresat lui Nicolae Iorga, ne aflăm în laboratorul de creație al scriitorului: „Nu există nimic de autobiografie în scrisele mele. Alături depersonagiile și acțiunile cele mai pur fictive cuStavni, Chira, (…),Dragomir, Cosma și alții, se desfășoară poveștileveridice prin numele lor și pe jumătate plăsmuire în acțiune, ca: Moș Anghel. Fratele mamei;Codin, bașbuzuc cu inimă de aur, ce s-a chemat Călin și a murit opărit cu untdelemn;Kir Nicola, stăpânul meu, amic plăcintar;Mihail Kazanski șiSamoilă Petrov, carne și oase pururea sfinte!”

Odată cu primele semne ale succesului, în conștiința scriitorului și-au făcut loc temeri privitoare la înțelegerea corectă a motivației artei sale. Posibila bănuială că ar intenționa să-și schimbe statutul social, precum și ideea îmbogățirii prin artă i-au provocat lui PanaitIstrati o autentică aversiune, exprimată frecvent în articole polemice, confesiuni, pagini de corespondență, conferințe. De altfel, temerea, a fost prezentă încă de la redactarea primelor texte. Istrati a început să scrie cu conștiința că opera sa ar putea oferi semenilor „ceva mai bun, mai omenesc”: „Credeți că sunt grăbit să public? Scriu pentru că simt nevoia să scriu și mi-ar place să fiu publicat, dar credeți că dacă aș ajunge să strălucesc în literatură ca un Voltaire, aceasta mi-ar face mai multă plăcere decât să primesc o scrisoare pe an de la dumneavoastră? De ce? Pentru a câștiga bani? Nu cer să fiu plătit pentru că gândesc și simt: iar pentru a mă hrăni încă mai am două brațe. Pentru glorie? Este oare o glorie să fii recunoscut ca o valoare cu câteva zile înainte de a muri? Este o glorie să fii iubit, când nimeni nu mai iubește? Pentru a-țiproclama credința? Cui?”(Cahiers, ed. Cât., p. 96)

Dominat de ideea că arta nu este un scop în sine, ci servește unui ideal, Istrati s-a văzut confruntat în anii următori cu multe deziluzii. Mai ales prietenii n-au fost la înălțimea sentimentelor cu care îi întâmpinase Istrati. “Singurul lucru care m-a întristat-îi scria soției sale la începutul anului 1926—a fost că dintre toți prietenii de litere, cărora le-am trimis o carte de vizită, anunțându-i de boala mea, niciunul, în afară de Arcos și de marele meu prieten Bernard, niciunul nu m-a întrebat dacă am mijloacele necesare pentru a mă îngriji în Elveția. Ce trist! Și cât aș vrea să petrec o oră cu line și să-ți arăt scrisorile lor și să-i vezi cum îmi urează “sănătate", “însănătoșire grabnică”și cum îmi spun că sunt responsabil de viața mea în Jața lor, că mai am încă multe lucruri frumoase de scris și..“la revedere, bătrâne prieten”, “pe curând, dragă prietene!”.

Un an mai înainte fusese în România („m-am dus să văd mormântul mamei și să strâng mâna lui moș Dumitru”), după o absență de zece ani, dar atacurile din presă, acuzațiile de aderare la comunism și de defăimare a țării, avertismentele lansate de Siguranța statului îl obligaseră să se întoarcă în Franța.

O nouă cunoștință– Marie-Louise Baud-Bovy– făcută în primăvara anului 1926, la Geneva, determinase, în ciuda intențiilor lui Istrati, ruptura definitivă cu Anna Munsch. Corespondența dintre ei a continuat însă, chiar și după pronunțarea divorțului (ianuarie, 1931), dată la care era încheiat și capitolul Bilili.

Intre masa de scris, prietenii mai mult sau mai puțin durabile, aderări și renunțări, între satisfacții și dezamăgiți, viața lui Fanait Istrati s-a zbătut în vâltoarea unei căutări continue. În ajunul plecării în Rusia sovietică, starea lui sujletească se afla într-un serios declin. Stă mărturie pentru aceasta o pagină dintr-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, în mai 1927:“Sunt un om mort, sfârșit. Mă vor avea, în sfârșit, cei care nu-mi pot ierta faptul că am scris mai mult de o carte bună! Ceea ce n-a putut face succesul moral și material, a înfăptuit propriul meu destin: sfâșiat între două femei cinstite, zdrobit de responsabilități mereu prea grele pentru vagabondul care am fost și care am rămas, ucis de atâta suferință ce mă lovește din toate părțile, iată sufletu-mi care se eliberează și mă golește de ceea ce este mai bun în mine!

Așa îmi este scris: să încep totul și să nu termin nimic!.

Cu toate acestea, promisesem sorții să fiu un scriitor onest, nu scriitor de „meserie”. Am o mică desagă de golit, după care, mă voi retrage, voi dispărea.

Dar iată-mă distrus la jumătatea drumului! Totul îmi păru zadarnic, totul îmi păru inutil: dragostea, prietenia, arta, viața. Ah, lupta asta! Un groaznic «la ce bun» îmi plutește neîncetat pe buze. Nu am decât o dorință: să merg la Brăila, să-mi culc obrazul pe mormântul mamei mele și să-l ascult pe unchiul Dimi vorbindu-mi. Imposibil! îmi este interzisă intrarea în țară. Iar unchiul Dimi este complet surd.

Și nu-mi mai este permis să hoinăresc (…). Am ars la propria-mi flacără.”(Cahiers, ed. Cât., p. 232).

Fe fondul acestor trăiri, a primit, câteva luni mai târziu, invitația de a participa la cea dea X-a aniversare a revoluției sovietice. Perspectiva de a se întâlni cu o realitate care să răspundă idealurilor sale de umanitate, ca și aceea a unei noi călătorii au determinat un răspuns promt și entuziast. O urmă de îndoială și-a făcut însă simțită prezența, într-o discuție cu Cristian Rakovski, înainte ca Istrati să se arunce, copleșit depropriile-i vise, în brațele unei lumi, din convulsile căreia trebuia să aleagă între promisiuni și fapte, între sloganuri și realitatea crudă: „Fi-voi oare dezamăgit de Rusia?”, l-a întrebat pe Rakovski, ambasadorul pe care guvernarea sovietică tocmai îl retrăgea din misiune. „Depinde… i s-a răspuns. Dacu vei privi la suprafață, da. Dacă vei ști să vezi, vei înțelege”întrebarea următoare, cu care

Istrati, s-a adresat prietenului sau, era învăluită în ambiguitate: „Crezi că știu să văd?”„A ști să vezi”se referea, pe de o parte, la capacitatea de a distinge între aparentă și esență, între necesar și accidental; pe de altă parte, la cine sunt cei cărora li se atribuie una sau alta dintre alternative, și mai ales, dacă idealul în seama căruia sunt puse acțiunile este adevărat sau fals, dacă este o credință sau o mijlocire. Și toate acestea trecute prin filtrul modului tipic istratian de a fi și de a înțelege viața. A ști să vezi însemna totodată puterea de a înfrânge subiectivismul și pornirile sentimentale, de a pune, în cele din urmă, propriul adevăr față în față cu adevărul celorlalți.

O primă etapă a călătoriei s-a încheiat sub semnul unor mari satisfacții. Panait Istrati a intenționat o serie de conferințe, împreună cu Nikos Kazantzakis, în Grecia și Egipt, pentru a face cunoscută imaginea„Uniunii popoarelor libere”. Rusia sovietică părea a întruchipa „omenirea de mâine”. Proiectul a fost realizat doar în parte, Istrati fiind expulzat din Grecia sub acuzația că face propagandă comunistă și instigă la mișcări de stradă. Întors în Rusia, și-a continuat călătoria (însoțit de Bilili, Nikos Kazantzakis și Eleni Sarnios)și ceea ce, la început, părea întâmplător, accidental, necesar pentru construirea noii orânduiri, s-a transformat în fapt la ordinea zilei.

Noua călătorie afost prefațată de câteva gânduri consemnate în paginile primului articol scris de Kazantzakis și semnat și de Istrati: „Cu ce adevăruri ne vom alege de pe urma pelerinajului nostru? Nu știm. Ne ducem ca să descoperim propriul nostru adevăr, dezinteresați, imparțiali, până la cruzime. Dacă am fi fost comuniști, sarcina noastră arfifost ușoară, iar concluziile le-am cunoaște dinainte”(Nikos Kazantzakis, O viață în scrisori, București, 1983, p. 491. Antologie, cuvânt înainte, traducere și note de Polixenia Karambi). Intenția de imparțialitate a fost anunțată și într-o scrisoare către A.M. Dejong, căruia Istrati îi comunica, la 6 iulie 1928, că va semna împreună cu Kazantzakis o serie de articole: „… ele nu vor conține deloc cifre și nu vor fi scrise pe un ton polemic. Scopul nostru este de a descoperi aspectele noi, din viața unor popoare puțin cunoscute, azi sovietizate, și de a prezenta această viață în cadrul ei pitoresc”(Panait Istrati în corespondență cu scriitori străini, ed. Cât., p.32).

Același A.M. De Jong a putut citi, însă, într-o scrisoare expediată de lo Moscova, în 6 februarie 1929: “… dacă e posibil, oprește orice publicare.

Am nevoie să mai aștept și să mă gândesc bine înainte de a publica indiferent ce despre Rusia, deoarece problemele ce se pun cugetului meu sunt destul de complexe și în continuă mișcare.”Atitudinea a părut unora dictată de despărțirea de Nikos Kazantzakis, “fără să-și strângă mâinile", petrecută la Moscova, la începutul lui 1929 (vezi Nikos Kazantzakis,Op. Cât.).

Unprim semn că așteptările i-aufost înșelate, apăruse încă din august 1928, când îi scria lui Romain Rolland:„… aici, ca și în altă parte, rar întâlnești omul dezinteresat. Pentru a afla aceasta, am venit aici. Restul nu mă interesează deloc”. Altele nu au întârziat să apară și sunt consemnate în paginileSpovedaniei pentru învinși. Afacerea Rusakov a făcut ca multe evenimente să se precipite. Când a izbucn it, aceasta n-a fost decât picătura care a făcut să se reverse paharul. Să mai notăm că, doar cu puțin timp înainte, două scr isori (4 decembrie și 19 decembrie 1928), adresate lui Guerson (secretar alG.P.U.), făcuseră cunoscute, sub semnăturalui Panait Istrati, „rele periculoase, al căror nume trebuie spus răspicat”. Istrati ceruse cu acest prilej consimțământul de a-și scrie impresiile, fără să ascundă ceva din ceea ce văzuse: “Dacă nu, voi tăcea în public și în intimitate. Aici, ca și în străinătate (Spovedanie pentru învinși, Cluj-Napoca, 1991, p. 138. Cuvânt înainte și traducere de Alexandru Talex).

Copiile acestor două scrisori au fost timiselui Romain Rolland, la 28 mai 1929, împreună cu o notă: “Când mi-am luat acest angajament îmi închipuiam, în naivitate mea, că oamenii puterii sunt de bună credință, dar că ignoră putreziciunea peste care guvernează și credeam că arfi de ajuns ca o voce puternică și prietenă să le semnaleze răul, ca ei să-și vină în fire.

Groaznica afacere Rusakov mi-a dovedit că puterea este conștientă de răul ce macină Revoluția, dar ea nu suportă nicio critică. Aceasta mă eliberează de angajamentul meu, pentru că nu putem aștepta nimic de la această putere: nu vom face nimic dacă o tratăm cu blândețe; trebuie să lovim!”(Cahiers, ed. Cât., p. 316). După cum preciza în aceeași scrisoare, Istrati, nu pregătise încă nimic pentru tipar: “Pentru moment nu voi scrie decâtAfacerea Rusakov. Dumneavoastră lămuriți-mă asupra drepturilor pe care le am, în virtutea prieteniei, adică în ce măsură vreți să mă ajutați. Apoi, voi vedea”

Cine este Rusakov și în ce a constat afacerea în care a fost implicat? însuși Istrati i-a prezentat cu amănunte biografia în primele pagini ale capitolului omonim, din Spovedanie pentru învinși[1])• Alexandr Ivanovici Rusakov– socrul scriitorului Victor Serge– „nu e altul decât bravul evreu loselevici, muncitor boiangiu din Rostov”. În timpul revoluției din 1905, s-a refugiat până în 1915, când„guvernul francez îl socoate indezirabil, îl închide într-un lagăr de internare, și îl schimbă, în tovărășia altor câțiva deținuți, cu ofițeri francezi luați de bolșevici ca ostateci”.

Când s-a declanșat conflictul, Rusakov locuia la Leningrad și lucra într-o fabrică de confecții. A fost victima unei înscenări, prin care se urmărea evacuarea din apartamentul pe care-l împărțea cu alți chiriași.

În câtevapagini numai, Istrati demonstrează clar cum, într-un context anume, un conflict al unei asociații de locatari devine luptă politică, cum un muncitor anonim este transformat, dintr-o întorsătură de condei, în contrarevoluționar. Toate acestea i-au fost aduse la cunoștință lui Panait Istrati în ajunul plecării la Paris, de către Victor Serge, opozant, partizan al fracțiunii troțkiste și autor al celui de-al doilea volum al trilogieiVers l’autre flamme (Soviets 1929).

Povestea a stârnit un adevărat torent de proteste– puține scăpate cenzurii– ceea ce a făcut ca, în ciuda cererilor de a fi executat, Rusakov să fie achitat la prima înfățișare judecătorească. Ulterior s-a revenit și hotărârea definitivă s-a pronunțat, “calificând pe acuzați drept elemente antisociale, fși aplicând pedeapsa “muncii obligatorii". Aceasta în5 iunie 1929, când avertismentele lui Romain Rolland, sfaturile sale pline de prudență erau deja inutile în fața dorinței lui Panait Istrati de a spune adevărul.

Hotărârea din 30 mai, comunicată lui Romain Rolland, de la Montana („Nu maiscriuSpre altă flacără. Toate flăcările sunt la fel ca noi, oamenii: ele nu fac decât să ardă, pe cel mai rău sau pe cel mai bun, fără să le preocupe dreptatea. Ori, eu de dreptate eram însetat”)și aceea din august, același an, relevă o schimbare dictată de o nouă dovadă că justiția sovietică era una a intereselor de partid:„Soarta prietenilor mei, cunoscuți și necunoscuți, va fi curând publică și numai așa îi vom salva. Pe ei, mai întâi. Apoi, cred că ideea însăși va putea răsufla puțin. Trei volume: l)de mine; II)de V. S. (erge); III)de B. Souv. (arine). Provizoriu, toate sub numele meu, 15 oct., 1 nov. 15 nov. Alea jacta est!”

Ultimele avertismente ale lui Romain Rolland au rămas fără ecou: “Mi-e tare teamă că nu vă cunoașteți prietenii și că expuneți, fără să vreți, loviturilor reacțiunii, o mare cauză. Ea a fost mult și bine slujită (sau exploatată), ca toate marile cauze, în majoritate de canalii– cu toate acestea ea rămâne o mare cauză.

Aș vrea ca în viitor să nu vă mai ocupați niciodată de politică: nu sunteți deloc făcut pentru ea. (Eu, nici atât, dar o știu și trăiesc în afara ei). Sunteți un prieten, un om generos și pasionat, un artist. Nimic mai mult. Nu e puțin! Dar trebuie să ne cunoaștem limitele”(Cahiers, ed. Cât., p. 324)

Afacerea Rusakov a apărut înNouvelle Revue Française la 1 octombrie 1929 și apoi, în volumulConfession pour vaincus (15 octombrie, același an). După cum prevedea autorul ei, într-o scrisoare către A.M. De Jong (, t… va fi o teribilă bubuială în întreaga Europă deoarece aceste volume sunt, precum o spune și titlul,foc și flăcări "), efectul n-a întârziat să apară. Deși Panait Istrati se referea, în scrisoarea citată, la cele trei volume care alcătuiesc ciclulVers l’autre flamme, Afacerea Rusakov a constituit preludiul. Atacurile din presă s-au dezlănțuit, transformându-se rapid într-o adevărată campanie de denigrare.

În toamna aceluiași an, Panait Istrati a întreprins, împreuna cu Romulusciqflec, o anchetă pentru elucidarea evenimentelor din Valea Jiului, iar concluziile acesteia au fost făcute publice în paginile ziaruluiLupta. Urmarea? lată un fragment dintr-o altă scrisoare adresată lui AM. De long: „N-am nici inima și nici timpul să-ți povestesc ceea ce am trăit în România. Îți voi spune numai că puțini oameni sunt insultați astăzi atât de înfiorător cum am fost eu, în Grecia și în România și cum sunt acum în Franța. În cele două patrii ale mele de origine, sunt un vândut Sovietelor și francmasoneriei. În Franța, pentru comuniști, nu sunt decât un vândut burgheziei și un agent al poliției românești. Asta-i tot ce găsesc să-mi răspundă laAfacerea Rusakov”(Panait Istrati în corespondență cu scriitori străini, ed. Cât., p. 52).

Anul următor, 1930, ar putea fi numit un an al dezastrelor. O călătorie în Egipt eșuase, autoritățile refuzându-i debarcarea pe motiv că s-ar fi aflat în bagajul său o carte (al doilea volum dinVers l’autre flamme)care-l califica drept bolșevic. Prietenia cu Romain Rollandluase sfârșit la 15 martie. Rieder îl șicana pe baza unui contract prost încheiat, iar presa, dacă nu-i ataca, îi întorcea adesea spatele:„Nu mai sunt decât o zdreanță, moralmente și fizicește, strivit de datorii, incapabil să-mi revin din dezastrul meu și abandonat de toată lumea”. Peste toate acestea, lovitura de grație: Bilili l-a părăsit, căsătorindu-se cu un medic vienez. Ultima dintre mărețele sale „marote”se prăbușise: „Azi nu mai cred în nimic– îi scria lui François Franzoni. Nu mai iubesc nimic. Sau, dacă vreți, cred și iubesc la nivelul și în maniera celui mai bun dintre oameni, nicidecum în felul meu, care este unic”. Iar către Emst Bendz, expedia în octombrie, 1931, acest rezumat cu accente tragice: “Așa că eu nu mai cred în nimic și trag să mor. Viața nu mă mai interesează. Am trăit, am cunoscut, am iubit, am gustat totul. Nu mai cred în puterea artei. Este o meserie ca oricare alta și poate cea mai josnică dintre toate, fiindcă înșeală pe omul simplu, cel mai bun dintre oameni.

Apoi chiar prietenia și femeia superioară au venit să-mi dea lovitura de grație.

Pe chestiunea rusă, m-am despărțit de Romain Rolland.

Pe o chestiune de bani, m-am despărțit de lonescu. (…)

Acum, mă aflu aici, în locul meu de baștină, singur și trist”.(Panait Istrati în corespondență cu scriitori străini, ed. Cât., p.187-188).

Izolarea în care se afla, a făcut să-i încolțească în suflet sămânța disperării: „Niciun loc pentru mine, între insulta nedreaptă și elogiul respingător”.

Perioada pe care am prezentat-o, succint, a fost totuși propice unei evaluări a întregii vieți, ceea ce a făcut ca, în planul operei, scrisul lui Panait Istrati să se îndrepte integral către zone autobiografice. Dacă primele astfel de creații se grupau în cicluri secvențiale(ENFANCE d’Adrien Zograffi, ADOLESCENCE d’ Adrien Zograffi

— S.n., Z.B.)ycele de după 1930purtau emblema unui bilanț:VIE d’ Adrien Zograffi, considerate de Istrati „opera capitală”care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârșit, ar fi însumat 12-15 volume.

Toate căutările de până atunci, îndreptate către adevăr, prietenie, frumusețe, dar marcate de deziluzii, s-au întors către sine. Singurul adevăr valabil, spunea în acel moment Panait Istrati, este acela al propriei existențe. În acest context s-a născut o nouă atitudine, făcută publică în două articole și în prefața laViața lui Adrian Zografi: omul care nu aderă la nimic. Sub acest deziderat și-a început noua serie de scrieri. Povestea lui Adrian Zografi trebuia să fie povestea omului eliberat„prin refuzul oricărei adeziuni”. Era acesta un mod de a se declara învins?„învinși sunt toți oamenii care se află către sfârșitul vieții în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai loi”, afirma Panait Istrati în primele rânduri aleSpovedaniei pentru învinși. Șijâincă există o mie de feluri de a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărțire, care aruncă pe om în afara unei clase, după o întregă viață de aspirații comune cu această clasă și cu sine însuși, și care rămâne totuși credincios nevoii care l-a împins totdeauna de a lupta pentru dreptate"(Op. Cât., 1991, p. 13). Însă acest dezacord nu înseamnă abandonarea luptei. Este, dimpotrivă, o formă de revoltă. Recunoscându-se învins, Panait Istrati își striga– a câta oară?— Revolta. A procedat la fel, răspunzând Magdalenei Paz, care publicase orecenzie tendențioasă laCasa Thtiringer, în revistaMonde, condusă de Henri Barbusse: “Nu se poate imagina până la ce punct eu am fost adevăratul revoltat al secolului meu, omul care, copil încă, ghicește instinctiv crima supunerii la mentalitatea tradițională a familiei, a societății, apoi aceleia a idealului turmei"(Omul care nu aderă la nimic, înCaiete critice, Viața Românească, nr. 3-4, 1985, p. 124, trad. Mircea lorgulescu).

Refuzul supunerii– aparent în forme anarhice– este în fond, o eliberare a conștiinței care face posibilă„scânteia de sublim”. Pentru a străbate drumul până la această purificare spirituală, chiar propria sinceritate trebuie pusă la îndoială. Întrebarea adresată tăios Magdalenei Paz este, în același timp, retorică: „Ce vă faceți să credeți că «adevărul» dumneavoastră este singurul acceptabil și, mai ales, singurul care se potrivește omenirii suferinde?”

Absolutului, spre care își îndrepta Panait Istrati gândul, viața i-a opus, însă, de fiecare dată realități dintre cele mai crude. Singura eliberare: conștiința zbaterii permanente între material și spiritual și puterea de a alege:„omul care are, în gradul cel mai înalt, cultul Frumosului, este condamnat la cea mai tragică singurătate”. Destin cu atât mai aspru, cu cât cel supus lui își făcuse din marile prietenii un țel al vieții.“Trăiesc singur, fără prieteni, corespondență amicală. Sunt mai singur decât pe vremea când eram un simplu vagabond.

Minciuna artei!"(Scrisoarea către AM. De Jong, din 9 octombrie 1932.)

Și totuși: „… în această noapte, arta este singura noastră lumină și poate unica nădejde de desăvârșire universală”. Arta, ca formă de înălțare a spiritului, arta ca mod de a fi„în afara lumii, în lume, pentru lume”.„Creația m-a salvat de la moarte”, constata Panait Istrati, în 1926, confirmând un adevăr exprimat de Romain Rolland. Și tot creația i-a adus nemurirea, fiind unica modalitate de a nu fi trăit singur. Atunci și acum.

ZAMFIR BĂLAN

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

9

“Brăila e orașul în care am văzut pentru întâia oară lumina zilei. Am iubit-o în copilărie, am urât-o în adolescență, apoi am pierdut-o. M-am dus în lume…

Acum, după ce am făcut înconjurul mai multor vieți, îmi regăsesc Brăjla.”

Prin numele lui Panait Istrati, Brăila a devenit un oraș al întregii lumi. În al 625- lea an de la prima sa atestare documentară, această carte se dorește a fi un eveniment care să-i marcheze istoria contemporană.

Ediția de față reunește în paginile sale corespondența existentă în fondul CASEI MEMORIALE „PANAtT ISTRATI”, din Brăila. Volumul cuprinde două capitole (Panait Istrati către… și Scrisori către Panait Istrati), însoțite de note și comentarii, de o bibliografie selectivă a corespondenței și de un set de fotografii – document și facsimile.

Dintre scrisorile reproduse aici, cele adresate Annei Munsch (și semnate “Georges*’)au mai fost publicate de George Cuibuș (în Ateneu,martie, 1965 și în Tribuna,noiembrie, 1965). Scrisoarea către Jeanne Bindner a fost publicată de Marta Cuibuș (în Amfiteatru,nr. 3,1966). Întrucât textul unora dintre dintre scrisori nu a fost reprodus atunci integral, am făcut precizările necesare în note. Cele patru cărți poștale către Apostolache Dinu au fost publicate de Valeriu Dinu, în Dunărea,nr. 6-7,1990.

Z.B.