Panait Istrati Dosar al vietii si al operei

Panait Istrati Dosar al vietii si al operei de Alexandru Oprea

Aceastănouăediție a monografiei –ma grăbesc s-o spun –nu reprezintăo simplăreproducere a textului tipărit în 1964, ci, propriu-zis, o altăcarte. Ediția primă îmi servește mai mult ca un punct de plecare ori ca un termen posibil al discuției, în raport cu care pot sămăsor valoarea noilor documente descoperite, săprecizez noi impresii și judecăți provenite în urma unor alte lecturi, ca și a confruntării cu comentariile critice apărute în răstimp.

Noi documente? Nu mi-așfi putut închipui că, dupăce în monografie prelucrasem deja un material vast, mai pot ieși la ivealăalte și alte surse de documente, de la noi și din străinătate, într-un șir parcăfărăcapăt (astfel încât comparația cu basmele Șeherazadei, făcutăodată, riscăsă-și piardăfuncția pur metaforică); materiale, firește, de o valoare diferită, dar unele, prin semnificațiile implicate, obligând la o îmbogățire a unghiului cercetării, la reconfirmarea și, în anumite cazuri, la revizuirea aprecierilor. (Un exemplu: cele peste douăsute de scrisori adresate de Panait Istrati lui Romain Rolland și pe care doar în ultimii ani le-am putut cunoaște ne permit nu numai săverificăm amănunte episodice de pe o arie foarte întinsă, dar și să înaintăm

— Pe căi mai directe – în cunoașterea seismelor lumii sale sufletești. Practic, dispunem de acel jurnal intim pe care n-am visat să-l obținem vreodată, pe Istrati neinteresându-l asemenea îndeletniciri, trecute în categoria mofturilor de domnișoara.)

Dupa cum se știe, reluarea problemei Panait Istrati în câmpul publicisticii europene de dupa cel de-al doilea război mondial a fost marcata de timiditate și improvizație (daca putem menționa, sub beneficiu de inventar, un număr de însemnări, rătăcite ici și colo). În anii din urma, situația s-a schimbat însă în chip neașteptat, chiar spectaculos. Nu numai pentru ca, în Franța, au apărut primele cărți despre Panait Istrati –studiul lui E. Ray- don: Panaât Istrati* Vagabond de génie (1968) și monografia Panait Istrati. Un chardon déracinéde Monique Jutrin-Klener (1970) –sau căscriitori de o largănotorietate precum academicianul Joseph Kessel îi dedicăprefețe elogioase. Mai important decât toate mi se pare simplul fapt cădespre scriitorul nostru a început săse scrie în chip constant și firesc în cele mai diverse publicații (de la Le Monde la Les Nouvelles Littéraires1 și de aici –pentru a sugera cât de larg este registrul revistelor incitate de „redescoperirea“lui Panait Istrati

— La Le Nouveau Planète) 2. S-ar zice că, dupăce se rătăcise pe cine știe ce tărâmuri necunoscute, incurabilul vagabond reapare miraculos în empireul gloriilor literare. (O contribuție hotărâtoare a avut-o evenimentul

1 Anul trecut, Les Nouvelles Littéraires, apärind sub noi auspicii, dar dorind săfacăact de fidelitate fața de trecutu-i publicistic, a republicat eseul lui Panait Istrati trimis, în 1933, de la Sanatoriul F ilare t: Témoignage sur la liberté. L’homme qui n’adhère a rien. Totodată, se putea citi un comentariu al lui André Laude care se întreba dacănu cumva Parisul vădește apetituri „imperialisteft avind darul de a „aclimatiza“ „d3autres voix venant d’autres horizons, parfois farouches tels ceux qu’a connus Panait Istrati révélédans Les Nouvelles Littéraires par Frédéric Lefèvre, arrivé en France depuis sa lointaine Roumanie“. Reconstituindu-se istoria debutulm său se emiteau astfel de considerații generale menite săformuleze o concluzie și un verdict: „Vinconnu“ „va prendre la langue française à pleines mains, la brutaliser, lui insuffler une violence – mais aussi une douceur, une tendresse – enracinées là-bas dans les foubourgs miséreux de Braïla. Et la littérature française va s’enrichir de quelques livres que le temps ne saurait épuiser: Les chardons du Baragan, Kyra-Kyralina, Les Haïdouks.“ (Les Nouvelles Littéraires, numărul din 29 dec. 1975.)

2 Le Nouveau Planète, numărul din iunie 1969 (articolul: La vie tourmentée de Panait Istrati de Jean Le Marchand).

Transferării drepturilor de autor de la Presse Universitaire de ¥ rance – care și din pricina profilului ei special, nepublicând, pe o duratăde circa trei decenii, decât douăsau trei cărți, practic îl înmormintase ca scriitor pe Panait Istrati –la prestigioasa editurăGallimard, unde a fost reeditată întreaga-i operă, în condiții grafice excepționale.)

Sunt deschise, nici vorbă, în prezent, largi posibilități dezbaterii critice, ca și dezvăluirii și confruntării de mărturii și documente.

Tot acest material nou acumulat așfi putut să-l topesc în textul primei ediții, reașezând, modificând, lipind ș.a.în.d. –așa cum se procedează, îndeobște. Mi s-a părut însăcăașcomite, cumva, o mistificare. Pe toatăaceastăduratăau avut loc reevaluări firești în înțelegerea uneia sau alteia dintre probleme, legate de exegeza istratiană. Unele opinii nu mi s-au precizat din- tr-o dată, ci în stadii succesive, unele ipoteze au fost confirmate, altele nu, și, în sfârșit, mai rămân încădestule aspecte sub semnul incertitudinii. Și atunci, m-am gândit căar fi bine (mai corect) sănu escamotez dificultățile, ci săprezint, cu toatăsinceritatea, întregul grafic al acestor învestigații și mutații de optică, o hartă – în mișcare –a noilor insule, progresiv descoperite, din misteriosul arhipelag, niciodatăcunoscut pe deplin, reprezentat de viața și opera lui Panait Istrati.

La o distanțăde doisprezece ani, textul inițial a reclamat, inevitabil, o recitire și o filtrare, fie chiar și numai sub raport strict stilistic. M-am străduit însăca aceste operații sănu afecteze dezvoltarea dialecticăa cercetării, astfel încât săse realizeze un continuu dialog cu alții și cu mine însumi {cu textul ediției din 1964), ceea ce în planul compoziției cărții se soldeazăcu variate și, desigur, abuziv de multe note de subsol.1 Dar

1 Folosind acest procedeu aiurea, am întâmpinat reticența unor colegi, care, chiar binevoitori fiind, s-au simțit obligați să-mi semnaleze ca m-am lăsat furat de „lungile caravane* ale notelor de subsol. Apreciind frumusețea metaforei, îmi rămâne sa fac precizarea ca n-am fost nici furat, nici sedus ș.a.în.d., ci am apelat conștient la aceastăformulă, care-mi permite săsituez textul de bază într-un context mai dinamic, impunându-l unei continue con- nu consunăoare mai bine o astfel de metodăobiectului în studiu –drumurile biografiei și creației lui Panait Istrati repreientând un material teribil de instabil, de fluid, schimbător pânăla sfidarea paradoxului sau, altfel spus, adevărate nisipuri mișcătoare? Destinul aventuros al acestui scriitor obligă, am impresia, la aventuri (și avataruri) ale comentariului critic.

Fruntari și pe multiple planuri sau, pentru a-mi trăda ambiția pânăla capăt, dublindu-ly pe alocuriy cu însuși jurnalul învestigației critice.

CAZUL PANAIT ISTRATI

Panait Istrati a avut un destin neobișnuit, chiar paradoxal. Fiul unei spălătorese dintr-un port dunărean, vagabondul cu nenumărate meserii la activul său (zugrav, fotograf ambulant, purtător de reclame, ziarist, servitor, mecanic, hamal etc.), împins de vicisitudinile vieții la o tentativăde sinucidere, ajunge, dupăvârsta de patruzeci de ani, „prozator francez“, tradus în peste 25 de țări și elogiat în termeni înflăcărați de Romain Rolland, sau, dintre critici, de Georg Brandes.1 Cărțile sale, scrise în secolul al XX-lea, amintesc comentatorilor de poveștile din O mie și una de nopți sau de Odiseea.

Împrejurările au așezat figura lui Panait Istrati sub semnul miracolului, al aventurii și, totodată, al poeziei. Se părea cănu se poate scrie despre Panait Istrati fărăa se evoca azurul, Orientul, neliniștea marilor plecări, misterul depărtărilor etc. A devenit și muza unor poeți mediocri de la noi 2,

1 „Eu recunosc – mărturisea Brandes, Într-un articol din Social-de- mokraten, numărul din 2-4 iunie 1926 –căPanait Istrati este de mai multăvreme, dintre povestitorii europeni, favoritul meu.a

2 La data când făceam afirmația, nu cunoșteam toate poeziile închinate acestui…prozator. Astfel se explicăgeneralizarea aspră și, nici vorbă, nedreaptă, deoarece între cei care se lăsaserăseduși de destinul fascinant al lui Panait Istrati figurau și poeți de o realăvaloare. Este, în primul And, cazul lui Mihu Dragomir (bineînțeles, și în numele unei obârșii comune, brăilene). În placheta Edgar Allan Poe, scoasă în cadrul colecției „Adonis* (1940), găsim versuri de un farmec ingenuu (explicabil dacă ținem seama de vârsta adolescentinăa autorului) prin care autorul Chirei Chiralina este celebrat între sorii pământului romanesc. Poetul american era invitat să-i cunoascăpe Creangă, pe Eminescu și pe Istrati, colegii lui de drept în dupăcum îl întâlnim ca erou literar în romanul Toda-Raba, al ilustrului scriitor grec Nikos Kazantzakis.

Dar paralel cu aceste exerciții poetizante, Panait Istrati și-a atras antipatiile cele mai vehemente. Putem săafirmăm căeste de-a dreptul straniu cazul acestui scriitor, îmbrățișat cu fervoare, pânăla idolatrizare și, în același timp, urât cu atâta înverșunare. (Cunoscuta publicație Cuvântul liber semnala la patru ani de la moartea lui Istrati căel concurează în a fi „figura cea mai atacată”nu numai din literatură, dar și din viața politicăa vechii Românii.)

Prin structura ființei sale un pasionat, trăind totdeauna în chip absolut fiecare nouăaventurăa existenței sale, Istrati a provocat, de-a lungul anilor, caracterizări derutante, imposibil de conciliat. Când un „Gorki balcanic”(titulaturădatăde Romain Rolland), sau un scriitor al proletariatului, când „haiduc al Siguranței”, cum l-a numit Henri Barbusse, sau, și mai brutal, cu epitetul dat de Francisc Jourdain: „câine de pazăal regalo-fasciștilor din România”.

Activist sindical în tinerețe, mai apoi autor de cărți interzise și confiscate de autoritățile polițienești din România 1 ca reprezentând o literaturăsubversivă, iar în ultimii ani, regatul boemiei și al poeziei: „Trebuia săvii vara, când Dunărea clipocește ciudat, / pe șoseaua Baldovineștilor, la celălalt, Istrati / sau săprivești filtrarea soarelui prin arbori, ca prin gratii, / în pădurea sinucigașilor din Lacu-Sărat..“

într-o scrisoare, N. Vrânceanu, din Mediaș, fost coleg de gazetărie cu Mihu Dragomir, măinforma cătot în colecția „Adonis“, în 1933, apăruse și o remarcabilăpoezie intitulată: Neranțula. Dealtfel, revista brăileanăFlamura, din acești ani, este plinăde astfel de omagii lirice semnate de Mihu Dragomir (sub numele inițial sau sub diverse pseudonime).

Să-l amintim apoi pe Cristian Sârbu (de astădată, se revendicădescendența comunăbărăgăneană și „proletară“). Într-o frumoasăpoezie, inclusă și în volumul de versuri alese, el provoca un dialog al brazilor și al vântului, care clamau: „Dormi, Panait Istrati / / îmbarcați pe locomotivele istoriei, / plecate-n zadar la drum, / Idealiștii vagabonzi ai lumii / Te vor căta de-acum / Cu inima-n mână, / Ca săle-o speli de bubă și țărână, / Și raza ta va crește-n fiecare / grădini de zări albastre, grădini de meri în floare…”

Nu este însămai puțin adevărat cămitul lui Panait Istrati a generat și o sumedenie de versuri proaste, publicate de autori obscuri în reviste tot atât de obscure (ca acestea apărute în Hotar –la moartea scriitorului: „Ca și floarea moartă înainte de vreme, / Așișderea, acesta de timpuriu s-a dus“).

1 Este, bunăoară, cazul Domniței din Snagov (vezi, Galații noi din 19 septembrie 1926, nota: Roman confiscat).

Un ins care ar fi fost cumpărat de burghezie, un fascist și un antisemit. Și, cu toate acestea, în timpul ocupației naziste, în Franța, opera lui Panait Istrati avea săfie pusăla index și arsălaolaltăcu cea a marilor scriitori democrați și revoluționari. 1

O asemenea stare de lucruri era firesc săfavorizeze exagerările, interpretările părtinitoare și chiar legendele cele mai prăpăstioase. 2 Ceea ce nu izbuteau săfacădetractorii reușea uneori furia celor care-l idolatrizau. (Au fost scrise articole în care, pe^ un ton evlavios, Istrati era comparat cu Iisus Hristos!) Sămai observăm căforța acaparatoare a povestirilor istratiene te face adesea săiei drept fapt real ceea ce poate fi doar produsul invenției romanești sau chiar numai al proiectării în lumina evanescentăa poeziei.

Punând cap la cap toate acestea, vom înțelege de ce un cercetător scrupulos, în fața biografiei lui Panait Istrati, este cuprins de o suspiciune endemică; urmărindu-i destinul, are mereu sentimentul cămerge pe un teren nesigur, în care la fiecare pas trebuie săfacăapel la fapte verificate și răzveri- ficate, fiecare document cerându-se a fi cunoscut nemijlocit, din surse directe și confruntate cu altele.

Nici opera nu se prezintăcu aspecte mai puțin controversate, cu mai puține enigme. Cum se explicăapariția în secolul nostru a unui astfel de povestitor de naturăpopulară? În ce constau valențele moderne ale artei acestui scriitor de atâtea ori comparat cu aezii homerici? Se datorește succesul operei istratiene unor rațiuni de conjuncturăfavorabilă, sau unor valori intrinseci care-i asigurădurabilitatea în scurgerea timpului? Iatădoar câteva întrebări care stimuleazăaltele, întrucât existăpărți însemnate ale activității sale de creație care n-au fost încăluate în considerație pentru compunerea unui profil literar real.

Sărecunoaștem căPanait Istrati, ani de zile, a constituit mai mult motiv de elogiu sau de osândă, decât propriu-zis obiect de analiză. Este adevărat, personalități literare prestigioase din diverse țări au emis, cu diferite ocazii, observații

1 Apud UHumanité, 12 martie 1960.

2 Preuves (numărul 6> din iunie 1964) menționeazăversiunea absurdă, în circulație aiurea, conform căreia Istrati n-ar fi murit decât în…1940, în care timp ar fi activat, sub un nume fals, în serviciul poliției secrete!

Pătrunzătoare, de mare importanțăpentru orientarea muncii unui cercetător. Aprecierile privesc însăaspecte limitate ale operei, o creație sau alta, înscriindu-se în aria unor impresii de moment. A lipsit oricum efortul aplicat și sistematic al studiilor de specialitate.

S-a răzbunat aici situația de excepție a lui Panait Istrati. Căci între aspectele menite săsporeascăimpresia de neobișnuit de care beneficiazăbiografia, nu trebuie uitat și acesta: el creează într-o limbăstrăinăo operăinspiratăexclusiv de realitățile și tradițiile din țara de origină. Unele istorii literare franceze îl menționează, în chip mult prea succint (poate și pentru că înțeleg căIstrati reprezintăun fenomen alături de drumurile obișnuite ale culturii lor naționale). În schimb, istoriile literare românești din epocănu-și asumăsarcina elucidării cazului său, trecându-l simplu în categoria „scriitori români de limbăstrăină”.

Putem menționa, totuși, câteva lucrări meritorii dedicate special figurii lui Panait Istrati1, care au, de regulă, un caracter memorialistic. Este cazul cărții Elenei Samios (viitoarea soție a lui Nikos Kazantzakis): La verdadera tragedia de Panait Istrati (Santiago de Chile, 1938) sau al aceleia a unui gazetar evreu, originar din România, Isac Horovitz: Tag und Nacht mit Panait Istrati. (Days and Nights with Panait Istrati), New York, 1940.

Ceea ce se cerea însăera studiul de sintezăcritică, monografia care săfixeze omul și opera într-o viziune cuprinzătoare. 2

1 Destinul lui Panait Istrati a captat și interesul unei eminente personalități politice, cum e Amir Abbas Hoveida, actualul prim-ministru al Iranului, care i-a închinat (în perioada interbelică) o tezăde doctorat.

2 În 1968y a apărut studiul lui Edouard Raydon: Panait Istrati. Vagabond de génie (Edition Municipale).

Merităapreciat curajul (aproape disperat) cu care acest admirator al lui Panait Istrati, lipsit de. Posibilitatea de a se informa direct de la surse (necunoscând România și cercetările de aici), folosind ca primordiale izvoare documentare amintirile fostului prieten al scriitorului, George Ionescu, și lucrările lui Ion Căpățână(ambii de origine românăJ, a realizat prima evocare biograficădin Franța, dedicată „Vagabondului genial“.

Din păcate, studiul suferăsub aspectul unei viziuni insuficient critice, de unde un șir de naivități și inadvertențe șocante. Autorul comite eroarea de a conferi povestirilor istratiene valoarea unor documente autobiografice. (A se vedea, în acest sens, articolul meu Redescoperirea lui Panait Istrati, din Secolul XX, nr. 1, 1970.)

Iar dacăo asemenea primă încercare se consemnează în România, este aceasta o dovadă în plus a legăturilor afective care n-au încetat niciodatăsăexiste între autorul Chirei Chir alina și locurile sale natale.1

Au trecut câteva decenii de la moartea lui Panait Istrati. Timpul scurs va fi contribuit la potolirea patimilor, la „sedimentarea“ unor aspecte îndelung tulburi, exacerbate de diverse momente de conjunctură. Dispunem, așadar, de distanța necesarăpentru a-i putea contempla destinul cu un ochi calm, în spiritul celei mai drepte obiectivități.

A sosit de mult ceasul săfie clasat dosarul acestui „caz”, delimitându-se existența realăde cea fictivă, punându-se capăt diferitelor legende, ca și unor nedrepte acuze care-l urmăresc pe Panait Istrati cu o înverșunare de neînțeles. 2

Condițiile speciale legate de cercetarea destinului acestui scriitor ne-au impus și o metodăde lucru adecvată, solicitând deshumarea de documente, învestigații în presa timpului (română și străină), ca și în diverse arhive particulare sau

Nu putem însăsănu folosim accst prilej pentru a omagia activitatea dusa, cu o rara abnegație, de Edouard Ray don, întru perpetuarea amintirii scriitorului nostru în Franța. Lui i se datorește înființarea asociației pariziene MAmis de Panait Istrati", ca și editarea buletinului acestei asociații, în 1970, editura Maspero a tipărit teza de doctorat a unei belgience, Monique Jutrin-Klener: Panaât Istrati. Un chardon déraciné.

Folosind din abundențăcercetările întreprinse în România (chiar și fărăa face totdeauna mențiunile de rigoare), aceastăcarte se prezintăca lucrarea cea mai bine informatăapărutăpânăacum în străinătate. Ceea ce i-am putea reproșa ar fi o viziune prea didacticistă în analiza povestirilor istratiene –preocupare esențialăa autoarei –, ca și anumite prejudecăți ideologice care o împiedicăsă înțeleagă, în toatăcomplexitatea sa, destinul tragic al lui Panait Istrati.

1 Monografia mea a apărut în 1964 (Editura pentru literatură). O versiune a ei pentru uzul cititorilor străini am publicat-o în limba franceză, în 1973: Panaât Istrati. Un chevalier errant moderne (Editura E mines cu).

În 1975, Editura Cartea româneascăa tipărit volumul Panait Istrati de Gabriela-Maria Pintea. Deși reprezintăo lucrare de doctorat, volumul poate fi apreciat pentru calitățile-i eseistice. În privința concluziilor, ca și a unor aprecieri de fond, dupăcum se va vedea, măsituez pe o altăpoziție.

2 Acuzația (prin nimic întemeiată) de aderare la fascism o găsim repetată și într-o scrisoare reprodusăde Figaro Littéraire, în anul de grație 1969 (numărul din 27 ianuarie).

De stat. O muncădificilă, de ani de zile, și care, în lipsa unor indicații fundamentale, deseori ne dădea senzația unor aruncări în gol.

Iar dacăi-am făcut cât de cât față, e pentru căam beneficiat nu numai de concursul familiei scriitorului, dar și al numeroșilor prieteni și admiratori ai lui Panait Istrati din țară și de peste hotare.

Refuzând principial caracterul apologetic, cartea de fațănu se sfiește ca adesea în locul tonului narativ săfoloseascăunul dialectic, de discuție, verificând minuțios autenticitatea informațiilor și, când e cazul, aventurându-se pe căile (totdeauna abrupte) ale polemicii1. Am intercalat în text –iar

1 Un cuvânt menit săjustifice structura cărții. Unii au opinat căs-ar fi cuvenit săfi analizat viața și opera scriitorului în compartimente separate. Mărturisesc cănu înțeleg de ce ar ți trebuit săprocedez așa, și nu altfel. Săexiste cumva – și noi n-am aflat pânăacum –o schemăsacrosântăa monografiei care se aplicăobligatoriu oricărui scriitor, indiferent de particularitățile destinului respectiv? Îmi vin în minte cele notate de Ion Biberi atunci când s-a apucat săredacteze interesantul său volum: Lev Tolstoi –omul și opera (1947): „Alăturarea în compartimente separate a vieții autorului și a analizei operei, așa cum au procedat cea mai mare parte a autorilor de monografii critice, nu poate conduce la o înțelegere centralăa procesului creației“. Drept care, sub imperiul specificității subiectului abordat, criticul alege o altăcale: „A urmări înfiriparea unei opere, punând-o în legăturăcu viața lăuntricăa scriitorului, cu evenimentele sale biografice sau cu datele concrete pe care i le-a oferit observația realității înconjurătoare, mai ales familiale, înseamnăa lega opera de creator, a o înțelege în izvoarele sale vii și în plămădirea ei treptată. Critica geneticăne apare ca o obligație esențialăa cercetătorului literar.”

în ce ne privește, nu ridicăm la rang de principiu absolut prerogativele criticii genetice, ci doar apărăm dreptul lor la existență, în activitatea cercetătorului, mai ales atunci când concordăcu tema în dezbatere, așa cum e cazul aici. Căci, la Panait Istrati, între biografie și operăexistămultiple corespondențe, inter determinări în forme neașteptat de directe. La unii scriitori, opera constituie posibilitatea unor travestiri sau o formăde exteriorizare a unor refulări. Istrati ignoră însăasemenea subtilități, la el comunicarea cu creația se face în chip rectiliniu și total. Povestirile –nici vorbă, cu complicațiile impuse de legile specifice ale scrisului – îi prelungesc, s-ar zice, aventurile existenței, sau inaugureazăun alt tip de aventuri care le îmbogățesc pe cele existente. Seismele sufletești ale autorului își transmit adesea nemijlocit vibrația în operă(provo- când părăsirea unor proiecte, îmbrățișarea altora șa.în.d.). Raportul este și invers, biografia capătă înțelesuri noi în lumina creației, ba, în chip surprinzător, se lasăinfluențatăde aceasta (către sfârșit, Istrati ajunge săimite destinul unora dintre eroii săi).

Nu în addenda –, din abundență, documente și referiri isto- rico-literare, chiar cu riscul ca astfel lectura cărții săfie mai greoaie, căci scopul nostru fundamental este acela de a aduna și cerne bogatul și complicatul material care se referăla viața și opera lui Panait Istrati, sau, așa cum am spus, de a alcătui un „dosar” cu toate datele „cazului”.

. POUR AVOIR AIMÉ LA TERRE

Atracția către poetizare și senzațional a îmbrăcat formele cele mai evidente în relatarea începuturilor biografice ale autorului Chirei Chiralina. Faptul căera fiul nelegitim al unui negustor grec care se ocupase cu contrabanda a făcut săse fabuleze excesiv pe tema gustului înnăscut către aventură, a instinctului migrator predestinat.1

Cât privește rudele dinspre mamă, literaturismul putea săse desfășoare în voie, datăfiind existența literarăa unchilor săi Anghel și Dumitru. Dealtfel, vrând săreconstituie viața lui Panait Istrati, unii biografi s-au mulțumit săreproducăsimplu faptele înfățișate în povestiri. Trebuie adăugat că însuși scriitorul, prin unele mărturisiri, contribuie la estomparea conturului existenței sale adevărate, astfel încât planul vieții reale se întrepătrunde cu cel al realității transfigurate în chip poetic. (Bunăoară, într-o scrisoare către N. Iorga, în- cântat de faptul căpovestirile sale pitorești, cu un intens parfum exotic, conțin elemente autobiografice, ajunge sădeclare căpână și Chira Chiralina –eroina baladei populare –, prin nu știm ce curioase fire genealogice, ar fi aparținut neamului său.)

1 Un portret publicat în Le Mois – Synthèse de l’activité mondiale (1 aprilie 1935) emite aceastăobservație: „Având un tatăcontrabandist, știind de mic căplinea pe care o mânca era câștigatăprin fraudă(! f), asta nu-i va crea un spirit prea puțin apt pentru supunere în fața legilor

Pentru a nu lipsi nimic din ceea ce poate sămăreascăimpresia de extraordinar, adăugăm amănuntul căbiografii zeloși ar fi putut să încingădispute academice și asupra exactității zilei sale de naștere, ba până și asupra transcrierii reale a numelui său de familie. Într-adevăr, deși se născuse într-o perioadăcând civilizația progresase cel puțin pe^ latura birocrației arhivistice, Panait Istrati dovedește destulănesiguranță, și în repetate rânduri, fațăde data exactăa venirii lui pe lume. (într-o scrisoare trimisăprietenului său N. Constanti- nescu, la 5 iunie 1924, cerând o copie dupăun act oficial, dăurmătoarea informație: „…sunt născut la Brăila, în anul 1884, luna august, ziua 11 sau 12“.) Din fericire, dispunem de certificatul său de naștere, înregistrat la Primăria Brăila în anul 1884, luna august, ziua 11.1

în ceea ce privește numele, cine a cercetat cu suficientăatenție debutul gazetăresc al scriitorului știe căunele articole sunt semnate Istrati, altele Istrate. Explicația e simplă^ debutantul pe tărâmul publicisticii modificăultima vocală(probabil din motive de sonoritate). Numele real de familie e Istrate. 2

Acestea fiind amintite, putem trece la examinarea datelor principale ale biografiei sale.

Despre tatăl nelegitim al lui Panait, informațiile de care dispunem sunt, cu adevărat, întristător de puține. Se știe doar căera un negustor grec, pe nume Valsamos, care se ocupa și cu contrabanda, îndeosebi de tutun turcesc. (Brăila era pe atunci „raia“. Mărfurile erau trecute clandestin din Brăila în celelalte regiuni ale țării.) 3 Valsamos s-a folosit în afacerile

1 Atenție, e vorba de vechiul stil, al calendarului Iulian. În excursul autobiografic trimis lui Romain Rolland la 22 martie 1923 (sursădocumentarăa prefeței din Europe), Istrati precizează: „M-am născut la Brăila, 24 august (11, pe vechiul stil, 1884) “. În cronica publicatăla versiunea francezăa acestei monografii (România literară, nr. 22, 31 mai 1973), Șerban Cioculescu corecteazăaceastănotăa lui Panait Istrati, dupăcum urmează: „în calendarul gregorian, în secolul trecut, se adăugau 12 zile, pentru corespondența cu cel iulian, iar nu 13, ca în secolul nostru (deci Istrati s-a născut la 12124/, iar nu la 11/241 august 1884…) “. Ergo: 11/23 august.

2 La Arhivele Statului din Brăila existăactul de naștere al mamei scriitorului, din care aflăm cănumele tatălui Joiței era Stoica Istrate (Dosarul nr. 38, pe anul 1855, din satul Cazasu).

3 în cronica citată, cu cunoscuta-i acribie, Șerban Cioculescu, sesizeazăconfuzia de datare istoricăpe care o conține formularea mea, sale de unii țărani din satele învecinate Brăilei, între care și Stoica Istrate, bunicul scriitorului. Astfel ar fi cunoscut-o pe Joița, cu care a trăit apoi, nelegitim, un număr de ani. Lă- sând-o pe Joița cu copilul mic, Valsamos s-a reîntors în Grecia, unde în scurtăvreme se pare căa murit.1

Care e mediul din care provenea tatăl lui Panait? Care e biografia lui Valsamos? Acestor întrebări nu le putem da un răspuns complet. În 1927, sosind în Grecia, împreunăcu prietenul său Nikos Kazantzakis, Istrati, dupăcum mărturisea în suita de reportaje din Le Monde (9 iunie 1928), Notes et reportages d’nn vagabond du monde, ar fi avut aceastădorință: „…săcunosc Cefalonia și sămerg la Fara- data, locurile tatălui meu, sămădocumentez asupra originii mele paterne, despre care nu știu nimic”. Dar Istrati, datorităatitudinii sale politice, a fost repede expulzat, iar altădatănu a mai revenit pe-acolo, ceea ce face ca asupra acestui punct din biografie săpluteascăpentru totdeauna misterul. 2

avertizându-mă: „Amicului Al. Oprea, pe care-l felicit pentru textul românesc de bază, îi atrag atenția cătatăl lui Panait făcea contrabandă în Brăila, orașromânesc liber, care nu mai era raia (pag. 15) de mult, dupăpacea de la Adrianopol (1829). Contrabanda se făcea însă și pe teritoriul țării libere, frustrând statul de taxele vamale

1 D. Raydon folosește altăversiune:»Une nuit où, avec deux camarades il attend sur la cote, àune vingtaine de kilomètres de Braïla un chargement de tabac, les gardes-cotes surprennent le petit groupe. Des coups de fusil claquent et deux contrebandiers tombent.“ Unul dintre ei – cel ucis – ar fi fost Valsamos. Nu știu ce surse documentare va fi folosit biograful francez pentru compunerea acestei scene desprinsăparcădin cadrele unei povestiri romantice. Ne e teamăcăla mijloc e vorba de o confuzie. În scrisoarea către Nicolae Iorga, Panait Istrati, referindu-se la interferențele existente între opera beletristică și biografie, evocăo întâmplare cu împușcături din timpul contrabandei tatălui său, dar victima era altcineva: „un bunic Istrati, român neaoș, sănu văfie cu supărare, d-le Iorga, tatăl mamei mele“, și care fusese „împușcat de poterași în spate, într-o fugădramaticăcùcontrabanda tatălui meu –grecoteiul cefalonit“.

2 Cu câtăforță –de-a dreptul de ordinul predestinării –a fost atașat destinul lui Panait Istrati aspectelor enigmatice! Am consemnat, în Manuscriptum (nr. 1 [6], ianuarie 1972), faptul senzațional căvarianta biografică în care a crezut o viață întreagăIstrati – și o datăcu el toți biografii săi –nu pare exactă, fiind mai mult menităsă împingă în imperiul poeziei, dacănu al mitului nașterea scriitorului (așa cum se întâmplăcu toți cei sortiți unui destin de excepție), mascându-se o realitate mai obișnuită, dar poate mai dramatică.

Referitor la familia Joiței Istrati, informațiile sunt destul de bogate, provenind din diverse surse. Problema care se pune este aceea a unei cerneri, cu delimitările de rigoare.

Tatăl său, Valsamos, se pare căn-ar fi părăsit niciodatăRomânia, ci numai Brăila, stabilindu-se la Buzău, unde s-ar fi căsătorit (legal) și ar fi avut un copil.

Nu ar fi murit pe când Panait era mic și nici –cum scrie un biograf –pe vaporul care-l apropia de iubita lui Cefalonie natală, ci mult mai târziu, dupăprimul război mondial, într-o căsuțăde la marginea Bucureștilor…

Aceste informații mi le-a comunicat Memache Valsamos-Tănăsescu („fratele vitreg* al lui Istrati), care, între timp, s-a înarmat cu^ toate actele doveditoare și le-a expus în numărul 4(21J 1974 al Manuscriptum- ului.

Așadar, Gherasim Valsamos s-a născut în 1862, satul Faraclata, plasa Cranin, județul Cefalonia din Grecia. Profilul schițat este cel al unui „condotier* sau, mai bine zis, al unui palicar focos care, de foarte tânăr, încearcăsă-și facănorocul pe meleagurile României, manevrând, în tot felul de afaceri, banii împrumutați de la un mare afacerist și potentat politic grec. Un an secetos –dar, probabil, fi speculații nefericite –// în situația unui falit. Urmărit judiciar în patrie, rămâne definitiv pe aceste locuri, trăind din variate expediente –contrabanda numărân- üfo-se pe primul plan. O trecere de la o ocupație la alta, încurajată și de fratele său sosit la rândul luiy la Brăila – și care era, yânchiriator de naveu.

Emoționant – și de ce săn-o spunem –, de necrezut e faptul cădrumurile sale se vor fi încrucișat cu cele ale fiului nelegitim, Panait. Căci Valsamos continuăsătrăiascăun timp în Brăila –la 31 octombrie 1907y locuia pe strada Sfânta Maria, atunci recunoscându-l drept fiu pe Memache y rod al unei conviețuiri (tot nelegitime) cu Irina-Amalia. Este drept că, ocupându-se cu arendarea de suprafețe agricole peregrineazăcontinuu în localitățile din jur. Memache povestește (destul de imprecis) că și atunci când s-a mutat lângăGalați „Gherasim mergea deseori la Brăila, sub diferite pretexte, ceea ce provoca, la întoarcere, discuții aprinse cu Irina-Amalia, care-i reproșa căa reluat legăturile cu Joița în 1912, se stabilește (temporar) la Buzău, unde dăo formălegalăconviețuirii cu Irina-Amalia (mai tânărăca el cu 20 de ani). În anii următori, neșansa urmărindu-l, se reîntoarce la Brăila, lucrândântre altele, ca „epistat", pontator la descărcarea vapoarelor și a vagoanelor, în- scriinau-se chiar în sindicatul muncitorilor portuari – acel sindicat în care Panait Istrati era o figurăcunoscută, contând ca unul dintre primii secretari!

Cum va fi reușit Valsamos, în asemenea condiții, săpăstreze atât de bine taina? Cum de nu a ajuns la urechile lui Panait nimic – nici atunci, nici altădată –de la rude sau cunoscuții din mahala? Lucrurile par cu atât mai stranii, cu cât, în certificatul de naștere al lui Panait este trecut drept martor și un „Gheorghe Valsamis, de ani treizeci și nouă, profesia precupeț, domiciliat într-o casăcu muma copilului“. Neconcor- danțele între nume indicăo altăpersoanăsau e o simplăeroare de în MoșAnghel se afirmăcăpărinții Joiței ar fi fost „țărani iobagi pe pământul boieresc“. Alte mărturii directe ale autorului ne previn că țăranii din Baldovinești, aflându-se în imediata apropiere de Brăila, important port fluvial, se pot bucura de o relativ mai mare independență în raport cu cei din alte sate. Mai de mult, se încurcau în spectaculoase și uneori dramatice afaceri cu contrabandiștii. În timpuri mai noi, moderne, se vor emancipa, în forme adecvate, comerciali- zându-și produsele pe piața orașului.

Putem săcredem însăceea ce se desprinde din MoșAnghel, și^ anume căfamilia lui Stoica Istrate era de condiție modestă. Așa se face căla moartea tatălui lor, Joița și Antonica sunt „luate“, în condiții neprecizate legal, de doi negustori greci, iar Anghel, în vârstăde nouăani, pleacăla Galați, ca băiat de prăvălie. Rămâne în casa părintească, îngrijind de mamă-sa, numai Dumitru. (La acești copii ai lui Stoica și ai Nedelei Istrate trebuie săadăugăm și un altul, Ștefanache, despre care Panait Istrati spune într-o scrisoare copist f (Se pare căe vorba de o altăpersoană, deoarece Valsamos, conform actelor, avea pe-atunci 22 de ani.)

Oricum, nu putem sănu rămânem stupefiați: în 1927, când Istrati cautăcu înfrigurare săreînvie amintirile tatălui, făcând învestigații în Grecia, acesta se afla „bine merci” în București. Va muri în 1929, când fiul său era în culmea gloriei, numele aflându-i-se în atenția lumii întregi! Sau coincidențele de nume și de împrejurări biografice ne joacăo festăf* Sănu uităm căvarianta expusăde Istrati – și care era varianta susținutăde mama lui –nu se bizuie pe niciun document și chiar el a încercat să înlăture misterul (fărăsucces).

În scrisoarea trimisălui Romain Rolland, la 22 martie 1923, încer- când sătranscrie cele mai vechi amintiri pe care le deținea din perioada copilăriei, developeazăaceste secvențe autobiografice: „…aveam șase ani. Un bărbat, înalt și puternic, apărea în casa noastră. Nu era frumos, fiind ciupit de vărsat, dar bine îmbrăcat și foarte bun. El măia cu trăsura și mă îmbracădin cap până-n picioare și cheltuie enorm cu noi, oferindu-ne foarte scumpe lucruri de mâncat și de băut. Cintă și o face săcânte și pe mama. Sunt veseli amândoi. Ne plimbăm la Galați cu vaporul și asta mădelecteazăpânăla leșin. Ne fotografiem, el stând pe scaun, mama în picioare, încremenită; eu, cu un deget într-o carte, în genunchi pe un taburet și cu ceafa țeapănă. Sunt cât se poate de mulțumit, dar câteva luni apoi, văd cămama plânge adesea și bărbatul țipăla ea. În fine, o aud pe mama spunându-i: «Ești căsătorit, mergi la nevastă-ta».*

Săfie vorba de vreuna din reaparițiile lui Valsamos? Sau este evocatăo prietenie temporarăa Joiței –părăsităde bărbat la o vârstăcând se afla în deplinătatea atributelor ei fizice atrăgătoare?

Că „și-a lăsat oasele la Plevna“, ceea ce explicăfaptul cănu păstreazădespre el nicio amintire.)1

1 Relatările mele privind familia mamei sunt totuși sumare. Pentru a le completa, măservesc de un instructiv studiu care mi-a fost pus la dispoziție, dupăapariția monografiei, de Jordan I. Tacu, „fost învățător și publicist”(cum singur se recomandă), rodul mai multor ani de documentare, între altele, în problema „neamului din care se trage Panait Istrati

Ipoteza este aceasta: strămoșii dinspre mama s-ar trage din ciobanii transilvăneni statorniciți pe malurile Dunării în cadrul transhumanței: „Locuitorii ardeleni, transhumanți vreme de veacuri, veneau aici la iernatul vitelor, cu târhatul pe măgăruș, cu fluierul la brâu și mâncarea-n desagi, erau singuri și foarte puțini cu nevestele lor. Erau cei mai mulți slugi mocănești, nu stăpâni ori antreprenori de târle, cum trebuie săfi fost acel sas, Baldovin, ce a întemeiat târla déla Baldovinești, care n-are nimic cu acel sat nemțesc (sublinierile îi aparțin lui J.I.T., n.n.) ce-a existat și pânăla 1916, la vest de Baldovineștii actuali, datorit unor refugiați religioși germani…”

În sprijinul afirmațiilor de mai sus, sunt citate monografii și catagrafii ale timpului. „Ștefan Istrati (eroare: Stoica Istrate, n.n.) s-a însurat în 1854 în comuna Cazasu, fiind venit aici din altălocalitate, fiindcăneamul Istrate, în statistica din 1828, păstrată în Arhivele Statului București și tipărităde prof. M. Popescu, în 1933, nu figureazănici în corn. Cazasu, nici în acest sat și nici la Baldovinești.“

Numele Istrate figureazăla 1828 în comuna Osmanu. Iatăce aratăcatagrafia lui I. Slătineanu (rezumatul este al lui J.I.T.): „Acest sat se afla în plasa Vădeni, la sud de orașul Brăila, 24 km, și avea următorii locuitori: 6 fruntași cu 36 boi, 22 vaci, 15 cai și 150 oi, aparținând numai la trei locuitori, 13 mijlocași, cu 46 boi, 41 vaci și 220 oi. Codași: 31, cu 87 boi, 65 vaci, 15 cai și 177 oi. În fruntea codașilor aflăm neamul Istrati, cu porecla Doxă: Istrate Doxă(se observăcum J.I.T. Transcrie când Istrate, când Istrati, n.n.), GheorghițăIstrati și Ion Istrati, toți trei aveau 6 boi, 9 vaci, 6 cai și 45 oi…Unul dintre cei doi feciori, Gheorghițăsau Ion, trebuie săfi fost tatăl lui Ștefan Istrati, bunicul scriitorului, iar Istrati Doxă îi era răs-străbunic.*

Neamurile lui Istrati nu dispuneau de pământ arabil, ocupația de bazăfiind creșterea vitelor. „Iar caracteristica căei aveau și oi ne îndreptățește în susținerea noastrăcăei proveneau din Ardeal, de unde veniserăaici ca slugi mocănești, ceea ce ne-o dovedește numărul redus de oi ce-l posedau în sfârșit, mai reținem amănuntul că, pe la 1906, Baldovineștii se vor numi și Istrăteștii –numele, deși neoficial, e consemnat ca atare de geologul Radu Sevastos în studiul său despre terasa de la dreapta Șiretului.

Sunt acestea pure ipoteze – menite să îngroașe aura poeticălegatăde instinctul migratoriu moștenit și prin aceastăramurăgenealogicăde Panait Istrati? Cercetând fondul de documente achiziționat de Muzeul literaturii române de la familia Cioflec, am dat peste acest pasaj dintr-o conferință ținutăde Romulus Cioflec, în 1936: „întrebat de mine dacă

Viața unchilor lui Panait ne este cunoscutădin diverse povestiri. Singurul la care se simte nevoia stabilirii unor caracterizări mai precise este Anghel, deoarece în cunoscuta povestire, prin tragica luptăcu destinul, eroul se ridicăla o măreție care nu ne îngăduie să-i observăm trăsăturile de toate zilele.

Nu avem posibilitatea săfolosim portretizări directe ale scriitorului, ci numai săconfruntăm considerații împrăștiate de-a lungul diverșilor ani, în lucrările sale beletristice. În ultima carte, În lumea Mediteranei. Apus de soare, descoperim un detaliu: moșAnghel, deși reumatic, nu se ducea decât o singurădatăpe an la Lacul Sărat din vecinătatea Brăilei, ca și Joița Istrati; motivele sunt însădiferite: mama scriitorului nu mergea din cauza sărăciei, pe când fratele ei, „din pofta de a face avere”. Dealtfel, chiar în povestirea căreia îi împrumutănumele, se spune căAnghel ajunsese săse încaiere cu fratele său pentru că ținuse morțișsă împartătoate bulen- drele rămase dupămoartea mamei lor. (La fel își ceruse partea Antonica, și cu aceastăocazie, aflăm că și ea ar fi ajuns la un trai „înlesnit”.)

Suntem îndreptățiți poate săcredem cămoșAnghel dădea dovadă în viața de toate zilele de un caracter mai meschin decât cel al eroului literar. Izbutind sădevinăun gospodar înstărit –cârciuma sa avea un bun vad pe drumul Galaților –, el se va găsi în vrajbăcu fratele său mai sărac, Dumitru, și până și fațăde sora sa mai mare, Joița, spălătoreasăde la Brăila, arăta o bunăvoințărece, parcăobligată. Oricum, nevoităsă-și lase copilul săcrească în sat, Joița îl va duce la Dumitru, și nu la Anghel (un motiv fiind probabil și acela căfratele mai mic locuiește în casa părintească).1

Istrăteștil din Baldovinești sunt de baștinădin județul Brăila, mi-a spus căunchii lui, adicăMoșAnghel și MoșDumitru, ca și maică-sa îi spuseserăcăse trag dintr-un străbunic venit cu oile din Ardeal…“.

1 MoșAnghel moare în 1909. MoșDumitru, în 1937 –la doi ani dupămoartea scriitorului –, în vârstăde 78 de ani.

În 1925 (1 iulie), înaintea venirii în țarăcu aureola de scriitor consacrat la Paris, Istrati îi adreseazăaceastărugăminte prietenului său, frizerul N. Constantinescu: „Măi Nicule, măi! Multe buclucuri mi-ai descurcat tu: n-ai putea săafli ce-o fi devenit un biet unchi al meu, Dumitru Istrati, fratele mamei și al lui MoșAnghel Era țăran în satu nemțesc la izbucnirea războiului. Mi s-a spus apoi căs-ar fi mutat la în Baldovinești, Panait va sta pânăla vârstăde șapte ani. Apoi va reveni aci în timpul vacanțelor școlare. Mai târziu, când va vorbi despre frumusețile pământului, care de la bun început au pătruns în inima lui cu violența dragostei (Pour avoir aiméla terre), el va aminti, în primul rând, „cătunul Baldovinești de la revărsarea Șiretului“.

Aceste locuri capătă, în povestirile sale, trăsături fabuloase. Ținutul mlăștinos apare ca o întindere nesfârșită, în care omul se poate rătăci, unde solul e „trădător“, când năpădit de o vegetație acvaticărece și lipicioasă, când de bun- geturi stufoase și ghimpoase, în care nu cuteazăsăintre nici cetele hămesite de lupi. Aici ar fi fost, cum se spune în Țața Minca, „imperiul naturalei nepăsări“, unde își găseau adăpost sigur, altădată, haiducii și contrabandiștii. Pe meleagurile Baldovineștilor, altfel decât în altăparte, „Orizontul e mai aproape de om, bolta cereascămai sus“etc.

Confruntate cu realitatea de azi, priveliștile din povestiri își pierd, într-un sens, din vrajă. Cu o albie mult prea vastăpentru debitul său de apă, cu balta pe care se chinuie s-o resfire la revărsare, Șiretul îți apare aici ca surprins într-un gest de o ambiție zadarnică, o inutilă încercare de a imita Dunărea, cu spontanele și luxuriantele ei bălți. Și chiar dacăar fi săne imaginăm cum va fi arătat fosta baltăa Vădeni- lor, pe vremea în care, în lipsa digului, Dunărea umfla apele Șiretului și inunda satele din jur, la proporțiile sugerate de povestitor, tot n-am putea ajunge nici în ceea ce privește peisajul, nici „cataclismele“. Locul însuși are un anumit aer de mândrie exagerată, de vanitate afișată, ca și cum s-ar forța steril sămimeze monumentalul. Dealurile Baldovineștilor, simplăpunte între platoul Brăilei și al Galaților, au creștet golaș, povârnișuri surprinzătoare, ca și cum s-ar înrudi milenar cu străvechii munți ai Măcinului, de dincolo de Dunăre. În- tr-un singur loc ți se transmite total sentimentul imensității și al forței telurice evocate în cărțile sale: stepa, Bărăganul.

Chițcani. Dacăprefectul Brăilei ar vrea să-i caute urma și să-ți dea rezultatul, mare pomană și-ar face! Ia vezi! Tu ești un bun ogar!"

Iar la 30.X.1925, anunțându-l pe același prieten căva veni la el MoșDumitru, se simte obligat săadauge: „Te rog să-l ierți dacă ți se va părea mai ursuz: e un om bun și drept, dar a suferit foarte mult. El m-a crescut pânăla etatea de 7 ani…”

Lângăunchiul său Dumitru, Panait a putut săcunoascăviața obișnuităa „coj anilor”. Îl întovărășește oând merge sătragăcu pușca dupăgrauri, prin viile cățărate pe deal, sau când duce caii la păscut. Îi place sămănânce porumb copt la focurile din câmpie și mai ales săpăzeascănoaptea caii pe marginea bălții, învelit în gheba unchiului său, admirând frumusețea mirificăa cerului și orăcăitul broaștelor (pe care îl va exalta în multe povestiri, numindu-l „dumnezeiescul cântec al broaștelor”).

Panait a putut săia cunoștințăde viața grea a țăranilor. Sunt autentice faptele prezentate în O noapte în bălți și, incidental, în Țața Minca. Boierul se declarase stăpân până și pe balta Șiretului, neîngăduind tăierea stufului decât acelora care aveau permise eliberate de el în schimbul unor taxe. (Nopțile în care Dimi fura stuf din baltăsunt amintite și în Pour avoir aiméla terre.)

De asemenea trebuie săcredem în amănuntele pe care scriitorul le dă în O noapte în bălți, cu privire la dificultățile de ordin material în care se zbate familia lui Dumitru Istrate, nevoităuneori săse mulțumeascăla masăcu puținăciorbă și cu susai verde cu oțet, care, precizeazăautorul, „este o excelentăhranăpentru porci și pentru iepurii de casă”.

Panait nu se află însă în situația obișnuităa unui copil de țărani săraci. La unchiul său este privit ca un fel de musafir (în fiecare duminicămama lui venea să-l vadă, adu- cându-i câte ceva de la oraș). Iar apoi, când vrea, poate săstea și la celălalt unchi, cârciumar. La acesta din urmăse va duce mai târziu, cu deosebire în vacanțele școlare. Lui An- ghel îi plăcea să-l punăsăistoriseascămușteriilor ce citise prin cărți, totodatăobligându-l sădea și ceva ajutor, ca sădeprindăcârciumăritul.

În serile de la Baldovinești –la șezători, ori la cârciuma lui Anghel –, va fi ascultat viitorul scriitor povești cu haiduci sau contrabandiști.1

1 Din aceeași Scrisoare deschisăD-lui N. Iorga: „ultima cârciumăa lui «Angheluță», ale cărei ruini se mai pot vedea și azi, era un focar de povești de pe vremea ocupației. Și ca și cum destinul ar fi având legi precise, moșAnghel nu scapăniciun prilej de a-mi face cunoscut «încăo poveste turcească»mie, «țmcu pământului»..”

De la vârsta de șapte ani, Panait Istrati locuiește în cea mai mare parte a timpului la oraș(unde urmeazăcursurile școlii primare).

Pentru a înțelege atmosfera Brăilei din anii aceia, ne putem adresa cu încredere cărților lui Panait Istrati, care zugrăvesc poetic, dar extrem de veridic, așezarea dunăreană.

În Neranțula găsim descrierea planului topografic al Brăilei: „Este ca un evantai aproape în întregime desfășurat. De la cazarma care-i formeazăcentrul, opt străzi și douăbulevarde formeazătot atâtea brațe care îi înlănțuie talia și-o aratăDunării ca pe o ofrandăispititoare, dar, fărăca frumoasa săfie cu nimic jenată, patru străzi sfărâmăelanul celor zece brațe, traversându-le exact ca legăturile unui evantai.”Panorama, „poate este unică în lume“. IatăBrăila, orașbătrân, cu salcâmi și castani și, primăvara, cu parfum de baltărenăscută. Brăila, care are ca prieten Dunărea, „cea cu trupul de argint și părul verde“, și se învecineazăcu ne- sfârșita întindere a bălților, domeniul stufărișului sălbatic, cu tuneluri de frunze sau canale naturale care vibreazăca argintul viu în lumina zilei. În plus, unele dintre cartierele Brăilei mai păstrau, pe vremea când Istrati era copil, un intens colorit patriarhal: mahalaua Cetățuii –locuri descrise în Chira, cu case de lemn și cafenele turcești –, cartierul grecesc Karakioi –, cu ulițe în care, în nopțile de vară, palicarii fredoneazămelodiile tânguitoare ale arhipelagului mediteranean. Pot fi întâlnite „cadâne indolente, sfioase, privind printre uluci și gata să-și coboare vălul aruncat pe creștet“, greci visători și afemeiați, cheflii și guralivi.

Alături se aflămahalalele cu tristăfaimă, precum Como- rofca, în care-și punea amprenta –contradictorie și aspră –portul modern. În Comorofca, furturile, crimele se țineau lanț, banii se aruncau cu încrâncenare în chefuri pânăla ziuă, când „berbanții“, dacănu se stâlceau în încăierări, se plimbau cu lăutarii dupăei. Munca în port o acaparau „gâtoșii“, cei puternici, care alcătuiau, împreunăcu prietenii lor, cu finii și cumetrii, caste închise, spre nenorocirea celor slabi și răzleți. Acest amestec strident de Brăilăpatriarhală și port modern e bine zugrăvit de Panait Istrati într-un articol din România muncitoare (29 aprilie 1914): „Mai trăiesc și astăzi bătrânii, foști muncitori ai portului, care și-au încovoiat spinarea sub greutatea sacilor, pe vremea când nici nu se pome nea de vagoane în portul Brăilei, când corăbiile cu pânze țineau locul bastimentelor de azi și când cheiurile, docurile și întreg șinalul Dunării formau o băltoacădesfundată, în care înota îmbulzeala de muncitorime străină, la un loc cu bogătașii turci, greci și arabi, încărcătorii de pe vremuri cu chimirurile pline de galbeni și poli imperiali. Și iatăcum… astăzi portul nostru este inundat de mari vase de tonaj, de sute de vagoane ce sosesc zilnic în locul căruțelor țărănești, de docuri moderne, elevatoare de apă și de uscat, care furăpâinea hamalului, iar mâine, poimâine, vom vedea alergând pe cheiul Dunării acele nimicitoare camioane automobile, care vor încărca dintr-o datăo jumătate de vagon și vor desființa pentru totdeauna căruțele sau ghiocurile brăilene, unice în felul lor, și pe care nu le-am mai întâlnit în niciun orașdin câte cunosc/’

Acesta este orașul în care mama lui Panait muncește ca spălătoreasă. Surprinzător e că și ea a avut de suferit de pe urma practicilor idealizante exercitate în jurul fiului ei. S-au scris articole în care Joița Istrati era proiectată într-un cadru de un sentimentalism exultant, aproape mistic.

Este semnificativăascunderea amănuntului –considerat, desigur, nepoetic –căPanait Istrati a avut un tatăvitreg, pe vătaful de hamali Zainea.1 Nici scriitorul –desigur, din alte motive –nu va vorbi despre aceastărudenie, deși se pare că, prin 1910, i-ar fi pricinuit supărări mamei sale, datorităcampaniilor înverșunate dezlănțuite împotriva vătafilor.

Informațiile culese ne-o aratăpe Joița Istrati ca o fire deschisă și plinăde viață, care, în tinerețe, însuflețea cu prezența ei petrecerile familiale din sat.2 Rămânând văduvă,

1 Afirmația am făcut-o luându-mădupăcele ce consemna un articol apărut în ziarul Curierul din Brăila (nr. Din 14 septembrie 1925). Văduva scriitorului, Margareta Istrati, mi-a atras atenția, la apariția monografie’i, cănu se poate vorbi de un tatăvitreg cităvreme Joița n-a fost căsătoritălegal cu Zainea. Făcând precizarea de rigoare, țin sărelev căfostul vătaf de hamali a avut grijăde mama scriitorului până în ultimele ei clipe de viață. Întorcându-se în țarădupărăsunătorul lui triumf literar din Apus, Istrati –conform altei știri din Curierul –i-a făcut, în semn de recunoștință, o vizităprotocolară.

2 Iatădescrierea pe care i-o face Gheorghe Ionescu cizmarul român stabilit la Paris, reclamând, firește, cele ce i le relatase Istrati: „Era voinică, frumoasă…Grecul, tatăl lui Panait, a văzut-o dansând hora la refuzăcu mândrie săstea pe capul rudelor din Baldovinești, și, pentru a-și crește așa cum vrea ea unicul copil, îndeplinește munci istovitoare la oraș. Anumite planuri de mariaj –de pildă, cu un pescar, Nicolae, descris incidental în MoșAnghel și Țața Minca –sunt curmate de îndatăce amenințăsăpericliteze dragostea acaparatoare fațăde micul odor, care devine singuru-i scop al existenței. Eforturile ei de a-și asigura traiul sunt de-a dreptul dramatice –uneori se întorcea acasă împleticindu-se, astfel încât polițiștii ajungeau s-o creadăbeată(noteazăun biograf). Băiatului ei nu trebuia să-i lipseascănimic, el nu trebuia săsimtăapăsarea mizeriei.

Fațăde stăpânii la care spăla rufe păstra o atitudine rezervată și umilă. În Pour avoir aiméla terre, Istrati afirmăcă, în copilărie, el ar fi fost o ființăslabă, fiindcăo vedea pe mama lui cum, „pe când lua masa, închidea gura la apropierea stăpânului, al cărui jeg îl spăla pentru 30 de bani pe zi și hrană”.

Aceasta n-o împiedica pe Joița să-și păstreze intacte mân- dria și prejudecățile de țărancă. Atunci când Panait o va anunța căa găsit unde săintre ca băiat de prăvălie, spălătoreasăplânge săi se rupă „rărunchii”, îngrozităde ideea că și-a irosit de pomanătinerețile, muncind ca o roabă, dacă își lasăfiul săintre la „stăpân”.

Desigur, jucau un rol și idealurile pe care și le făcuse devotata mamă în legăturăcu viitorul fiului ei, idealuri de parvenire la o bunăstare materială(de aci sfaturile pe care i le da: săfie supus și respectuos cu mai marii săi, pentru cănumai așa poate răzbi în viață). Dar mai intervenea și alt aspect important: Joița mai privea și judeca lucrurile prin prisma vechii sale poziții sociale, de fiicăa gospodarului Stoica Istrate.

O sărbătoare din sat și a cerut-o părinților. Aceștia au refuzat. Atunci el a furat-o noaptea cu o trăsură.“Grecul era bolnăvicios și nu dansa. „Ea dansa însăca o regină. În timpul sărbătorilor, el rămânea la masă, fuma, bea și o privea cum dansa. Și când vedea cădansatorul o strângea puțin la piept, el lua în minăpaharul și-l strângea, îl strângea, pânăcând se spărgea și mâna îi era plinăde sânge…" (Marianne, 24 aprilie 1935.) Evocarea poate fi suspectatăde anumite ambiții literaturiste. Săreproducem însăcaracterizarea] oiței din MoșAnghel: „femeia din pricina căreia multe capete s-au spart în tinerețea ei". „La treizeci de ani era frumoasăca o fatăcare atunci se măritase; plăcută și veselădin fire, cânta și dansa ca nimeni alta…"

Comportamentul ei reprezintăun caz tipic de inadaptare. Părăsind lumea satului strămoșesc, Joița se simte ca o străină în viața de oraș, unde nu va reuși săse integreze definitiv niciodată. Este plinăde tâlc neîncetata mutare dintr-o mahala în alta (momente de adânci satisfacții pentru micul Panait, inaugurând primele rătăciri, în imaginația sa cu peripeții de aventură), ca și sfaturile pe care se grăbește săle dea, de fiecare dată, copilului: „vezi săfii cuminte, dragul mamii… în mahalaua asta lumea e rea, sănu te împrietenești cu nimeni.”1

1 într-u, n articol din Viața românească, 10-11/1928, întâlnim o interesantă încercare de aplicare a metodei psihanalitice în învestigarea universului copilăriei lui Panait Istrati. Autorul (Petru Marcu-Balș –alias Petre Pandrea) cautăsă»radiografieze* diverse imagini ale mediului familial care justificăideea unei „fixații materne”. Absențele prelungite de-acasăale soțului, întreprinderile sale de contrabandist – sub semnul unor perpetue primejdii –, în sfârșit, părăsirea definitivăa căminului conjugal, toate sunt de naturăsăintensifice și sădramatizeze dragostea mamei pentru copil. Se adugăcarențele adaptabilității la viața de oraș –unde Joița se aflădeparte de rude și în cazul căreia defecțiunile relațiilor cu mediul înconjurător cautăcompensații în sporirea afectivității materne. P. M. Balșafirmă: „Aceastăacaparantăpreocupare maternăa modelat trăsăturile sufletești ale scriitorului conform acelor legi general-omenești care definesc complexul lui Oedip”(articolul se intitulează: Complexul lui Oedip la Panait Istrati).

Sunt, nici vorbă, un șir de caracteristici care se dezvăluie, convingător, sub acest unghi al cercetării: instabilitatea (blestemul feminismului), orientarea nu spre exterior (tipurile „obiective”), ci spre interioritate psihică(tipurile „subiective”), anumite predispoziții „socratice”(e interesant că și AndréGide și Marcel Proust au beneficiat de același fixaj exclusiv matern), necesitatea vitalăa unei prietenii („amicomania”) etc…

Când însăautorul articolului încearcăsăsupraliciteze semnificațiile de ordin psihanalitic ale unor detalii –cum ar fi faptul căIstrati reține din veșnicile lor mutări dintr-o mahala în alta spargerea unei lămpi și a ceasornicului, ceea ce ar simboliza în subconștient nostalgia după „somnul dulce și cald de la sânul matern” –se ajunge la acele exagerări puerile care apar inevitabil ori de câte ori metode adiacente cercetării literare sunt aplicate abuziv.

Mențin totuși ca plauzibilăexplicarea prin complexul lui Oedip a neistovitei sete a lui Panait Istrati de a vagabonda mereu sub alte ceruri, într-adevăr, o excesivăafecțiune maternă(explicabil psihologicește) provoacăun sentiment de sațietate sufletească, de unde, inevitabil, dorința de îndepărtare, mai precis, dorința orgolioasăde evadare de sub aripa ocrotitoare, de realizare în afarăa unui destin bărbătesc. În Codin, găsim aceastămărturisire cu valoare de test psihanalitic: „Joia era singura zi din viața mea de școlar mai frumoasăca duminica. Nu erau în toatăsăptămâna momente la fel de dulci în care sămăsimt stăpân pe mine

Așadar nu e greu să-ți închipui –pe aceste coordonate –cât de însinguratăa fost copilăria scriitorului. Putând să „evadeze”oricând voia la unchii săi din Baldovinești, având o ținutăvestimentară îngrijită, datorităeforturilor dramatice ale mamei sale, Panait se află într-o situație puțin diferităde a celorlalți copii de la periferia Brăilei. Scriitorul va mărturisi cănu legase niciodatăprietenie cu băieții de vârsta lui, murdari și bătăioși, care îi inspirau teamă, simțindu-se atras numai de persoane mai în vârstă, precum Călin –viitorul Godin –, despre care va spune căera „bașbuzuc cu inimăde aur”. În timpul său liber, în loc săse pasioneze dupăjocurile specifice vârstei, preferăsăciteascăfascicole de roman popular pe care cautăsăle confrunte cu poveștile auzite în cârciuma lui MoșAnghel, ori săhoinăreascăprin cartierele vechi ale Brăilei, care ofereau un cadru adecvat visării –cu „cetatea ascunsă”, cu hrubele misterioase care făceau săse scufunde peste noapte clădiri întregi, cu faimoasele „maluri”năpădite acum de mușețel aromitor, cu vadurile pe care se îmbulzeau cetele de căruțași, cu rada portului unde catargele se amestecau cu ceața negurilor…E ușor de înțeles că școala, cu restricțiile ei firești, îi va apărea ca o carceră. (în autobiografia pe care și-o scrie în 1934, amintește „constrângerea școlii, dupăfrumoșii ani de libertate totală”.)

Fapt e că, înscris la școala primară „Tudor Vladimirescu”, o frecventează în primul an numai timp de trei luni, iar în cel de al doilea șase, rămânând de douăori repetent. Reușește săabsolve patru clase, mai mult datorităbunăvoinței directorului de atunci, Petre Moisescu. În lumea Mediteranei. Răsărit de soare, Adrian, alter-ego-ul lui Panait, declarăcu o sinceritate dezarmantă: „…am un creier îndărătnic fațăde orice îmbogățire de cunoștințe care vin de pe urma cititului. Dacămaică-mea m-ar fi putut trimite la liceu, așfi fost de o mediocritate îngrozitoare.” într-adevăr, era școlar bun numai la scris și la citit, fiind refractar în genere asimilării de cunoștințe abstracte.

Fi pe universul meu." Motivul? „Duminica și zilele de sărbătoare trebuia săfiu totdeauna în compania mamei, eu îmi petreceam așadar duminicile mele Ungăeay nu era decât joia pentru a-mi umple pieptul cu acel suflu divin care este conștiința de a fi în întregime liber, liber chiar de dragostea mamei"