Pelerinul inimii

O ÎNTÂLNIRE

La 30 martie 1916, Panait Istrati părăsește România, cu destinația Elveția, unde va rămâne până în martie 1920. „Singur și nefericit, în cea mai frumoasă țară din lume, între anii sumbri din 1916 până în 1918, era gata să fiu învins de izolare. Și de mizerie.” Caută de muncă: zugrav, de-a lungul Cantoanelor elvețiene, „plantează” stâlpi de telegraf curăță gheața la un patinoar etc. Povestirea O întâlnire aparține acestei perioade. Șomer și fără bani, sosește în 1917 la Lausanne, dormind la Azilul de noapte… O pagină impresionantă, de omenie rănită și, în același timp, de preamărire a frumuseților pământului, de încredere în inima omului.

Panait a scris O întâlnire la 26 martie 1921, la Nisa. A trimis-o lui Romain Rolland, care-l provocase să scrie, să-și concentreze amintirile într-o operă „votivă”, solicităndu-l „să-i spună cu toată franchețea, dacă e cazul să se agate de ide ea de a scrie în franceză sau nu”, adăugând: „la voi iubi și mă voi supune hotărârilor dumilale, chiar dacă mi-ai scrie în scrisoarea de răspuns: Dragă Istrati, aruncă-te în mare.”

În scrisoarea din 29 martie 1921 Romain Rolland îi comunică aprecierile sale: „Am citit de două ori povestirea. Nu te îngrijora de franceza dumitale. Ai. Greșeli mari, dar ușor de îndreptat. Esențialul este că ai darul scrisului. (…) Cât privește povestirea, ca este hună. Credehiar că ar putea fi publicată într-un ziar sau într-o revistă, fără nicio intervenție.”

Paginile autobiografice din O întâlnire nu au fost publicate în timpul vieții scriitorului. Panait Istrati le-a considerat necesare numai pentru examenul de limbă franceză, dat în fața lui Romain Rolland. Au fost editate postum, în revista „Manuscriptum”, nr. 4, 19~1, ulterior fiind incluse în voi. Amintiri. Evocări. Confesiuni. Edituraminen>a, 1985.

Din galeria cunoștințelor mele. Voi scoate și voi prezenta acum un om.

Primăvara. 1917. Coborâm de la Leysin la Lausanne. În căutare de lucru. Aveam atât de puțini bani. Încât, după două zile de alergătură zadarnică, mă văzui silit să renunț la hotel pentru a-mi lungi economiile destinate hranei. Mă adresai unui sergent, cerându-i să-mi spună cum aș putea dormi fără plată. Îmi indică, destul de bățos, un azil de noapte situat sub un pod înalt. Seara mă dusei acolo să cer adăpost. Într-o sală lungă, prost luminată, se și aflau douăzeci de oameni, așezați în jurul unei mese dreptunghiulare. Vorbeau puțin și pe șoptite. Majoritatea nu se cunoșteau. Cei mai mulți discutau numai despre muncă. Erau șomeri. Unii dintre ei păreau niște brute. Cred că erau obișnuiții azilului. Nu se priveau în ochi.

O clipă după intrarea mea, un bărbat cu șorț alb și în capul gol. Intendentul azilului, se opri din mers. Întrebându-mă oarecum pe neașteptate:

— Vrei să dormi aici?

— Mi-a fost teamă și un fel de rușine. Cât pe-aci să-i răspund:.. Nu"! Dar venisem acolo ca să mă culc. Murmurai:

— Da!

Mă părăsi îndată. Dar. Puțin mai încolo, întoarse capul și mă privi iarăși din mers. Se părea că observase tulburarea mea. Și, într-adevăr, nu mă înșelasem

Oin cumsecade! Nu te voi uita. Și dacă oamenii îmi vor îngădui un locșor sub soare, voi cutreiera într-o zi lumea în lung și-n lat, ca să te caut și ca să-ți strâng mâna.

Domnul M. Reveni puțin mai târziu și-mi ceru hârtiile. Îi dădui pașaportul. Plecă să-l încuie în biroul său. După ce își aruncă privirea asupra lui. Se înapoie și-mi spuse zâmbind, dând ușor din umeri:

— Te vei duce mâine dimineață să-l iei de la comisariat, care-i foarte aproape de aici. Apoi mă descusu și vorbirăm îndelung. Văzui în asta. Iarăși, micul deget al Ființei invizibile, ingrată și generoasă în același timp. Dar asta e o altă poveste.

Ni se aduse fiecăruia câte un castron de pământ, plin cu o zeamă, și o lingură. Dar în timp ce ceilalți îl goleau cu repeziciune, nu putui înghiți mai mult de-o lingură. În ciuda foamei. Era mălai fiert în apă. Fără grăsime, fără zahăr și fără sare. Mă simțeam foarte stingherit. Gestul meu putea foarte bine jigni administrația. Aș fi vrut din toată inima să sorb zeama aceea, cu riscul de-a mă îmbolnăvi. Dar nu puteam înghiți. Vecinul meu din dreapta își sugea mustățile pline de mălai. Părea intrigat. Se uita la mine ca un vițel!

— Doamne, nu ți-e foame! mormăi. Și. Fără fasoane. Își scliimbă castronul gol cu al meu. Pe care îl goli cât ai clipi din ochi. Mă întreb și acum. Dacă într-adevăr nu-mi fusese foame atunci.

Domnul M. Se apropie, mă luă de braț și mă trase deoparte. Nu știu cum mă văzuse că nu măncasem. Îmi spuse, șoptit:

— Vezi. Nu toți sunt atât de simțitori ca dumneata. Dacă s-ar putea să le pui în față troaca asta toată viața, fără să le ceri ceva în schimb, n-ar pretinde mai mult!

Simțeam cum lacrimile îmi umpleau pieptul și-l rugai să mă lase singur.

Se îndepărtă, bătând din palme și strigând:

— Haideți! Toată lumea în sala dușurilor!…

Tresării, cu privirea speriată. Dar el îmi făcu semn cu degetul să mă dau deoparte. Nu știam despre ce este vorba. Mica turmă o știa mai bine decât mine și nu-i făcea plăcere, deoarece se auzea un ușor murmur de împotrivire.

Toată lumea dispăru pe ușa din fundul sălii. Domnul M.. Întovărășit de un sen hor. Se îndreptară într-acolo. Închizând ușa.

Rămăsei singur în sală. Mă încercă gândul să fug de-acolo și să rătăcesc prin oraș. Dar rămăsei pironit pe scaun, fără voia mea. Văzui apoi deschizându-se aceeași ușă. Intendentul și ajutorul său apărură cu brațele încărcate de cămăși, de bulendre, de zdrențe. Intrară într-o cămăruță vecină cu baia și, cu ușa deschisă. Începură să cerceteze fiecare albitură. Apoi intendentul se spălă pe mâini și mă chemă. Ne urcarăm la primul etaj. Într-o sală lungă, cu două șiruri de paturi. Mi-l arătă pe al meu. În fund. Lângă o fereastră.

— Dezbracă-te la piele și culcă-te. Așa-i regula. Trebuie să faci ca toată lumea. Ai fost scutit de duș și de inspecția rufăriei. Așa ceva nu se întâmplă aici.

Și mă părăsi. Fusese aspru. Poate că munca respingătoare pe care trebuia s-o facă îi înăsprise firea bună.

Mă dezbrăcai. Cum îmi spusese. Dar când să mă vâr sub așternut, observai că pătura avea forma unui sac. Cu o parte mai lungă, ca o clapă. Mă strecurai înăuntru și o bună parte din noapte am gemut pentru mine și pentru toți acei oameni care nu mai’erau în stare s-o facă.

*

Dimineața mă îmbrăcai primul. A trebuit însă să aștept în pat. Deoarece ușa era încuiată. Din patul vecin se ivi o căpățână prelungă, ascuțită, cu fața negricioasă. Mustața colilie părea înfiptă cu sula. Întratâta îi erau de rare firele. Omul se ridică în capul oaselor, căscă zgomotos, apoi mă fixă ca și cum i-aș fi reamintit de ceva. *

— Ia spune, scăpași aseară de duș. Ca și de puricatul cămășii. Asta nu înseamnă că ești mai curat decât alții!..

— Poate că da. Îi răspunsei.

Râse sănătos și cu zgomot, gâdilându-mi urechea. Ținu să îndulcească vorbele de adineaori:

— Hai. N-o pune la inimă! Nu te prăpădi pentru atâta, mai ales că gulerul nu te împiedică să faci parte din turmă, chiar dacă nu ții la asta! Aluneci încetul cu încetul, apoi buf! Te trezești la fund. Și scrupulele rămân agățate de mal. De asta puțin îți pasă. E adevărat, dar toată lumea se obișnuiește și ai să le obișnuiești și tu. Hai să coborâm, ca să ne luăm ciocolata. Ți-o fi foame, fiindcă aseară ai făcut pe mofturosul. Dar acum ai să mănânci, deși apa în care se spală ceștilc la hotelul.. Gibon" e mai bună la gust decât ciocolata asta. Hai. Fii filosof. N-o să schimbi nimic, smulgându-ți părul.

Îl ascultai, la început fără să-i dau atenție. Apoi îl privii în albul ochilor. Vorbea convins. Era.. Filosofia., lui și ținea să mă încurajeze. Socotii că trebuie să-i răspund:

— N-ai dreptate să gândești astfel. Resemnarea dumitale este josnică și faci rău și altora, acceptând o viață bună numai pentru porci…

— Pentni porci? strigă. Ești nebun? Porcii ar deveni niște țâri. Dacă i-ar hrăni numai o săptămână cu zeama de aseară și ciocolata de acum!

— Atunci? E ce-ți spuneam…

— Da! dar n-ai spus cum s-o cârmim din situația asta. Ah! vai de tine. Te afli încă în perioada revoltei! Asta va trece și în curând nu-ți va mai rămâne decât josnica resemnare. Sau. Poate, speri că ai să întâlnești vreunul printre tipii ăștia care să-ți spună:.. Nu vreau să-mi schimb cămașa, nu! Țin la păduchii mei!"

în clipa aceea, ușa se deschise. Tăcu. Toată lumea se îmbrăca. Intendentul fu bun. Glumi:

— Haideți, pensionarilor, la ciocolată! Și, mai ales. La muncă, după aceea! Lenea nu este răsplătită!…

Cineva spuse:

— Totuși cunosc leneși care duc o viață ce nu-i de scuipat. De exemplu, a celor din hotelul de lux de la Ouchy!

Râsete zgomotoase întâmpinară aceste vorbe. Apoi coborârăm. În căni se afla un lichid îndoielnic. Nu ținui să-l gust. Dar bâgai pâinea în buzunar. Când să părăsim azilul, ni se împărți tichete pentni o masă la Cooperativa populară și care nu era rea. Venindu-ini rândul, intendentul îmi strecură trei tichete în palmă*Apoi se adresă tuturor:

— Cei care n-au dormit aici decât o noapte, mai au dreptul la a doua. Dar e mai bine să găsiți de lucru și să vă culcați la voi acasă.

.. Sau mai bine sub cerul liber", adăugai în gând. În drum spre comisariat, mă ajunse din urmă vecinul de pat. Era îmbrăcat tare ciudat: o bluză albastră, din stofă ordinară și prost croită. Îi spânzura pe umeri. Pantalonii, la fel. În picioare, saboți. Totul nou. Mergea ca și mine să-și caute hârtiile la comisariat. Îmi spuse:

— O să ai acolo o surpriză neplăcută.

— De ce?

— O să vezi.

La poliție primirăm hârtiile. Îndată ce ne anunțarăm și Iară niciun interogatoriu. Tovarășul mă privea răutăcios, râzând în barbă. Nu pricepui, îl întrebai:

— Ce s-a întâmplat?

— Privește-ți hârtiile…

Aveam un pașaport dintr-o hârtie împăturită în două. Îl cercetai. La pagina a patra, sus de tot. Mi se aplicase o ștampilă dreptunghiulară pe care se putea citi: Azilul de noapte din Lausanne. Cu data zilei și a lunii anului 1917. Pe care n-o mai țin minte. Dar s-ar putea afla într-o zi. Căutând în arhivele Legației noastre de la Berna. Și atunci s-ar putea protesta, cu un glas mai puternic decât al meu. Deoarece această răutate umană de a-mi murdări un document ce-mi servea în orice clipă la stabilirea identității, prezentându-l ori de câte ori căutăm de lucru’, însemna tăierea oricărei posibilități de a-mi câștiga existența. Și în loc să fiu ajutat, oferindu-mi-se azil pentru douăzeci și patru de ore, au contribuit să mă transforme într-un vagabond de profesie.

— Vezi ce ți-au făcut? Ei bine. Nu te necăji. Ei fac lucruri și mai rele. Uită-te la mine: vezi cum sunt îmbrăcat? E un costum cum nu se vede pe stradă. Tu ești la fel?

— Nu! Nu sunt.

— Bine! Am ieșit din închisoare! Se poate întâmpla oricui, nu? Și cum trăim într-o societate civilizată, iată că-ți sare într-ajutor o societate de înalte doamne cu inima generoasă, care vor să te susțină.. Să apuci calea cea bună". Odată pedeapsa ispășită. Și uite ce face această societate de doamne nobile. Te împopoțonează cu costumul și saboții ăștia, ca să se uite toată lumea la tine pe stradă, mirosindu-te cât de colo că ești un răufăcător ieșit din pușcărie. Și-acum. Dacă vrei să vezi cum sunt întâmpinat, hai să căutăm de lucru împreună.

Era roșu la față. Stănii:

— Hai! haide! Dacă ți-e rușine să mergi alături de mine. Stau mai departe. Dar. Hai odată! O să vezi dacă poți fi un om cinstit!

Privirea lui cerșea tovărășia unui.. Om cinstit". Plecarăm împreună, lăsându-mă corn ins. Puțin mai apoi se opri în fața unei case cu geamuri la parter. Apucându-mă de braț. Îmi spuse:

— Aici sunt birourile.. Marelui garaj A". Este firma care angajează cei mai mulți muncitori în clipa de față. Să intrăm! Dar. Te previn, poate-ți fac un rău!

În birou nu se afla decât un tânăr distrat, care ne ascultă păsul, cu gândul aiurea. Ne răspunse cu o frază ce se vedea cât de colo că o repetase toată ziua:

— Finna nu angajează decât muncitori atenți, zeloși și pricepuți în meserie. Dacă sunteți din ăștia, prezentați-v a cu acest bilet pe șantierul din strada X. Mai jos de gară!

Și, molatic, ne întinse un petic de hârtie cu ștampila firmei. Plecarăm. Mă legănam cu gândul că v om fi angajați. Dar tov arășul meu știa ce ne așteaptă, mai bine decât mine.

— Nu te lăsa dus! Mămăliga aia nu se gândea decât la femeiuștile cu care valsase în ajun. Dar la șantier își vor pune ochelarii.

Într-adevăr, contramaistrul care angaja salahori fu un.. Om cu ochelari1". Ne măsură din cap până în picioare, cu un aer cunoscător. Socoti că a văzut clar prin ochelarii săi. Răspunzându-ne că echipele erau complete.

Plecarăm. Eram abătut, gândindu-mă că la venirea serii voi fi poate silit să mă înapoiez la azil. Și fără să știu de ce. Simțeam nevoia să nu-l părăsesc pe omul pe care întâmplarea mi-l scosese în cale și în care căutam un sprijin. La rândul său. El căuta în mine același sprijin, cu și mai multă înfocare. Se purta atât de umil și trăda atâta teamă de-a nu fi părăsit, încât îmi învinsei cu greu dorința puternică de a-i lua mâna. Asigurându-l cu însuflețire de contrariul.

Ne așezarăm pe o bancă de pe stradă și. În timp ce-mi frământam mintea ce să fac pentru a găsi de lucru pentru două-trei zile. El mi se adresă cu un aer de dezvinovățire:

— Vezi. Dragul meu. Vezi? Poate te angaja, dacă erai singur. Dar. Ce vrei? E așa de bine în doi! Și ce-i drept, te-ai purtat frumos cu mine! Ți-a fost milă. Nu? Nu-s om rău… Dar… te întrebi, poate, de ce am stat la pușcărie’1 Ei bine. Să-ți pov estesc. Mărturisindu-ți totul, și ai să mă judeci. Haide să mergem! îți vând un pont: să mergem pe jos la Cossonay. Nu e departe și cunosc drumul cel mai scurt. Acolo se află uzine și vei fi angajat. La ei se angajează întruna, pentru că munca e grea. La laminoare, și muncitorii nu fac purici. Te vei prezenta singur și eu la fel. Apoi. Vom fi ca frații. Vrei? Am câțiva gologani și o să cumpărăm câte ceva de-ale gurii. Haide!

Ca în toate țările care suferă asprimea iernii, câmpia elvețiană este minunată la venirea primăverii. Cantonul Vaud. Prin care treceam, este unul dintre cele mai frumoase ale Confederației. În această țară nu există, ca la noi. Bărăganuri pustii, unde grâncle acoperă suprafețe de zeci de hectare, iar privirea descoperă rareori un cătun cu pomi roditori. Întreaga Elveție este o mare grădină, care împrejmuiește în chip minunat Alpii cu zăpezi eterne, iar frumoasele sale drumuri vor merita să fie. Într-o zi. Pline de forfota zgomotoasă și veselă a unei lumi ce va veni.

Ne și apropiasem de Cressier. Comună mare pe dnunul dintre Lausanne-Cossonay. Tovarășul meu nu îndrăznea să nipă tăcerea dumnezeieștii singurătăți înconjurătoare. Sunt sigur că omul acesta, alungat din sânul unei societăți.. Cinstite" și asupra căruia apasă condamnarea unei fapte infamante, era copleșit de aceeași fericire de-a se simți pătruns de supremul fluid al Armoniei nemărginite, ce vestea o viață nouă prin glasul voios al ciocârliei, al cărei zbor săgeta nemărginirea; prin apariția tainică a mugurclui ce te sărută în tăcere, prin finii de iarbă, țepos și plăpând, care te desfată: și în sfârșit, prin mireasma primăvăratică a pământului, care ține să ne destăinuie că moartea este la fel de trecătoare ca și viața, și că eternitatea unui Neant, fără sfârșit, nu se află decât în mintea oamenilor.

Aveam inima plină de recunoștință față de această zdreanță omenească, ce știuse a-mi ține tovărășie, lăsându-mă totodată singur într-unui din acele ceasuri de uitare, când viața dispare și nu rămâne decât adevărul, adică visul.

Ne oprirăm ca să ne odilinim puțin și să mâncăm. Eu nu doream decât liniște. Lui. Însă. Îi era foame. Mă lungii pe iarbă, la marginea dmmului. Iar el plecă în sat ca să caute vin. Se încălzise tare. Inclusei ochii, acoperindu-mi fața cu pălăria. Astfel. În răstimpul unei lungi clipe, partea cea mai bună a ființei mele se descotorosi de orice urâțenie materială a vieții mele anapoda și se contopi cu Marele Creator, pierzându-se în imensitatea elementelor sale ca o picătură de apă căzută într-un ocean. Și dacă în acele clipe, marea voce a Celui care nu se exprimă niciodată prin cuv inte. M-ar fi întrebat:.. Ce ai dori în acest moment? „i-aș fi răspuns, fără să-mi dau scama:.. Odihna veșnică!”

Nu știu cât a trecut. Mă treziră strigătele unui gnip de țărani, mergând la muncă. Văzându-mă tolănii. Îmi strigară pe bună dreptate:.. Hei. Leneșule. La muncă!"…

Nu mă clintii. Dar mașinăria minții începu iarăși să meargă, spre marea mea părere de rău. Deoarece cugetarea, gândurile sunt cea mai grea pacoste pe capul omului. Cine-și poate reduce viața, la simpla vegetare, să fie sigur că a câștigat totul și n-a pierdui nimic. Pentru că iubisem lumea, nerefuzându-i nimic, mă vedeam redus la o tristă singurătate care-i mai rea decât moartea și totuși. Creatoml a sădit Dragostea și Solidaritatea omenească în ființe ce pot fi pricepute de toată lumea, dar societatea le trimite la ocnă.

În clipa aceea, aveam nevoie de prezența acestui om detestat și deși vorbirea îi era săracă și se descurca greu cu subtilitățile de gândire, era ușor să-i descoperi – în timpul pălăv relii – adevărata fire. În fond bună.

Îl zării de departe, apropiindu-se cu pași grăbiți, băuse, deoarece gesticula caraghios. Ținea în fiecare mână câte o sticlă, bălăbănindu-lc cu putere. Apropierea lui mă întrista peste măsură: striga, răcnea, cu o voce de brută, un fel de cântec ce-l făcea dezgustător. Av ea ochii roșii, iar gura i se căsca peste măsură. Îmi fu frică să-l privesc. La sosire, tăcu brusc, puse sticlele jos și râse prostește.

— Acum o să-i tragem o haleală pe cinste, amice! apoi o să ne istorisim povești adevărate. Ai vreuna?

— O să mi-o povestești pe-a ta… Pe urmă. Vom vedea… De altminteri, eu n-am povești extraordinare.

— Nici cu. Dar ce înțelegi tu prin.. Extraordinare"? Poate ce se găsește prin romane?

— Depinde ce romane. Sunt și bune și rele. Cele bune trebuie să oglindească viața așa cum este…

— … Așa cum e, vax! Eu aș vrea să citesc cum ar trebui să fie. Dar sunt prea prost pentru lucrurile astea, tu te pricepi mai bine?

— Puțin.

— La spune-mi. Ce urmăresc scriitorii prin cărțile lor?

— Banul. Înainte de toate.

— Și apoi?

— Puțină glorie, dacă e posibil.

— Atât?

— Cam atât.

Se opri din mâncat, aprinserăm țigări. Un timp. Se căzni să spună ceva. Dar nu izbuti să vorbească. Mă întrebă:

— Ascultă, n-ai obiceiul să-ți bați joc de oameni0

— Nu. N-am acest nărav.

— Bine. Vreau să-ți istorisesc ceva ce n-am spus nimănui până acum.

Și luă o înfățișare căreia nu-i lipsea sinceritatea, dar nici hazul:

— … Eu. Eu am vrut să devin apostol!

Priv indu-mă țintă, figura lui îmi cerea neapărat un răspuns. Mă temeam să-i spun ceva. Ce ar fi înțeles anapoda și l-ar fi jignit. În vorbele de adineaori pusese toată seriozitatea unui om deznădăjduit îi răspunsei:

— E greu să fii apostol.

— De ce’.’ mă întrebă îndată.

— Întâi, pentru că trebuie să-ți pui de acord viața de fiece zi cu vorbele…

— Apoi?

— Trebuie să ai o credință nestrămutată în ceea ce predici: s-o simți, s-o trăiești.

Bleojdi ochii, ascultându-mă, și izbi puternic cu pumnul în pământ:

— Eu sunt un asemenea om!

— Și ce ai vrea să predici? Creștinismul?

— Mai mult decât creștinismul. Aș vrea să predic oamenilor să nu rămână nesimțitori față de un flămând, dându-i bucata lor de pâine, chiar de-ar fi un animal.

— Ai încercat să faci asta?

— Ce? Să predic sau să dau?

— Ambele.

— Da, am dat și dau. Dar alții nu fac ca mine. Și atunci am început să-i strâng de gât. M-am făcut bandit! Am vrut să-mi omor fratele. O să-ți povestesc pe drum. Haide!

Tăcu până dincolo de Cressier. Pe care-l străbăturăm printre cirezi de vaci frumoase, căruțe cu bălegar și privirile curioase ale copiilor de țărani. Apoi. Își începu povestea:

— Fratele meu se făcuse misionar. Știi ce-i asta?

— Un om care propovăduiește credința și caută adepți.

— Nu! Nu-i asta. Un misionar este un pungaș care își înșeală stăpânii, când nu-și poate înșela sclavii. Sunt. Desigur, și din cei care se lasă înfulecați de sălbateci, dar nu toți misionarii merg atât de departe. Și frate-meu. Deși destul de curajos, se mulțumi să ciupească gologanii acolo unde era sigur că nu-și primejduiește pielea. Era la fel de egoist ca și părinții noștri, fiind din cauza asta slăbiciunea lor. Tata era tenisez și locuia în Algeria, iar mama, algeriancâ. Destul de bogați, de pe urma morții lor n-a tras foloase decât frate-meu. Au vrut să-l facă popă. Dar un scandal cu o femeie i-a stricat cariera; a plecat să facă avere în războiul din Transvaal. Deci. Vezi? Popii au suflet de militari și când dau greș într-o meserie se aruncă în alta. Timp de câțiva ani. N-am știut nimic de soarta lui. Moartea tatii l-a scos la suprafață. Fiind mai mare și mai învățat decât mine. A pus mâna pe administrația fermei, exploatând sălbatic pe felalii. Abia acum aflai că pe deasupra era și misionar. Mă revoltai. Făceam tot ce-mi sta în putere pentru a îndulci soarta sărmanilor arabi, dar eram tot atât de calic ca și ei. Frate-meu rădea totul. Pentru el. Nu eram decât un.. Nătărău „! Chiar în fața vecinilor, mă striga numai.. Hei. Nătărăule!” Asta îmi mări ura. Mă-nțelegi? Nu sunt un nătărău. Dar răbdam totul, nădăjduind că într-o zi își va lua din nou valea și că atunci voi fi stăpânul.

Felahii putând să-și tragă sufletul pentru un moment. Așteptare zadarnică, Prindea rădăcini. Ne certam ca pungașii la iarmaroc, mai ales când îi bătea pe felahi. Deoarece îi snopea. Și. Într-una din aceste certuri, mă pălmui. Acum. Trebuie să-ți spun că natura m-a clădit rău; am inima bună. Dar m-aprind iute și apoi sunt foarte puternic. Un apostol trebuie să fie un om foarte răbdător și slab de putere. Când mă trezii pălmuit, îi dădui una cu sapa ce-o aveam în mână. Fu cât pe-aci să dea ochii peste cap. Dar dracul n-a vrut să-l ia. El se răzbună încă și acum pe bieții felahi. Încasai cinci ani. Nu i-am ispășit pe toți: după doi ani. Am evadat, fugind în Abisinia.

Au trecut zece ani de atunci, afară de cei patru în pușcăriile elvețiene. În tot acest timp. Am fost rândaș. Ain făcut numai bine. Da! numai binele! Asta nu se spune! Ție. Însă, da! Mi-am dat bucata de pâine ori de câte ori am întâlnit un om sau un câine flămând. Asta înseamnă pentru mine civilizația…

— Pot să te întreb, de ce ai făcut patru ani de pușcărie în Elveția?

— Tocmai voiam să-ți spun. Am avut nenorocirea să-mi iasă în cale unul ca frate-meu. Pământul e plin de asemenea frați și pretutindeni te murdărește atingerea lor. De la povestea din Algeria, mă feream să le întâlnesc cât de puțin privirea de hienă, care-mi urca sângele în cap. Locuiam într-un orășel din preajma unei cariere unde munceam. Mai jos de casa unde dormeam, se afla o tutungerie ținută de un asemenea monstru. Un monstru sadea! Scurt și gros, un butoi îndopat cu grăsime, un morman de rahat bine chivernisit, care își mișca brațele scurte și groase ca niște pulpe, adunându-și banii cu lăcomie cumplită. Nu servea niciodată doi mușterii în același timp; și dacă un muncitor întârzia să-și scoată gologanul. Își mișca unul din degete, groase ca niște cârnați. Spunându-i cu un scrâșnet de gorilă:

— Haide, dă-i zor!

Mi-am presimțit nenorocirea. În clipa când intrai pentru prima oară să cumpăr tutun. Nu m-am înapoiat săptămâni în șir. Dar ursita a fost mai puternică. Spectrul acestui om mă urmărea chiar și noaptea în pat și. Încetul cu încetul, începui să văd într-însul pacostea lumii întregi. Și. Într-adevăr, atari oameni făptuiesc tot răul de pe pământ! Trebuie omorâți ca păduchii! înapoindu-mă într-o seară de la lucru, nu rezistai ca să nu mă uit în prăvălia lui. Se afla la tejghea, ca de obicei, și mânca. Nu mânca, ci înfuleca pe nerăsuflate. Intrai fără să vreau și cerui tutun, fără a avea nevoie, ci numai ca să-l privesc. Cu botul afundat în crăpelniță, i-a fost greu s-o lase fie și pentru o clipă, pentru a mă servi cu degetele-i unsuroase. Mă jur că în poziția în care se afla. Puteai săruta un porc; un om însă nu putea fi decât sugmmat! Mi se părea că înfulecă nu numai partea lui de hrană, ci și pe cea a tuturor vagabonzilor fără lucru și fără adăpost. De-atunci. In-am înapoiat mașinal. În fiecare seară, ca să-mi văd căpcăunul, să contemplu chipul egoismului în persoana lui. Îi dădeam banii, dar presimțeam apropiindu-se clipa când trebuia să plătească cu viața lui scârboasă. Nu știu de ce-mi intrase în cap că dacă l-aș fi omorât, ar fi fost mai puțină nenorocire pe lume. Desigur, nu era adevărat! Ar mai fi rămas destulă, deoarece n-ai fi putut să-i omori pe toți. Dar. Îți spun. Trebuie să cauți alte temeiuri în dreptatea ce am făcut, decât fatalitatea sângelui meu aprins.

În seara aceea, ploua zdravăn și era târziu. În prăvălie se afla un mușteriu cu care sta de vorbă. Așa ceva nu se prea întâmpla. Îmi iau pachetul cu tutun și ca să-mi dau seama despre ce vorbesc. Îmi răsucesc pe îndelete o țigară. Pot să te asigur că eram mai calm ca oricând. Deodată, îl aud pe client spunând:

— Ia spune, cutare, poți să-mi faci un serviciu? Și pe călău răspunzând:

— Orice dorești, cu condiția să nu mă ciupești la buzunar.

Nu mai auzii nimic. Țigarea mi se sfărâmă între degete și un val de căldură îmi năvăli în față. Dau să ies repede, dar mă opresc și scot un strigăt. Mușteriul dispăruse. Eram singuri! Dintr-un salt mă năpustesc asupra lui și-i înfig mâinile în gât. Strânsoarea fu atât de puternică, încât sângele îmi acoperi degetele. Nici măcar nu horeai: se prăbuși ca un pahar pe care-l atingi cu vârful degetelor Nu se afla nici suflet, nici viață. În acest uriaș bulgăre de grăsime. Murise de frică.

Fără să-mi dau seama ce fac, înșfac cutia tejghelei, iau aproape toți banii din ca și-i mp în mii de bucăți cu furie. Asta m-a salvat de la pușcăria pe viață. N-au putut să-și explice crima. S-au oprit la nebunie, dar examenul medical mă găsi sănătos. Un tânăr avocat pleda în fața juraților cu pasiune și convinse juriul că eram obsedat de gândul dracului. Într-adevăr, la toate interogatoriile, n-am răspuns decât atât:.. L-am văzut pe dracul și l-am omorât!" La fel și în fața Curții cu Juri. Mi-au dat patru ani. Pe care tocmai i-am ispășit.

— Și de prima încercare de crimă împotriva fratelui dumitale’.’

— N-a aflat-o nimeni. De la fuga mea din Algeria, trăiesc subt alt nume. Grație unor acte false. Sunt abisinian.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati