Pericol

Capitolul 1

Era cea mai întunecată oră a nopții, aproape ora trei dimineața, și ceața înghețată se lipea de oraș ca o fantomă. Prudence Merryweather concluziona, cu părere de rău, că era un moment destul de nepotrivit pentru a-i face o vizită bărbatului cunoscut sub numele de îngerul Prăbușit.

Tremură în ciuda hotărârii ei îndrăznețe, în momentul în care trăsura se opri în fața ușii de la intrarea casei, învăluită în ceață. Noile felinare cu gaz care fuseseră instalate în această parte a orașului erau neputincioase în această ceață deasă. O tăcere sinistră pusese stăpânire pe strada rece, întunecată. Singurele zgomote erau uruitul trăsurii și cele făcute de copitele cailor pe pavaj.

Prudence se gândi o clipă să-i spună vizitiului să întoarcă trăsura și s-o ducă direct acasă. Dar alungă acest gând tot atât de repede cum îi venise. Știa că nu trebuie să ezite acum. Era în joc viața fratelui ei.

Își adună curajul, își potrivi mai bine ochelarii și coborî din trăsură. Își trase gluga pelerinei vechi de lână gri, astfel încât să-i ascundă fața și începu hotărâtă să urce treptele casei. În urma ei, trăsura porni mai departe.

Prudence se opri și se întoarse alarmată.

— Hei, unde ai plecat, omule? Ti-am spus că-ți mai dau ceva în plus, dar să m-aștepți. Nu stau decât un minut.

— Nu te speria, dom’șoară. Potriveam doar hățurile, atât.

Vizitiul apărea ca o pată întunecată, fără trăsături distincte în capa lui mare și cu pălăria trasă mult peste urechi. Vocea lui hârâia datorită ginului pe care-l băuse toată seara, ca să se apere de frigul înțepător.

— Ți-am spus că te aștept.

Prudence se relaxă ușor.

— Te rog să m-aștepți până mă-ntorc. Altfel, rămân în aer după ce-mi termin treaba.

— Ai o treabă? Așa-i zice?

Vizitiul zâmbi pe sub mustață în timp ce destupa sticla de gin și turnă conținutul pe gât.

— Drăguță treabă, n-am ce zice. Poate că prietenul o să vrea să-i încălzești patul toată noaptea. E al naibii de frig în seara asta.

Prudence se încruntă la el, își dădu seama că nu câștiga nimic angajându-se într-o discuție cu un vizitiu beat la ora asta târzie. N-avea timp de asemenea prostii.

Își strânse mai bine mantia în jurul corpului și urcă în grabă treptele de la ușa principală. Ferestrele de la etaj erau întunecate. Probabil că celebrul stăpân al casei se culcase deja.

Din toate punctele de vedere, era o situație anormală. Se spunea că legendarul Conte de Angelstone rareori se culca înaintea zorilor. Îngerul Prăbușit nu-și câștigase această reputație formidabilă culcându-se la ore rezonabile. Toată lumea știe că diavolul prefera adăpostul nopții.

Prudence ezită înainte de-a ridica mâna înmănușată pentru a bate la ușă. Era foarte conștientă că treaba pe care urma s-o facă implica un anumit risc. Fusese crescută la țară, venise de curând la Londra, dar nu era atât de naivă încât să creadă că era normal ca doamnele să viziteze domni la orice oră, cu atât mai puțin la ora trei dimineața.

Prudence bătu cu putere în ușă.

Păru să treacă o veșnicie până când un majordom morocănos, pe jumătate îmbrăcat, deschise ușa. Era un om fălcos, cu un început de chelie, care-i amintea lui Prudence de un câine de vânătoare, feroce. Lumânarea pe care o ținea într-o mâna dezvălui trăsăturile sumbre ce exprimau mai întâi supărarea, apoi un dezgust crescând. Luă notă de pelerina și de silueta acoperită a lui Prudence cu ochi tăioși, dezaprobatori.

— Da, domnișoară?

Prudence respiră profund.

— Am venit să-i fac o scurtă vizită domnului conte.

— Chiar așa?

Majordomul schiță un rânjet batjocoritor care i s-ar fi potrivit Cerberului, câinele cu trei capete despre care se spunea că păzește intrarea în infern.

— Cu regret vă informez că lordul nu este acasă.

— Ba e.

Prudence știa că trebuie să fie fermă, dacă voia să treacă de cerberul îngerului Prăbușit.

— Mi-am verificat informațiile înainte de-a mă decide să-l vizitez. Te rog să-l informezi imediat că are un vizitator.

— Și cine să-i spun c-a venit? întrebă majordomul cu o voce cavernoasă.

— O doamnă.

— Nu prea-i de crezut. Nici o doamnă n-ar fi aici la ora asta. Cară-te, nesuferită mică ce ești! Lordul nu vrea să aibă de-a face cu cele de soiul tău. Dacă are chef de un pic de sifon poa’ să caute ceva mult mai bun decât o prostituată de pe stradă.

Prudence fierbea din pricina insultelor. Totul avea să fie în mod clar mai neplăcut decât anticipase ea. Strânse din dinți.

— Fii bun și informeaz-o pe înălțimea sa că cineva pe care-l interesează apropiatul lui duel dorește să-l vadă.

Majordomul o privi uimit.

— Și, mă rog, ce-ar putea să știe o femele de genul tău despre chestiunile personale ale înălțimii sale?

— Se pare că mult mai mult decât știi dumneata. Dacă nu-i spui lui Angelstone că-l caută cineva, te asigur c-ai să regreți. Ai putea să-ți pierzi slujba dacă nu-l anunți că sunt aici.

Majordomul nu părea impresionat de această amenințare, dar începuse să șovăie.

— Așteaptă aici.

Trânti ușa, lăsând-o pe Prudence în picioare, pe scări. Degetele de gheață ale ceții se-ncolăciră strâns în jurul ei. Se ghemui mai adânc în mantie. Aceasta se dovedea a fi una dintre cele mai mizerabile seri pe care le petrecuse în viața ei. Lucrurile fuseseră mult mai simple la țară.

Ușa se deschise din nou, un moment mai târziu. Majordomul o privi de sus pe Prudence și-i indică în silă că putea să intre.

— Domnia sa te va primi în bibliotecă.

— Așa mă gândeam și eu.

Prudence păși repede peste prag, recunoscătoare să scape din strânsoarea ceții, chiar dacă asta însemna să intre în gura iadului.

Majordomul deschise ușa bibliotecii și-o ținu deschisă pentru ea. Prudence trecu pe lângă el și intră într-o încăpere întunecată, umbrită, luminată doar de o mică vâlvătaie din vatră. Ușa se închise în urma ei, chiar când înțelese că nu era nici urmă de Angelstone.

—Domnule conte?

Prudence se opri brusc și privi intens în întuneric.

— Domnule? Sunteți aici?

— Bună seara, domnișoară Merryweather. Sper să mă iertați pentru lipsa de maniere a majordomnului meu.

Sebastian, Conte de Angelstone, se ridică încet dintr-un fotoliu imens și privi căminul. Sub unul din brațe ținea strâns o pisică mare, neagră.

—Trebuie să înțelegeți că vizita dumneavostră este oarecum neașteptată. Mai ales având în vedere ora și împrejurările.

— Da, domnule conte. Sunt conștientă de asta.

Prudence își ținu răsuflarea la vederea lui. Dansase cu Sebastian mai devreme. În seara aceea, dar fusese pentru prima dată când îl întâlnise pe îngerul Prăbușit, înțelese acum că era nevoie de mai mult decât una sau două întâlniri, pentru a se obișnui cu impactul pe care îl avea el asupra simțurilor ei.

Angelstone era orice, numai angelic nu, atât ca înfățișare cât și ca temperament. În saloanele mondene se spunea că seamănă foarte tare cu Stăpânul Lumii de dedesubt. Într-adevăr, îți trebuia o imaginație formidabilă ca să ți-l închipui cu o pereche de aripi și cu aureolă.

Focul ce pâlpâia în spatele lui Sebastian părea puțin prea rarefiat în seara asta. Strălucirea flăcărilor scotea puternic în evidență trăsăturile lui aspre, întunecate. Părul lui negru era tuns scurt. Ochii lui ciudați, ca de chihlimbar, străluceau de o inteligență pătrunzătoare, rece. Trupul lui era puternic și slab. Prudence știa, din experiența pe care o avusese cu el pe ringul de dans, că Sebastian avea o grație masculină periculoasă, perfidă.

Era evident îmbrăcat pentru interior, nu pentru a primi vizite. Cravata lui albă îi spânzura în voie în jurul gâtului și cămașa șifonată era suficient de mult descheiată ca să dezvăluie părul negru, cârlionțat, de pe piept. Pantalonii lui de culoarea pielii de căprioară îmbrățișau liniile viguroase ale șoldurilor lui. Încă nu-și dăduse jos cizmele negre de călărie lustruite ca o oglindă.

Prudence știa foarte puține lucruri despre modă. Era o problemă de o importanță extrem de limitată pentru ca. Dar înțelese că era o eleganță masculină înnăscută la Sebastian, care se interesa prea puțin de îmbrăcăminte. Eleganța era o parte din el, așa cum era o parte din el și pisica pe care-o ținea în brațe.

Singura bijuterie pe care o purta Sebastian era un inel de aur, pe unul din degetele lui lungi. Inelul sclipi șters când mângâie încet pisica. Prudence privi inelul. Mai devreme, când dansase cu el, observase că pe el era gravată cu minuțiozitate litera „F“. Presupuse că venea de la Fleetwood, numele de familie al contelui.

Pentru o clipă, păru că nu-și poate lua ochii de la mâna lui Sebastian când acesta mângâia pisica. Când reuși într-un târziu, să-i întâlnească din nou privirea, văzu că el zâmbea ușor.

Tresări cuprinsă de frisonul unei neliniști senzuale care o invadă. Își spuse că pur și simplu nu era obișnuită să vadă un bărbat în ținută de casă. Din nefericire, avusese aceeași reacție mai devreme în seara asta, când Sebastian fusese îmbrăcat potrivit pentru bal.

Prudence înțelese că bărbatul avea un efect înrobitor asupra ei. Se întrebă în treacăt dacă el exista în realitate. Chiar când stătea acolo privindu-l, Sebastian începu parcă să dispară ca un spectru într-o ceață cenușie.

Timp de câteva secunde fu atât de speriată ca nu cumva să se transforme într-o arătare, chiar în fața ochilor ei, încât nu mai putu gândi limpede. Apoi înțelese care era problema.

— Vă rog să mă iertați, domnule conte.

Prudence își scoase repede ochelarii și șterse norul de ceață care începuse să-i întunece vederea.

— Știți, e atât de frig afară. Când am intrat în camera asta călduroasă, s-a format condens pe lentile. E una din problemele neplăcute cărora trebuie să le facă față cei care poartă ochelari.

Sebastian ridică o sprânceană neagră.

— Aveți compasiunea mea, domnișoară Merryweather.

— Ei, da, mulțumesc. Nu se poate face mare lucru în privința asta. Te obișnuiești.

Prudence își așeză ochelarii înapoi pe nas. Se încruntă la Sebastian.

— Presupun că vă-ntrebați de ce sunt aici la ora asta destul de târzie.

— Mi-a trecut prin cap întrebarea asta.

Privirea lui alunecă peste pelerina ei veche, care se desfăcuse ușor, dezvăluind rochia de bal cafenie, îngrijită, demodată, de dedesubt. Pentru o clipă, în ochi i se citi amuzamentul, înlocuit apoi de o privire speculativă.

— Ați venit singură?

— Da, bineînțeles, spuse și-l privi surprinsă.

— Anumiți oameni ar spune c-a fost cam neînțelept.

— Trebuia să vă văd singură. Am venit dintr-un motiv foarte personal.

— Înțeleg. Vă rog, luați loc.

— Mulțumesc.

Prudence zâmbi puțin cam nesigură în timp ce se așeză pe celălalt fotoliu mare din fața focului. Își reaminti că-l plăcuse pe Angelstone mai devreme în seara asta, cu toate că prietena ei Hester – lady Pembroke, fusese îngrozită când el se prezentase cu forța.

În mod sigur, nu era chiar atât de rău cum susținea toată lumea, își spuse Prudence urmărindu-l pe Sebastian așezându-se din nou în fotoliul lui. Instinctul ei în privința oamenilor era, în general, vrednic de încredere. Fusese doar o singură ocazie nefericită, în urmă cu trei ani, când din păcate, se înșelase în privința unui bărbat.

— E puțin cam neplăcut, domnule conte.

— Da.

Sebastian își întinse picioarele încălțate spre foc și începu să mângâie din nou pisica.

— Și e și puțin cam periculos.

— Prostii. Am un pistol în săculețul meu de mână și vizitiul care m-a adus aici a fost de-acord să mă aștepte.

— Vă asigur, voi fi absolut în siguranță.

— Un pistol?

O privi oarecum amuzat.

— Sunteți o femeie foarte neobișnuită, domnișoară Merryweather. Ați crezut că aveți nevoie de un pistol ca să vă apărați de mine?

— Pentru Dumnezeu, nu, domnule conte.

Prudence era realmente șocată.

— Dumneavoastră sunteți un gentleman, domnule.

— Chiar sunt?

— Sigur că sunteți. Vă rog să nu mă necăjiți, domnule conte. Mi-am luat pistolul cu mine ca să mă apăr de tâlhari. Am înțeles că sunt foarte mulți aici, în oraș.

— Da. Sunt, într-adevăr.

Pisica se ghemui în poala lui Sebastian și o privi pe Prudence fără să clipească. O izbi faptul că ochii animalului aveau aproape aceeași nuanță de chihlimbar cu cei ai stăpânului său. Fu distrasă pe moment de această remarcă.

— Pisica dumneavoastră are vreun nume, domnule? întrebă ea brusc.

— Da.

— Care?

Zâmbetul abia schițat al lui Sebastian apăru din nou în colțul gurii lui.

— Lucifer.

— Oh!

Prudence își drese glasul discret.

— Da, ei bine, după cum spuneam, nu sunt deloc neobișnuită, ba chiar sunt o femeie cât se poate de comună, care, din păcate, nu este obișnuită cu stilul de viață din oraș.

— Nu sunt de-acord, domnișoară Merryweather. Sunteți cea mai neobișnuită femeie pe care am întâlnit-o vreodată.

— Mi-e foarte greu să cred asta, spuse ea aspru. Ei bine, se pare că am fost cauza unui conflict între dumneavoastră și fratele meu în seara asta și doresc să-i pun capăt pe loc.

— Conflict?

Privirea de chihlimbar a lui Sebastian se îngustă, gânditoare.

— Eu nu știu de niciun conflict între mine și Trevor Merryweather.

— Nu încercați să mă păcăliți pretinzând că nu știți nimic de situație, domnule conte.

Prudence își împreună strâns în poală mâinile înmănușate.

— Am auzit că dumneavoastră și Trevor o să vă duelați în zori. Nu o să permit așa ceva.

— Cum aveți de gând să opriți duelul?

Sebastian o privea cu un interes indolent.

— Pentru asta, în ultimele câteva ore am cercetat subiectul duelurilor și-am venit cu o soluție.

— Într-adevăr?

— Da. Scuzele vor pune capăt acestei idioțenii. Imediat ce-am înțeles ce trebuia făcut, l-am căutat pe Trevor la serata de la Atkinses și i-am vorbit lui mai întâi. Din nenorocire, s-a dovedit a fi ridicol de încăpățânat în privința întregii povești, deși vedeam că era îngrozit de ce urma să se întâmple în zori. E foarte tânăr, știți.

— Nu-i prea tânăr ca să provoace la duel, se pare.

Prudence clătină din cap.

— Spunea mereu că trebuie să meargă până la capăt, pentru că-i în joc onoarea mea și a lui. Onoarea mea. Vă puteți imagina?

— În general, despre asta-i vorba în asemenea situații. Duelurile ar fi insuportabil de plictisitoare pentru toți, dacă n-ar fi implicată onoarea unei femei.

— Ce tâmpenie! Dați-mi voie să vă spun, domnule conte, că dacă dumneavoastră chiar credeți asta, atunci nu aveți mai mult bun simț decât fratele meu.

— Ce gând înfricoșător!

Prudence îi ignoră sarcasmul.

— E o prostie să crezi c-am fost insultată doar pentru că m-ați invitat la dans. N-am fost deloc insultată, i-am spus și lui Trevor.

— Mulțumesc.

— Adevărul e, spuse Prudence cu sinceritate, că Trevor s-a simțit nevoit să fie foarte protector față de mine, de la moartea părinților noștri. Crede că, fiind bărbatul familiei, are anumite obligații. Intențiile lui sunt bune, dar uneori depășește măsura, încercând să aibă grijă de mine. E ridicol din partea lui să vă provoace la duel pentru un fapt atât de lipsit de importanță.

— Nu sunt pe deplin convins că a fost un fapt lipsit de importanță.

Degetele elegante ale lui Sebastian mângâiau încet motanul.

— Dumneavoastră și cu mine am avut o conversație destul de lungă la bal.

— Despre chestiuni de interes reciproc intelectual, nimic mai mult, spuse Prudence repede.

— Am dansat și un vals.

— Așa au făcut mulți alți oameni. Lady Pembroke îmi spune că e ultimul strigăt al modei. Toată lumea dansează vals acum. Realmente, provocarea lui Trevor este de necrezut.

— Dar nu în ochii unor anumiți oameni.

Prudence își mușcă buza.

— Ei bine, de vreme ce v-a provocat și eu nu-l pot convinge să vă ceară scuze, astfel ca duelul să poată fi anulat, mai rămâne o singură soluție.

Ochii de chihlimbar ai lui Sebastian îi întâlniră pe-ai ei.

— Sunt extrem de curios să aud care-i soluția dumneavoastră, domnișoară Merryweather.

— E realmente foarte simplu.

Prudence îi dărui un zâmbet plin de speranță.

— Trebuie să-mi cereți scuze, continuă ea.

Mâna lui Sebastian se opri pe motan. Genele lui ca de abanosîi acoperiră privirea ca un văl.

— Poftim?

— M-ați auzit. Trebuie să-mi cereți scuze.

Prudence se-aplecă înainte.

— E singura cale, domnule conte. Știți, Trevor n-are decât douăzeci de ani. Este nervos și cred că știe că-i băgat în treaba asta până peste cap, dar e mult prea tânăr și prea repezit să admită că situația i-a scăpat de sub control.

— Fratele dumneavoastră s-ar putea să nu creadă că i-a scăpat de sub control. Ar putea fi pe de-a-ntregul convins că singurul răspuns potrivit, în aceste împrejurări era să mă provoace la duel.

— Ridicol. Trebuie să înțelegeți, domnule conte. De când mama și tata au fost omorâți într-un accident de trăsură, în urmă cu doi ani, fratele meu a încercat să ia asupra lui rolul de cap de familie.

— Înțeleg.

— E la vârsta teribilă când bărbații tineri simt lucrurile foarte intens. Mă gândesc că ați fost și dumneavoastră tânăr odată.

Sebastian o privi evident fascinat.

— Acum că ați adus vorba, cred că am fost. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, bineînțeles.

Prudence roși.

— N-am vrut să spun că acum sunteți bătrân, domnule conte.

— Mulțumesc.

Prudence îi zâmbi încurajator.

— Dumnezeule probabil că nu aveți cu mult peste patruzeci.

— Treizeci și cinci.

Prudence clipi.

— Poftim?

— Am treizeci și cinci de ani, domnișoară Merryweather. Nu patruzeci.

— Înțeleg.

Prudence se întrebă dacă nu cumva îl jignise. Căută să recucerească terenul pierdut.

— Ei bine, sigur aveți aspectul unui anume tip de maturitate robustă care-i de așteptat să se găsească la un bărbat mult mai în vârstă, domnule.

— Drăguț din partea dumneavoastră să spuneți asta. Alții, au zis că fața mea poartă însemnele unui suflet distrus și ale unei vieți prea grele.

Prudence înghiți în sec.

— Adevărul este, domnule conte, că mă tem că trebuie să ne bizuim pe înțelepciunea și pe bunul simț pe care, fără îndoială, le-ați dobândit în ultimii treizeci și cinci de ani, dacă vrem să punem capăt prostiei făcute de un băiat de douăzeci de ani.

Sebastian o privi îndelung.

— Vorbiți serios, nu-i așa, domnișoară Merryweather? Vă așteptați într-adevăr ca eu să-i cer scuze fratelui dumneavoastră.

— Vorbesc foarte serios. Asta-i o chestiune de viață și de moarte, domnule conte. Din informațiile mele, sunteți un trăgător excelent.

Prudence își strânse și mai tare mâinile împreunate.

— Înțeleg că vă antrenați în mod regulat la Manton și că acesta nu va fi primul dumneavoastră duel.

— Se pare că sunteți remarcabil de bine informată.

— Mă pricep foarte bine să fac investigații, domnule conte, spuse Prudence pe un ton rigid. E o pasiune de-a mea, așa cum v-am explicat mai devreme în seara asta.

— Într-adevăr. Dar am trăit cu impresia că interesul dumneavoastră inițial era cercetarea fenomenelor spectrale.

Prudence privi motanul.

— E adevărat că m-am specializat în asemenea probleme, dar vă asigur că domeniul meu de interes este de fapt, foarte larg. Îmi place să găsesc răspunsuri la întrebări încurcate.

— Credeți în fantome, domnișoară Merryweather?

— Eu personal sunt extrem de sceptică în legătură cu acest subiect, admise Prudence. Dar mulți oameni cred într-adevăr în fantome. Ei cred adesea că au dovada fenomenelor spectrale. Pasiunea mea implică examinarea probelor și încercarea de-a găsi o explicație logică pentru ele.

— Înțeleg.

Sebastian privi flăcările din cămin.

— Am căutat să vă cunosc pentru că auzisem de neobișnuita dumneavoastră pasiune.

Prudence zâmbi dezamăgită.

— Sunt pe deplin conștientă de asta, domnule conte, îmi dau seama că sunt considerată o femeie originală aici, în oraș. Nu sunteți primul domn care a căutat să mă cunoască doar pentru că era curios în legătură cu pasiunea mea. Aveți idee cât de iritant este să fii invitată la dans doar pentru că ești considerată ciudată?

— Cred că am cât de cât idee, spuse Sebastian, pe un ton neașteptat de sec. Lumea mondenă este întotdeauna intrigată de neobișnuit. Reacționează ca un copil mic care are o jucărie nouă. Și dacă se întâmplă să strice jucăria aceea, o aruncă la o parte și se îndreaptă spre un alt obiect arătos, strălucitor.

— Înțeleg.

Inima lui Prudence se strânse. Sperase ea într-adevăr ca el s-o găsească ceva mai interesantă decât jucăria nouă? în fond, avea de-a face cu îngerul Prăbușit.

— Vreți să spuneți că m-ați invitat la dans pentru că sunt cea mai recentă distracție a lumii mondene. V-ați amuzat doar.

— Nu.

Sebastian o privi pe furiș.

— V-am invitat la dans pentru că m-ați intrigat, domnișoară Merryweather. Mi-a trecut prin minte că noi doi am putea avea câteva pasiuni comune.

Prudence îl privi uluită.

— Vorbiți serios, domnule conte? Vă ocupați de investigarea fenomenelor spectrale?

— Nu chiar.

— Atunci?

— Nu cred că-i important acum. Sunt probleme mult mai presante care ne interesează, nu-i așa?

— Da, sigur. Duelul dumneavoastră cu fratele meu.

Prudence reveni la problemele de actualitate.

— Deci îi cereți scuze lui Trevor, nu? Știu că va fi îngrozitor de enervant să faceți asta, când el e cel care-a greșit, dar sunt sigură că înțelege și el că acest duel trebuie oprit.

— Nu-mi stă în obicei să-mi cer scuze, domnișoară Merryweather.

Prudence își umezi buzele uscate.

— Problema e că pe Trevor nu-l pot convinge s-o facă.

— Atunci mă tem că fratele dumneavoastră va trebui să suporte consecințele.

Prudence simți că i se răcesc mâinile.

— Domnule, insist să vă purtați ca un bărbat matur, respectabil. Trevor e la fel de neobișnuit cu viața de oraș ca și mine. N-a știut ce face când v-a provocat la duel.

— Greșiți, domnișoară Merryweather. Fratele dumneavoastră știa foarte bine ce face. Știa cine sunt și-mi cunoștea reputația.

Sebastian zâmbi abia schițat.

— De ce credeți că a fost atât de supărat pentru faptul că v-am invitat la dans? continuă el.

Prudence se încruntă.

— Am aflat foarte multe despre reputația dumneavoastră în ultimele trei sau patru ore, domnule conte. Mi se pare că depășește cu mult toate proporțiile faptelor.

Sebastian păru puțin surprins.

— Cunoașteți faptele mele, domnișoară Merryweather?

— Majoritatea.

Prudence le enumeră rapid pe mâna ei înmănușată.

— Cu ani în urmă, tatăl dumneavoastră și-a făcut familia de râs fugind cu o actriță. Familia Fleetwood era furioasă. Părinții dumneavoastră au fost forțați să părăsească țara din cauza scandalului. N-au fost făcute niciodată anunțuri de căsătorie, așa că toată lumea, inclusiv rudele, au presupus că domnul conte nu s-a căsătorit de fapt, niciodată, cu mama dumneavoastră.

— Asta rezumă cea mai mare parte din trecutul meu.

— Nu tocmai. Când v-ați întors în Anglia, acum doi ani, lumea mondenă a simțit o plăcere nespusă în a vă considera un bastard.

— Într-adevăr.

Sebastian părea amuzat.

— A fost foarte crud din partea oamenilor să spună asemenea lucruri. Sigur că nu erați răspunzător de împrejurările nașterii dumneavoastră.

— Sunteți foarte înțelegătoare, domnișoară Merryweather.

— E o chestiune de bun simț. De ce-ar trebui blamat un copil pentru faptele părinților lui? De altfel, întâmplarea face că nu v-ați născut în afara căsătoriei.

— Nu.

Prudence îl privi gânditoare.

— Din motive personale, poate pentru că vi s-a părut amuzant, ați hotărât să-i lăsați pe toți să creadă că sunteți un fiu nelegitim.

— Hai să zicem că n-am vrut să mă deranjez să le schimb împresia, admise el.

— Până anul trecut, când a murit unchiul dumneavoastră, bătrânul conte. N-a fost niciodată căsătorit, așa că n-a lăsat nici un fiu care să-i moștenească titlul. Tatăl dumneavoastră era următorul succesor, dar, din nefericire, a murit acum patru ani, iar dumneazoastră erați considerat nelegitim. De aceea, toată lumea a crezut că verișorul dumneavostră Jeremy, al cărui tată a murit și el acum câtva timp, ar fi devenit noul Conte de Angelstone.

Sebastian zâmbi și nu spuse nimic.

— Dar, spuse Prudence, ați uimit întreaga lume mondenă aducând dovezi concludente că părinții dumneavoastră au fost, într-adevăr, căsătoriți legal înainte de-a vă fi născut. Erați moștenitorul legitim al titlului. Mi s-a spus că rudele nu v-au iertat asta niciodată.

— Un fapt care nu mă deranjează în mod deosebit.

— În plus, la vremea când ați intrat în posesia titlului, aveați deja o avere care punea în umbră averea moștenită, spuse Prudence. Acesta-i încă un lucru pe care nu-l apreciază rudele dumneavoastră.

Sebastian își înclină puțin capul.

— Vă felicit pentru investigațiile făcute, domnișoară Merryweather. Ați aflat multe despre mine într-un timp relativ scurt.

— N-au lipsit oamenii dornici să vă bârfească, domnule conte.

— Rar se-întâmplă.

— Reputația dumneavoastră e aproape legendară.

— Probabil pe bună dreptate, observă Sebastian încet.

— E atât de formidabilă, de fapt, continuă Prudence încet, încât ar putea cu siguranță rezista la câteva remarci fără importanță, care s-ar putea face dacă i-ați cere scuze fratelui meu.

Sebastian strânse din dințifără să vrea, ochii îi străluciră de admirație.

— O lovitură impresionantă, domnișoară Merryweather. Și foarte bine executată, dacă pot spune așa ceva.

— Mulțumesc, domnule conte. Am vrut să scot în evidență un fapt mărunt. Ați putea să-i cereți scuze fratelui meu și să rămâneți cu reputația extraordinară pe care-o aveți încă intactă! Cei care vor afla de actul dumneavoastră de generozitate față de Trevor vor privi ca pe un gest de amabilitate.

— Lumea nu mă știe de om amabil, domnișoară Merryweather.

Prudence zâmbi încurajator.

— O să afle, după cum se va răspândi vestea că ați refuzat să vă duelați cu fratele meu. Toată lumea știe c-ați fi putut vârî un glonte în el, dacă ați fi hotărât asta.

— E o perspectivă interesantă și destul de amuzantă, având în vedere situația.

— Sunt încântată că-nțelegeți, domnule conte. Cred că micul meu plan va merge foarte bine. Tot ce trebuie să faceți este să-i cereți scuze lui Trevor.

Sebastian reflectă o clipă.

— Trebuie să mărturisesc că nu prea văd nici un beneficiu clar pentru mine, în toată treaba asta.

— Veți fi scutit de neplăcerea unui duel în zori, sublinie Prudence. Cu siguranță, e un mare câștig.

— Din întâmplare, zorile mă prind totdeauna treaz.

În ochii lui Sebastian apăru o sclipire rece.

— Un duel n-ar fi un inconvenient major, continuă el.

Prudence îl privi șocată. Apoi se gândi că observase un amuzament diabolic în ochii lui de chihlimbar.

— De ce vreți să mă necăjiți, domnule conte?

— Las impresia asta?

— Da. Sunt sigură că nu doriți chiar atât de mult să vă duelați cu un băiat tânăr, neexperimentat. N-o să dovediți nimic cu asta. Promiteți-mi că-i veți pune capăt acestei situații cu o scuză evitând vărsarea de sânge.

— Îmi cereți să las la o parte problema minoră a onoarei mele.

— Vă cer să fiți rezonabil.

— De ce-aș fi rezonabil?

Prudence ajunsese aproape de limita răbdării.

— Domnule conte, insist să nu vă mai purtați ca un idiot cu tărâțe-n cap. Amândoi știm că sunteți prea inteligent ca să vreți să vă angajați în ceva atât de stupid ca un duel.

— Un idiot cu tărâțe-n cap?

Prudence roși.

— Îmi cer scuze, domnule, dar așa mi se pare mie. Mă așteptam la mai mult din partea dumneavoastră.

— Sunt dezolat să aflu că nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor dumneavoastră. Dar eu rareori fac față așteptărilor altora. Mă surprinde că n-ați aflat acest lucru în timpul investigațiilor dumneavoastră din seara asta.

— Vă face plăcere să-i zăpăciți pe ceilalți, spuse Prudence. Îmi dau seama că simțiți, fără îndoială, că sunteți îndreptățit să perseverați într-o asemenea manieră. Cu siguranță, ăsta-i felul dumneavoastră de-a vă răzbuna pe societate pentru modul în care v-a tratat înainte de-a fi obținut acest titlu.

— E o atitudine foarte generoasă din partea dumneavoastră.

— De altfel, spuse Prudence foarte calculat, vă cer să vă ridicați deasupra înclinațiilor dumneavoastră, și să vă comportați ca un bărbat generos, responsabil, inimos, cum știu că puteți fi.

Un râs diabolic lumină puțin ochii lui Sebastian.

— Ce dracu’ vă face să credeți că pot să mă port așa?

Prudence era exasperată.

— Sunteți un bărbat cult, cu o minte pătrunzătoare, domnule. De atâta lucru mi-am dat seama în ringul de dans, când am discutat despre investigațiile mele în legătură cu fenomenele spectrale. Ați pus întrebări competente și-ați dat dovadă de o inteligență pătrunzătoare. Refuz că cred că nu vă puteți purta cu o anume generozitate a spiritului.

Sebastian frecă urechile lui Lucifer în timp ce se gândea la sugestie.

— Cred că ar fi o experiență nouă.

— Exact lucrul care să vă înlăture plictiseala. Prudence ezită apoi adăugă blând:

— Înțeleg că suferiți de plictiseală.

— Cine v-a spus asta?

— Aproape toată lumea, zise ea. E-adevărat?

Sebastian își lăsă capul pe spătarul fotoliului și privi la focul din fața lui. Zâmbi cu totul lipsit de umor.

— Nu știu, spuse el încet.

Prudence îl privi fix.

— Nu știți ce simțiți?

Îi strecură o privire ciudată.

— În majoritatea timpului nu sunt sigur dacă simt cât de cât ceva, domnișoară Merryweather.

— Un timp am avut o senzație similară după moartea părinților mei, spuse Prudence încet.

— Chiar?

— Da. Dar l-am avut pe fratele meu, Trevor. Și lady Pembroke a fost foarte drăguță. Am reușit să ne mângâiem reciproc. În cele din urmă, mi-a revenit moralul.

— Sunt convins.

Vocea lui Sebastian avea o nuanță batjocoritoare.

— Categoric aveți moralul ridicat, domnișoară Merryweather. Dar faptul că sufăr sau nu de plictiseală n-are nici o legătură cu ce discutăm. Haideți să ne întoarcem la subiect.

— Da, desigur.

Zâmbi ușor, temătoare.

— Sunt conștientă că vă cer un serviciu, domnule conte.

— Foarte adevărat. Scuzele sunt un lucru extrem de străin naturii mele ca și obiceiul de a face servicii.

—Sunt sigur că veți supraviețui.

— Asta rămâne de văzut, spuse Sebastian. Poate c-ar trebui să vă reamintesc că atunci când se face un serviciu, se așteaptă să fie răsplătit, la un moment dat.

Pe Prudence o străbătu un fior de alarmă. Îl privi îngrijorată.

— Ce anume vreți să spuneți, domnule conte?

— Doar că, în schimbul serviciului pe care vi-l fac în noaptea asta, veți fi de acord să-mi faceți și dumneavoastră unul, dacă vreodată vă voi cere acest lucru.

Prudence rămăse absolut nemișcată.

— Ce fel de serviciu așteptați în schimbul aceluia de-a salva viața fratelui meu?

— Cine știe? Nu putem vedea în viitor, domnișoară Merryweather. Acum n-am idee ce-aș putea să vă cer cândva.

— Înțeleg.

Sprâncenele ei se uniră de îngrijorare.

— Dar credeți că va veni momentul să-mi cereți ceva?

Sebastian zâmbi vag. Ochii lui și ai pisicii reflectau lumina focului.

— Da, domnișoară Merryweather. Într-o zi voi avea, cu siguranță, ceea ce mi se datorează. Am încheiat târgul?

O tăcere periculoasă se așeză peste biblioteca cufundată în umbră. Era întreruptă doar de pâlpâitul flăcărilor din cămin. Prudence nu-și putea lua ochii de la privirea nemișcată, de nepătruns, a lui Sebastian.

Trebuie să riște, să se bazeze pe faptul că intenția ei era corectă. Poate că omul era periculos, dar nu credea că e diabolic.

— Foarte bine, domnule conte, spuse Prudence încet. Sunt de acord cu târgul ăsta.

Sebastian o privi lung, ca și când ar fi căutat să vadă dincolo de aparențe, tot așa cum încercase și ea să-i pătrundă secretele.

— Cred că sunteți o femeie care se ține de cuvânt, domnișoară Merryweather.

Prudence se încruntă.

— Bineînțeles că sunt.

— Nu trebuie să vă supărați. Onoarea adevărată este o însușire destul de rară, atât la bărbați, cât și la femei.

— Dacă așa spuneți dumneavoastră. Asta înseamnă că o să-i cereți scuze fratelui meu?

— Da. O să am grijă ca duelul să fie anulat.

Prudence se simți plină de ușurare.

— Mulțumesc, domnule conte. Sunt foarte recunoscătoare. E într-adevăr frumos din partea dumneavoastră să faceți asta.

— Ajunge, domnișoară Merryyveather. Nu am nevoie de mulțumirile dumneavoastră! Noi doi am făcut un târg. O să aveți ocazia să vă achitați de obligație curând.

Sebastian așeză motanul jos, pe covor.

Lucifer clipi spre Prudence iritat, ca și cum ar fi blamat-o că fusese deranjat din poziția lui confortabilă. Apoi dădu din coadă și plecă să se așeze pe o pernă de mătase, roșu cu auriu.

Sebastian se ridică din fotoliu, se aplecă s-o apuce de mâini și o trase în jos.

— Domnule conte?

El nu răspunse, dar ochii îi erau ca două flăcări când o trase mai aproape de el. Își înclină capul și își coborî gura peste gura ei.

Sărutul lui Sebastian era o declarație deliberată, calculată, cu intenție senzuală. Prudence nu mai fusese niciodată sărutată astfel, deși o anumită pare a cugetului ei recunoscu imediat sărutul drept ceea ce era. Un fior o străbătu din cap până-n picioare, în clipa în care-și dădu seama, într-un fel nedefinit, că Sebastian o voia pentru sine.

Prudence era uluită.

Tremura. Abia putu să respire. O emoție teribilă pâlpâia înăuntrul ei. Întregul ei corp era brusc trezit de o energie nouă, pulsantă.

Totul se termină înainte ca Prudence să înceapă măcar să se obișnuiască cu acest atac senzual. Suspină când Sebastian își înălță capul.

— Acum că am încheiat târgul, e timpul să mergeți acasă, domnișoară Merryweather.

— Oh, da. Da, desigur.

Cu degete tremurânde, Prudence se luptă să potrivească gluga pelerinei. Își spuse că trebuia să fie la fel de nonșalantă cum era și el. Avea douăzeci și cinci de ani, nu era o fetiță fără experiență.

— De altfel, nimeni nu mi-ar fi simțit lipsa. Regulile casei lui lady Pembroke sunt respectate cu strictețe și am lăsat instrucțiuni clare când m-am retras în camera mea, să nu fiu deranjată.

— Cum ați ieșit din casă?

— Prin bucătării. A fost puțin cam dificil să găsesc o trăsură, dar m-am descurcat. Vizitiul a spus că mă așteaptă.

— Trăsura în care ați venit a fost lăsată să plece.

Prudence privi brusc în sus.

— A plecat?

— Nu vă alarmați. Vă conduc eu acasă, domnișoară Merryweather.

— Nu-i absolut deloc nevoie, spuse ea repede.

— Am poruncit deja să-mi fie adusă trăsura.

— Înțeleg.

Prudence nu găsi nimic altceva de spus.

Sebastian o conduse pe Prudence afară din bibliotecă, în hol, unde îl aștepta majordomnul cu fața ca a unui câine de vânătoare.

— Haina mea, Flowers.

Sebastian zâmbi cu zâmbetul lui ciudat, lipsit de umor.

— Apropo, se pare că nu mai am nici o întâlnire în zori, până la urmă. Te rog, ai grijă ca micul dejun să fie servit la ora obișnuită.

— Da, domnule conte.

Flowers aruncă lui Prudence o privire uimită, întrebătoare în timp ce-l ajută pe Sebastian să îmbrace un palton negru. Dar ca un servitor stilat ce era, nu spuse nimic. Deschise ușa de la intrare fără nici un cuvânt.

O trăsură neagră, cu doi armăsari negri, aștepta în ceață. Sebastian o ajută pe Prudence să urce. Apoi se cățără înăuntru și se așeză vizavi de ea. Lămpile din trăsură aruncau o lumină fioroasă asupra trăsăturilor lui rigide, amenințătoare. În clipa aceea, lui Prudence nu-i fu greu să înțeleagă de ce i se spunea îngerul Prăbușit.

— Apreciez că mă însoțiți, domnule conte, dar realmente, nu-i nevoie.

Prudence se înfășură și mai tare în pelerina ei veche, în timp ce trăsura porni pe strada întunecată.

— Ah, dar e nevoie, domnișoară Merryweather. Noi doi suntem legați printr-un târg acum. Și până când voi avea ce-mi datorați, e în interesul meu să fiți în siguranță.

Zâmbi din nou.

— N-ați știut că diavolul are grijă de ce-i al lui?