Petru I

Cartea întîi

CAPITOLUL ÎNTÂI

1

Sanka[1]sări de pe cuptor, nimerind cu poponețul în ușa burdușită. Iașka, Gavrilka și Artamoșka își urmară de grabă surioara: îi apucase setea pe toți deodată. Dădură buzna în tinda întunecoasă, pe urma nourului de abur și de fum care năvăli din odaia îmbâcsită. Prin ferestruica de țiplă, coperită cu o spulberare de omăt, abia se prefira lumina viorie. Era frig. Butoiul cu apă și căușul de lemn prinseseră o brumă de promoroacă.

Copiii, desculți, săreau de pe un picior pe altul. Sanka era îmbrobodită. Gavrilka și Artamoșka aveau pe ei niște cămeșuici care le ajungeau taman bine până la buric.

―Închideți ușa, afurisiților! strigă din casă maica lor, stând în picioare lângă cuptor. În vatră, o mână de găteje luă foc deodată, cu flacără vie. În lumina văpăii se desluși o clipă fața zbârcită a mamei. Sub barișul ponosit, ochii ei lăcrimați scânteiară înfricoșător, ca în chipurile zugrăvite pe icoane. Speriată, Sanka trânti ușa din răsputeri; apoi luă cu căușul din apa stătută, bău, cronțăi un crâmpei de gheață și dădu de băut și frățiorilor. Pe urmă, le spuse în șoaptă:

―Vi-i frig? Dacă nu, să ieșim oleacă afară, să vedem cum înhamă tăicuțu’ calul...

În ogradă, tăicuțul punea telegarul la sanie. Ningea domol. Pe cer se vălmășeau nouri de omăt; câteva stăncuțe se înșiruiseră pe zaplazul înalt. Frigul era mai blajin ca în tindă. Tăicuțul, Ivan Artemici, cum îi spunea mama, sau Ivașka Brovkin, cum îl chemau oamenii și cum își zicea și el, când se afla printre străini, își îndesase cușma înaltă peste sprâncenele-i încruntate. Barba roșcată nu și-o mai pieptănase de la pocroave… Peste zăbunul de aba se încinsese sub mijloc cu un curmei de rafie; mănușile și le vârâse în sân; opincile scârțâiau a mânie pe omătul gălbejit de balegă.

Tăicuțul nu izbutea să lege hamul putred, numai noduri.

―Trăsni-te-ar Dumnezeu, blestematule! răcni el cu năduf.

Calul era murg, scurt în picioare și burduhos, aidoma stăpână-su.

Copiii se țârâiră în fața ușii și rămaseră zgribuliți pe pragul înghețat, măcar că-i pișcă gerul. Cel mai mic, Artamoșka, îngăimă:

―Nu-i nimica, o să ne-ncălzim pe cuptor…

Mântuind cu înhămatul, Ivan Artemici își adăpă calul din ciutură. Dobitocul bău îndelung, umflându-și pieptul mițos: „Dacă nu-mi dați de mâncare ca lumea, încaltea să beau pe săturatele…“

Tăicuțul își puse mănușile și luă biciul ascuns sub paie.

―Intrați în casă, procleților! strigă către copii, sărind pe-o rână în sanie. După ce ieși pe poartă, calul, luându-și avânt, porni în trap mărunțel pe sub o streașină de molizi înalți, presurați cu omăt, către conacul boiernașului Volkov.

―Văleu, tare-i frig, tare-i frig, se tângui fata.

Copiii intrară fuguța în odaia întunecoasă și se cățărară pe cuptor, clănțănind din dinți. Învăluiri de fum călduț, uscat se înălțau spre bagdadia neguroasă și ieșeau pe o ferestruică, anume făcută deasupra ușii; casa n-avea horn. Mama frământa niște aluat. Gospodăria nu era chiar nevoiașă: aveau cal, vacă și patru găini. Despre Ivașka Brovkin se spunea că-i om „cu stare“. Jeraticul cădea, fâsâind, de pe grătar în apă. Sanka trase un cojoc peste ea și peste frățiori și începu iarăși să spună poveștile ei spăimoase despre duhuri, ducă-se pe pustii! ―care tot hodorogesc noaptea pe sub dușumele…

―Tare m-am speriat mai adineaorea! Zău că nu vă mint… Era după ușă o grămadă de gunoi și pe gunoi, un măturoi… Mă uit eu de pe cuptor și ce să vezi? Maică precistă! Numai ce se ițește de sub măturoi un cap buhos, cu niște musteți ca de motan…

―Văleu, vă-le-leu! scânciră țâncii, ghemuindu-se înfricoșați sub cojoc.

2

Drumul ușor bătătorit trecea prin codru. Molizii străvechi țărmureau cerul. Pământ sărac, sihlă pustiită de furtuni, bunget de codru. Cu doi ani în urmă, pământul acesta fusese desprins din ocina boierului Volkov, care intrase în slujbă la Moscova și trecut lui fecioru-său, Vasili. Despărțământul pământurilor dvorenești îi hotărâse lui Vasili patru sute cincizeci de deseatine și treizeci și șapte de șerbi, dimpreună cu cimotia lor.

Vasili și-a durat conac, cheltuindu-și toți banii, astfel că a fost silit să zălogească jumătate din moșie la o mânăstire. Călugării i-au dat bani cu camătă mare: douăzeci de copeicuțe la fiecare rublă.

Primind pământul, el a trebuit să intre în slujba stăpânirii, grijind să aibă la toată vremea cal bun, platoșă, sabie, flintă și ținând pe seama lui încă trei oșteni dintre șerbii ce-i avea, tot călări, cu caftane, platoșe, săbii și sahaidace… Pe banii primiți de la mânăstire, cu mare anevoință și-a putut rostui tot acest bucluc. Dar el cu ce să trăiască? Cu ce să-și țină slugile? Dar camăta călugărilor?

Visteria împărătească nu cunoaște cruțare. În fiecare an alte porunci, alte angarale, alte dări și dijme. Ție ce să-ți mai rămâie? Și, pe deasupra, tot bieții moșieri sunt luați de piept: de ce se lasă pe tânjeală și nu strâng dăjdiile la vreme? Nu poți să iei șapte piei de pe țăran. Războaiele, răzmerițele și zâzaniile au sărăcit țara sub răposatul țar Alexei Mihailovici. De când afurisitul tâlhar Stenka Razin a răscolit daturile cu răzvrătirea lui, țăranii nu mai știu de Dumnezeu. Cum îi strângi cu ușa mai tare, cum își arată colții, ca lupii. Fug de corvezi, își iau calea către Don și nu-i mai scoți de acolo nici cu ucazul, nici cu sabia.

Calul, albit tot de promoroacă, bătea trap mărunt. Arcul se prindea de crengi, scuturând o pulbere de omăt. Veverițele cu cozi stufoase, care mișunau pretutindeni, rămâneau deodată neclintite pe trunchiurile copacilor și întorceau ochișorii spre călătorul din sanie. Ivan Artemici se culcase pe paie și cugeta. Atâta îi mai rămăsese țăranului: să cugete…

„Fie… Dă-i asta, dă-i aia… Plătește ăstuia, plătește ăluia… Dar țara asta-i sac fără fund! Poți s-o saturi? Doar nu fugim de muncă, știm să ducem greul. Acu, boierilor de la Moscova le-a venit poftă să se plimbe numa-n rădvane aurite: Dă-le fârtate și pentru rădvane, îmbuibaților! Ei, fie…

Poruncește, ia ce-ți trebuie, dar nu-ți bate joc… Asta e, frățioare, dacă iei șapte piei de pe om, se cheamă că e bătaie de joc. Slujbașii țarului s-au înmulțit cu nemiluita: unde te duci, dai peste un diac, peste un pisar, peste un hârțogar, care stă și zmângălește… Dar țăranul e unul singur. Vai și amar de noi, oameni buni! Mai bine să-ți iei lumea-n cap. Să te înfulece o fiară în codru și să piei, decât să mai înduri atâta batjocură… După feleșagul ista n-o să mai huzuriți voi multă vreme pe spinarea noastră...“

Cam așa chibzuia Ivașka Brovkin sau poate ―cine știe, ― altfel…

Deodată dădu cu ochii de Țiganu (așa îl poreclise lumea), un țăran cu chip înfricoșător, cu părul negru încărunțit, șerb și el pe moșia lui Volkov. Venea cu sania de la pădure și mâna calul’ stând în genunchi. Pe vremuri fugise din șerbie și pribegise vreo cincisprezece ani. După aceea ieșise un ucaz împărătesc, ca toți șerbii fugari, fără osebire dac-au fugit mai de curând sau mai de mult, să fie înapoiați moșierilor. Țiganu se oploșise într-un sat din preajma Voronejului. Oamenii stăpânirii l-au înhățat și l-au dus îndărăt la bătrânul Volkov. Țiganu și-a luat iar lumea-n cap, dar l-au prins și de data asta. Atunci s-a dat poruncă să-l bată cu gârbaciul, fără îndurare și să fie ținut închis la conac.

Când i s-o lecui spinarea, să-l bată iar și iar să-l închidă. Și tot așa, mereu, până i-o trece mișelului pofta să mai fugă. Și Țiganu n-a scăpat de osânda aceasta, decât atunci când l-au trecut printre șerbii lui Vasili.

―Bună vremea, rosti Țiganu, sărind în sania lui Ivan.

―Bună să-ți fie inima.

―Ce mai veste poveste?

―Nimic acătării, pe câte știu.

Țiganu își scoase o mănușă și își netezi mustața și barba, tăinuind o privire vicleană.

―M-am întâlnit cu un om în codru. Zice că țarul trage să moară…

Ivan Artemici se săltă pe-o rână, cuprins de spaimă… „Phii…” Își scoase cușma și își făcu cruce:

―Pe cine o să pună țar acuma?

―Zice că n-ar fi altul decât băiețașul Petru Alexeevici. Dar ista abia a fost înțărcat de mumă-sa…

―Văleu, măi frățioare! se tângui Ivan, trăgându-și cușma pe sprâncene și holbând albul ochilor. Acuma să vezi ce-or să mai împărățească boierii! O să fie vai și amar de noi…

―Poate c-o să fie vai și-amar, poate că nu. De! Țiganu se trase mai aproape de Ivan și-i făcu cu ochiul. Omul acela prorocea c-o să se isce răzmeriță… Om trăi să mai mâncăm și noi pită, că mult am mai pătimit. Țiganu își rânji dinții de drac și începu să râdă. Apoi, tuși atât de amarnic, că vui pădurea.

O veveriță țâșni dintr-un copac și le tăie drumul. Omătul se scutura prăfuit de pe crengi și o bură piezișă, strălucitoare, de cleștar, prinse să scânteieze în învăpăierile asfințitului. Departe, la capătul drumului, pe-un dâmb, conacul lui Volkov își înălța zaplazurile uriașe, coperișurile povârnite și fumegările care se prefirau în zare. Deasupra, spânzura soarele rotund, mare, sângeriu.

3

Ivașka și Țiganu opriră caii în fața porților zdravene. Deasupra lor, sub o streașină lată, priveghea icoana înălțării sfintei cruci. Zaplazul înalt împrejmuia conacul pe toată întinderea lui. Cei dinlăuntrul său n-aveau a se teme, de bună seamă, nici de tătari… Drumeții își scoaseră cușmele. Ivașka trase inelul de la portiță și rosti potrivit obiceiului:

―Doamne Isuse Cristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuiește-ne pre noi…

Averian, paznicul, veni către poartă scârțâind din opinci și se uită afară printr-o crăpătură.

Erau de-ai lor. „Amin“, răspunse el și deschise.

Oamenii mânară caii în ogradă. Se opriră cu capetele goale, trăgând cu coada ochiului spre ferestrele cu țiplă ale casei boierești. La intrare, era un foișor cu scară repede. Un foișor frumos, din lemn dăltuit, cu turla bulbucată. Deasupra, se înălța coperișul povârnit al casei, cu marginile aduse rotund și cu creasta aurită. Catul de jos era clădit din bârne groase. Vasili Volkov îl întocmise pentru cămări, având a-și ține acolo merindele de iarnă și de vară: grâne, cărnuri afumate și sărate, murături. Dar țăranii știau că în cămările acelea nu-s decât guzgani. Scara, ce-i drept, era măiestrit făurită. Orice cneaz s-ar fi mândrit cu ea.

―Averian, pentru ce ne-a poruncit boierul să venim cu caii? E vreo corvoadă nouă? întrebă Ivașka. Nu mai datorăm nimic, pare-mi-se…

―Aveți să duceți niște oșteni la Moscova…

―Iar să ne dăhulăm caii?

―Se aude ceva? întrebă Țiganu, venind mai aproape. Vrun război? Vro răzmeriță?

―Asta-i mai presus de mintea ta și a mea, răspunse smerit Averian, un bătrân cu părul alb. Dacă îți poruncește, îi duci. Chiar astăzi a cărat încoace pentru voi un car de nuiele…

Averian porni către odaia lui, pășind greu pe picioarele țepene de bătrânețe. În amurgul de iarnă, se ivea ici-colo câte o ferestruică luminată, în cuprinsul ogrăzii se înghesuiau acareturi de tot felul: grajduri, beciuri, odăi de slugi și o covălie. Jumătate din ele nu foloseau însă la nimic. Volkov n-avea la curte decât cincisprezece slugi, care trăiau ca vai de ele. Munceau, firește. Arau cu chiu cu vai, semănau, cărau lemne, dar se putea trăi din asta? Trudă de robi. Unii spuneau că Vasili ar fi mânând câte o slugă la Moscova, ca să cerșească pe la biserici, făcând pe nătângul și aducându-i după aceea banii adunați. Se mai spunea, de asemenea, că alți doi șerbi cutreierau prin stoliță cu coșurile-n spinare, vânzând linguri, opinci și țivlitori… Ehei, mujicul e talpa țării. El te hrănește…

Ivașka și Țiganu stăteau în ogradă, sub adumbrirea amurgului și se gândeau. N-aveau de ce să se grăbească. Nu-i aștepta nici o bucurie. Ce-i drept, bătrânii povesteau că, înainte vreme, era mai ușor: dacă nu te învoiai cu stăpână-tu, te duceai la altul. Acuma însă așa ceva nu mai era îngăduit. Trebuia să stai unde ți s-a hotărât. Ai primit poruncă să-l hrănești pe Vasili Volkov? Fă cum știi și hrănește-l.

Toți au căzut în șerbie. Și trebuie să te aștepți la vremuri și mai grele…

O ușă scârțâi și o fată de la curte, cu capul gol ―ce rușine! ―veni degrabă prin omăt:

―Boierul a poruncit să deshămați caii. Peste noapte mâneți la curte. Da’ să vă ferească Dumnezeu să le dați din paiele boierului…

Țiganu dădu s-o plesnească cu codiriștea peste dosul rotunjor, dar fata fugi… Deshămară pe îndelete și după aceea porniră să-și cate loc de hodină la odaia rândașilor. Aici, câțiva oameni de la curte, vreo opt la număr, care șterpeliseră de la boier o lumânare de seu, trânteau pe masă, cu parapon, niște cărți soioase, cercând să-și întoarne cele câteva copeici pierdute… Larmă, gâlceavă… Unul ascunse banii în gură și altul cât pe ce să-i rupă buzele. Niște fluieră-vânt — dar erau sătui!

Alioșka, băiatul lui Ivan Artemici, ședea într-un ungher pe o laviță, într-o cămeșuică de pânză groasă și cu opinci sparte-n picioare. Toamna trecută, rămânând dator cu o parte din dări, împins de foame, Ivan Artemici fusese nevoit să-l dea boierului în robie de veci. Băiatul avea ochii mari, ca și maică-sa. Din cap îi lipseau smocuri de păr, pesemne că-l băteau. Ivan trase cu coada ochiului către băiat. I se rupea inima de mila lui, dar nu scoase nici o vorbă. Alioșka se închină, tăcut, în fața lui taică-său.

Acesta îi făcu semn să se apropie și-l întrebă în taină:

―Ați mâncat?

―Am mâncat.

―Iha și mi-am uitat pita în ogradă. Mințea: avea în sân un codru de pâine, înfășurat într-un ștergar. Vezi de-mi fă și mie rost de ceva… Ascultă, Alioșka… Mâine dimineață mă duc să mă arunc la picioarele boierului. Nu-mi văd capul de treburi. Poate s-o îndura de mine. O să pleci tu în locul meu la Moscova.

Alioșka încuviință apăsat din cap: „Bine, tată“. Scoțându-și opincile, Ivan începu vorba pripit și vioi, ca și cum ar fi fost vesel și sătul:

―Ian ascultați, măi flăcăi, în fiecare zi e veselia asta la voi? Așa viață mai zic și eu…

Aruncând cărțile, o matahală de argat întoarse capul către el:

―Da’ tu cine ești, să ne ții socoteală?

Fără să mai aștepte bătaia care îl păștea, Ivan se duse la culcare..

4

Vasili Volkov avea musafir un megieș, pre numele său Mihaila Tîrtov, un boiernaș cu pământ puțin. Măsese peste noapte la el. Mâncară devreme. Pe crivaturile largi, așezate aproape de soba humuită, slugile așternuseră pâsle subțiri, perine și blăni de urs. Tineri fiind, nu-i lua somnul. Era cald. Ședeau pe crivaturi, numai în cămeși și izmene. Stăteau de vorbă în negura amurgului, căscau și își făceau cruce în dreptul gurii.

―Pe tine, Vasili, te pizmuiește multă lume, spuse apăsat și încet oaspele. Dar ia pune-te în pielea mea. Suntem paisprezece la tata. Șapte au primit pământ. Se trudesc pe pârloagă, dar n-au oameni din destul; unul are doi șerbi, altul trei; ceilalți s-au risipit în lume. Eu sunt al optulea dintre frați și mă înfățișez mâine ca să-mi dea pământ, O să-mi dea un sat prăpădit și o baltă cu broaște. Cu ce să trăiesc? Spune și tu…

―Toți o duc prost în ziua de azi, zise Vasili depănând pe degete niște mătănii din lemn de chiparos, care-i atârnau între genunchi. Toți ne zbatem… Cum să trăiești?…

―Bunicul meu avea cin mai de seamă ca Golițîn, spuse Tîrtov, a stat de strajă zi și noapte la racla lui Mihail Feodorovici[2]. Iar noi umblăm acasă în opinci… Și nici măcar nu ne mai rușinăm. Nu ne gândim la cine știe ce hatâruri, vrem doar să trăim… Tata s-a tot dus cu jalobe la Despărțământul pământurilor, bătând toate pragurile; în ziua de azi, dacă nu aduci plocoane grase, nu dobândești nimic. Să-i dai diacului, să-i dai pisarului, să-i dai ajutorului de pisar. Unii nici nu vor să ia. Strâmbă din nas, zicând că le dai ce nu trece pe apă. L-am rugat și noi o nimica toată pe pisarul Steopka Remezov. I-am trimes plocon zece altîni ― îi strânsesem cu chiu cu vai și un pud de caracudă sărată. Lacom și bețiv cum e, a luat banii, dar caracuda a zvârlit-o cât colo… Unii, mai isteți, fac ce fac și-și deschid drum. „Velodea Cemodanov a ajuns cu jaloba până la țar și a primit două sate în stăpânire de veci. Dar toată lumea știe că în războiul trecut Volodea a fugit din fața leșilor de-i scăpărau călcâiele, iar tătâne-său s-a făcut nevăzut de trei ori de pe câmpul de luptă de lângă Smolensk. Și, în loc să le ia pământul și să-i scoată din case pentru treaba asta, le mai dă și sate… Nu-i dreptate…“

Un răstimp tăcură. Soba dogorea. Greierii țârâiau sec. Era liniște și plictiseală. Nici câinii din ogradă nu mai lătrau. Volkov vorbi îngândurat:

―De ne-ar lua vreun rigă în slujbă, la venetici, sau la Râm sau la Viana… într-o clipită aș pleca… Vasili Vasilievici Golițîn i-a dat lui nașu-meu o carte, am luat-o și am citit-o… Toate noroadele trăiesc în avuție și îndestulare, numai noi am rămas niște calici… Am fost de curând la Moscova. Aveam trebuință de un meșter de arme și m-au îndrumat în așezarea Kukui, la nemți… Nu sunt pravoslavnici și Dumnezeu are să-i judece pentru asta… Dar când am trecut de zidul împrejmuitor, ce să vezi? Ulițele erau măturate, casele curate și vesele, grădinile potop de flori…Și cum umblam așa, m-a cuprins rușinea și mă minunam ca de un vis… Oamenii sunt prietenoși… Și doar trăiesc alăturea de noi, dar ce bogăție e la ei!… Kukuiul singur e mai bogat decât întreaga Moscovă cu toate mahalalele ei…

―Să te apuci de negoț? Îți trebuie parale, urmă Mihaila, privindu-și picioarele desculțe. Să te faci strelit? Nici asta nu-i vreo procopseală. Până să ajungi sotnic, îți iese părul prin căciulă.

Deunăzi a trecut pe la taică-meu Danilo Menșikov, unul din rândașii țarului. Spunea că vistieria n-a mai plătit lefurile streliților de doi ani și jumătate. Iar dacă faci tărăboi, te vâră la popreală. Polcovnicul Pâjov îi mână pe streliți la moșiile lui de lângă Moscova, unde muncesc ca șerbii… Când s-au dus să se jeluiască, i-a bătut cu cnutul în fața casei armașilor. Streliții sunt tare mâniați. Menșikov spunea: „Aveți răbdare, o să vă arate ei ce pot…“

―Se spune că dacă ai pe tine blană boierească nu-i bine să treci dincolo de apa Moscovei.

―E de mirare? Am sărăcit cu toții… Atâtea dări, dijme, vămi, să-ți iei lumea-n cap, nu alta…

Menșikov spunea că străinii care fac negoț la Arhanghelsk și la Holmogorî au case de piatră. Ce cumpără în străinătate pe o rublă, vând la noi pe trei… Iar la negustorașii noștri putrezește marfa în raft de lacomi ce sunt. Târgoveții nu mai pot îndura atâta urgie și fug care încotro: unii prin împrejurimi, alții se pustiesc în stepe. Aud că au pus dare și pe copcile din gheață… Și unde merge tot bănetul ăsta? Menșikov spunea că Vasili Vasilievici Golițîn și-a durat palat pe malul gârlei Neglinnaia. Pe din afară e îmbrăcat cu foi de aramă, iar pe dinăuntru în piele aurie…

Vasili înălță capul și se uită țintă la Mihaila. Acesta își trase picioarele sub crivat și-l privi, la rândul său, pe Vasili… Până mai adineaorea, părea un flăcău domol; acum, parcă ar fi altul: zâmbește pe sub mustață, îi tremură piciorul și crivatul dârdâie sub el…

―Ce-i cu tine? îl întrebă încet Vasili.

―Săptămâna trecută, un chervan a fost prădat lângă Vorobiovo. N-ai auzit? (Vasili se încruntă și strânse mai tare mătăniile în mână). Chervanul unor neguțători care aduceau țesături scumpe. Zoreau să ajungă la Moscova înainte de cină, dar n-au mai ajuns… Unul dintre ei a scăpat cu viață și a făcut jalbă. Au sărit armașii să-i prindă pe tâlhari, dar n-au mai găsit decât urme… și alea acoperite de omăt… Mihaila pufni într-un râs care-i sălta umerii: N-avea grijă, că n-am fost acolo. Mi-a spus Menșikov… Se aplecă spre Vasili. Zice că urmele au dus drept în Varvarka, la conacul lui Steopka Odoevski… mezinul cneazului Odoevski… de o samă cu noi…

―Hai să ne culcăm, e vremea să dormim, grăi posac Vasili.

Mihaila râse iarăși, de data aceasta cu amărăciune:

―Am glumit cât am glumit, acu’ hai la culcare.

Se ridică sprinten de pe crivat și se întinse, trosnindu-și încheieturile. Își turnă cvas într-o cană de lemn și bău îndelung, uitându-se peste buza cănii la Vasili.

―Steopka Odoevski are douăzeci și cinci de slujitori, toți înarmați cu săbii și cu puști… haidăi gata la orice… A știut cum să-i muștruluiască: nu le-a dat de mâncare vreme de un an și mai bine, lăsându-i să iasă noaptea în târg, după pradă… Sunt ca niște lupi.

Mihaila se întinse pe crivat, trase peste el blana de urs și își puse o mână sub cap. Ochii îi sticleau.

―Ai de gând să mă pârăști pentru ce ți-am spus?

Vasili agăță mătăniile și se culcă tăcut, cu fața la peretele din bârne de pin din care mustea rășina.

După o vreme de tăcere răspunse:

―De ce să te pârăsc!?

5

Dincolo de poarta Valului de pământ, drumul desfundat se răsfira în uliți, care șerpuiau printre ziduri, garduri și case de lemn înguste și înalte, cu câte două locuințe. Pretutindeni se vedeau mormane de cenușă, stârvuri, oale sparte, zdrențe lepădate: totul se arunca în uliță.

Alioșka pășea pe lângă sanie, cu hățurile în mână. În ea se aflau trei șerbi, purtând pe cap coifuri ostășești croite din mucava și umplute cu câlți, îmbrăcați în caftane de pâslă, groase, tighelite, cu gulere înalte. Aceștia erau oștenii lui Vasili Volkov. Nemaiavând bani să le cumpere zale, îi îmbrăcase în caftane, cu toate că-i era teamă să nu se facă de rușine și să nu fie dojenit la cercetarea oastei: și armele și îmbrăcămintea oamenilor lui Volkov erau o înșelăciune și nu se potriveau nici pe departe cu rânduiala hotărâtă.

Vasili și Mihaila călătoreau în sania Țiganului. După ei, două slugi duceau calul lui Vasili, cu cioltar bogat și cu șa persienească și pe al lui Mihaila, ca vai de el, cu o tarniță ferfenițită.

Mihaila era posomorât. Mulțimea de dvoreni și boiernași cu zale și platoșe rămase de la bunici, cu caftane și feregele noi, le-o lua înainte, strigând și dând bice cailor; tot ținutul se aduna în piața Lubeanskaia, unde urma să se facă cercetarea oastei, după care aveau să se împartă moșii boierilor.

Care cum se uita la calul lui Mihaila pufnea în râs: „Hei, îl duci la țintirimul ciorilor? Vezi că-și dă duhul pe drum…“ Și, trecând pe lângă cal, îi croiau câte una cu harapnicul de-l dădeau grămadă, stârnind larmă, hohote de râs și fluierături…

Trecură podul de pe Iauza, pe al cărei mal înalt măcinau sute de mori mici. Merseră la trap, după un șirag lung de sănii și harabale, printr-o piață, de-a lungul unui zid alb, dărăpănat, cu foișoare pătrate și cu numeroase tunuri la metereze. Lângă micile porți Measnițkie, oamenii se îmbulzeau în larmă și sudălmi; fiecare voia să apuce înaintea celuilalt; se loveau cu pumnii, căciulile săreau cât colo, săniile trosneau, caii se ridicau în două picioare. Deasupra porții, o candelă ardea toată vremea în fața unei icoane întunecate.

Alioșka dădu pe brânci sub o lovitură de gârbaci, își pierdu căciula și abia scăpă cu viață! Apucară pe ulița Measnițkaia… Ștergându-și sângele care-l podidea pe nas, băietanul se uita în dreapta și în stânga. Măre Doamne, ce de norod mișuna pe ulița asta împestrițată de balegă! Din dughene de scânduri, neguțătorii se aplecau în afară, strigând, prinzând trecătorii de pulpanele hainelor, smulgându-le căciulile din cap și chemându-i înăuntru. De după zaplazurile înalte se arătau clădiri de piatră cu coperișuri povârnite, roșii ori argintii și turle pestrițe de biserici. Erau mii de biserici, unele mari cu câte cinci turle, altele la răscrucea ulițelor, mici, că de-abia te puteai strecura pe ușă, iar înăuntru, dacă intrau zece inși, n-aveai cum să te întorci. În pridvoarele deschise, pâlpâiau luminițele făcliilor deasupra bătrânelor adormite în genunchi. Milogi înfricoșători, cu lațe lungi, își fluturau zdrențele, te înhățau de picior și, glăsuind fonfăit, își dezgoleau trupurile sângerate și murdare… Popi fără enorie, cu ochi spăimoși, vârau sub nasul trecătorilor câte un colac și le strigau:

„Repede, să-ți fac o slujbă, neguțătorule, că altfel mănânc colacul...“ Pe deasupra bisericuțelor, se vânzoleau nouri de stăncuțe…

Cu mare anevoință, ajunseră dincolo de Lubeanka, unde oștenii călări se împrăștiaseră în pâlcuri prin toată piața. Departe, lângă porțile Nikolskie, se ițea, uriaș cât un horn, un gugiuman boieresc de samuri, împresurat de căciulile diecilor și de caftanele negre ale staroștilor sătești. Un bărbat lung și uscățiv, cu barba până-n brâu striga dintr-acolo, fluturând o hârtie. Atunci, unul sau altul din dvoreni, cu arme de soi sau cu gioarse vechi, singur sau cu oșteni, ieșea din mulțime și gonea către masă.

Descăleca și se închina adânc boierului și diecilor. Aceștia îi cercetau armele, caii și se uitau în carte, să vadă cât pământ i-a fost dat. Se isca sfadă. Dvoreanul se juruia, se bătea cu pumnii în piept.

Unii se rugau și se văicăreau că au ajuns la sapă de lemn și că mor de foame și de frig.

Astfel, după o străveche datină, erau chemați la cercetare, în fiecare an, oștenii din slujba țarului, oastea dvorenilor, după care, în primăvară, urmau încercări și întreceri în meșteșugul războiului.

Vasili și Mihaila săriră în șa. Porunciră să deshame calul Țiganului și pe al lui Alioșka, pe care încălecară pe deșelate doi din șerbii lui Volkov, iar celui de al treilea, rămas pe jos, îi porunciră să spună că dobitocul lui și-a rupt un picior pe drum. Săniile le lepădară.

Țiganul se agăță de scara șeii: „Unde-mi luați calul? Boierule! Milostive!…“ Vasili îl amenință cu biciușca: „Lasă gura…“ Când boierul se depărtă, Țiganul trânti în urmă-i o cumplită sudalmă de mumă, aruncă hamul și arcul în sanie și se lungi și el, îngropându-se în paie de necaz…

Pe Alioșka îl uitaseră cu totul. Băietanul puse hamurile în sanie. Fără căciulă, îmbrăcat cu o bundiță zdrențuită, îl pătrunsese frigul. Ce să-i faci, asta e soarta țăranului, trebuie să rabde. Deodată flăcăuașul adulmecă un miros plăcut. Trecea un târgoveț grăsun, cu ochii mici și cu o căciulă de iepure în cap, sprijinind pe burtă o tabla cu plăcinte coapte în spuză, învelite cu niște cârpe, din care se înălțau aburi calzi. Măi, al dracului! Dăduse de o parte cârpele și se uita pieziș la Alioșka:

„Rumeioare, fierbinți!“ De poftă, Alioșka simțea că-i vine rău de la lingurică.

―Cum le dai, uncheșule?

―O jumătate de firfiric perechea. Îți lingi degetele.

Alioșka ascunsese în gură jumătatea de firfiric pe care i-o dăduse maică-sa de noroc, când plecase în șerbie. Îi părea rău de firfiric, dar nici foamea nu-l slăbea.

―Dă-mi și mie, spuse flăcăuașul încrâncenat. Își luă plăcintele și le înfulecă. De când se știa el pe lume, nu pusese în gură asemenea bunătate. Dar când se întoarse la sanie, nu-și mai găsi nici biciul, nici arcul, nici hamul cu opritori: i le șterpeliseră. Sări cu gura spre Țiganu, dar acesta, vârât sub paie, îl stropși cu o sudalmă cruntă. Alioșka simți că i se taie picioarele, că-i vâjâie capul. Se lăsă pe talpa saniei și izbucni în plâns. Apoi sări în picioare și începu să întrebe în stânga și-n dreapta: „N-ați văzut cine mi le-a furat?…“ Oamenii râdeau de el. Ce era de făcut? Porni în goană prin piață, să-l caute pe boier.

Volkov sta în șa, cu coiful de aramă pe cap, ținând mâna în șold. Geruiala îi poleise cu chiciură platoșa făurită din plăcuțe și din inele de fier. Nu-l mai cunoșteai: părea un șoim. În spatele lui, așteptau cei doi șerbi călări, burduhoși ca niște butii, în caftane și cu baltagele pe umăr. Își dădeau seama că nu arată deloc a oșteni. Să mori de râs și alta nu. Zâmbeau și ei pe sub mustață.

Cu lacrimile șiroind pe obraz și smiorcăindu-se de ți se rupea inima, Alioșka povesti năpasta care-i căzuse pe cap.

―Tu ești de vină îi strigă Vasili. O să-ți tragă tact-tu o scărmăneală de-o să te ia dracu’. Dacă nu face rost de hamuri noi, îl scarmăn eu pe el. Piei de-aici! Nu te mai învârti prin fața calului!

În clipa aceea, diacul cel deșirat îi strigă numele, fluturând o hârtie. Urmat de șerbii care-și îmboldeau caii cu opincile, Volkov porni în goană, spre porțile Nikolskie. Cneazul Fedor Iurievici Romodanovski, cel mai temut om din Moscova, cu gugiuman de samuri și cu două veșminte, unul de urșinic, căptușit tot cu samuri, iar celălalt, o blană de oaie, cu părul pe din afară, pusă peste cel dintâi, ședea în fața unei mese.

Alioșka se tot vânzolea. Ce-i de făcut? Rămăsese și fără căciulă și fără de hamuri… Umbla prin piață și scâncea încetișor. Mihaila Tîrtov îl strigă și, aplecându-se în șa, îl luă de umăr:

―Alioșka! Grăi el cu ochii lăcrimați și cu buzele tremurând. Pentru numele lui Dumnezeu, dă o fugă până la poarta Tver și întreabă de casa lui Danila Menșikov, rândașul… Intră înăuntru și închină-te de trei ori la pământ înaintea lui. Spune-i că mă-rog frumos… Că am un cal cam becisnic… Că mi-e rușine… Să-mi dea un cal de-al lui pentru o zi, numai ca să-l arăt… Ții minte?

Spune-i că am să-i fiu și eu de-un ajutor… Nu știu ce-aș da, numai să am un cal ca lumea… Plângi și te roagă…

―Bine, bine, am să mă rog eu, dar dacă n-o vrea? întrebă Alioșka.

―Te îngrop de viu, răcni Mihaila, holbându-se cumplit și umflându-și nările.

Alioșka o zbughi în goană ca să împlinească porunca.

Mihaila dârdâia de frig în șa; n-apucase să înfulece nimic în ziua aceea. Soarele asfințea într-o negură rece. Omătul se pierdea într-o învăluire albăstrie, scârțâind aspru sub copitele cailor. Era ceasul amurgului și la toate bisericile din Moscova începură să bată clopotele pentru vecernie.

Posomorât, cu capul plecat, Vasili Volkov trecu la pas pe lângă Mihaila. Alioșka nu se mai întorcea.

Și nici nu s-a mai întors.

6

În cămara strâmtă, încălzită din belșug, candelele ardeau înaintea icoanelor, luminând bolta scundă și zugrăveala ei întunecată: pasărea raiului și frunze de acantă, răsucite.

Sub icoane, într-un crivat larg, cu trupu-i firav cufundat în perine din puf de lebădă, își dădea sufletul țarul Feodor Alexeevici.

Sfârșitul acesta era de mult așteptat; țarul suferea de scorbut și i se umflaseră picioarele. La leturghia din dimineața aceea nu mai avusese putere să se țină în picioare; se lăsase în jilț și după o clipă se prăvălise la pământ. Când se apropiaseră în grabă boierii, abia de-i mai bătea inima! Îl așezaseră sub icoane. Picioarele umflate de apă se îngroșaseră ca doi butuci și acum începuse să i se umfle și pântecul. Au chemat un doftor neamț. Slobozindu-i-se apa din trup, țarul se mai liniști. Dar se stingea clipă cu clipă. Găvanele ochilor i se întunecaseră și nasul i se ascuțise. O vreme murmură încetișor vorbe pe care cei din jur nu le puteau înțelege. Doftorul își aplecă urechea către buzele învinețite ale țarului: Feodor Alexeevici îngăima nedeslușit, aproape fără să-și miște buzele, stihuri lătinești. Doftorului i se păru că aude un stih de Ovidiu. Să-i vină în minte asemenea lucruri pe patul de moarte? Nu mai încăpea îndoială că țarul aiura…

De la o vreme nu i se mai auzi răsuflarea. Patriarhul Ioakim, cu înfățișarea-i aspră, cu obrazul ca de ceară, în mantie neagră și purtând camilafcă cu cruce albă în opt colțuri, hodinea într-un jeț talienesc, lângă fereastra argintată de chiciură, în ale cărei ochiuri rotunde sclipeau razele lunii.

Ședea gârbov și neclintit, o arătare a morții. Desprinsă parcă de toți ceilalți, țarina Marfa Matveevna stătea singuratică în picioare, răzimată de perete. Prin negura lacrimilor se uita țintă la fața bărbatului ei, care trăgea să moară, la fruntea lui îngustă și la nasu-i lungit, care abia se lămurea în mormanul de perine. Țarina abia împlinise șaptesprezece ani, când o luaseră din neamul nevoiaș al Apraxinilor și o aduseseră la curte pentru frumusețea ei. Nu fusese țarină decât două luni. Fața-i prostuță, cu sprâncene negre, se buhăise de plâns. Suspina ca o copiliță și își frângea degetele. Se sfia să bocească.

La celălalt capăt al încăperii, stăteau de vorbă în lumina scăzută de sub bolți, neamurile țarului, surorile, mătușile și unchii, precum și boierii de sfat: Ivan Maximovici Iazîkov, mic, rotofei, blajin și mieros, om tare dibaci și adânc cunoscător al năravurilor de la curte; Alexei Timofeevici Lihaciov, întâiul postelnic, un cărturar bătrân, ursuz dar milostiv și cneazul Vasili Vasilievici Golițîn, bărbat de o neasemuită frumusețe, mijlociu de stat, cu o bărbuță creață, oleacă pleșuv, cu mustățile bârligate și cu părul tuns scurt, după portul leșesc, îmbrăcat în contăș și încălțat în cizmulițe moi, cu tocuri înalte.

În ochii lui albaștri săgetau sclipiri, mărturisind o anume însuflețire. Era un ceas de grea cumpănă: urma să vestească un țar nou. Pe cine? Pe Petru sau pe Ivan? Pe feciorul țarinei Narâșkina sau pe cel al țarinei Miloslavskaia? Amândoi erau copii neajutorați și puterea fiecăruia din ei sta numai în neamul din care se trăgea. Petru era ager la minte și voinic, Ivan tâmp și nevolnic, puteai să faci ce vrei cu el… Pe care să-l aleagă? Pe care?

Vasili Vasilievici se oprise după ușa cu două canaturi, ferecată în aramă și, plecând urechea, asculta. Ușa dădea în sala tronului, unde cisluiau boierii. Stăteau acolo de dimineață, cu blănile pe ei, încinși, de căldură, nemâncați și nebăuți. De o parte era neamul Narâșkinilor, iar de partea cealaltă, neamul Miloslavski; fiecare cu oamenii lor de casă. Încăperea era plină: boierii se ciorovăiau, își aminteau ocările din trecut și știau că, în acea zi, unii dintre ei se vor înălța, iar alții vor lua calea surghiunului.

―Ce larmă! murmură Vasili Vasilievici și, apropiindu-se de Iazîkov, îi șopti în graiul leșesc: Ivan Maximovici, du-te la patriarh și întreabă-l: pe cine sprijină?

Iazîkov, cu coama lui de păr bălai, creț, zâmbi mieros cu buzele-i roșii. În zăpușeala din încăpere asudase; în jurul lui, plutea o ușoară mireasmă de ulei de trandafiri. Privind de jos în sus, răspunse:

―Cneazule, înalt prea sfințitul așteaptă ca și noi cuvântul tău. În ceea ce ne privește, am hotărât parcă…

Lihaciov se apropie, suspină și spuse, ducând încetișor mâna-i albă la barbă:

―Vasili Vasilievici, în ceasul acesta de cumpănă nu ne este îngăduit a ne dezbina. Noi am chibzuit așa: lui Ivan i-ar veni tare greu să fie țar, e prea șubred. Nouă ne trebuie vârtoșie.

Vasili Vasilievici plecă genele, zâmbind cu un colț al gurii lui frumoase. Își dădea seama că dihonia ar fi acum cu primejdie.

―Fie și așa, spuse el. Să-l punem pe Petru.

Ridicând ochii albaștri, în lumina lor se ivi deodată un tremur și o ușoară învăluire de duioșie.

Țarevna[3] Sofia, a șasea soră a țarului, intrase tocmai atunci pe ușă și Vasili Vasilievici rămăsese cu ochii la ea. Nu venea lin ca o lebădă, așa cum s-ar fi cuvenit unei fete, ci ca o vijelie. Letnicul[4] înflorat rămăsese neîncheiat peste pieptu-i prea mare, iar poalele băteau în lături; panglicile roșii ale cununiței fluturau. Sub albelile și rumenelile ce-i acopereau fața urâtă, se iviseră pete stacojii. Țarina avea oasele late și capul mare, era îndesată și voinică. Nimic nu părea feciorelnic, în totu-i tot, fruntea boltită, ochii verzui și buzele strânse îi dădeau mai degrabă o înfățișare de bărbat. Aruncând o privire către Vasili Vasilievici, înțelese, pesemne, vorbele și răspunsurile lui.

Nările îi tremurară cu trufie. Se duse către crivatul țarului care se sfârșea, își plesni palmele, le încleștă și se lăsă pe covor, lipindu-și fruntea de marginea așternutului. Patriarhul înălță capul și privirea-i încețoșată se opri pe ceafa Sofiei și pe cozile care-i atârnau pe spate. Cei de față ciuliră urechile. Cele cinci țarevne se închinară. Patriarhul se ridică și se uită îndelung la țar. Își dădu mânecile negre în sus, îl blagoslovi cu un gest larg și începu să cetească rugăciunea de dezlegare.

Sofia își trecu mâna pe ceafă și slobozi un țipăt ascuțit, ca de sălbătăciune, apoi începu să bocească gros. Surorile ei prinseră să se tânguie și ele… Țarina Marfa Matveevna căzu cu fața în jos, pe un jeț. Feodor Matveevici Apraxin, fratele ei mai mare, înalt și voinic, cu o blană până-n călcâie, se apropie de țarină și o mângâie pe umăr. Iazîkov se duse la patriarh, îi sărută mâna și-l trase după sine. Patriarhul, Iazîkov, Lihaciov și Golițîn trecură cu grabă în sala tronului. Boierii îi împresurară ca o turmă, dând din mâini, întinzând bărbile înainte și holbându-se fără rușinare:

―Ce este, prea sfinte? Ce s-a întâmplat?

―Țarul Feodor Alexeevici a răposat întru Domnul… Să plângem, boieri…

Nimeni nu mai stătu să-l asculte. Îmbulzindu-se, năboind spre ușă, boierii grăbiră către mort și căzură în genunchi, trântindu-se cu fruntea de covor; apoi, ridicându-se, îi sărutară mâinile galbene ca ceara, împreunate pe piept. De zăduf, candelele începură să sfârâie și să se stingă. Sofia fu scoasă afară. Vasili Vasilievici se făcu nevăzut. Cnejii Piotr și Boris Alexeevici Golițîn, cneazul Iakov Dolgoruki, cu chipul lui tuciuriu, sprâncenat, fioros la înfățișare și frații acestuia: Luka, Boris și Grigori se alăturară lui Iazîkov.

―Ne-am luat junghere și avem zale sub vestminte… spuse Iakov. Ce facem acum? Îl strigăm pe Petru?

―Ieșiți pe scară, în fața norodului. Îl strigăm când iese patriarhul… Dacă-l strigă careva pe Ivan Alexeevici, să izbiți în tâlhari cu jungherele, să izbiți aprig…

După un ceas de vreme, patriarhul ieși pe scara din față și, blagoslovind glotimea strânsă ― streliți, boiernași, cinovnici, neguțători și târgoveți ― întrebă:

―Pe care din cei doi țarevici îl vreți în scaun?

Pe toată întinderea licăreau focuri. Luna asfințea dincolo de gârla Moscovei. Lumina ei ghețoasă lucea în tinicheaua turlelor. Câteva glasuri din mulțime răcniră:

―Îl vrem pe Petru Alexeevici…

Se auzi și un strigăt răgușit:

―Îl vrem pe Ivan…

Un freamăt se tălăzui către locul de unde izbucnise glasul, care în răstimp se stinsese; apoi, gloata se dezlănțui vijelios:

―Petru! Petru!

7

În ograda lui Danila, doi zăvozi priponiți în lanț se năpustiră către Alioșka, sugrumându-se de mânie. O fetișcană cu bube la gură și cu un cojocel pus pe cap îl îndrumă spre scara ferecată de polei, pe unde se intra în casă. Chicotind anapoda, se trase de grabă într-o odăiță de sub scară, unde se vedea în întuneric pâlpâind focul din vatră.

Urcând pe scară, Alioșka auzi sus, în casă, răcnete năprasnice, ca de nebun… „S-a mântuit cu mine, își spuse băietanul, nu mai scap teafăr de-aici…“ Apucă scândurica ascuțită care atârna de o sfoară și, cu mare anevoință, izbuti să deschidă ușa umflată. Îl trăsni un val de căldură și un iz amestecat, de votcă și ridichi. La masa așezată sub icoane, ședeau un popă cu lațele împletite în codiță, cu barba roșcovană ca o mătură și un bărbat mărunt, ciupit de vărsat, cu nasul ascuțit.

―Bagă mintea în el pe poarta din dos! strigau ei, ciocnind stacanele.

Al treilea bărbat, burduhos, îmbrăcat într-o cămașă smeurie, cu brâul desfăcut, strângea pe un băietan între genunchi și-i trăgea cu cureaua pe dosul despuiat. Poponețul uscățiv, vrâstat de dungi roșii, se frământa și se zbătea. „Văleu, tătucule, văleu“, se jeluia cel bătut. Alioșka îngheță.

Văzându-l, ciupitul prinse a clipi mărunt din pleoapele lipsite de gene. Popa deschise o gură mare și strigă cu glas răgușit:

―Iaca încă unul. Trage-i și istuia!

Alioșka se înțepeni zdravăn pe picioare vârându-și capul între umeri. „S-a mântuit cu mine…“

Burduhosul întoarse capul. Un băietan cu ochii albaștri și rotunzi țâșni dintre picioarele lui, ținându-și nădrăgeii cu mâna. O zbughi pe ușă și dus a fost. Potrivit poruncii ce primise, Alioșka se aruncă în genunchi, izbindu-se de trei ori cu fruntea de podele. Ridicându-l de guler, burduhosul îl trase către fața-i tuciurie, nădușită și-l întrebă, trântindu-i în nas o duhoare caldă de vin dospit:

— Ce vrei? Umbli după furtișaguri, ai? Ești iscoadă? Ce cați prin casele oamenilor?

Clănțănind din dinți, Alioșka abia apucă să-i spună de Tîrtov. Burduhosului cu chip tuciuriu i se umflaseră vinele: nu înțelegea nimic…

―Care Tîrtov? Care cal? Va să zică ai venit să furi calul? Ești hoț de cai?…

Alioșka zbucni în plâns, se jurui, se închină cu trei degete… Omul cu chip tuciuriu îl înșfăcă mânios de păr, îl târî după el, tropăind din cizme, deschise ușa cu piciorul și-l zvârli pe scara lucie de polei…

―Alungați hoțul! răcni, clătinându-se. Șarok, Brovka, Înhățați-l…

Cumpănindu-și în ușă făptura-i de taur, Danila Menșikov se întoarse la masă. Umplu gâfâind stacanele, prinse în cangea degetelor câteva felii de ridiche și vorbi:

―Ascultă, popo, tu care ai cetit Evanghelia, trebuie să știi, tună el, feciorul meu își face de cap… A început să și fure, puiul de cățea. Ce să fac cu el? Să-l ucid? Ce scrie la Evanghelie?

Popa Filka răspunse firoscos:

―Evanghelia scrie așa: bate-ți copilul cât e mic, ca să ai pace la bătrânețe. Și bătându-l, să nu te lași muiat de înduioșare. Bățul nu ucide, ci întărește. Sângerează-l adânc, căci așa ai să-i mântui sufletul…

―Amin, suspină omul cu nas ascuțit.

―Numai oleacă să răsuflu și-l chem iar, spuse Danila. Treaba merge prost, fraților… Din rău în mai rău… Copiii nu te mai ascultă, smerenia de altă dată s-a dus… Țarul nu ne-a mai plătit lefurile de doi ani… Nu mai avem nici ce îmbuca… Streliții amenință c-au să dea foc Moscovei din tus-patru colțurile… Norodul e în mare fierbere… O să ne prăpădim cu toții…

Cărturarul Foma Podșcipaiev, cel ciupit de vărsat și cu nas ascuțit, zise:

―Niconienii[5] au dărâmat credința cea veche, dar cu ea (ridică un deget) trăia lumea… Altă credință n-avem… Copiii se nasc în păcat; poți să-i omori în bătaie, tot fără suflet rămân.!. Sunt copiii veacului lor… Niconieni… Turmă fără păstor, hrană pentru Satana… Protopopul Avvacum[6] scria: „Niconiene, nu cumva vrei să iei partea lui Cristos și să i-o jertfești tatălui tău, diavolului?…“ Diavolului! (Ridică iarăși degetul). Și mai departe: „Ce ești tu, niconiene;? Ești scârnăvie și duhoare, câine spurcat…“

―Câini! urlă Danila izbind cu pumnul în masă,

―Popii și protopopii niconieni poartă anterie de mătase și nu-și mai încap în piele, blestemații! glăsui popa Filka.

După această zbucnire, Foma Podșcipaiev urmă:

―Protopopul Avvacum vorbește și despre asta: „Frate Ilarion, vlădică de Reazan, adu-ți aminte cum s-a pustiit Melchisedec în bunget de codru, pe muntele Tabor. Se hrănea cu lăstari și se adăpa cu rouă. Era un duhovnic drept, nu umbla după vin și licori, nici după votcă, nici după rachiuri strecurate, nici după bere cu mirodenii. Frate Ilarion, vlădică de Reazan, auzit-ai cum a viețuit Melchisedec? Nu s-a dedat desfătărilor și nu s-a lăfăit în rădvan tras de cai murgi, cu toate că purcedea din neam de rigi. Dar tu ce ești, popă bicisnic?… Te urci în rădvan, te umfli ca o bășică deșartă, te tolănești pe perine, îți piepteni părul ca o codană și, scoțând mutra afară, te preumbli pe medean, să te placă hoțomanele de maici… Vai ție, sărmane… Se vede cât colo că diavolul ți-a luat mințile. N-ai oblicit și nu cunoști viețile sfinților…“

Popa Filka izbucni în râs, mijindu-și ochii și săltând din obraji. Danila umplu iarăși stacanele. Și iarăși le deșertară.

―Streliții au și început a rupe bucoavnele niconiene și a le arunca cât colo, spuse el. Deie Domnul să se ridice întru apărarea datinei străvechi!...

Întoarse capul către ușă. Câinii se dezlănțuiseră cu mânie. Treptele scării începură să scârțâie. În dosul ușii, se auzi rugăciunea lui Cristos. „Amin“, răspunseră cei trei. Intră Ovsei Rjov, cumnatul lui Danila, o namilă de strelit din polcul lui Pâjov. Se închină către ungherul cu icoane și își dădu părul pe spate.

―Chefuiți! spuse liniștit. Nu știți ce se petrece sus?… Țarul a răposat… Narâșkinii și Dolgorukii l-au strigat pe Petru… Nimeni nu se aștepta la o asemenea năprasnă… Boierii și niconienii au să ne robească pe toți…

8

Rostogolindu-se de-a bușilea pe scară, Alioșka se opri într-un nămete de zăpadă. Zăvozii săriră asupra lui, rânjindu-și colții galbeni. Băiatul își feri capul și închise ochii… Dar zăvozii nu-l crâmpoțiră… Mare minune! L-a păzit Dumnezeu!

Câinii se traseră deoparte, mârâind. Cineva se lăsă pe vine lângă Alioșka și-l împunse cu degetul în tâmplă:

―Cine ești tu?

―Alioșka deschise un ochi. Câinii se zburliră iarăși la câțiva pași de el. Băiatul care fusese bătut adineaorea, ședea pe vine lângă el.

―Cum te cheamă? întrebă acesta.

―Alioșka.

―Al cui ești?

―Al lui Brovkin, de la țară.

Băiatul se uită la el ca un câine, plecându-și capul când pe un umăr, când pe celălalt. De după coperișul unui grajd, luna îi lumina fața cu ochii mari. Părea a fi un flăcăuaș tare isteț…

―Vino să te încălzești, spuse el. Dacă nu vii, să vezi ce-ți fac… Vrei să ne luăm la trântă?

―N-am chef, răspunse Alioșka, lăsându-se pe burtă. Se măsurară iarăși din ochi. Dă-mi drumul, urmă cu glas tărăgănat, lasă-mă… Nu ți-am făcut nimic… Vreau să plec…

―Unde?

―Nu știu nici eu… Mi-a spus că mă-ngroapă de viu… Are să mă ucidă și acasă.

―Te bate tătâne-tu?

―Tata m-a vândut în robie, așa că acum nu mă mai bate. Dar mă stropșesc slugile, firește. Când eram acasă, de bună seamă că mă bătea…

―Ai fugit de la boier?

―Pân-acuma n-am fugit… Dar pe tine cum te cheamă?

―Alexașka… Menșikov… Tata mă burdușește de două-trei ori pe zi. Nu mi-au mai rămas pe dos decât oasele; carnea e stâlcită toată.

―Aracan de tine!

―Vii să te încălzești?

―Viu.

Cei doi băietani se strecurară degrabă pe după scară, în cămara în care Alioșka văzuse adineaorea focul pâlpâind în vatră. Era cald și uscat, mirosea a pâine proaspătă; o lumânare de seu ardea într-un sfeșnic de fier cu împletituri. Gândaci de cuhne mișunau pe pereții de bârne înnegriți de fum. N-ai mai fi plecat de acolo cât lumea.

―Vasenka, zise cu grabă Alexașka, întorcându-se către o bătrânică scundă care trebăluia la cuhne, să nu mă pârăști tatii. Descalță-te, Alioșka. Băietanul de gazdă își scoase pâslarii. Alioșka se descălță și el. Se urcară pe cuptorul care prindea jumătate din încăpere. Doi ochi îi priveau din întuneric, fără să clipească. Erau ai fetișcanei care-i deschisese poarta lui Alioșka. Se trase mai în fund și se vârî după hogeac.

―Hai să mai stăm de vorbă, spuse în șoaptă Alexașka. Maică-mea a murit. Tata umblă beat de dimineață până seara și vrea să-și aducă altă nevastă. Iar mie mi-i tare frică de o mumă vitregă.

Acuma mai e cum e, dar atunci o să-mi scoată sufletul…

―Chiar că o să-ți scoată sufletul, întări Alioșka.

Fata se smiorcăi în dosul hogeacului.

―Asta spun și eu… Am văzut deunăzi la porțile Serpuhovskie o șatră de țigani ursari… Îi trăgeau din țivlitori… Cântau, jucau… M-au chemat la ei. Vrei să fugim cu țiganii?… Vrei?

―Cu țiganii o să crăpăm de foame, răspunse Alioșka.

―Atuncea să ne tocmim la niscai neguțători… Și la vară să plecăm. Poate prindem un pui de urs în pădure. Cunosc eu un târgoveț care prinde urși… Ar putea să ne învețe și pe noi.. Tu duci ursul, iar eu cânt și joc… Știu toate cântările. Cât îi Moscova de mare, jucător mai grozav ca mine nu se află!

Fata se smiorcăia mereu în dosul hogeacului. Alexașka o ghionti în coaste:

―Ia mai potolește-te, afurisito… Știi ceva? Hai s-o luăm cu noi.

―Cu o muiere e multă bătaie de cap…

―O luăm la vară, să ne ajute la cules ciuperci. E ea cam toantă, dar adună ciupercile tare repede… Acuma o să mâncăm un blid de ciorbă; pe urmă mă cheamă sus, să spun rugăciunea și-mi mai trage o chelfăneală. După aceea mă întorc și ne culcăm. Iar mâine, cum se face ziuă, tragem o raită prin Kitai-gorod[7], peste gârla Moscovei. Acolo am niște cunoscuți. Aș fi tulit-o eu de mult, dar n-am avut un tovarăș…

―De-am găsi un neguțător, să ne tocmim la el să vindem plăcinte, spuse Alioșka.

Sus se auzi o ușă trântită: plecau musafirii. Scara gemea sub pașii lor. Glasul amenințător al lui Danila îl chema pe Alexașka.