Postmodernismul Românesc

CUPRINS:

Postmodernitatea ca experienta ontologica, epistemologica sj istorica, slaba”

Postmodernism și postmodernitate. 7

O lume în schimbare. 10

Ontologia postmoderna. 18

Cunoasterea în postmodernitate. 29

Sfirsitul istoriei sau trezirea din cosmar. 45

Optiunea postmoderna. 58

Postmodernismul: sfirsitul artelor sau un nou inceput?

Lumea postmoderna. 65

Arta în postmodernitate. 68

Aspecte ale modernitatii. 70

Ce este postmodernismul? 79

Trasaturile postmodernismului. 92

Cine sint postmodernii? 107

Postmodernism, and beyond”? 115

Catre un postmodernism romanesc.

Drumul Romaniei catre modernitate. 123

Primul modernism. 126

Al doilea modernism. 128

Catre postmodernism. Generatia '80. 142

Dezbaterea în jurul conceptului de postmodernism. 166

Consecintele postmodernismului în istoria, critica și teoria literara. 207

Exista o tipologie postmoderna? 227

Curiozitati literare, experimente, anticipari. 231. Contestarea modernismului în epoca modernista. 264

Postmodernismul subteran. Anii '45-'70. 301

Generatia '80 în context postmodern. 364

Poezia optzecista. 369

Proza optzecista. 402

Scurta privire asupra literaturii anilor '90. 458

Postmodernism și postmodernitate.

Așa cum studierea conceptului de modernism, definind o atitudine și o practică artistică apărute la sfârșitul secolului trecut, nu se poate dispensa de discutarea background-lui filosofic, istoric, sociocultural etc. al modernității, noțiune mult mai vastă, dar aflată într-o interrelație strânsă cu fenomenele artistice și literare respective, postmodemismul, unul dintre conceptele cel mai frecvent folosite în teoria artistică (și nu numai) de azi, pur și simplu nu poate fi înțeles – mai mult, poate fi greșit interpretat – în afara înțelegerii lumii care 1-a făcut cu putință: „ii convient de faire une distinction entre „ postmodernite „ comme type de condition humaine (existentielle, mais aussi sociale) et „ postmodernisme „ en tant que courant litteraire (ou culturel, și vous voulez)”1. De fapt, evidențierea legăturii dintre postmodernism și postmodernitate este mult mai importantă decât stau lucrurile în modernism. Dacă moderniștii, deși se defineau ca artiști ai timpului lor, sincronizați cu progresul lumii moderne, susțineau totuși o formă extremă de autonomie estetică, actul creator fiind pentru ei, la urma urmelor, la fel de pur și de impersonal ca în clasicism, în schimb artiștii postmo-derni acordă o mult mai mare atenție inserției operelor lor în viața cotidiană, în dilemele etice, politice, religioase ale lumii de azi, așa încât criteriul estetic, sacrosanct în modernism, devine insuficient pentru judecarea și valorizarea operei de artă. Din acest punct de vedere, postmodernismul închide o mare buclă în cultura europeană, reîntorcându-se la percepția ambientală, utilitară, decorativă și eminamente „democratică” a artei de dinaintea revoluției romantice.

Este motivul pentru care nu mi-am luat riscul intrării directe în subiectul lucrării de față. înainte de a prezenta poetica postmodernă cu întreaga ei ideologie și recuzită, am găsit necesar să situez acest fenomen pe de-o parte în lumea concretă de după al doilea război, și mai ales din ultimii treizeci de ani (o lume foarte diferită de cea antebelică), și pe de altă parte într-un sistem de coordonate bine definit, capabil să-i scoată în evidență specificitatea în raport cu toate celelalte curente și mișcări artistice ale trecutului. Filosofia, epistemologia și istoria vor fi cele trei axe care vor defini, holografic, postmodernitatea lumii actuale și, în cadrul ei, arta postmodernă.

Încă de la început voi respinge orice intenție de „fixare” a fenomenelor, de închistare a lor în definiții precise și neechivoce. Deși nu adopt aici stilul criticii postmoderne (critifiction, surfiction etc.), ale cărei tendințe ironice, ludice, parodice, extrem-perspectiviste ar părea deplasate într-un studiu „academic”, voi păstra totuși ceva din punctul de vedere postmodern, pentru care pluralitatea discursurilor posibile, relativismul valorilor și caracterul ambiguu, proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice fac imposibilă orice taxinomie precisă. Voi defini un fenomen „pâslos”, mai curând un câmp cultural decât un curent „obiectiv”, voi.

Dacă nu imediat după război, în orice caz pe la sfârșitul anilor '60 (probabil că anul de cotitură ar putea fi considerat, nu cu totul arbitrar, celebrul 1968), lumea concretă, de toate zilele, a suferit transformări vizibile pentru oricine. Ele au fost atât de puternice, încât, în ciuda tuturor măsurilor izolaționiste luate de diverse state și comunități, au devenit curând un fenomen globalizat. De la comunism până la lumea islamică, de la regimurile autoritare africane până la societățile ultraconservatoare asiatice, toate lumile care trăiesc simultan au resimțit câteva fenomene, strâns legate între ele, care au dus curând la închegarea unui nou tip de comunitate internațională, numit de Marshall McLuhan „satul planetar”. Este vorba mai întâi despre dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie (genetică, robotică, spațială și mai ales electronică), economice și curate, care au transformat lumea industrială într-una postindustrială. Datorită controlului electronic și unui management mult perfecționat productivitatea muncii a crescut atât de mult, încât lumea occidentală a cunoscut o prosperitate fără precedent. Acest fapt a creat „societatea consumului”, în stare să ceară și să absoarbă produse tot mai sofisticate și mai „estetice”. „Profeți” ai anilor '60, ca Alvin Toffler (în Socul viitorului și în scrierile următoare), Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg), Herbert Marcuse (Eliberarea de societatea abundenței) etc., au surprins în nuce emergența, din aceste condiții esențiale, a unei altfel de lumi, mai rapide, mai tranziente, mai anarhice și mai colorate, semănând izbitor cu descrierea cetății democratice din Republica lui Platon: Există sorți ca aceasta să fie cea mai frumoasă dintre toate orânduirile! Căci, precum o haină împestrițată cu toate culorile poate apărea drept cea mai frumoasă, tot așa ar putea apărea și această cetate, împestrițată fiind cu toate caracterele. Și probabil că mulțimea ar și judeca-o drept cea mai frumoasă, după cum copiii și femeile judecă privind lucrurile pestriț colorate.„1 Lăsând la o parte sarcasmul lui Platon, nicidecum un adept al democrației (deși un produs al ei), recunoaștem aici pluralismul, hedonismul, „feminitatea„ și spiritul de toleranță al lumii democratice. Un element nou și decisiv însă al democrațiilor actuale, inimaginabil în orice altă epocă trecută, este caracterul informațional al societății de azi. Explozia informațională, atât în domeniul public, prin televiziune, cable TV, Internet etc., cât și în cel tehnic și științific, prin enorma dezvoltare a tehnicilor de calcul, a dus, cu o expresie a lui Gianni Vattimo, la „trans-parentizarea„ lumii de azi, caracterizată și prin accesul aproape nelimitat al fiecărui individ la toată informația. Pătrunderea electronicii și, prin urmare, a informației în toate domeniile nu a avut drept urmare doar democratizarea tot mai accentuată a lumii moderne occidentale, ci și-a extins consecințele politice în întreaga lume, scoțând din izolare chiar și zonele cele mai închistate. Nici un zid (și în acest context zidul Berlinului este metafora cea mai la îndemână), real sau ideologic, nu a putut rezista acestui bombardament informațional, care, mai eficient decât orice propagandă, a răspândit gândirea și modul de viață democratice peste tot în lume. Pământul e astăzi înconjurat de un „nor informațional” la fel de democratic ca și lumina solară. Dacă gândi-torii modernității, ca Adorno, se temeau de mass-media, văzând în ea un instrument de uniformizare, îndoctrinare și dominație (ele ar putea cădea sub controlul total al câte unui Big Brother), evoluția din ultimele decenii a arătat limpede că, pe ansamblu, mediile sunt incontrolabile și că orice încercare de monopol asupra lor se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva gândirii totalitare. Mediile sunt plurale prin excelență și, chiar dacă unele sau altele dintre canalele de transmisie sunt colorate încă ideologic, există întotdeauna posibilitatea alegerii. Tendința actuală este însă dez-ideolo-gizarea acestora, transformarea lor în elemente de integrare și entertainment neutre din punct de vedere politic. Marxiștii și alți critici ai culturii occidentale au văzut în explozia mediilor manifestarea unui imperialism cultural. Peste tot în lume, observă ei, a fost impus prin mass-media un mod de viață uniformizat: aspectul străzii, al vestimentației, programele TV, muzica din discoteci, filmele, băuturile etc. sunt aceleași pretutindeni, în detrimentul culturilor tradiționale locale. Fenomenul este real și intră în paradigma globalizării civilizației occidentale, cu beneficiile și costurile ei. Nu este mai puțin adevărat însă că, tot prin media-tizare, se petrece și fenomenul invers: micile culturi locale au devenit mai cunoscute ca oricând și participă la pluralismul cultural, fără care postmodernitatea lumii de azi ar ră-mâne un concept lipsit de sens. E drept, ele nu rămân „pure”. Fenomenul de degradare a lor a început mult înaintea epocii moderne și este inevitabil. Lumea actuală apare, din acest punct de vedere, ca un „șantier de supraviețuiri”