Religia sexului

Prizonierul se târa abia ținându-se pe picioarele lui, singurele lucruri care îl împiedicau să se prăbușească sub influența slăbiciunii erau cele două mâini care îl susțineau puternic din fiecare parte a corpului. Nici gardienii din jurul lui nu îl tratau cu menajamente, uneori îmbrâncindu-l să se miște mai repede, deseori înjurându-l sau vorbindu-i urât.

— Am fost asemenea unui semizeu, gândi prizonierul, și uite ce am ajuns. Mii de oameni îmi sorbeau orice vorbă, îmi urmăreau orice acțiune memorându-le în esența vieților lor și adăugându-le memoriei colective a tuturor oamenilor, a civilizației umane pentru tot restul eternității. Dar nu regret nimic, mă așteptam la așa ceva. Istoria a dovedit-o de multe ori, este un moment de cumpănă și o fază absolut necesară pentru a putea reuși în ceea ce mi-am propus sau a dispărea în inexistență ca mulți alții.

Culoarele erau late și spațioase dar și foarte lungi, chiar și pentru cineva cu o condiție fizică bună, pentru a fi parcurse pe jos. Însă nimănui nu-i părea să îi pese, și nimeni nu se oferi să oprească vreunul dintre transportoarele ce treceau continuu pe lângă ei pentru a-și continua drumul mai lejer. Acum, ajunși la o intersecție, puteau privi în voie culoarele ce se întindeau în toate părțile pentru a se întretăia cu multe altele până aproape se pierdeau în ceva nedeslușit ce ar putea foarte bine să fie capătul. Clădirea închisorii nu era mare, cel puțin conform standardelor, însă se continua foarte mult sub nivelul solului cu ceea ce luaseră locul catacombelor din vechime conținând într-un volum imens de spațiu atât celulele prizonierilor, cât și birourile avocaților și depozite de aparatură de întreținere. Sau chiar unele aparaturi în funcționare.

Într-un final cei șase gardieni se opriră în dreptul unei uși largi și luară poziție de drepți așteptând în liniște. Lipsit dintr-o dată de sprijinul celor ce aproape îl purtau pe brațe prizonierul se clătină aproape să cadă dar după un timp reuși să se redreseze. Sub ghiontul gardianului în cauză el încetă să se mai sprijine de acesta și spuse:

— Am ajuns, deci.

Vocea îi suna cam tare și scârțâită, își redresă glasul cu o tuse seacă.

— Intrăm?

Și intrară. Era o sală mare, aproape imensă din punctul lor de vedere – cel al dimensiunilor umane. Mai ales prin goliciunea ei, lipsa oamenilor și a ornamentelor de pe pereți sau din interior. Nu era chiar nimeni înăuntru, ceea ce era surprinzător luând în considerare ceea ce urma să se petreacă: un proces urmărit de o lume întreagă. Doar câteva scaune erau împrăștiate prin toată sala însă grupate după o schemă care trecea neobservată la prima vedere, schemă care însă avea să se dezvăluie pe parcurs.

— Așează-te aici, i se spuse prizonierului de către unul dintre gardieni.

Acesta se conformă, practic trântindu-se epuizat pe scaunul izolat.

— Nu am nici o șansă de scăpare, gândi el privindu-i pe gardienii ce se așezaseră în jurul lui privindu-i cu atenție fiecare mișcare. Chiar dacă aș reuși cumva să trec de ei, nu am unde să mă duc. Însă nu vreau să fug, îi trecu prin minte un alt gând, am ajuns aici pentru că printr-o voie ciudată a sorții, a istoriei, trebuia să ajung aici de la bun început.

Nu au trebuit să aștepte prea mult până să apară completul de judecată, primul element care le-a vestit sosirea a fost apariția treptat în încăperea pustie a tuturor detaliilor ce lipseau sub formă de imagini holografice: ferestre luminoase, tablouri tridimensionale cu personaje istorice și religioase ce se vroiau reprezentative, scaune și loji pentru privitori și chiar despărțiturile ce existau odinioară în sălile de judecată din vechime. Podiumul judecătorilor și cel al avocaților era considerate prea importante pentru a lipsi, chiar dacă nu avea să stea nimeni pe ele. O mulțime de oameni ce se vroiau martori la acest proces istoric răsări în spatele prizonierului care, regăsindu-se în centrul încăperii ridicat în picioare la semnalul gardienilor, le aruncă o privire scurtă. Rece și aproape disprețuitoare. Chiar și reprezentanții statului de drept își făcuseră apariția sub formă de spectre de energie luminoasă, așa era obiceiul. Doar prizonierul și gardienii erau singurele ființe vii din mulțime, iar prizonierul nu era sigur de cei ce-l păzeau: arătau perfect uman, însă puteau fi foarte bine androizi realizați tocmai pentru a arăta astfel.

— Domnule Ovidiu Bufgarschi, ești pregătit să te supui judecății, sosi întrebarea rituală.

— Sunt aici, iar asta spune totul, sosi răspunsul ritual din partea prizonierului.

Slăbiciunea continua să se manifeste în corpul bărbatului între două vârste, dar nu se regăsea nicicum în voce sau atitudinea sfidătoare pe care Ovidiu Bufgarschi o afișă în fața autorităților și a tuturor celor ce îi urmăreau. Era sigur, deși nu avea cum să o dovedească prin identificarea transmițătoarelor audio/video, că tot ceea ce se întâmpla aici era transmis în timp real pe rețeaua mondială – așa era legea. Judecătorii adevărați, cei care peste numai câteva ore aveau să decidă dacă era vinovat sau nu, erau chiar oamenii de rând, martori ai procesului și jurați în același timp. Toți aceia care își făceau timp să se uite la procesul lui pentru a-și face o părere. Iar acei judecători ale căror imagini stăteau în fața lui aveau ca unic motiv al existenței doar conducerea cursului procesului și stabilirea gradului de vinovăție – urmat implicit de aplicarea unei pedepse – sau exonerarea de orice acuzații. Însă acest ultim lucru nu se întâmplase vreodată – ar fi aflat. Erau niște Inteligențe Artificiale date naibii.

— Grefier, spune-le tuturor acuzațiile, deschise procesul unui dintre judecători.

Ei erau în număr de trei și reprezentau cea mai mare instanță a civilizației lor, au fost preferate IA-urile în locul oamenilor pentru că avea acces la un număr imens de informații de-a lungul întregii istorii pe care le puteau procesa mai repede și mai complet decât orice ființă vie pentru a lua Decizia Finală. Se spune că au fost modelate după oameni reali, dar nici un om în viață nu avea cum să verifice asta – IA-urile existau de prea multă vreme, generații, pentru a mai rămâne din originale altceva decât câțiva biți de înregistrări și câte o grămăjoară de oase în fiecare mormânt. Însă și ele aveau limitările lor, motiv pentru care chiar și după o asemenea perioadă de timp nu au fost capabile să elimine implicarea umană din procesul judecății. Deocamdată.

Cu toții îl ascultau pe grefier cum recita acuzațiile adresate prizonierului, dar era doar o formalitate. Ca de altfel tot procesul, publicul știa prea bine despre ce era vorba și încă de multă vreme. Își exprimase deja opinia foarte colorată despre subiect, rețeaua era plină de părerile lor. Exista posibilitatea ca Ovidiu Bufgarschi să scape de toate acuzațiile și să iasă din încăpere ca om liber însă nimeni nu se aștepta la asta, rămânea doar o probabilitate teoretică. Mulți au încercat deja să-l facă scăpat, oameni cu influență, dar fără succes – IA-urile rămâneau dure pe poziție și nimeni nu le puteau contrazice decât până la un punct.

A durat mult până să termine, dar în esență acuzatul era învinuit de o serie de crime împotriva statului de drept prin crearea unei noi religii, a unei secte ce-i manipula pe adepți transformându-i în unelte la dispoziția creatorului ei. Pentru a acționa chiar în opoziție cu normalitatea începutului de secol XXII. „Religia sexului” i s-a spus pe baza mărturiilor unora, iar ultimele zvonuri au transformat-o în ceva mult mai îngrozitor decât oricare dintre cei de față putea bănui. O scurtă enumerare a complicilor cunoscuți, unii dintre ei chiar mai familiari publicului decât cel judecat, a fost adăugată listei de acuzații cu mențiunea că erau de față și că aveau să fie judecați curând.

Cele câteva scaune din încăpere, perfect vizibile la început înainte de apariția peste tot locul a hologramelor, au rămas mai apoi parțial ascunse – învăluite de imaginile tremurătoare de lumină – și au început să fie treptat ocupate pe măsură ce doctorul și complicii acuzatului au ajuns și au fost lăsați să intre. Doctorul, o persoană a cărei prezență era necesară în cazul unei intervenții rapide (totuși acuzatul era o persoană considerată în afara legii și cu un factor de risc crescut în favoarea rănirii proprii sau a altora) sau chiar în cazul unei condamnări la moarte – sentință a cărei probabilitate de existență era considerată destul de mare și care avea să fie dusă la capăt pe loc și difuzată în timp real pe rețea. În cel mai eficace și mai deschis mod posibil, ca acest proces în întregime, de altfel. Complicii acuzatului, era datoria lor să fie prezenți atunci când gurul lor era judecat – rezultatul procesului urma să le influențeze pe deplin viețile.

Un grup de holograme se detașă net și chiar de la bun început de toate spectrele luminoase ale ființelor umane răspândite în toată lumea dar prezente și aici atunci când își făcu apariția una câte una, grupate într-un loc ce se dorea să fie izolat față de restul. Nu un colț al încăperii, și niciunul dintre ei nu se amesteca cu mulțimea din jur. Dar nu asta îi deosebea cel mai mult de restul, ci atitudinea: privirile lor, mimica, gesturile trădau că se cunoștea între ei și că trăiseră o istorie comună, o poveste care le-a marcat ființele într-un mod pe care nimeni altcineva nu părea să îl cunoască sau recunoască. Toți ceilalți erau curioși, revoltați, știau sau li se păreau că știu totul în legătură cu subiectul preferat al tuturor, Religia Sexului, și nu le plăcea deloc. De asta și erau aici.

— Probabil că ați auzit multe vorbindu-se pe marginea acestui subiect, spuse judecătorul principal la un moment dat, când grefierul a terminat, dar apelez la rațiunea voastră pentru a ignora toate aceste zvonuri. Vă vom arăta ceea ce s-a întâmplat, iar mărturiile sunt venite chiar de la oamenii care le-au trăit.

— Deci asta era, au gândit aceia care totuși au observat grupul aparte de holograme. Sunt martorii acestui proces, au făcut parte din secta lui Bufgarschi pentru a se întoarce mai apoi împotriva lui. Apropiații lui. Mă întreb ce i-a făcut să ajungă sub influența lui, ciudații.

Agitația îi cuprinsese pe aceștia, poate chiar mai mult decât lăsau să se vadă – nu păreau să se simtă foarte bine știind că vor ajunge în curând în atenția majorității oamenilor în viață de pe planetă și a tuturor Inteligențelor Artificiale ce le țineau companie.

— Poate ar fi bine să începem cu începutul, se ridică o voce deasupra tuturor șoaptelor lansate în sală impunându-se însă imediat atenției tuturor prin calmul și puterea sa. Ce-ar fi să lăsăm martorii pentru mai târziu și să aflăm cum a început totul, care este originea acestei… Religii a Sexului, cum vă place să-i spuneți.

Vocea noului sosit, o siluetă ce apăruse chiar în apropierea acuzatului, suna chiar disprețuitoare prin superioritatea pe care o etala entitatea proprietară atunci când le scuipă în față denumirea alternativă a sectei, așa cum era ea cunoscută de publicul larg.

— Teo Nadim!

Exclamații ale acestui nume răsăriră dinspre mulțimea hologramelor din încăpere, și chiar dinspre viitorii martori, însă cele mai multe au trecut neauzite de cealaltă parte a holovizoarelor răspândite pe toată planeta. Și aveau și de ce:

— Teo Nadim, vorbi cu o voce sobră judecătorul principal, trebuie să știi deja că acuzatul Ovidiu Bufgarschi a decis să se apere singur și a cerut explicit să nu îi fie repartizat un avocat din oficiu.

— Da, știu, aprobă acesta, însă am ținut cont că acuzatul nu are pregătire în domeniul legilor și am decis să îmi ofer serviciile sub formă de consultanță. Asta cu condiția ca aceste servicii să fie acceptate, spuse întorcându-se pe jumătate spre acuzat cu un zâmbet politicos.

Acesta aprobă cu o înclinare a capului, înclinare menită să îi ascundă zâmbetul ușor ce-i străbătu cu rapiditate fața pentru a se stinge imediat.

— Serviciile sunt acceptate, decise judecătorul principal.

Teo Nadim, o Inteligență Artificială la fel de veche ca și sistemul legal computerizat sau chiar mai veche dacă s-ar lua în considerare anumite zvonuri, era de departe cel mai bun avocat al civilizației lor. Cu o activitate foarte lungă ca om al legii, intens urmărită și chiar și mai discutată, legenda în care se transformase se întinsese cu mult în afara rețelei – adică chiar și în atât de puținele colțuri ale sistemului solar, cele câteva mine de materiale prețioase de pe planetele sistemului, sateliții lor și centura de asteroizi, sau stațiile spațiale experimentale, unde semnalele abia ajungeau cu o întârziere de câteva ore. Era considerat de către unii sau alții ca făcând parte din primele IA-uri create de oameni la începuturile Erei Calculatoarelor, dar acest lucru era un fapt discutabil: nu existau nici un fel de dovezi care să susțină acest lucru. Însă era cu siguranță unul dintre pilonii sistemului legal prin metodele deseori surprinzătoare cu care își conducea procesele ca acuzator dar și ca apărător transformându-le în adevărate spectacole demne de urmărit nu atât prin intriga lor cât prin schimbările rapide de situație ce puteau trece de la o extremă la alta pe parcursul unui singur proces.

Conform înregistrărilor la care cu toții aveau acces era prima oară când nu se implica activ în acțiunea de judecare a unui procesul din care făcea totuși parte dar simpla lui prezență alături de acuzat făcea totul suficient de interesant de a fi urmărit mai departe. Zvonul se lansă imediat pe rețea.

— Pot să îți fac eu prezentarea? îl întrebă pe acuzat, în șoaptă.

Acesta aprobă, dar au mai trecut câteva zeci de secunde până ca toate piedicile de procedură să fie depășite și ca Nadim să poată începe:

— Pentru a înțelege acest proces trebuie să înțelegem modul cum a apărut Religia Sexului și motivele existenței sale, trebuie să începem cu începutul și locul acestei religii în viața fondatorului ei: Ovidiu Bufgarschi. Îi datorăm măcar acest lucru: el este o persoană la fel ca și voi și a existat înainte de acest proces, de acuzațiile care i-au fost aduse și chiar înainte de a iniția Religia Sexului. El va continua să existe și după încheierea acestui proces, chiar dacă numai în amintirea voastră și înregistrările de pe rețea.

Nimeni nu protestă atunci când avocatul se opri pentru un timp, câteva secunde, așteptau cu toții să continue.

— Probabil că detaliile biografice le știți și voi, cel puțin o parte dintre ele: este de rasă caucaziană și cetățenie română, s-a născut acum 46 de ani, în iunie 2065, în București. Este căsătorit, are două neveste oficiale și 4 copii, sau cel puțin asta era situația oficială a sa acum șase ani. Adică la începutul sectei pe care a creat-o. Acum nu mai are pe nimeni alături, poate numai pe mine dar pe noi ne leagă doar o relație oficială. Toți par să-l fi părăsit, familie și adepți, prieteni.

— Și au avut motive foarte bune, spuse tare cineva din mulțimea de holograme pentru a fi auzit de toți, tipul este un manipulator de oameni și un profitor.

— Pentru dumneata „tipul” în cauză este domnul Bufgarschi, ripostă dur Nadim într-o izbucnire de reală furie, și așa i te vei adresa în continuare. Ai înțeles?

Amenințarea din tonul acestuia era atât de evidentă încât nimeni nu se putea înșela asupra rahatului în care persoana luată în colimator tocmai intrase: nu neapărat din cauza acuzațiilor de insultă ce-i puteau fi aduse și a procesului pe care un avocat de talia lui Nadim nu-l putea pierde, dar dușmănia unei Inteligențe Artificiale cu multe conexiuni și căruia mulți, atât dintre oameni cât și alte IA-uri din posturi cheie, îi datorau tot atâtea favoruri nu putea fi luată în derâdere decât poate de un sinucigaș. Poate.

Așa că omul se făcu mititel și spuse cu voce pierită, livid:

— Da, domnule. Am înțeles. Îmi cer scuze.

— Scuzele sunt acceptate, se grăbi să spună acuzatul – dorea să scape cât mai repede de incidentul respectiv.

Nadim nu părea să fie în vreun fel tulburat de intervenția atât de neavenită de mai devreme, și își continuă ideea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

— Înainte de a continua cu mărturiile celor pe care i-ați adus aici pentru asta aș vrea ca domnul Bufgarschi să ne spună cum a început totul.

— Mie mi-ar place însă să știu câți sunt ca individul acesta acolo, de cealaltă parte a semnalului transmis de aici, gândi acuzatul. Dincolo de holovizoarele din toată lumea, cei care sunt adevărații mei judecători.

Aceștia însă așteptau, tocmai acum Ovidiu Bufgarschi părea să aibă nevoie de timp să își găsească cuvintele.

— Nu știu foarte bine cu ce să încep, spuse el. Nu a existat un motiv anume care să mă ducă aici, pe calea spre… Religia Sexului…, pot să conștientizez numai etapele de criză care m-au ajutat să mă formez ca persoană. și să ajung aici. Ceea ce voi numiți atât de greșit și o caracterizați ca fiind o sectă demnă de dispreț este doar o altă modalitate de a vedea lumea înconjurătoare – o realitate în care legăturile dintre oameni sunt cele mai importante iar computerele nu sunt atât de integrate în viața noastră așa cum este acum în realitatea oficială.

— Mi se pare irelevant să ascultăm aceste lucruri de care nu avem nevoie, protestă procurorul. Vă sugerez să trecem la fapte reale, la mărturii.

— De acord, spuse judecătorul principal parcă bucuros de intervenție. Prezintă-ți martorii.

Iar procurorul se conformă în ciuda protestelor oficiale pe care Nadim i le tot arunca în față, proteste care erau cam palide chiar și după părerea sa și care nici nu au fost luate în considerare în vreun fel de către judecător. Patru bărbați și șase femei erau astfel chemați să depună mărturie în fața întregii lumi despre chinurilor la care au fost supuși de-a lungul a mai multor luni de zile, sau chiar ani în funcție de caz, ar fi fost poate mai mulți dacă oficialitățile ar fi reușit să-i convingă și pe restul. Însă aceștia din urmă au protestat cu vehemență refuzând categoric să aibă de-a face cu așa ceva, sau chiar au preferat să se ascundă în anonimat de teama posibilelor repercusiuni asupra imaginii lor în lume, sau chiar asupra libertății lor de mișcare. Ori poate dintre loialitate prost înțeleasă, dar aceste motive aveau prea puțină importanță – câtă vreme rămâneau dispăruți nu interesau pe nimeni.

— Cum ați auzit de secta pe care a inițiat-o acuzatul?

— De pe rețea, întâmplător. Apoi de la niște prieteni, un zvon pe care mi l-au transmis acum aproape un an.

— Ce anume ați auzit?

— Păreri foarte diverse, zvonuri care au început cu mult înainte de acest proces și de acuzațiile pe care i-au fost aduse lui Ovidiu.

— I-ați fost apropiată acuzatului…

— Cu toții i-am fost apropiați, și într-un fel îi vom rămâne mereu.

A fost un moment care nu i-a făcut deloc plăcere procurorului, însă era un răspuns la propriile sale întrebări.

— Atunci de ce vă aflați aici? întrebă el însă. Adică depunând mărturie împotriva lui…