Rochia de crin

TERMINUS

Scoase capul în răcoare. Peste un pas de nisip și fărîmături de scoici cobora perdeaua lăptoasă. Cerul, apa, malul, înainte, înapoi, în sus și mai jos de buric: un abur fumuriu. Prin el scăpa bătaia slabă a cîte unui val și funia vibra sărată, fără pește, între parii goi. Se tîrî afară, trase fermoarul cortului, țuguie prelata udă. Vîntul hui în firele de telegraf, odată cu boncănitul lui Vasilică în cu­tia de conserve. Măgarul trecu agale prin dosul cortu­lui spre baltă, clătinîndu-și urechile stropite de Romeo cu cerneală roșie.

Lepădă treningul și porni alergînd, apoi înot prin oglinda înghețată. Pluti. Cîte-un curent cald, de la adînc, suflat cu lene.

— A dumitale? făcu soldatul, arătînd la trening.

— Al meu.

— Să trăiești, ai curaj, mormăi.

Chipiul i se depărta în ceață, dus de scrîșnetul scoici­lor sub bocancii nimănui.

învelită în prosop, pielea se umfla fierbinte. Se întinse pe spate, luminat de prima deschidere în nori. Cît pe ce să adoarmă. Dădu să vorbească spre cortul lui Pavel, dar se răzgîndi.

— Să trăiți, strigă Romeo.

— Bună dimineața.

Se așeză la masa din dreptul geamului curat și-și des­făcu trusa de ras.

— Mi-au furat lamele, dom'le ... De ce n-o fi luat aparatu...

Sirena unui vapor de departe sună prelung.

— Nu se poate, dom Dodi, sări Romeo și ieși de după chiuvetele barului. Cin să le fure?

— Ieri cînd am venit la romu tău le-am lăsat la spă­lător, nici zece minute .. .

Romeo se strîmbă și-și trase un scaun.

— Păi cine? ori bucătăreasa, ori dom Lenda, ori cine dracu, măgaru?, că ăilalți, nu era unu treaz! Plescăi a pagubă.

— Ați mai citit?

— Nu. Păi numa juma de pagină pe zi. La cinci. Aia de-aseară și alta astă-seară. Zi, te-ai gîndit?

Bucătăreasa intră în fugă. Paharele zdupăiră pe mese, din bucătărie grohăi aburul eliberat.

— Haida! Romeo scuipă în urma ei. Zău m-am gîn­dit, reveni, plecînd capul. Da să știți că eu n-aș putea.

— Adică cum?

Dodi îl cercetă curios. Cei mai mari impertinenți, puși să scoată două vorbe cinstite, să le creadă, își frîngeau gîtul. Barmanul se foia în scaun, își ștergea mîinile mari pe muchia mesei ca pe o râzătoare. Fața rotundă și um­flată de somn se lungise, buza de sus ridicată dezvelea dinții zimțați, iepurești.

— E opt jumate? Să vă dau ceaiul.

Aduse de pe tejghea cana de ceai pregătită cu chifla rumenă pe farfurioară.

— Opt douăzeci, da s-a dus ... La șase jumate, cînd să mănînc mărul, am adormit. Mi-au luat și programul de pe cort...

— Nu se poate! își plesni Romeo palmele . . .

— Las că-l țin minte. îl mai scriu o dată. Zi, că te-ai

gîndit.

— Zău, dom Dodi, poa să am mare nevoie de bani, da zău dacă mi-ar veni ideea să-l înjunghi pe bătrînu . . .

Dodi privi pe geam la grupul care se scurgea tropo­tind pe podețul de deasupra bălții.

— A venit barcazul. Da tu ai avut vreodată mare ne­voie de bani?

Romeo urmări încurcat carourile feței de masă cu de­getul mijlociu învelit în inelul grosolan cu cap de leu.

— Să spun drept, eu nu. Și nici nu prea văd cum, ho­hoti, ștergîndu-și fără rost fruntea. Numa dacă . . .

Ușa se deschise și un bărbat încărunțit, cu burtă bom­bată, pălărioară albă de soare și pantaloni scurți cu dungă pătrunse cercetător.

— Bună dimineața, icni și-și puse undițele pe scau­nul din dreapta lui Dodi. Cu mare greutate se descoto­rosi de rucsac pe care-l tîrși să-l sprijine de scaun și-și frecă palmele mulțumit. O femeie măruntă, bondoacă, le­gată la cap cu basma de mătase verde transparentă, tot în tricou alb și pantaloni kaki scurți cu dungă apăru din spatele lui și rămase descumpănită în dreptul rucsacului. Ușa se deschise iar. Cîțiva inși zgribuliți se răspîndiră pe la mese, mormăind saluturi spre masa de la geam. Ro­meo scoase un singur „bine-ați-venit" apăsat. Un chel burduhănos își lăsă bagajele pe scaun și se îndreptă spre barul pustiu. Bărbatul încărunțit îi întinse lui Dodi mîna și zise cu aceeași neașteptată satisfacție:

— Mihăiescu, de la transporturi.

Luat pe nepregătite, Dodi se înroși. O cicatrice ondu­lată se desena portocalie sub ochiul stîng al bătrînului, mult mai mic decît dreptul și mai vioi.

— Demetrescu, șopti strîngîndu-i mîna.

— Soția mea, aproape strigă Mihăiescu, luînd-o sub braț pe femeia speriată care-și ștergea nasul cu timidi­tate și părea că va lăcrima curînd de o emoție prea mare.

Romeo se înclină.

— Nu e nimeni? întrebă tare chelul către barul pus­tiu, plin de sticle cu lichior și șampanie.

Romeo se ridică și trecu în dosul tejghelei. Chelul se sfătui peste mese cu un bărbat brunet, uscat, apatic și cu însoțitoarea lui care se uita îngrijorată în toate părțile. Ceru Mărășești și rom.

Romeo turnă în păhărele, refuză să păstreze restul, apoi îl adună ban cu ban și se întoarse la masa lui Dodi.

Mihăiescu se așeză de sus, oftînd sleit.

— Domne, oftă iar, scoțîndu-și din buzunar o ba­tistă albastră, a fost un vînt pe lac. . . Făcea barca .. . auăleu ... Se șterse pe față și pe mîinile umede și-și făcu o cruce mare, zîmbind îmbunat: am zis că atîta ne-a fost. Nu iese soarele? întrebă deodată poruncitor și se zgîi prin geamul murdar spre plaja de pe care aburul lăptos se ri­dicase la cîțiva metri.

— Ba da, zise Dodi, pe la nouă-nouă jumate e cald.

— De unde sînteți? întrebă Romeo privind în ochii doamnei Mihăiescu, care respira greu și-și freca palmele una de alta să le încălzească.

— Din București, acu a fost concediul, răspunse Mi­hăiescu în locul ei. Căsuțe sînt?

Dodi închise fermoarul trusei și se apucă să-și mes­tece pîinea.

— Sînt, îi zîmbi Romeo femeii, mergeți la fată la re­cepție. După colț. V-a-duc un ceai?

— Ceai? se miră cineva.

-— Ceai la toată lumea, rosti pe nas burduhănosul cu exagerată ceremonie. Și chicoti. Nimeni nu protestă.

— De ce rîzi? îl întrebă contrariat brunetul.

— D-aia, și mai rîse puțin, fără chef.

Bucătăreasa scoase capul pe ușă și barmanul ceru zece ceaiuri, deși doar șase clienți noi se vedeau la mesele înfățate. Afară de Mihăiești și de chelul care discuta cu tipul negricios și slab rotind între degete moțul solni­ței, vegheat îndeaproape de ochii înguști, îngrijorați ai cucoanei coafate, la masa cu pătrățele roșii din mijlocul bufetului ședea fumînd un tînăr mai mult scund, cu figură de copil bălai, care-și bîțîia fără încetare piciorul stîng, prins în minerul rucsacului.

Romeo trecu după tejghea și începu să calculeze se­cret pe un șervețel. Mihăiescu, dezumflat, se trezi pri­vind la Dodi cu profundă iritare. „... la tualetă", îi șopti soția la ureche și începu să cotrobăie într-o geantă albă bucșită. Mihăiescu nu clipi. Dodi îi susținea privirea dar mesteca în continuare, lăsînd să i se vadă indiferența aproape impertinentă a maxilarelor și a ochilor cenușii. Mihăiescu se lăsă pe spătar și-și împreună mîinile pe pîntece.

— Sînteți căsătorit?

— Nu.

Țîțîi dezaprobator.

— Sînteți titrat?

— Da.

O mirare decentă se strecură pe chipul lui Dodi dar dispăru în ultima înghițitură de ceai. Ușa se deschise și intră o femeie cu un robust coc blond, înălțată pe tocu-

rile saboților albi, dar chiar de felul ei înaltă. Călca ho-tărîtă spre bar, fîlfîind pe lîngă trupul voinio o rochie neașteptată de mătase albastră și un șal alb cu ciucuri, își săltă piciorul drept pe bara de la baza tejghelei și, ju-cîndu-și nervos scobitura sabotului, se aplecă spre Ro­meo și-i dădu bună dimineața. Romeo tresări. Văzînd-o, zâmbi destins și se ridică. Schimbară cîteva șușoteli și chicote. Imensa rochie albastră unduia greu, la fel cu ciucurele alb, mare cît palma, din mijlocul spatelui. Rî-sul sărea mormăit și totuși sincer vesel.

Mihăiescu o măsură atent și, fără s-o slăbească din ochi, se întoarse pe jumătate la Dodi:

— Cine e?

— Nu știu, făcu Dodi indiferent și împinse deoparte ceașca goală.

Blonda se așezase între timp la o masă neînfățată, în stînga tînărului care bîțîia neobosit. Primi din mîna bu­cătăresei un ceai aburind. Chelul fuma privindu-i spatele acoperit de șalul alb, iar negriciosul, derutat de neatenția bruscă a convorbitorului, se întoarse spre femeia îngrijo­rată din stînga lui și continuă să-i vorbească, părînd că încearcă s-o convingă și pe ea de același adevăr subtil. Din cînd în cînd, la cîte o scurtă pauză, se legăna pe scaun și trăgea cu ochiul, ca din întîmplare, în direcția blondei.

—• Măi băiete, strigă Mihăiescu, agitînd brațul spre tînărul încăpățînat care stătea cu spatele la el, dar tînărul nu se întoarse. Măi Viorel, strigă Mihăiescu mai tare. Bă­iatul întoarse capul:

— Ce vrei, domle?

■— Ia vino tu încoace, măi băiete, făcu Mihăiescu, bu­curos că i se dăduse ascultare.

Blonda se întoarse și ea dar fața lată, nasul cîrn, ului­tor de fin, buzele supte de strînsoare, ochii verzui apoși n-aveau nici o curiozitate. Mihăiescu clătină din cap un fel de salut reverențios și onorat dar blonda se și întorsese la ceaiul ei.

— Da ce, sînt servitorul dumitale? țipă tînărul și bătu furios cu pumnul în masă.

Toate capetele se ridicară. Dodi, care toomai plătea lui Romeo, se răsuci pe călcîie să-l vadă mai bine pe tî-

10

nărui recalcitrant. Din față, Viorel părea mai degrabă ro­tofei, cu ochii mari, întunecați, înfundați în orbite. Capul aproape i se înfigea în trup, bărbia dublă, moale și albu­rie îi acoperea gîtul. Puloverul în carouri mari, roșii și albastre, se lățea pe umeri, desenînd un tip voinic, în asociere cu capul rotund și încruntat, chiar primejdios. Romeo clipi șiret la Dodi.

— Hai, măi, făcu Mihăiescu dezorientat, trăgînd scaunul să se așeze soția care tocmai intrase, nu ne-am înțeles noi în barcă?

Chelul se porni pe rîs și negriciosul îi făcu ecou cu mo­derație. Femeia îngrijorată clipea des, răsucită și ea pe scaun spre Viorel.

— Ei, nu te mai supăra așa, îl mîngîie chelul, în bă­taie de joc.

Bodogănind, Viorel se smulse din scaun și din trei pași fu la ușa pe care o trînti cu toată puterea în urma lui. Blonda se ridică și-și duse ceașca la bar.

— Dom Mihăiescu, vorbi chelul precipitat, lasă-l dom­le în pace, nu vezi că i-a sărit țîfna? E și el bărbat! Și pufni arătînd cu mîna spre ușă și urmărind-o cu coada ochiului pe femeia în mătase albastră care șușotea iar cu Romeo peste tejghea.

— Copiii ăștia nici n-au.. . începu Mihăiescu dar se opri sugrumat. Ușa se deschisese și Viorel trepida fioros cu mîna pe clanță.

— Nu e nimeni la recepție?

Romeo își vîrî degetele în urechi demonstrativ. Blon­da se îndreptă de spate.

— Vin imediat, rosti autoritar și-și drese vocea ră­gușită.

Din patru pași ajunse și ea la ușă. Trecu pe lîngă Vio­rel, care se schimonosi și mai crîncen cînd ea săltă peste prag, cu umărul înfășat în șal aproape ștergîndu-i nasul.

— Hă, hă, hă ... izbucni chelul, bătîndu-se cu palmele peste coapse. Mingea din burtă sărea veselă în sus și în jos.

Mihăiescu chițcăi, urmărit de rînjetul fără sunet al negriciosului uscat pe care femeia coafată îl strîngea de mînă și-l ruga să mănînce din pachețelul desfăcut.

— Hă, hî! bubui deodată rîsul negriciosului. Parcă se

11

abținuse din toate puterile dar acum scăpase caii și se revărsa acoperind hazul general cu hohotele care-i ex­plodau în gîtlej.

Dodi privea năuc, sprijinit cu spatele de tejghea. Doamna Mihăiescu întoarse capul să-l vadă pe cel care rîdea cu atîta poftă.

—- Unde te uiți, fă? răcni Mihăiescu și-o smuci de cot atît de tare că femeia își pierdu echilibrul. în ultima clipă se apucă de masă și se redresa dar rușinea, deși nimeni n-o văzuse, îi umplu ochii de lacrimi. N-ai vrut tu, mamă, să fim singuri? o întrebă Mihăiescu blînd dar tare.

Dodi ieși pe dalele încălzite. Se opri la spălător și-și întinse prosopul pe scaun. Lenda, de partea cealaltă, își spăla fața la jgheabul lui, orbit de primele raze fier­binți.

— Cam tîrziu, vă rog, îl certă Dodi amical, dar rîsul îi fu acoperit de foșnetul trestiilor care înconjurau spălă­torul lacustru.

— Azi noapte, bolborosi Lenda printre clăbuci, m-am plimbat pînă la cherhana. N-am avut somn. Da n-ai ora de gimnastică?

— M-am prostit, zise Dodi, frecîndu-și obrazul cu spumă. De ieri seară s-a dus dracu programu. De dimi­neață am adormit și mi-a luat cineva programu de pe cort. Poate nu și-au făcut suma pe vara asta că și grăni­cerul mă lăsa fără trening dacă nu-l vedeam. Hi, tresări vesel, lamele mi le-au șutit. ..

Lenda se șterse pe față. In cotul bufetului, ușa pe care scria rond „Recepție" se deschise și ieșiră, aprobîn-du-se reciproc, Viorel și femeia blondă în rochie albastră. El o luă înainte pe podețul suspendat între două șiruri de căsuțe, ea încuie ușa și îl urmă învîrtind niște chei pe degetul arătător. Lenda se prefăcu a nu băga de seamă și continuă să se șteargă impasibil pe spate și pe picioare unde pielea îi era perfect uscată. Dodi întoarse lama pe partea cealaltă.

— Are o rochie Mariana azi...

li vînă cu ochii mijiți pe Lenda. Bărbosul se înroși și se scarpină încurcat la rădăcina nasului. Deodată, pișcat de un țînțar pe piciorul stîng, se lovi peste genunchi ia nimereală, gemînd de usturime. Exasperat, își puse pro-

12

_sopul și punga în care bălăngănea un săpun galben pe scaunul din marginea jgheabului și, sub ochii căscați ai lui Dodi, dădu drumul dușului rece, care curgea mai gros ca oricînd, udîndu-i șortul, ciorapii și adidașii zbîrciți.

In septembrie la Crucea soarele ardea deplin pînă aproape de asfințit, iar apa de la țărm, după furtună, era dulce: lacurile săreau zaplazul și intrau în mare. Fun­dul mării se adîncea lin, apa ți-ajungea la gît după vreo zece metri dar nu era nici o plăcere să-naintezi pe pra­gul acela. Picioarele ți-alunecau pe împletituri scîrboase, niște vrejuri ca rădăcini de nufăr, acoperite în timp de o mîzgă cleioasă, o posibilă mixtură de nisip, petrol și scoici în putrefacție. Pe zeci de kilometri se desfășura plaja îngustă cu rare urme de nisip. în tot locul te așe­zai pe scoici frînte și columele roz de ghioci mărișori, foști clienți de apă dulce, te bîzîiau musculițe negre și insecte lungi cu aripi verzi sau mov, greu de identificat, te înțepai în ierbăria uscată, roșie sau în scaieții minus­culi care înfloreau de primăvara pînă iarna. Venind din­spre Babadag aveai de trecut un lao și de păcălit cîteva canale ale intrării în Deltă, separate de grinduri stufoase și putregăite, răscolite toată vara de porci, de lișițe și alte păsări negre cu coada înspicată, de lebede și cîteva, niciodată multe, guși de pelicani.

Cei de peste lac care veneau să stea la Crucea din mar­tie pînă pe la jumătatea lui octombrie cu treburi turistice erau doar vreo cinci-șase. Unul era paznic, altul ajutor la bucătărie, doi-trei își făceau de lucru cu vaporașul, un altul era mare vînător și consilier de pe șalupa lui în partidele de vînătoare. Nici ei nu se-nghesuiau să intre în vorbă cu străinii și nici pescarii, cu-adevărat bătuți de vînt și ploi, răspîndiți pe la cele cîteva cherhanale. Deși numeroși, pescarii nu prea se arătau la față. Cînd mer­geai să cumperi pește de la ei trebuia să plătești cu ra­chiu. Se găsea totdeauna cîte unul să-ți spună că dacă le dai bani n-au cum să-i împartă și se bat. Banii pe ca­re-i primeau totuși îi strîngeau vreo săptămînă la comun și trimiteau pe cîte unul de ispravă la bufetul din che­restea și stuf să cumpere băutură.