Ross Poldark – volumul 1

Ross Poldark de Winston Graham volumul 1

PROLOG

Joshua Poldark a murit în martie 1783. În același an, în februarie, simțind că i se apropie sfârșitul, trimise după fratele său de la Trenwith.

Charles veni călare, pe calul său roib, într-o după-amiază rece, cenușie. Prudie Paynter, grasă, cu părul lins și fața oacheșă, îl conduse direct în camera de dormit, unde Joshua zăcea sprijinit de perne în patul lui mare de lemn. Cu ochii mici, de un albastru spălăcit, Charles se uită chiorâș prin încăpere, observând dezordinea și murdăria, apoi își ridică pulpanele hainei și se lăsă greoi într-un scaun de paie care scârțâi sub greutatea lui.

— Ei, ce mai faci, Joshua?

— Eh, ce să fac, Charles?

— Proastă treabă.

— Proastă într-adevăr.

— Când crezi că ai să fii iar pe picioare?

— Nu se știe. Bănuiesc că mă cheamă cimitirul.

Charles făcu o grimasă. N-ar fi ținut seama de aceste vorbe dacă n-ar fi aflat cu totul altceva. Sughiță o dată – în ultimul timp călăritul nu-i pria – și încercă să-i dea curaj.

— Fugi de-aici, omule! Guta, la picioare, nu a omorât niciodată pe nimeni. Numai când se suie la cap e periculoasă.

— Choake e de altă părere. Umflăturile au altă cauză. De data asta cred că prostul ăsta bătrân are dreptate. Deși, Dumnezeu să mă ierte, după toate aparențele tu ar trebui să zaci aici, de vreme ce eu sunt numai pe jumătate cât tine.

Charles aruncă o privire în jos, peste jiletca neagră, brodată, care se întindea ca o pajiște începând de sub bărbie.

— Carnea mea e sănătoasă. Orice om se îngrașă când ajunge la o vârstă mijlocie. N-aș vrea să fiu un slăbănog ca vărul William-Alfred.

Joshua se uită la el ironic, dar nu mai zise nimic și amândoi tăcură. De mulți ani, frații nu prea aveau ce să-și spună și la această ultimă întâlnire era greu să găsească un subiect de conversație. Charles, fratele mai mare și mai bogat, care moștenise casa părintească, moșia și numele, capul familiei și personalitate respectată în tot districtul, bănuise întotdeauna că fratele mai mic îl disprețuiește. Joshua îi stătuse întotdeauna ca un spin în ochi. Joshua nu făcuse niciodată ceea ce se așteptase de la el: să devină preot sau să intre în armată sau să se căsătorească și să-l lase pe Charles să administreze el domeniul.

Pe Charles nu l-ar fi supărat câteva greșeli, dar există o limită și Joshua o depășise. Faptul că se purtase mai bine în ultimii ani nu ștergea vechile necazuri pe care i le produsese.

Cât despre Joshua, om cinic și cu puține iluzii, n-avea de ce să se plângă – nici de viață, nici de fratele său. Își trăise viața din plin, iar pe fratele său îl ignorase. Era un sâmbure de adevăr în răspunsul la cuvintele lui Charles: „Ești încă destul de tânăr, omule. Ești cu doi ani mai mic decât mine și eu sunt bine sănătos”.

Joshua îi răspunse: „Doi ani ca vârstă, poate, dar n-ai trăit nici pe jumătate din plin ca mine”.

Charles supse măciulia de abanos a bastonului și se uită pieziș prin cameră, cu ochii pe jumătate închiși.

— Războiul ăsta blestemat nu s-a sfârșit încă. Prețurile cresc. Grâul e șapte și opt șilingi banița. Untul, nouă pence livra. Ross vrea să fie la fel și prețul aramei. Ne gândim să deschidem o nouă galerie la Grambler. Optzeci de stânjeni. Poate că o să acopere cheltuielile, deși mă îndoiesc. Ai scos ceva de pe pământ anul ăsta?

— Am vrut să te văd ca să discutăm despre război, spuse Joshua, încercând să se ridice mai sus pe perne și respirând greu. Mai sunt câteva luni numai până se va confirma pacea provizorie. Și atunci Ross va veni acasă, iar poate că eu nu voi fi aici să-l întâmpin. Ești fratele meu, deși nu ne-am prea înțeles bine niciodată. Vreau să-ți spun cum stau lucrurile și să te las pe tine să ai grijă de toate până se va întoarce el acasă.

Charles lăsă bastonul din gură și zâmbi precaut, ca și cum i-ar fi cerut un împrumut.

— Nu prea am timp, să știi.

— N-o să-ți ia mult timp. Am puțin, aproape nimic, de lăsat moștenire. Pe masa de lângă tine e o copie a testamentului meu. Citește-l când ai timp. Pearce are originalul.

Charles bâjbâi cu mâna lui grasă, neîndemânatică și luă o bucată de pergament de pe masa șubredă, cu trei picioare din spatele lui.

— Când ai avut ultima dată vești de la el? întrebă Charles. Ce să fac dacă nu se întoarce?

— Moșia o va moșteni Verity. Vinde-o dacă găsești cumpărători; n-o să iei mult pe ea. Am specificat totul în testament. Verity va moșteni și partea mea din Grambler, pentru că ea e singura din familia ta care a mai venit să mă vadă de când a plecat Ross. Joshua se șterse la nas cu cearșaful murdar. Dar Ross se va întoarce. Am vești de la el după ce au încetat luptele.

— Mai sunt încă multe primejdii.

— Eu simt că va veni, spuse Joshua. Sunt convins. Vrei să facem un rămășag? O să plătim când ne vom întâlni. Trebuie să existe ceva bani și pe lumea cealaltă.

Charles se uită din nou la fața ridată și pământie care fusese atât de frumoasă. Se simțea ușurat că Joshua nu-l rugase nimic mai mult, dar îi era greu să renunțe la precauție. Și lipsa de respect față de cineva pe patul de moarte i se păru nelalocul ei și o dovadă de nepăsare.

— Vărul William-Alfred a fost pe la noi zilele trecute. A întrebat de tine.

Joshua se strâmbă.

— I-am spus că ești bolnav, continuă Charles. A sugerat că dacă nu mai dorești să-l chemi pe Prea Sfințitul domn Odgers, poate că ai dori consolare spirituală de la cineva din familia ta.

— Adică de la el.

— Singurul preot, acum că soțul lui Betty s-a dus.

— Nu vreau să vie niciunul din ei, spuse Joshua. Deși cred că intenția ta a fost bună. Dar dacă crede că mi-ar face bine să-mi mărturisesc păcatele, să nu-și închipuie că mi-aș spune secretele unuia din neamul meu. Prefer să vorbesc cu Odgers, hămesitul ăla mic și sfrijit. Să nu vie nimeni din ai mei.

— Dacă te răzgândești, spuse Charles, trimite-l pe Jud să mă anunțe.

Joshua mormăi ceva, apoi adăugă:

— O să aflu curând ce-i cu mine. Dar chiar dacă au vreun sens pompa și rugăciunile lor, de ce să-i mai chem acum? Mi-am trăit viața și, slavă Domnului, am trăit-o din plin! Ce rost mai are să plâng acuma? Nu-mi pare rău, și nu vreau să-i pară nimănui rău de mine. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Asta-i tot.

Se făcu tăcere în cameră. Afară vântul sufla mișcând plăcuțele de ardezie de pe acoperiș și pietrele care le țineau.

— Trebuie să plec, spuse Charles. Casa ta e ca o cocină; cei doi Paynters, servitorii tăi, nu fac nicio curățenie. De ce nu angajezi pe cineva de încredere?

— Sunt prea bătrân ca să mai schimb măgarii. O s-o facă Ross. O să facă el ordine.

Charles rânji neîncrezător. N-avea o părere prea bună despre posibilitățile lui Ross.

— E la New York acum, spuse Joshua, cu o parte din garnizoană. Rana i s-a vindecat. A avut noroc să scape din asediul de la Yorktown. Acum e căpitan în Regimentul de Infanterie 62. Nu știu unde i-am pus scrisoarea, că ți-aș arăta-o.

— Francis mi-e de mare ajutor acuma, spuse Charles. La fel ar fi fost și Ross pentru tine dacă ar fi stat acasă în loc să se țină după francezi și coloniști.

— Mai e ceva, spuse Joshua. Ai mai văzut-o sau ai mai auzit ceva despre Elizabeth Chynoweth în ultima vreme?

După o masă bogată, întrebările ajungeau mai greu până la creierul lui Charles și când mai era vorba și de fratele său trebuia să vadă dacă nu ascundeau ceva.

— Cine e asta? întrebă el stângaci.

— Fiica lui Jonathan Chynoweth. O cunoști. O fată subțire, blondă.

— Și, și ce-i cu asta? întrebă Charles.

— Te-am întrebat dacă ai văzut-o. Ross vorbește mereu despre ea. E o fată drăguță. Speră să o găsească aici când se va întoarce și cred că este un aranjament potrivit. O căsătorie timpurie o să-l potolească și ea n-ar putea găsi un soț mai bun, deși n-ar trebui să spun asta eu care sunt tatăl lui. Suntem două familii bune, vechi. Dacă aș fi fost pe picioare, m-aș fi dus eu să-l văd pe Jonathan la Crăciun, ca să stabilim totul. Am mai vorbit noi, mai demult, dar a spus să așteptăm până se întoarce Ross.

— Trebuie să plec, spuse Charles ridicându-se și toate oasele îi trosniră. Sper că băiatul o să se domolească dacă se întoarce, fie că se însoară, fie că nu. Se înhăitase cu cine nu trebuie.

— Te vezi cu familia Chynoweth? întrebă Joshua, refuzând să schimbe subiectul pentru a vorbi de propriile lui lipsuri. Aici nu am nicio legătură cu lumea și Prudie n-are urechi decât pentru bârfele din Sawle.

— Îi vedem din când în când, Verity și Francis i-au văzut în vara asta la o petrecere în Truro… A! Uite-l pe Choake. Ei, acum n-o să mai fii singur. Spuneai că nu vine nimeni să te vadă. Eu trebuie să plec.

— Vine numai să vadă cât de repede mă dau gata pilulele lui. Asta-i politica lui. Ca și cum mi-ar păsa dacă vulpea e în vizuină sau umblă să vâneze pui.

— Fă cum vrei.

Pentru cât era de voluminos, Charles se mișcă destul de repede, își luă pălăria, mănușile și se pregăti de plecare. Apoi se apropie stângaci de pat, gândindu-se cum era mai bine să-și ia rămas bun. Afară se auzi zgomotul copitelor unui cal trecând pe sub fereastră.

— Spune-i că nu vreau să-l văd, zise Joshua iritat. Să-i dea leacurile lui proastei de nevastă-sa.

— Liniștește-te, răspunse Charles. Să nu uit, mătușa Agatha îți transmite salutări; mi-a spus că trebuie să bei bere fiartă și să mănânci zahăr și ouă. Spune că astea te vor vindeca.

Joshua se enervă și mai tare.

— Mătușa Agatha e o buruiană bătrână și înțeleaptă. Spune-i că am să-i urmez sfatul. Și mai spune-i că am să-i păstrez un loc lângă mine.

Începu să tușească.

— Dumnezeu să te aibă în pază, spuse Charles repede și, ieși din cameră.

Joshua rămase singur.

Petrecuse multe ceasuri singur de când plecase Ross, dar asta nu părea să fi avut vreo importanță până acum o lună, când căzuse la pat. Acum singurătatea începea să-l deprime și tot felul de închipuiri îi treceau prin minte. Pentru un om obișnuit cu traiul în aer liber și cu o activitate zilnică, nu era viață să stea țintuit la pat de dureri într-o cameră întunecoasă. N-avea nimic altceva de făcut decât să se gândească la trecut, și trecutul nu era întotdeauna subiectul cel mai plăcut.

Se gândea mereu la Grace, soția lui moartă de mult. Fusese mascota lui. Cât trăise ea, toate merseseră bine. Mina pe care o deschisese și îi dăduse numele ei aducea profituri bune; casa asta o construise plin de mândrie și speranțe; avusese doi fii. Renunțase la nebuniile din tinerețe, se cumințise, promițând să-l întreacă pe Charles în multe lucruri; construise casă în ideea ca ramura lui din familia Poldark să prindă rădăcini la fel de trainice ca ramura principală din Trenwith.

Odată cu Grace, tot norocul îl părăsise. Casa era construită numai pe jumătate, mina secase și odată cu moartea lui Grace dispăruse și stimulentul de a investi bani sau de a munci pentru amândouă.

Clădirea o terminase într-o oarecare măsură, deși mai erau multe de făcut. Apoi mina Wheal Vanity se închisese și micul Claude Anthony murise.

Îi auzi pe doctorul Choake și pe fratele său vorbind în fața ușii de la intrare; vocea îngroșată de tenor a fratelui său, vocea lui Choake, groasă, înceată, pompoasă. Pe Joshua îl cuprinseră furia și neputința. Ce dracu’ voiau vorbind acolo, la ușa lui, discutând despre el, fără îndoială, dând din cap și spunând că n-ai la ce să te mai aștepți. Sună clopoțelul de lângă pat și așteptă fierbând de mânie să audă lipăitul papucilor lui Prudie.

Ea veni în cele din urmă, greoaie și de-abia zărindu-se în cadrul ușii. În lumina slabă, Joshua se uită la ea cu ochii lui miopi.

— Adu lumânări, femeie. Vrei să mor pe întuneric? Și spune-le ălora doi să plece.

Prudie stătea cocoșată ca o pasăre prevestitoare de rele.

— Cine? Doctor Choake și domnul Charles, da?

— Cine altcineva?

Ea plecă și Joshua începu iar să fiarbă de mânie, auzind conversația înăbușită nu departe de ușa lui. Se uită după baston, hotărât să mai facă un efort să se scoale și să se ducă la ei. Dar vocile se auziră din nou mai tare luându-și rămas bun. Auzi apoi tropotul calului pe pietre, îndreptându-se spre râu.

Era Charles. Acum venea rândul lui Choake…

Se auzi un ciocănit puternic în ușă, cu biciușca, și doctorul intră în cameră.

Thomas Choake era originar din Bodmin; practicase medicina la Londra, se căsătorise cu fiica unui fabricant de bere și se întorsese în ținutul său natal, unde cumpărase ceva pământ lângă Sawle. Era un bărbat înalt, aspru, cu o voce puternică, sprâncene groase, cărunte și o gură slobodă. Aici, printre boiernașii de țară, experiența căpătată la Londra îi era de mare folos; simțea că era la curent cu medicina modernă. Era doctorul mai multor mine din regiune și mânuia bisturiul cu același curaj ca și cum s-ar fi dus la vânătoare.

Joshua îl considera un impostor și se gândise de multe ori să-l cheme pe doctorul Pryce din Redruth. Îl împiedica numai faptul că nu avea mai multă încredere în doctorul Pryce.

— Ei, ia să vedem, spuse doctorul Choake. Am avut oaspeți, da? O să ne simțim mai bine, fără îndoială, după vizita fratelui dumitale.

— Am scăpat de o grijă, spuse Joshua. Ăsta e motivul pentru care l-am chemat.

Cu degetele lui groase, doctorul Choake luă pulsul bolnavului.

— Tușește! zise el.

Joshua ascultă în silă.

— Starea noastră e cam la fel, spuse chirurgul. Boala nu s-a înrăutățit. Am luat pilulele?

— Charles e de două ori cât mine. Pe el de ce nu-l îngrijești?

— Dumneata ești bolnav, domnule Poldark, nu fratele dumitale. Nu prescriu nimic dacă nu mi se cere. Choake ridică plapuma și începu să palpeze piciorul umflat al pacientului.

— E cât un munte, mormăi Joshua, nu poate să-și mai vadă picioarele.

— Ei hai, domnule. Fratele dumitale nu e mai altfel decât alții. Îmi aduc aminte, când eram la Londra…

— Au!

— Doare?

— Nu, spuse Joshua.

Choake îl palpă din nou ca să fie mai sigur.

— E clar că piciorul stâng merge mai prost. E prea multă apă în ambele picioare. Dacă am putea face inima să o pompeze afară… Îmi amintesc, când eram la Londra, că am fost chemat să examinez o victimă de pe urma unei încăierări într-o cârciumă din Westminster. Se certase cu un evreu italian care a scos un pumnal și l-a înfipt până în plăsele în burta pacientului meu. Dar stratul protector de grăsime era atât de gros, încât vârful cuțitului n-a ajuns până la mațe. Tipul era voinic. Ia să vedem, ți-am luat sânge ultima dată când am fost aici?

— Da, mi-ai luat.

— Cred că de data asta n-o să o facem. Inima e cam sensibilă. Stăpânește-te, domnule Poldark. Calmul ajută trupul să secrete umorile necesare.

— Spune-mi, interveni Joshua, îi mai vezi pe cei din familia Chynoweth? Chynoweth din Cusgarne, îi știi. L-am întrebat pe fratele meu, dar mi-a dat un răspuns evaziv.

— Chynoweth? Îi văd din când în când. Cred că sunt sănătoși. Desigur, eu nu sunt medicul lor de casă și nu ne facem vizite.

„Nu, se gândi Joshua, doamna Chynoweth are ea grijă de asta. Îmi miroase mie ceva, un șiretlic, la Charles”, adăugă el perspicace.

— Pe Elizabeth o vezi?

— Pe fată? E și ea pe acolo.

— A existat o înțelegere în privința ei între mine și tatăl ei.

— Da? N-am auzit nimic.

Joshua se ridică mai sus pe perne. Conștiința începea să nu-i dea pace. Era prea târziu să se mai trezească în el această calitate latentă, dar își iubea fiul, pe Ross, și în lungile ore de suferință începuse să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să facă mai multe în interesul fiului său.

— Cred că o să-l trimit pe Jud acolo mâine, mormăi el. Am să-l rog pe Jonathan să vină să mă vadă.

— Mă îndoiesc că domnul Chynoweth va putea să vină; acum au loc sesiunile trimestriale ale judecătoriilor de pace. A, iată o surpriză plăcută!…

Prudie Paynter intră greoaie în cameră cu două lumânări. Flacăra galbenă îi lumina fața roșie, plină de sudoare, încadrată de un păr negru.

— Ați luat doctoria, da? șopti ea răgușit.

Joshua se întoarse iritat spre doctor:

— Ți-am mai spus, Choake. Am să înghit pilulele, am promis, dar poțiunea și fierturile astea să nu le văd.

— Îmi amintesc, spuse Choake, apăsând pe fiecare cuvânt, când practicam medicina ca tânăr medic în orașul Bodmin, unul din pacienții mei, un domn în vârstă care suferea rău de pietre la rinichi și retenție urinară…

— Nu sta acolo, Prudie, se răsti Joshua la servitoare, ieși afară.

Prudie se opri din scărpinat și ieși din cameră în silă.

— Deci crezi că o să mă fac bine, de? întrebă Joshua înainte ca doctorul să poată continua. Când o să fiu iar pe picioare?

— Hm, am spus că e vorba numai de o mică ameliorare. Trebuie să te mai îngrijești o vreme. O să te punem pe picioare înainte de întoarcerea lui Ross. Urmează tratamentul cu regularitate și ai să vezi că te faci bine…

— Ce face soția dumitale? întrebă Joshua malițios.

Întrerupt din nou, Choake se încruntă și răspunse:

— Destul de bine, mulțumesc.

Faptul că grăsuța și peltica Polly, deși nu avea nici jumătate din vârsta soțului ei, în afară de zestrea ei nu adusese niciun copil în familie, era un veșnic reproș împotriva ei. Atâta timp cât ea nu dădea rod, doctorul nu avea nicio influență asupra femeilor spre a le convinge să nu mai cumpere peliniță și alte fierturi suspecte de la țigăncile nomade.

2

Doctorul plecase și Joshua rămase iar singur – singur până a doua zi dimineață. Putea, trăgând mereu de cordonul clopoțelului, să-i cheme pe Jud și pe Prudie până se duceau și ei la culcare, dar după aceea nu mai era nimeni, și-apoi, pe măsură ce boala lui înainta, ei dădeau semne de surzenie. Știa că își petreceau mai toate serile bând și când se îmbătau bine, nimic nu-i mai putea mișca. Dar n-avea puterea să-i certe ca înainte.

Altfel ar fi stat lucrurile dacă Ross ar fi fost acasă. De data asta, Charles avea dreptate, dar numai în parte. El, Joshua, îl îndemnase să plece. Nu credea că băieții trebuie ținuți acasă ca să facă pe lacheii. Trebuiau să stea pe picioarele lor. Apoi, ar fi fost rușinos să-l vadă pe fiul său trimis în judecată pentru că luase parte la vreun atac împotriva agenților fiscali sau acuzat de contrabandă cu alcool și altele. Judecătorii din Cornwall nu l-ar fi condamnat poate, dar mai erau și datoriile la cărți.

Grace ar fi trebuit să fie acolo, Grace pe care moartea i-o răpise acum treisprezece ani.

Acum era singur și curând avea să i se alăture soției sale în mormânt. Nu se mira că nu se mai gândea la nicio altă femeie din viața sa. Creaturi dătătoare de plăceri într-un joc plin de atracții, cu cât mai înflăcărate cu atât mai bine, dar uitate imediat ce le cucerise.

Lumânările curgeau din cauza curentului care intra pe sub ușă. Începea să bată vântul. Jud spusese că marea se umflase în dimineața aceea; după o perioadă de vreme rece și liniștită, furtuna și ploaia se porneau din nou.

Simți că ar fi vrut să mai vadă o dată marea care și acum spăla stâncile din dosul casei. Nu-l lega nimic sentimental de mare. Nu-l interesau nici primejdiile, nici frumusețea ei; pentru el, marea era o cunoștință apropiată ale cărei virtuți și defecte, zâmbete sau accese de mânie, ajunsese să le înțeleagă.

Și pământul la fel. Era oare arat pământul lui, Long Field? Fie că Ross se căsătorea, fie că nu, nu prea avea cu ce să trăiască fără pământ.

Cu o soție bună, care să aibă grijă de toate… Elizabeth era singură la părinți; un mare avantaj de care merita să ții seamă – familia Chynoweth nu era prea bogată, dar tot aveau câte ceva. Trebuia să se ducă să vorbească cu Jonathan, să se înțeleagă asupra căsătoriei.

„Uite ce e, Jonathan, avea să spună, Ross nu prea are bani, dar există pământul și până la urmă asta contează…”

Joshua începu să moțăie. Își închipui că se plimbă pe moșia sa, Long Field, mărginită la dreapta lui de mare. Vântul puternic îi apăsa greu umerii. Un soare strălucitor îi încălzea spatele și aerul avea gustul vinului scos din pivnița rece. Fluxul se retrăsese de pe plaja Hendrawna și soarele desena dâre lucitoare pe nisipul ud. Long Field fusese arat, semănat și acum încolțea.

Dădu ocol câmpului până ajunse la capătul cel mai îndepărtat, numit Damsel Point, unde țărmul cobora în trepte și bolovani până la mare. Apa se umfla învolburându-se, schimbându-și culoarea, șiroind pe stâncile în terase.

Cu un scop precis în minte, coborî stâncile până când apa rece îi cuprinse brusc genunchii, simțind o durere chinuitoare în picioare, la fel ca durerea pe care o simțise când i se umflaseră în ultimele luni. Nu se opri însă, ci se lăsă să alunece în apă până când îi ajunse la gât. Apoi se îndreptă spre mal. Era nespus de bucuros că se afla din nou în mare după o perioadă de doi ani. Respiră adânc de plăcere, lăsând apa să-i atingă ochii clipocind. Letargia i se strecură încet în membre. Cu sunetul valurilor în urechi și în inimă, se lăsă să plutească în derivă și se cufundă în întunericul moale și rece.

Joshua adormi. Afară, ultimele raze de lumină se stinseră încet de pe cer, lăsând casa, copacii, pârâul și stâncile în întuneric. Vântul se răci, bătând tare, fără oprire dinspre vest, suflând printre clădirile ruinate de pe deal ale minei, făcând să foșnească vârfurile merilor, ridicând câte un colț din acoperișurile de stuf ale hambarelor, vârând stropi de ploaie rece prin oblonul spart al bibliotecii unde doi șobolani căutau câte ceva cu mișcări prudente, zvâcnind printre mobile și prin praf. Pârâul se învolbura, bolborosea în întuneric și, deasupra lui, o poartă de mult lăsată în paragină se balansa în țâțâni. În bucătărie, Jud Paynter deschise încă o sticlă cu gin și Prudie mai puse un buștean pe foc.

— Se întețește vântul, lua-l-ar naiba, spuse Jud. Bate mereu. Bate și când vrei și când nu vrei.

— O să mai avem nevoie de lemne până dimineață, spuse Prudie.

— Ia scaunul ăsta, răspunse Jud. Lemnul e tare și o să ardă mocnit.

— Dă-mi ceva să beau, mă vierme, spuse Prudie.

— Ia-ți singură, răspunse Jud.

Joshua dormea…