Sa nu plecam toti odata

Sa nu plecam toti odata de Vlad Stolojan

Aceste pagini au fost scrise pornind de la însemnările mele dintr-o vreme când mi se părea că este de primă importanță să nu uit anii trăiți în România de Vlad și de mine ani ce trebuiau să sfârșească odată cu plecarea absolut necesară și cu instalarea noastră definitivă în Occident. Voiam să-mi explic mie însămi rațiunea interesului meu obsedant, din acei ani, față de evenimentele ce se desfășurau dincolo de Cortina de Fier în România și repercusiunile lor asupra vieții noastre din Paris.

A existat o vreme când nu reușeam să mă eliberez de obsesia Exilului românesc, de problemele României încătușate. Astăzi, odată cu sfârșitul comunismului și cu integrarea noastră profundă și firească în viața pe care o ducem în Franța, perspectiva s-a schimbat, timpul angajării și al acțiunilor dictate de evenimente s-a îndepărtat de mine. În schimb, nimic nu va putea șterge amintirea anilor ’50. Românii numesc acești ani ”obsedantul deceniu”, pentru că au marcat marea cotitură făcută de istorie, momentul asfințitului, când trecutul nu dispăruse încă de tot la orizont, când oamenii, locurile, atmosfera lumii românești, așa cum o cunoscusem până când regimul comunist a pus mâna pe putere, palpitau încă sub violența evenimentelor destinate să transforme trecutul într-un morman de ruine. Iată de ce această experiență rămâne neștearsă în memoria celor care au trăit-o. Anii ’50 au contribuit în mod decisiv la faptul că am devenit emigranți, apoi francezi de origine străină, astăzi cetățeni ai unei Europe în plin avânt.

”Să pleci în Occident!” Trebuie să fi trăit o anumită realitate pentru a înțelege greutatea acestor cuvinte, fascinația pe care au avut-o, vreme de patruzeci de ani, în imaginația cetățenilor din Est. A fost o vreme când au căpătat și pentru noi un sens magic, făcându-ne să visăm la lumină și libertate. Vreme de patruzeci și cinci de ani, cei din Europa de Est n-au privit decât într-o singură direcție, sperând să plece într-o zi, să scape din întunericul lumii totalitare în care erau închiși în spatele Cortinei de Fier. Evenimente precum Revoluția de la Budapesta, Primăvara de la Praga, revolta șantierelor din Gdansk cu prelungirea ei până la Varșovia au atras privirile lumii, au luminat pentru o clipă scena, apoi lumina s-a stins din nou peste viața oamenilor din cealaltă Europă. Comunismul, abătând cu o violență nemaivăzută istoria acestor țări de la cursul ei normal, a împins multe ființe umane, confruntate cu forțe de opresiune necunoscute încă și care au trezit în ei o cumplită revoltă, să riște totul, să mizeze totul pe o alegere definitivă: plecarea.

Astăzi, privind în urmă, descopăr cu oarecare mirare că mă încearcă un sentiment pozitiv față de faptul că am aparținut, într-o anumită perioadă, cohortei anonime de refugiați ai secolului XX… Sute de mii de persoane, fugind de tirania totalitară, și-au părăsit țara, și-au schimbat societatea, limba, naționalitatea. Copiii lor trăiesc acum sub alte ceruri, dar ei, cei care au trăit experiența rupturii, oameni ca toți oamenii, uneori oameni cu deosebite calități, părăsindu-și țara supusă dictaturii sistemului comunist această invenție a secolului XX –, au devenit în același timp actorii și martorii unei epoci și ai unei istorii colective dramatice, chiar dacă aventura fiecăruia a fost, de cele mai multe ori, obscură și fără strălucire…

Statutul de refugiat comporta realități prozaice, piedici foarte realiste, și în același timp probleme vitale de rezolvat. Plecând de la” a fi un nimeni”, începea un drum lung către o altă identitate, către un alt statut, altă stare civilă, altă naționalitate, un pașaport. Această trecere prin anonimat căci există întotdeauna un nimb întunecat în jurul unei persoane venite de aiurea –, trecerea prin perioada de așteptare, speranța nesigură, umilința necesară, toate aceste încercări pe care refugiații doresc să le șteargă cât mai repede din amintire, mi s-au părut demne de interes. Cel ce a trecut prin această experiență este un om căruia i s-au întâmplat în același timp lucrurile cele mai banale și cele mai grave din lume: ruptura de cei apropiați, memoria dezrădăcinată, limba uitată. În ce mă privește, am înțeles că trebuia să-mi asum faptul că veneam din altă parte și că această altă parte, sortită întunericului, putea să dea năvală în orice clipă pentru a mă împiedica să fiu liberă în mine însămi atât pe cât credeam. Prea multe probleme omenești au lăsat urme de care ne împiedecăm odată și odată. Apar semne care aduc mărturia unei trăiri îndepărtate ce se trezește în amintire.

Aceste rânduri scrise la mine, la Paris, dovedesc că sunt o ființă liberă, trăind în această veche cetate a lumii, la fel cu atâția alții cărora li s-a acordat această favoare, fără referințe necesare la apartenența lor de altădată. Libertate interioară, cea care contează, datorită căreia existăm, respirăm, dormim, ne ducem viața de ființe umane. Astăzi, cred că pot spune că nu sunt nicio burgheză franceză, nicio emigrantă româncă, sunt un om care trăiește la Paris, în arondismentul său, ca atâția oameni de origine străină deveniți parizieni. Când mă duc să-mi fac cumpărăturile pe rue du Commerce, să-mi cumpăr ziarul, să mă plimb prin cartier, când lucrez, când schimb o vorbă cu vecinii de la Paris sau de la țară, asta sunt. Sunt zile când îmi dau seama în mod mai intens ca de obicei de ce înseamnă libertatea de a trăi la Paris, ca în acea după-amiază de iarnă, în inima orașului, pe rue de Richelieu, în drum spre vechea Bibliotecă Națională, unde mă așez să citesc. Mi se pare că ceea ce simt ține de spiritul Parisului care suflă asupra mea, ușor, imaterial, așa cum suflă asupra Senei, a pietrelor, a arborilor și asupra tuturor acelor cărți ce mă înconjoară până la culmea cupolei transparente și dincolo de ea, în cerul întunecat, luminat de luminile orașului!

De fapt, prezența mea pe străzile Parisului care mi se pare firească nu e de la sine înțeleasă. Această libertate am câștigat-o printr-o despărțire de un tip deosebit, prin smulgerea dintr-o țară, dintr-o lume, dintr-un trecut. Pentru aceasta, a fost nevoie de un joc de circumstanțe excepționale, de un angrenaj de evenimente neprevăzute. Fiecare român care trăiește astăzi în Occident a cunoscut clipa declicului, în care soarta a basculat pentru el, în care a început sfâșierea la început în el însuși, în conștiința lui, odată cu hotărârea de a pleca; apoi, în realitate, față în față cu greutățile ce trebuiau rezolvate, cu obstacolele ce trebuiau depășite. A uita încercările, a nu te mai gândi înapoi, a sfârși cu experiența românească și cu prelungirea ei în exil reprezintă de asemenea unul dintre chipurile libertății căutate în Occident…

Există unii care uită voit, care se debarasează rapid de balastul românesc, nu-și mai cunosc propria limbă, șterg orice legături cu această țară și cu trecutul pe care-l resping în bloc. A-ți lua un alt nume sau a-l franciza pe al tău, așa cum ești sfătuit atunci când se fac formele de naturalizare, a șterge urmele, a rupe cu martorii trecutului, cu cercul de cunoștințe mulți au încercat să-și rezolve problemele printr-o operațiune de acest gen. Și noi ne-am adaptat, am devenit oameni diferiți, dar ”romanitatea” noastră trăiește cu noi, cu un fel de nostalgie care o însoțește, cu o întrebare, cu o curiozitate despre noi înșine, uneori cu umor, în zilele când nimic nu poate împiedica revenirea trecutului, în prezența unuia sau altuia la telefon, la ușă sau (ceea ce era cazul la începutul sejurului nostru), pe un divan improvizat pe care-l numeam cu o veche denumire regăsită, ”divanul moldovenesc”…

În timpul erei comuniste, adică vreme de patruzeci de ani, orice plecare din România era însoțită de un verdict subînțeles: ”Pleacă și uită!” Orice plecare avea șansa de a deveni depărtare, adio… Cel care alegea, mai întâi în taină, în adâncul sufletului, despărțirea definitivă făcea în felul său și în circumstanțe proprii o alegere dictată de o dezamăgire existențială. La refugiatul plecat înainte de 1989, o revoltă surdă preceda somația de a nu se mai întoarce, de a părăsi totul, deseori o familie, locuri, legături de prietenie, uneori o viață ajunsă la jumătate de drum, o memorie, un trecut. Imaginea libertății, într-un Occident idealizat, îi dădea îndrăzneala de a învinge teama, de a face alegerea primejdioasă a plecării definitive.

Am observat la mine însămi aceste diverse faze, începând cu o dorință înfocată și cu o energie de necrezut investită în plecare, singura noastră ieșire din situația de atunci. Acest gen de energie poate de asemenea să zdrobească viața celor care au trăit vreme de ani întregi cu speranța veleitară într-o ipotetică plecare. Am cunoscut oameni care s-au împotmolit în această formă de rezistență incertă, așteptarea plecării. De aceea îmi este greu să vorbesc de experiența noastră personală fără s-o leg în linii mari de ceea ce au trăit alții.

În timpul celor patru ani dinaintea plecării noastre, am fost purtată de o forță care astăzi mi se pare de neînchipuit. Resemnată, ca atâtea soții de deținuți politici, căutam de fapt, înfrigurată, o soluție. A aștepta vreme de opt ani întoarcerea lui Vlad mi se părea de neconceput. Am hotărât să risc totul, trimițând în secret un mesaj familiei franceze a lui Vlad, pentru a o informa de arestarea lui în 1958, urmată de o condamnare la opt ani de închisoare. Aruncând sticla în ocean scrisoarea trebuia să parvină în Franța prin intermediul unei persoane binevoitoare care lucra la o ambasadă străină –, am trăit pândind un semnal, un răspuns la apelul meu. Îmi vedeam de treaba mea de zi cu zi, dar de fapt mă dedublasem, trăiam în același timp într-o stare de veghe ascunsă. Pentru a scăpa din situația fără ieșire în care mă aflam, duceam un fel de luptă de gherilă subterană cu inamicul invizibil care mă încercuia. Eram, în această privință, asemenea atâtor altor persoane din acea epocă sinistră, în care România era prinsă în ochiurile unei rețele de pușcării, de penitenciare, de lagăre de muncă și de alte locuri de detenție precum spitalele psihiatrice. Acestei faze de determinare și de luptă secretă i-a urmat energia desfășurată în momentul plecării propriu-zise.

Vlad a ieșit din închisoare aproape patru ani după arestare, grație unui concurs de circumstanțe excepționale, răscumpărat de familia franceză. Mai târziu, odată ajunși în Franța, aveam să aflăm că făcuserăm parte dintr-un târg de export de cereale vândute de statul român. Contractul, dus la bun sfârșit printr-un intermediar, avocatul londonez Jacober, stipula cumpărarea de către o firmă străină a unei cantități de cereale plus cumpărarea unei familii de trei persoane. Pe moment, am crezut într-un fel de miracol: nu numai că Vlad ieșea din pușcărie, dar mai eram și invitați să ne facem formalitățile de plecare! Plecarea era un lucru excepțional la începutul anilor ’60, când România prezenta imaginea unei lumi concentraționare, a unei țări complet ferecate. Singurii care plecau în vremea aceea erau persoanele oficiale, agenții regimului și emigranții evrei. În realitate, ceea ce ni se întâmpla ținea cu adevărat de o intervenție extraordinară a destinului în viețile noastre, datorită acelei rude franceze, acelui om extraordinar căruia îi datoram eliberarea noastră.

Goneam nebunește, de la o autoritate la alta, pentru a aduna actele necesare: de la Sfatul Popular al sectorului nostru la Miliție; de la Notariatul de Stat (pentru renunțarea obligatorie la cetățenia română) la Ministerul de Interne și la Administrația Financiară. Căutam cu disperare un chiriaș care să preia locuința noastră, condiție prealabilă a oricărei plecări definitive și greu de împlinit în cazul nostru, căci nimeni nu ne dorea apartamentul. Am sfârșit prin a găsi într-un cartier mărginaș o femeie care locuia într-un subsol și pe care am convins-o să se mute în locul nostru. Am vândut ultimele mobile din cele două camere ale noastre, inclusiv cele două fotolii pe care am dormit în ultima noapte. Vlad, abia ieșit din închisoare, cântărea treizeci de kilograme mai puțin, se clătina pe picioare și mă însoțea acolo unde prezența lui era indispensabilă. Pentru rest, mă descurcam singură, împinsă de un motor interior a cărui energie mă uimește acum.

În 28 ianuarie 1962, ne urcam în tren la Gara de Nord din București Vlad, fiul nostru și cu mine, cu cele trei valize ale noastre și cu merinde să ne ajungă până la Paris, căci n-aveam niciun ban străin. Pe peronul gării, în acea dimineață în care ne luam rămas-bun de la România, o mulțime de femei din familie veniseră să ne conducă: mamă, soră, mătuși, verișoare. Pentru ele era mai puțin riscant decât pentru bărbați să se prezinte la o asemenea plecare plecare învăluită în interdicții, ca orice acțiune care avea legătură cu străinătatea. În acea vreme, a te apropia de Orient Expres, a te amesteca cu călătorii occidentali care s-ar fi putut afla în tren sau chiar cu emigranții apatrizi, cum deveniserăm și noi de azi pe mâine, putea stârni bănuieli, căci supravegherea politică, fie ea și invizibilă, era omniprezentă.

Ultima noastră confruntare cu România polițienească a avut loc la frontiera cu Ungaria, unde trenul făcea o lungă oprire. După un control amănunțit al celor trei valize ale noastre, vameșii au confiscat un ceas deșteptător considerat ca neregulamentar pentru că aveam deja câte un ceas de mână fiecare precum și o jachetă nouă din lână albastră cumpărată pentru călătoria lui Niculae și mai ales o carte, marea Istorie a literaturii române de G. Călinescu, căci, oricât de absurd ar părea astăzi, o luasem sub braț învelită în hârtie de ziar, atât de prețioasă mi se părea! Degeaba am protestat.

Vameșii n-au vrut să audă nimic. Era o ediție considerată veche și orice carte datând dinainte de regimul de ”democrație populară” era confiscată de vamă. Astfel ușurați de ultimele noastre lucruri prețioase, avurăm dreptul să ne urmăm călătoria spre îndepărtatul și miticul Occident.

A doua zi, trenul s-a oprit vreme de câteva ore în gară la Viena, la Ostbahnhof.

În 30 ianuarie 1962, dis-de-dimineață, ajungeam la Paris, în Gara de Est, toți trei în posesia unei Foi de drum pentru o singură călătorie care ținea loc de pașaport pentru un drum fără întoarcere, o plecare pentru totdeauna. Mă îmbarcasem cu o puternică dorință de a pleca, de a scăpa de acea închisoare nevăzută, de așteptarea în care trăisem. O dorință dublată de orbitoarea imagine a vieții noastre viitoare, așa cum mi-o închipuiam într-un Occident de lumină și de libertate, care urmau după întunericul și închisorile din România. La această imagine contribuia, Iară îndoială, amintirea copilăriei mele, anii dinainte de război petrecuți în capitalele europene unde tatăl meu fusese în serviciu, precum și viața părinților, reflectată în subconștientul meu. Toate aceste amintiri au contribuit, desigur, la speranța, la elanul plecării, la marea îmbarcare pentru viitorul necunoscut care ne aștepta. Persistența acestor reflectări în imaginația mea, puterea iluziilor părăsind România mă pun astăzi pe gânduri. Mă gândeam că voi duce o viață strălucitoare, că voi ieși în lume, că voi dansa… Nicio clipă nu mi-am pus vreo întrebare, nu m-am îndoit de iluziile mele. Cum puteam fi atât de naivă? Unde mi-era capul? Cum se face că am putut crede într-un asemenea roman? Primele luni m-au readus repede la realitatea noii noastre vieți. Fusesem răscumpărați, salvați prin intervenția unui om de suflet care reușise acest tur de forță excepțional de a scoate un prizonier politic din temnițele regimului comunist român. Acest om providențial se numea Jean le Marois. Lui îi datoram libertatea. Acum era rândul nostru să ne vedem de treabă. Am trecut prin toate fazele unui nou început, înregistrarea la OFPRA[1], obținerea statutului de refugiat politic, problemele de locuință, obținerea unui permis de muncă în vigoare pe atunci. Am trecut prin toate etapele de readaptare gradată. Îmi amintesc de examenele de aptitudini fizice, care aveau loc la Ministerul Muncii, obligatorii pentru obținerea permisului de muncă. Am obținut note mediocre care l-au făcut pe responsabil să exclame aceste cuvinte de neuitat: ”N-o să puteți să munciți niciodată! Întoarceți-vă în Iugoslavia voastră!” Nu uit nici prima oară când am căscat gura la Monoprix[2]

, nici timiditatea mea la coaforul din cartier al cărui salon, foarte banal de altfel, mi se părea atunci de un lux nemaivăzut, nici dificultatea alegerii felurilor de mâncare într-un restaurant.

Am trecut, desigur, prin faza coșmarurilor toți românii din acea vreme aveau, la intervale mai mult sau mai puțin frecvente, același coșmar înfiorător: se reîntorseseră în România și nu mai puteau pleca! În sfârșit, a urmat și ultima etapă, obținerea naturalizării și a unui pașaport francez: clipă atât de așteptată, atât de dorită, încoronare a speranțelor oricărui refugiat.

Unui prieten sceptic care se mira (pe când scriam aceste pagini) că mai sunt în stare, după atâția ani, să rumeg încă aceste vechi pățanii i-am răspuns că nevoia de a mă explica, de a povesti, izvora probabil din faptul că, de la depărtare, prin efectul memoriei și al detașării, printr-un joc de oglinzi, judecam mai bine paradoxul acestei aventuri existențiale care trebuia să ducă la plecarea mea din România, unde credeam că eram sortită să trăiesc. Or, iată că, privind lucrurile cu destulă distanțare, îmi dau seama că, dimpotrivă, totul pare să se fi jucat în sensul exilului, devenit realitate și simbol al vieților noastre de oameni ai secolului XX… Nu bănuiam că întreaga mea copilărie itinerantă alături de părinți prevestea un destin de rătăcitori.

Franța urma să devină pentru noi, ca pentru atâția români, locul nostru natural de aterizare și de implantare. Dar Franța, cea care ne primea, nu semăna întru nimic cu amintirile de familie, nici cu ale mele din vremea scolii. Franța în care începeam aventura noastră de refugiați era o altă țară. Îmi amintesc că, într-o zi, chiar la începutul instalării noastre, ascultând refrenul unei melodii de altădată, France, doux pays de mon enfance[3]

, am încercat o senzație ciudată, în care un gust uitat a revenit pe limbă pentru a se amesteca cu gustul Franței de astăzi. Adică un fel de amestec al celor două țări: o Franță având savoarea noii noastre realități, a vieții noastre de refugiați la Paris, și o alta, o Franță căreia îi regăsisem o clipă savoarea pe care o avea într-o vreme când noțiunea de refugiat sau de exilat nu exista, când n-ar fi avut niciun sens dac-aș fi auzit-o. Melodia trezise în mine amintirea școlii, a examenelor, făcându-mă să realizez că, pe vremea când fredonam acest cântec, eu școlărița româncă de la Paris visam la vacanțele din România, la regăsirea Bucureștiului și a acelui loc mitic (azi abia îmi dau seama) pe care îl iubeam mai mult ca orice pe lume, satul și mai ales via familiei din părțile Odobeștilor, pe dealurile Moldovei. Pe atunci, socoteam că-i un adevărat ghinion faptul că eram nevoită să plec, la sfârșitul vacanțelor, pentru a-mi regăsi părinții undeva, în străinătate.

Faptul că am revenit în România așa cum am revenit, adică plină de pasiune, ca să-mi termin studiile, cu perspectiva de a trăi acolo și de a trăi experiența stalinismului și a închisorii precum și de a asista la aceeași experiență trăită de alții și având același sfârșit: pentru unii plecarea, pentru alții supunerea și tăcerea în fața împilării m-a făcut să văd în exilul interior sau exterior un destin pentru românii secolului XX.” Genul acesta de experiențe face parte din domeniul a ceea ce nu poate fi exprimat, îmi mărturisea un prieten sceptic; ”încercările prin care trecem sunt fără strălucire, prea obscure, prea monotone, nu interesează pe nimeni.” Ca și el, m-am gândit vreme îndelungată că toate acestea erau lucruri de păstrat în sine, și nu de povestit, încercări prea mult rumegate și povestite de atâția oameni veniți din Est! Mă lăsam influențată, fără nicio îndoială, de lucruri auzite de mii de ori. Ascultând povestirile oamenilor pe care-i cunosc, sunt covârșită de monotonia nenorocirilor lor, de problemele lor care au făcut ca, într-o bună zi, să se ”lase păgubași”, prăbușindu-se în resemnare sau în fatalism, sau să-și asume toate riscurile pentru a pleca. Genul acesta de experiențe de zi cu zi, în România, ca și peste tot în Est, a constituit epopeea banală a milioane de ființe umane, începând cu ziua în care țările lor, abandonate de Occident la sfârșitul războiului, au fost nevoite să îndure regimul impus de Uniunea Sovietică. Mii de oameni au fost antrenați, ca Vlad și ca mine, în experiența mizerabilă a epocii staliniste, al cărei rezultat a fost adesea dramatic. De câte ori nu mi s-a repetat:” Ești obsedată de un trecut devenit ireal, ar trebui să-l uiți!”

La aceasta, răspundeam că văd în propria noastră experiență un amestec al banalității cu oroarea a ceea ce a devenit soarta oamenilor în acei ani-cheie ai deceniului ’50. Tot ce ni s-a întâmplat a căpătat acea notă de tragică absurditate ce făcea ca, plecând de la nimic, dictatura totalitară să te închidă într-un angrenaj care putea să te ducă la închisoare sau să te ferece pentru totdeauna în situații fără ieșire. Câți n-au devenit, asemeni nouă, actori fără voie, potrivit unui plan dinainte hotărât de distrugere a societății, în uriașul spectacol politic pe care s-a întemeiat, în conformitate cu teoria urii instituționalizate numită luptă de clasă și a practicării unei terori permanente, planul comunismului ajuns la putere! Toate astea ni s-au întâmplat nouă în anii ’50. Ne-am jucat rolul în piesa plină de surprize care se juca, începând cu Conferința de la Yalta, în Europa de Est. Rolul nostru principal, cel al tinerilor și obscurilor protagoniști ai unei drame care cuprindea o țară întreagă, l-am jucat în actul care a urmat Revoluției maghiare din 1956, când regimul din România a luat măsuri. Temându-se de repercusiunile evenimentelor de la Budapesta, mai ales printre studenții din Transilvania, Gheorghiu-Dej avea să lanseze marea vânătoare de suspecți, menită să semene groaza în rândurile populației. Acest scenariu, precedat de un nou articol în Codul penal, instituind delictul de huliganism și cosmopolitism, avea să se soldeze cu un val uriaș de arestări și de procese politice, implicând intelectualii considerați dușmani din interior, trădători, huligani și cosmopoliți.

Pentru alții, aventura absurdă și insuportabilă care i-a dus la exil a venit mai târziu. Iar pentru alții, ea a continuat până în ajunul Revoluției din 1989.

Unde ne aflam în clipa când evenimentele au luat-o razna, punând capăt scurtei perioade de democrație regăsită după armistițiul semnat în 1944 între România și Aliați? În tot timpul celor trei ani ce au urmat, majoritatea populației habar n-avea de soarta ce-o aștepta în țara abandonată de Aliați. Ce făceam noi oare în anii aceia când Europa de Est intra în lagărul comunist?

Privită de departe, perioada a fost pentru tinerii ca noi o epocă ciudată de început de viață și de sfârșit de lume. În ajunul instaurării puterii comuniste, în 1947, eu trăiam realizarea unui vis: începutul unei vieți bucureștene așa cum mi-o doream. Scăpat din război, în ciuda dezastrelor armatei române pe frontul rusesc și a prezenței trupelor sovietice în tară, Bucureștiul redevenise un oraș animat, cu teatre, concerte și petreceri numite ”ceaiuri prelungite”. În casele unde ne adunam ca să dansăm, domnea o poftă de veselie, o ciudată atmosferă de defulare, ca în ajunul unui sfârșit; dar eu nu vedeam decât partea strălucitoare, excitantă. Frivolitatea mea era însoțită de o nouă curiozitate, trăiam în euforia descoperirilor umane și intelectuale pe care le datorez acelei epoci. Întoarsă din străinătate la începutul anilor ’40, făceam cunoștință cu cultura română, mă împrieteneam cu poeți și scriitori (Dan Botta, Ion Barbu, Dinu Noica, Barbu Brezianu, Ion Negoițescu) care mă inițiau în farmecul orașului, mă făceau să descopăr marea poezie dintre cele două războaie și vechile balade românești pe care ne duceam să le ascultăm în taverne unde recitau povestitori și cântăreți minunați. Când te gândești că, în timp ce Andrei Jdanov și acoliții săi moscoviți preparau ukazurile care urmau să pună capăt în mod brutal libertăților culturale, inaugurând proletcultul, realismul socialist și reformele fundamentale din 1948, eu descopeream limba română literară pentru care mă entuziasmam și prieteni de care mă legam pe vecie! Asistam fără să știu la ultimul act dinaintea căderii cortinei. Era începutul nopții, dar lumina purtată de creatorii dintre cele două războaie toți încă în viață la începutul anilor ’40 mai strălucea cu ultimele sale sclipiri.

Avânturile și pasiunile mele, nepăsarea mea contrastau cu atmosfera politică din ce în ce mai amenințătoare. La București, unde americanii, englezii și sovieticii stăteau alături în cadrul Comisiei Aliate de Control, viața politică era agitată. Partidele politice dinainte de război reconstituite (în principal Partidul Liberal și cel Țărănesc) se confruntau nu numai cu vechile lor rivalități, ci și cu presiunea și tulburările puse la cale de agenții sovietici. Partidul Comunist Român și organizațiile sale anexe apărute de pe-o zi pe alta puneau la cale manifestații în spatele cărora se profila umbra consilierilor sovietici. În fiecare zi, aveau loc pe străzi demonstrații de forță, purtate cu lozincile și portretele lui Marx Engels-Lenin și Stalin ce anunțau instalarea ineluctabilă a regimului comunist. Ultimele alegeri libere au avut loc în noiembrie 1946. Ele s-au soldat cu trucarea rezultatelor favorabile democrației, care au fost pur și simplu inversate. A venit la putere guvernul Petru Groza, politician de mâna a doua, numit de sovietici în fruntea unui ”bloc de mare concentrare democratică”. Din clipa aceea, calea era deschisă pentru instalarea la putere a partidului unic, având în fruntea sa pe secretarul general al Partidului Comunist Român, după metoda clasică a eliminării succesive a partidelor-marionetă. Toate tentativele de rezistență la acapararea puterii de către Partidul Comunist și acoliții săi susținuți de Moscova s-au dovedit neputincioase. Emisarul personal al lui Stalin, Andrei Vâșinski, fostul procuror din procesele de la Moscova din 1937, dădea ordine Regelui Mihai. După ce fusese decorat de sovietici ca înfăptuitor al armistițiului din 23 august 1944, regele a fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 și să părăsească România în zilele ce au urmat…

Evenimentele se precipitau în cascadă, cu o rapiditate și o violență de neînchipuit, de care nu mi-am dat seama decât mai târziu. 1948 a fost anul reformelor fundamentale: reforma monetară care a ruinat populația de pe-o zi pe alta, prima expropriere a pământurilor marilor proprietari colectivizarea proprietăților țărănești avea să urmeze –, naționalizarea industriei și a comerțului și începutul marilor procese intentate responsabililor politici ai vechiului regim, împrejurul nostru, lumea era bântuită de groaza semănată de trupele sovietice în toată țara și până pe străzile Bucureștiului. Și totuși, în ciuda situației atât de grave, care se înrăutățea pe zi ce trecea, oamenii erau plini de speranță. Mai credeau, în ciuda evidenței, că ”americanii vor veni să facă ordine în România”. De fapt, atitudinea americanilor și a englezilor care făceau parte din Comisia Aliată de Control, stânjeneala lor, răspunsurile lor evazive atunci când li se puneau întrebări asupra libertății lăsate sovieticilor în problemele românești ar fi trebuit să le dea de gândit… optimiștilor. Și totuși fapt de necrezut și dramatic majoritatea românilor refuzau să-și închipuie răul cel mai mare, adică faptul că nimeni, niciodată, nu va veni să le salveze țara lăsată pradă în mod definitiv sferei de influență sovietice.

Atmosfera asta de îngrijorare nu-mi scăpa, dar nu știrbea prea mult starea de spirit în care mă aflam în acea perioadă. Uneori, ca atunci când cântecele patrulelor sovietice care bântuiau străzile Bucureștiului mă trezeau în miez de noapte, tresăream. Le ascultam cu uluire și groază. Realizam, vreme de o clipă, acest lucru de necrezut: România, care pierduse războiul, era ocupată de trupe sovietice! Ce ne aștepta oare? Nu-mi puteam imagina răspunsul, atât de necrezut îmi părea totul; apoi, venea dimineața, viața își relua cursul așezând un ecran între mine și schimbările grave pe care le trăiam. Dar cântecele nocturne ale soldaților sovietici, simbol al nopții ce se lăsa peste România captivă, ocupată de forțe inamice de neînduplecat și de o ideologie care îi era fundamental străină, cântecele acelea nu le-am uitat niciodată, îmi stăruie încă în amintire, ca un ecou al acelor ani trăiți în mirajul tinereții cu tresăriri de groază ce prevesteau viitorul.