Saga misticului.Gasirea

I.

Scara cobora în întuneric, mai bine zis tunelul pe marginea căruia scara spirala dispărea în hăul întunecos de dedesubt.

Pereții erau acoperiți cu iederă veștejită și plină de resturi din pânze de păianjen. Părea că nimeni nu o mai folosise de foarte mult timp. Fiecare treaptă tăiată de către cineva neîndemânatic în stâncă, era plină de asperități și neregularități.

Trebuia să fiu atent la fiecare pas ca să nu alunec. Singura lumină provine de la globul sclipitor care plutește în fața mea ghidându-mă în călătoria fantastică pe care o fac aproape fără voia mea.

La un moment dat, după ce tunelul a ajuns la orizontală, el se întrepătrunde cu altele, formând, din câte pot să-mi dau seama, un adevărat labirint subteran.

Pereții s-au transformat, schimbat. Din piatră au devenit cenușii, dintr-un material necunoscută care pare la fel de mult energie ca și materie solidă. În mod inconștient, știam că dacă mă abat de la calea mea nu voi reuși niciodată să mă întorc înapoi acasă. Tunelurile sunt doar o reprezentare pe care mintea mea umană o poate accepta, dacă ar vedea căile în adevărata lor splendoare ar fi distrusă, iar în situația mea nu îți puteai permite să te rătăcești printre Domenii. Nu îmi amintesc destul de multe.

De fapt nici nu știu prea bine de ce mă aflu în această situație, ciudată fiind puțin spus, îmi aduc aminte doar de cuvintele „sângele regilor”. Dar expresia declanșează ceva în mine, ceva care mă împinge de la spate, ceva foarte puternic căruia nu pot să mă împotrivesc.

Globul începe să strălucească mai puternic, ori nu mă mișc eu destul de repede pentru el ori am ajuns aproape de capătul călătoriei. Cred că a doua ipoteză este mai plauzibilă, în față se zărește o lumină palidă care concurează deja cu cea emisă de glob.

În câteva minute drumul meu prin tunel se termină, globul se oprește la limita ieșirii și-și reduce lumina. La rândul meu stau nehotărât câteva momente la ieșire.

Văd clar unde se întrepătrund cele două realități. Datoria, și curiozitatea, îmi cer să merg mai departe.

Îmi iau sufletul în dinți și pășesc peste prag și într-o nouă lume.

Sincer să fiu m-am așteptat la altceva. Stau într-un oraș de ruine.

Trei ore m-am învârtit în jur fără să găsesc nimic altceva decât clădiri dărăpănate cu pereți distruși și acoperișuri smulse. Nici măcar nu recunosc arhitectura și sincer să fiu cred că știu toate stilurile de construcții din lumea mea.

Aici, casele nu par a avea mai mult de 15 metri înălțime dar aproape toate sunt lungi, cu forme în mod vag cilindrice. Pe străzi zăceau vehicole abandonate, arată ca niște gondole dar cu fundul aproape plat și par să fi avut ceva suspensii pentru plutire. Mă uit mai bine la ele dar nu găsesc nici un panou de control.

După ore de cercetare nu am găsit nimic care să-mi spună ceva cât de puțin despre natura locuitorilor orașului. Nici o poză, un desen, sau altă formă de identificare vizuală. Am intrat în câteva case dar nici măcar o reprezentare nu am găsit. Ceva părea să fi distrus sistematic toate urmele de civilizație.

O amintire sinistră îmi bântuie mintea, văzusem așa ceva înainte, cu mult în urmă. Atunci fuseseră folosite un fel de ființe asemănătoare termitelor în roiuri de sute de mii, doar zburătoare, care consumau aproape orice. Inclusiv ființele vii.

Un lucru care mă pune și mai mult în gardă este faptul că toate vehicolele au bucăți smulse și împrăștiate în jur de parcă cineva ar fi mușcat din ele. Și după forma și tipul mușcăturii nu par să fie creaturi pe care aș vrea să le întâlnesc.

Oare ce se întâmplase aici?

Îmi continui explorarea de-a lungul străzilor pustii. Poate alții ar fi fost speriați dar nu eu. Nu știu de ce. Sigur, sunt neliniștit și precaut dar curiozitatea pentru nou este mai puternică decât frica. Iar singurătatea nu mă afectează.

Deasupra mea, cerul este acoperit de o pătură groasă de nori cenușii care filtrează lumina soarelui lăsând lumea într-o penumbră continuă.

Nici un sunet nu sparge tăcerea, nici o adiere cât de mică nu se simte. Totul pare încremenit în timp și spațiu.

Ce loc deprimant!

Pe cât posibil mă țin în umbra clădirilor, chiar dacă cele mai multe sunt ruine îmi vor oferi protecție de ochi nebineveniți. Dacă mai există ceva viu pe aici. Ceea ce mă surprinde este că nu văd nici un cadavru, ar trebui să fie măcar ceva oase sau rămășițe pe undeva. Sau vre-o urmă de viață. Nici măcar șobolani, sau mă rog, ce trece drept mâncători de cadavre pe lumea asta. Sau păsări. Singurele creaturi care par să trăiască sunt niște insecte ciudate, de feluri diferite, de la cele mici cât un deget până la unele mari cât brațul, părând destul de amenințătoare, mai ales când își desfăceau ciocurile.

Așa că, prudent din fire, le evitam. Bine că erau puține. Sunt tot mai sigur că micii devoratori din amintiri au fost folosiți pentru a steriliza la un moment dat această lume.

În timp ce coboram de pe un morman de moloz, într-una din gondolele distruse văd ceea ce pare a fi o urmă de energie.

Curios, mă apropii. Degetele mele sunt destul de lungi, scotocesc între resturile cutiei metalice de la prova gondolei. Nu e nimic, doar niște lame de metal mai lungi cu striații strălucitoare emițând o energie statică destul de slabă. Chiar dacă au o lucrătură fină nu îmi spun nimic despre soarta locuitorilor acestei lumi.

Le arunc dezgustat înapoi în gondolă.

Un sunet ciudat se aude din spate, ca o respirație. Mă întorc încet cu ambele mâini ridicate ca și cum aș vrea să boxez. Surprins, văd o creatură de mărimea unui dog danez.