Sectia Amazoanelor (file din istoria spionajului horthyst pe teritoriul Romaniei)

de AnnaE 1.029 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Sectia Amazoanelor de Vasile Dumitru Fulger (file din istoria spionajului horthyst pe teritoriul Romaniei)

PREFAȚĂ

Izvorâtă din practica muncii de contraspionaj a lucrătorilor din serviciile române de informații, lucrarea de față este axată pe o singură idee, aceea de prezentare a modului de lucru al serviciilor maghiare de spionaj pe teritoriul țării noastre. Este cunoscut de multă vreme faptul că acestea și-au întețit activitatea după încheierea Tratatului de pace de la Trianon și, după unele surse, au contribuit la pregătirea și realizarea loviturii de stat din decembrie 1989.

Cititorii știu, din presa vremii, că în preajma evenimentelor din decembrie 1989 în România au pătruns, coordonați de serviciile maghiare și sovietice de spionaj, mulți diversioniști care au incitat populația la demonstrații de stradă și au deschis focul împotriva manifestanților și a armatei, acreditând apoi ideea că acest lucru a fost făcut de fosta Securitate. Cititorii cunosc, de asemenea, că, în țară, cozile de topor au deschis imediat granițele pentru ca cei care au săvârșit crimele să poată ieși nestingheriți din țară. Ei își făcuseră treaba la Timișoara, unde s-au folosit de Laslo Tökes. La Cluj, Sibiu, Brașov și București au activizat acțiunile șoviniștilor maghiari, iar la Harghita, Covasna și Mureș, crezând că a venit timpul pentru sfârtecarea țării, au atacat și devastat posturile de Poliție și Securitate, ucigând, în mod bestial, ofițeri și subofițeri.

"Secția Amazoanelor", pătrunde în culisele spionajului maghiar, care avea și o secție de femei cu această denumire. Desigur, folosirea femeilor în activitatea de spionaj nu este o noutate. Prezenta carte a lui Vasile Dumitru Fulger este de natură să-i pună în gardă pe oamenii cu responsabilități din Statul Român, în brațele cărora pot fi aruncate femei frumoase, bine pregătite pentru a-i influența să acționeze în conformitate cu interesele revizioniștilor sau pentru a obține date și informații care să fie transmise Centralei de spionaj din Budapesta. Metodele folosite de spionajul maghiar reclamă creșterea vigilenței până la cota maximă, mai ales astăzi, când extremiști unguri, profitând de superficialitatea și tratarea cu ușurință de către unii oameni politici a multor probleme ce vizează interesul național al țării, au reușit să-și bage oamenii în parlament și în guvern, precum și în organele de control al activității serviciilor noastre de informații. Autenticitatea folosirii femeilor în munca de informații rezultă și din minuțiozitatea cu care era organizată "Secția Amazoanelor". Dacă cele din grupa "A" erau pregătite pentru a fi plasate în aparatul politico-administrativ și în armată, pe lângă istorici, preoți și profesori ca amante, secretare, dactilografe etc., cu misiunea de a influența unele "obiective" și a culege cât mai multe date pentru Centrala de la Budapesta, cele din grupa "B" se ocupau cu recrutarea persoanelor care dețineau date secrete sau strict secrete. Recrutările se făceau folosindu-se anumite materiale compromițătoare pentru "victime".

Amazoanele erau instruite să acorde atenție deosebită bărbaților care lucrau în armată, în poliție, în jandarmerie, în diplomație și, de ce nu, chiar în Siguranța Națională. De multe ori victimele erau atrase în cercuri dubioase, pentru a putea fi mai ușor compromise și șantajate. Amazoanele din această categorie, de regulă, erau recrutate din rândul femeilor culte, frumoase, rafinate și suficient de fanatice pentru cauza maghiarimii, aceea de a reface Ungaria Mare.

În grupa "C", consemnează autorul, se foloseau femei contaminate de sifilis sau alte boli venerice, pe care spionajul horthyst le dirija spre oamenii cu funcții din armată, cadre care prezentau interes pentru serviciile maghiare de spionaj. În timpul acțiunii de contaminare se urmărea și obținerea unor materiale compromițătoare: fotografii, înregistrări etc. Îmbolnăvindu-se, militarii erau nevoiți să se ocupe de sănătate, neglijând astfel sarcinile ce le reveneau pentru menținerea și mărirea capacității de luptă a unităților din care făceau parte.

O descriere cursivă și captivantă, care ține cititorul “cu sufletul la gură”, face autorul în cazul slt. Petrică Vasilescu, fiu de mare moșier, bețiv, cartofor, afemeiat și fără caracter, a cărui comportare a dus la renegarea sa de către părinți. Văzându-i caracterul labil, organele spionajului maghiar s-au apropiat de el, aruncându-l în brațele unor femei din "Secția Amazoanelor". La un moment dat, ofițerul, care era pe punctul de a-și trăda țara, se trezește, totuși, ca dintr-un vis și raportează totul comandantului, dejucând astfel planurile spionilor. Spionajul maghiar a reușit să prindă în capcanele sale unii români, fără ca aceștia să-și dea seama de joculperfid în care erau atrași. Autorul descrie una dintre aceste capcane, referindu-se la o româncă de 30 de ani din Oradea, de o frumusețe orbitoare. La indicația celor care o dirijau, acesta s-a "îndrăgostit", chipurile, de un mecanic de locomotivă, pe care-l însoțea pe mai toate traseele din țară. În aceste drumuri, amazoana culegea date și primea informații pe care le transmitea mai departe șefilor săi, fără ca bătrânul mecanic să-și dea seama de toate acestea.

Spionajul maghiar s-a ocupat îndeaproape și de cuplurile mixte româno-maghiare. Lucrarea de față ne prezintă și un caz de acest gen. Biky Șandor, al cărui tată fusese român get-beget, a plecat la mama sa, o unguroaică ce-și reluase numele de fată, în Ungaria. Acolo Biky a fost instruit de serviciile maghiare de spionaj și trimis în România să-și petreacă "concediul" pe litoral, dar organele noastre de contrainformații au avut grijă să-l supravegheze întreaga "vacanță", zădărnicindu-i orice acțiune.

Într-un alt caz, autorul descrie peripețiile unui ofițer, cam dezorganizat și superficial în gândire și acțiune, care pleacă, fără știrea comandantului, să-și petreacă concediul în Ungaria. Spionajul horthyst caută să-l recruteze, folosindu-se de încurcăturile financiare în care românul intrase și din care nu știa cum să iasă. Suspansul crește de la un moment la altul, maghiarii crezând că folosindu-se de cei homosexuali, ofițerul român va ceda. N-a fost așa, lucrurile luând o întorsătură neașteptată pentru unguri.

Povestea cea mai bogată în evenimente și momente de suspans este dedicată, însă, pelegrinării soților Veronica și Radu Dulgheru, împreună cu Amalia Arbore, prin Ungaria, Austria și Germania, evidențiindu-se diferența de caracter a celor două femei, discuțiile acerbe dintre acestea și, în final, atacul de cord și decesul unuia dintre ele. Se prezintă mai departe cum pașaportul Amaliei a ajuns în mâinile serviciilor maghiare de spionaj și cum a început pregătirea și trimiterea în România a Evei Șandor, sub noul nume de Amalia Arbore, pentru executarea unor misiuni de spionaj în folosul Ungariei. Ni se înfățișează reacția maghiarilor după restituirea de către Statele Unite ale Americii către Ungaria a coroanei Sfântului Ștefan. Cei mai mulți unguri au considerat că America sprijină politica iredentistă a conducerii de la Budapesta, ca Ungaria să reacapareze teritoriile străine deținute anterior Tratatului de la Trianon. Bazându-se pe acesta, spionajul maghiar a înființat tot felul de organizații și grupuri extremiste, atât în țară cât, mai ales, în Transilvania, vizând, printre altele, dezlănțuirea de atacuri împotriva României și românilor, oriunde se găsesc. Se citează un pasaj din "Comandoul Ștefan cel Sfânt" publicat de ziarul "Nepszabadsag" numărul 77/1990, unde se spunea: "Români, mâncați pâinea ungară (exact așa cum afirma, la 15 martie 2006, Marko Boia - n.n.) și vă bucurați că maghiarii sunt exterminați. Pentru fiecare maghiar omorât (doar o minte bolnavă poate debita astfel de minciuni - n.n.), în curând vor muri zece români. Ce credeți voi, oameni de nimic, până când vom mai avea răbdare ?" Apoi ziarul încheie: "Vă vom extermina pe toți, până la unul".

Neobrăzarea fasciștilor unguri nu este nouă.

Insulte, calomnii și amenințări de această natură s-au făcut și în trecut, în 1939, de către Dueso Csaba în lucrarea "Nu există milă și îndurare", unde se spune: "Voi suprima fiecare valah și atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naționalitate, cea maghiară, nația mea, sângele meu". Se observă, așadar, că în politica iredentismului maghiar față de România, nu s-a schimbat nimic.

Eva Șandor, trimisă cu sarcini speciale în România, confirmă acest lucru, întrucât în contactele avute caută să-i convingă pe interlocutori că "revenirea”Coroanei Sfântului Stefan în Ungaria, constituie o dovadă certă că revizuirea granițelor este posibilă și că într-un fel a și început", exprimându-și ferma speranță că restabilirea vechilor fruntarii ale Ungariei milenare se va face cu ajutorul americanilor.

Volumul de față este o lucrare-document, bazată pe întâmplări adevărate, trăite de lucrătorii contraspionajului român care s-au confruntat direct cu "trimișii" spionajului maghiar. Amazoana Eva Șandor, care s-a substituit româncei Amalia Arbore, avea, printre altele, sarcina de a contacta câți mai mulți preoți și femei deorigine maghiară, dar căsătorite cu români. Prin asemenea elemente trebuia intensificată propaganda iredentistă, inclusiv din fața altarelor.

Cazurile prezentate în această lucrare reflectă cu prisosință strădania autorului de a se documenta temeinic pentru a ne oferi lucruri veridice. Spre deosebire de alte lucrări care au abordat acest subiect, cea pe care o prezentăm publicului are o notă de credibilitate în plus, grație faptului că prezintă întâmplări aut­entice, trăite de organele române de contraspionaj care s-au confruntat direct cu "trimișii" spionajului maghiar.

Suspansul este mai tot timpul prezent în cazurile oferite, ținându-l pe cititor încordat și plin de curiozitate în privința modului în care urmează a fi rezolvate. Tensiunea crește și mai mult în momentul când cititorul la cunoștință de misiunile primite de spioana Eva Șandor, alias Amalia Arbore, misiuni cunoscute de serviciile române de contraspionaj. Așa se face că românii au barat și anihilat toate căile de acces care ar fi dus la îndeplinirea misiunilor de către spioană. Parcurgând paginile acestei cărți, cititorul va savura, cu plăcere, câte ceva din tainele activităților specifice meseriei de spion. Autorul are grijă să menționeze și câteva nume ale unor amazoane budapestane identificate pe teritoriul țării noastre și aduse în fața Justiției. Fiecare caz are particularitățile sale pline de învățăminte, peste care nu trebuie să se treacă prea ușor, chiar dacă de la rezolvarea lor au trecut zeci de ani.

În concluzie, se poate spune că, în ansamblu, "Secția amazoanelor" este una din cărțile bune care nu trebuie să lipsească din biblioteca noastră.

Col. Magistrat (r) Vintilă Barbu, doctor în istorie și Științe Juridice

ARGUMENTE

Fără îndoială, auzind de acest titlu - "Secția Amazoanelor" (File din istoria spionajul horthyst pe teritoriul României) -, oricine se va întreba: de unde până unde acest subiect ? Mai ales că despre spionajul horthyst, despre activitatea serviciilor speciale maghiare în general s-au scris deja multe, tema fiind una dintre cele mai atractive și interesante pentru cititori, nu numai pentru că pe această linie se aduc mereu noutăți, ci și pentru că este mereu de actualitate. Mă simt, deci, obligat să arăt cum s-a născut ideea de a mă documenta și a strânge date în legătură cu "Secția Amazoanelor", iar în final să dau tiparului o astfel de lucrare.

...În prima parte a anilor ‘80, secolul și mileniul trecut, numărându-mă printre cadre didactice și fiind obligat la o documentare cât mai largă și aprofundată pe planul relațiilor diplomatice dintre România și țările vecine, am studiat multe și diverse materiale. La un moment dat, mi-a căzut în mână și o "Istorie" a serviciilor speciale românești, în cadrul acesteia fiind tratate și aspecte din activitatea de spionaj pe care statele vecine, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, Rusia, Turcia, au desfășurat-o, în diverse etape, pe teritoriul țării noastre. Autorul "Istoriei", regretatul Nicolae Meianu, pe care după '90 l-am cunoscut personal, mi-a spus că a lucrat la ea mai mulți ani, studiind prin arhive sute, poate chiar mii de documente. Acolo, în "Istoria" lui Meianu, am citit! pentru prima dată despre "Secția Amazoanelor" din cadrul serviciului de spionaj horthyst. Mi s-a părut un capitol interesant. Chiar m-a șocat, nu ca idee, întrucât, se știe, femeile au fost folosite în munca de informații și contrainformații de când lumea, ci prin sadismul și lipsa de orice scrupul de care "amazoanele" și cei care le foloseau dădeau dovadă în acțiunile ce le întreprindeau pentru atingerea scopului urmărit. M-a șocat, de pildă, faptul că cineva, fie el și un serviciu de spionaj, își alcătuiește un grup de femei bolnave de sifilis și alte "boli lumești", folosindu-le apoi ca armă de luptă împotriva cuiva, care, mai devreme sau mai târziu, îi va fi adversar direct. Am fost uimit să aflu că a existat o perioadă când aceste "amazoane contaminatoare" au făcut adevărate ravagii printre militarii români, fiind dirijate direct spre cadre dinainte vizate, pentru a le îmbolnăvi și, "scoate din uz", sau pe lângă diverse unități militare ori în zonele din jurul acestora, pentru a face victime, cât mai multe victime, greu sau imposibil de recuperat. Au fost perioade când "amazoanele", inclusiv "contaminatoarele", s-au aflat într-o adevărată ofensivă, totul desfășurându-se după calcule prealabile și planuri elaborate în mod minuțios. S-a lucrat diabolic, spionajul horthyst arătând că femeia poate fi transformată într-o adevărată armă, făcând victime cu nemiluita. De aici și surprinderea mea că Meianu, realizând acest lucru, nu s-a angajat într-o prezentare mai extinsă a "Secției Amazoanelor". Am discutat cu el pe această temă, însă explicațiile sale au fost, cel puțin pentru mine, foarte lămuritoare: "Istoria" pe care a scris-o a fost una foarte bogată și în economia lucrării n-ar fi căzut bine detalierea unui capitol sau subcapitol dedicat exclusiv "amazoanelor", într-adevăr, dacă mi-aduc bine aminte, lucrarea lui Meianu se întindea pe circa o mie de pagini (patru volume).

Documentându-mă mai bine asupra subiectului, am scos la lumină o serie de date care mi-au permis să pregătesc un material pe care l-am publicat în "Pentru Patrie", cunoscuta revistă lunară a Ministerului de Interne. Era în 1987, materialul fiind publicat în două numere sub titlul "Secția Amazoanelor".

La scurt timp am aflat că materialul a stârnit interes printre cititori. Desigur, m-am bucurat. Dar bucuria mea a fost și mai mare atunci când Nichifor Petriș, redactorul care s-a ocupat de apariția "Amazoanelor" în "Pentru Patrie", mi-a adus la cunoștință că un cititor de la Sibiu a trimis la redacție o lungă scrisoare cu date care confirmă și completează cele publicate în revistă pe tema "amazoanelor".

Mai târziu, după schimbările social-politice intervenite în țara noastră ca urmare a evenimentelor ce au avut loc în decembrie 1989, s-a ivit un nou prilej de bucurie pe linia confirmării datelor pe care le aveam cu privire la "Secția Amazoanelor" din schema de organizare a spionajului maghiar horthyst. La vremea aceea începuse să apară săptămânalul "Spionaj și contraspionaj", patronat și coordonat cu multă competență de generalul (r) Cosma Neagu, a cărui experiență în munca de informații și contrainformații o cunoaște deja toată lumea. Merită însă să adăugăm că el este autorul a peste zece cărți de specialitate și că a publicat numeroase articole, toate scrierile sale fiind citite cu interes de către cei interesați în astfel de probleme... speciale. Spre surprinderea, dar și spre bucuria mea, în februarie 1992, în săptămânalul "Spionaj și contraspionaj", numărul 22, am dat peste un articol intitulat "Amazoanele spionajului maghiar", semnat de Vasile Bobocescu. Doctor în științe istorice, Bobocescu abordează în articolul său același subiect pe care l-a abordat, succint, cu ani în urmă, Meianu. Dr. Bobocescu însă prezintă multe elemente noi, interesante. Pentru o cunoaștere mai exactă a lucrurilor, am inclus în paginile prezentei cărți articolul cu pricina, fără nici o modificare! Mi-am pus problema dacă nu cumva istoricul Bobocescu s-a inspirat sau a preluat ceva din materiale publicate de mine cu cinci ani în urmă. Analizându-l pe toate părțile, am ajuns la concluzia că așa ceva este exclus cu desăvârșire. În afară de faptul că Bobocescu este un om de o conduită morală ireproșabilă, fiind în același timp și un istoric cu experiență în munca de cercetare, el este și autor a numeroase cărți care au prezentat întotdeauna interes pentru foarte mulți cititori.

Ceva mai târziu, la sfârșitul lui 2005, publicistul Petre Țurlea, premiat al Academiei Române pe anul 2003 și autor al volumului "Transilvania de nord-est 1944 - l952", referindu-se la un Raport la Jandarmeriei de la Sălaj, data 17 iulie 1945, arăta: "Centrala iredentistă de la Budapesta a dat directivă să fie atrasă, prin toate mijloacele, prietenia comandanților sovietici. "

Raportul constata că rușilor li se dădeau permanent daruri și chiar indemnizații lunare. "În plus, în Comandamentul sovietic Sălaj toți membrii (ofițeri, subofițeri și trupe) își aveau femeile lor, exclusiv de naționalitate și de origine maghiară". Același sistem de atragere era folosit în toate județele Transilvaniei. La 25 iulie 1945, Legiunea de jandarmi Satu Mare raporta: "Șovinii maghiari căutau prin orice mijloace (femei frumoase, daruri, petreceri etc.) să câștige simpatia autorităților și a comandamentelor sovietice, spre a folosi bunăvoința acestora pentru menținerea spiritului maghiar și scăderea statului român". Sovieticii, astfel cumpărați, s-au comportat ca adevărați aliați ai ungurilor împotriva românilor în majoritatea situațiilor conflictuale".

După cum se poate observa, de data aceasta avem o nouă confirmare a faptului că serviciile speciale maghiare s-au folosit pe scară largă și în mai toate împrejurările de femei pentru a obține informații și documente utile inițierii și desfășurării unor acțiuni favorabile politicii promovate de guvernele de la Budapesta. De asemenea, femeile frumoase și bine pregătite au fost dirijate și în direcția declanșării sau influențării unor evenimente și situații aflate în curs de desfășurare. Bărbații care jucau sau aveau să dețină un rol important în diverse acțiuni politice sau de altă natură, dar de interes pentru spionajul maghiar, intrau imediat în atenția "amazoanelor", acestea urmând să-i cultive sau să-i dirijeze în conformitate cu cerințele ce veneau de la Budapesta pe filiere speciale. Desigur, în vara lui 1945, când se constată un interes deosebit față de sovietici, spionajul horthyst intrase, oarecum, în derivă, dar aceasta nu înseamnă că nu mai încerca și încă mai spera la o redresare a situației politico-militare. Cel puțin pentru un timp. Așa cum au sperat mai toți fanaticii susținători ai lui Hitler.

Astăzi, toate acestea le considerăm istorie. Au urmat alte epoci. Și la noi, românii, dar și la ei, ungurii. Serviciile de informații au continuat să lucreze, fiecare acționând așa cum li s-a cerut de la Budapesta și, respectiv, de la București. Au fost perioade când s-a și colaborat în domeniul informațiilor, făcându-se un bogat schimb de date și informații utile pentru ambele părți. Este firesc să se întâmple așa din moment ce atât România cât și Ungaria se confruntă cu probleme similare sau cât de cât asemănătoare, cum ar fi terorismul internațional, traficul ilegal de carne vie (femei și copii), armament, muniție și materiale explozive, droguri, transferuri ilegale de capital și spălarea banilor câștigați prin inginerii financiare ilicite. Apartenența la NATO a României și a Ungariei constituie un alt element care obligă la o permanentă și corectă colaborare între serviciile de informații ale României și cele ale Ungariei. Chiar dacă pentru aceasta se va recurge, atunci când este cazul, la... femei. Experiența maghiarilor în acest domeniu merită să fie cunoscută. Aflând cât mai multe despre felul cum au lucrat ungurii cu femeile, transformate în "agenți devotați până la moarte", cum spunea cineva despre acestea, fiind însă departe de adevăr, românii nu au decât de câștigat. Fără îndoială, în această modestă lucrare sunt prezentate doar câteva aspecte și cazuri din vasta experiență pe care serviciilede spionaj maghiare au acumulat-o, în decurs de zeci de ani, în munca cu "amazoanele", folosite în funcție de obiectivele vizate de la o etapă la alta. Sunt oameni care, considerându-se buni cunoscători ai spionajului maghiar, afirmă că ungurii "sunt cei mai tari" în "tehnica" folosirii femeilor în munca de informații. Chiar aduc dovezi dintre cele mai palpabile. Cu toate acestea, nimeni nu poate spune că serviciul de spionaj maghiar este unul dintre cele mai puternice și penetrante din lume. Cum ar fi, de pildă, cel britanic, rusesc, israelian. Că ungurii nu au fost niciodată ași în materie de spionaj, cel puțin față de România, ne-o dovedesc rezultatele remarcabile obținute pe parcursul anilor de contraspionajul românesc. Ungurii sunt, într-adevăr, mereu în ofensivă față de România, însă ura lor permanentă, dusă uneori mai departe decât s-ar crede, i-a făcut să-și piardă controlul și astfel să eșueze în acțiunile lor. În literatura de specialitate, ca și în arhive, sunt multe date și informații care dovedesc acest lucru, cei depistați alegându-se, la vremea respectivă, cu condamnări grele, inclusiv pedeapsa capitală. Nu s-a ajuns la executarea condamnaților la moarte, întrucât au existat înțelegeri bilaterale sau au intervenit evenimente care au adus schimbări radicale, favorizându-i pe inculpați, scăpându-ide la moarte.

Deși de la perioada horthystă, când spionajul maghiar s-a folosit din plin de "amazoane", au trecut mulți ani și pe scena politică au avut loc schimbări radicale, acestea influențând pozitiv chiar și caracterul relațiilor româno-maghiare în ansamblul lor, totuși sunt prezente indicii din care rezultă că extremiștii șovini maghiari continuă să spioneze pe teritoriul țării noastre, folosindu-se de toate mijloacele și metodele, inclusiv de "amazoane".

Pornind de la această convingere, am considerat că o punere în temă, fie ea și parțială, în legătură cu ceea ce a fost "Secția amazoanelor", ca parte componentă în schema de organizare a spionajului horthyst, va fi bine venită. Chiar necesară.

SECȚIA AMAZOANELOR

Scheme de organizare

Acțiunile de spionaj organizate împotriva României în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea război mondial au fost numeroase. Autorii lor au urmărit scopuri diferite, în raport de interesele politice, economice și militare pe care le-au avut la timpul respectiv. Mijloacele și metodele folosite au fost, de asemenea, diferite. Scrupule însă n-au existat niciodată.

Acțiunile ce au avut loc, cele mai multe dintre acestea atestate de documente neîndoielnice existente arhive, dovedesc că inițiatorii și organizatorii lor, precum și cei folosiți pentru executarea acestora, au fost întotdeauna gata să recurgă la orice mijloc și metodă pentru atingerea scopului vizat. De la derutare politică și îndoctrinare ideologică, până la compromitere materială sau morală, șantaj și asasinat.

Unii cercetători în problemele spionajului afirmă că în decursul istoriei - trebuie să admitem că există și o Istorie proprie a spionajului - unele servicii de spionaj s-au remarcat în mod special, având caracteristici anumite. Au reușit să se particularizeze, fie prin metodele și mijloacele folosite, prin principiile de lucru pe care le-au adaptat și după care s-au călăuzit în tot ceea ce au întreprins, fie prin obiectivele imediate sau mai îndepărtate pe care vizau să le realizeze.

Afirmații și aprecieri de acest gen s-au făcut și în legătură cu spionajul horthyst, susținându-se că acesta, prin metodele și mijloacele folosite, s-a dovedit a fi fără asemănare, unic în felul său. Într-adevăr, sunt multe cazuri care dovedesc că, în perioada 1940 - l944, conducerea spionajului horthyst a recurs la metode și mijloace ce inspiră repulsie și un dispreț total. De pildă, una dintre metodele de acest soi, la care spionajul horthyst a recurs în acțiunile pe care le-a organizat pe teritoriul țării noastre, a constituit-o folosirea femeilor bolnave de sifilis și alte boli venerice, urmărindu-se scopuri dintre cel mai perfide. S-a pornit de la ideea că, cu cât aceste femei vor avea mai multe victime, cu atât se vor crea mai multe probleme, toate acestea urmând să fie exploatate de către compartimentele serviciului de spionaj respectiv, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte și de interesele horthyștilor.

Folosirea femeilor în munca de spionaj este, de mult, un lucru arhicunoscut, numai că horthyștii i-au dat o amploare ca nimeni altcineva. Mai mult decât atât, nu de puține ori, femeile din rețea au fost folosite pentru lucruri abjecte.

În schema de organizare a spionajului horthyst a existat un compartiment special denumit "Secția Amazoanelor", care s-a ocupat cu instruirea și folosirea femeilor în scop de spionaj. Așa se face că, folosindu-se abil de grațiile sexului frumos, organismele de propagandă revizionistă - horthystă conduse de Secția a doua de pe lângă președinția Consiliului de Miniștri, diplo­mația ungară și serviciile de spionaj încadrate în Ministerul Honvezilor și în Ministerul de Interne, au încercat să cumpere conștiința unor oameni politici, diplomați, militari, oameni de știință și cultură din unele țări, pentru a susține teze revizioniste în dauna statelor vecine. Numeroși oameni de seamă din diverse țări ale lumii, îndeosebi din Marea Britanie, SUA, Franța, Germania, Canada, Italia, Brazilia, Argentina, Spania, Belgia, Olanda au avut aventuri amoroase ori chiar s-au căsătorit cu femei din Ungaria. Acestea, recrutate și dirijata din umbră de serviciile speciale, îi ademeneau pe bărbații căzuți în capcană, determinându-i apoi să acționeze în favoarea revizionismului maghiar. Serviciile de spionaj horthyste au desfășurat o intensă activitate pentru culegerea de informații secrete din România, mai ales de natură militară, folosind pe scară largă "frumoasele" unguroaice.

În jurul marilor unități militare roiau femei de moravuri ușoare, care, dirijate de spionii maghiari, stabileau legături "sentimentale" cu tineri ofițeri, uneori ajungând chiar la căsătorie. Evident, nu era vorba de dragoste, ci de executarea unui ordin sau a unei misiuni de a obține informații și documente militare secrete. Și în Centralele serviciilor au fost încadrate astfel de femei, multe dintre ele, după o temeinică pregătire, au fost trimise cu misiuni secrete pe teritoriul țării noastre. Acestea făceau parte din "Secția Amazoanelor".

"Secția Amazoanelor" a fost compusă din trei grupe distincte, fiind denumite în funcție de rolul pe care-l aveau de jucat în cadrul întregului sistem:

- grupa "A" - femei "indicatoare";

- grupa "B" - femei "recrutoare";

- grupa "C" - femei "contaminatoare"

După cum se poate constata de la prima vedere, în cadrul secției respective exista o "specializare", ceea ce presupunea că încă din momentul recrutării unei femei pentru activitatea de spionaj se aveau în vedere unele "calități" fizice, intelectuale și... morale ale acesteia. În ce consta "specializarea" acestor grupe, cum și ce anume "lucrau" femeile din componența lor ?

Din grupa "A" - femei "indicatoare" - făceau parte femeile - agent cărora le revenea sarcina de a identifica persoanele care, prin pregătirea lor generală, prin funcțiile pe care le dețineau sau relațiile de care dispuneau, aveau sau puteau procura informații și documente secrete și de valoare pentru spionajul horthyst "Indicatoarele" trebuiau să identifice, de asemenea, persoane care, odată atrase în plasa spionajului horthyst, să poată exercita, conform indicațiilor primite de la acesta, o muncă de influență politică, economică, militară sau de altă natură în favoarea regimului instaurat de Horthy.

Pe măsură ce femeia-agent cu asemenea sarcini stabilea că o anume persoană răspunde unor astfel de cerințe, o semnala omului său de legătură pentru a fi studiată și recrutată. Odată cu aceasta se prezentau și primele date de cunoaștere, în principal posibilitățile pe care persoana vizată le avea de a sustrage documente și de a furniza informații horthyștilor, precum și de a exercita o muncă de influență în favoarea acestora. De multe ori, femeile "indicatoare" erau instruite să se ocupe în continuare de studierea celor vizați, pentru a obține cât mai multe date și informații despre ei. De data aceasta însă trebuiau să aibă în vedere unele aspecte precise, respectiv instrucțiunile pe care le primeau de la oamenii lor de legătură, aflați la conducerea sau în componența "Secției Amazoanelor".

Femeile "indicatoare" erau plasate în medii unde puteau întâlni, ușor și fără a trezi suspiciuni, oameni care dețineau funcții în aparatul politico-administrativ și armată, ziariști și istorici, preoți și profesori. Nu de puține ori, femeile "indicatoare" se aflau în postura de secretare, dactilografe, femei de serviciu, bucătărese, guvernante, dădace la copii. Au fost, de asemenea, cazuri de artiste, dansatoare, cântărețe și chiar din rândul celor care își duceau viața în case de toleranță. Amazoanele "indicatoare" aveau sarcina de a afla cât mai multe date cu privire la persoanele pe care le semnalau serviciului de spionaj: familie, pregătire generală și de specialitate, atitudine politică etc. Toate aceste fapte erau analizate, urmând a se stabili dacă persoana în cauză merită a fi studiată și recrutată, pe ce bază, de către cine și cum anume.

Din grupa "B" - femei "recrutoare" - făceau parte, după cum le arată și numele, femeile care aveau sarcina de a atrage în activitatea de spionaj persoanele pretabile la așa ceva. Să le recruteze. Dată fiind sarcina care lerevenea, femeile din această grupă trebuiau să dea dovadă de unele calități, în primul rând de inteligență și perspicacitate, de curaj și o bună capacitate de orientare. În marea majoritate a cazurilor, recrutările se făceau folosindu-se diverse materiale ce puteau să compromită "victimele"; șantajul era pe primul plan. În cele mai multe cazuri, recrutările au fost făcute la locuința "recrutoarelor", în camerele și saloanele unde acestea "lucrau". Totul se desfășura pe baza instructajului pe care "recrutoarele" îl primeau din partea "specialiștilor" aflați permanent în umbra unor astfel de acțiuni.

După cum a constatat serviciul român de contraspionaj, "recrutoarele" trebuiau să-și folosească întreg talentul și toată "școala" lor pentru ca, simulând un devotament sublim sau dragoste nemărginită, să atragă de partea lor pe cei vizați, respectiv să poată obține de la ei datele și materialele de care aveau nevoie ori să-i determine a acționa în direcția dorită de ele. Amazoanele recrutoare acordau o atenție deosebită bărbaților care lucrau în Armată, Jandarmerie, Poliție și Siguranța generală, precum și în diplomație. Dacă persoanele respective erau căsătorite, atunci amazoanele "recrutoare" urmau să acționeze astfel încât să le destrame viața de familie, să le devină amante și chiar soții. Urma ca ofițerul sau persoana atrasă în cursă să fie introdusă în anturajul unor pretinse rude sau prieteni, în continuare erau atrase la chefuri, jocuri de noroc și, alte distracții de acest gen. Cu timpul agenta avansa spre țelul final, recrutoarea cerând un "mic serviciu personal" sau "un neînsemnat serviciu pentru o rudă sau un prieten". Între timp, se căuta ca persoana vizată, dacă era bogată, să fie împinsă la cheltuieli pentru a-și ruina averea. Dacă respectivul nu dispunea de avere, "amazoanele" căutau să-l determine să cheltuiască mai mult decât câștiga pentru a-l pune, mai devreme sau mai târziu, în situația de a apela la sprijinul material al "favoritei" sau al "prietenilor" ei. Dacă accepta să primească sume de bani, recrutarea de către serviciul de spionaj horthyst nu mai era decât o simplă formalitate. Cei căzuți pe această pantă erau victime sigure, devenind trădători.

Grupa "C" - femei "contaminatoare" -, a fost cea mai numeroasă din "Secția Amazoanelor". Din această grupa făceau parte femei bolnave de sifilis și alte boli venerice, femei pe care spionajul horthyst le-a folosit pentru a realiza unele din acțiunile sale cele mai murdare.

Mai întâi acestea au fost folosite pentru contaminarea unor persoane aflate în atenția spionajului horthyst. Prin dirijarea acestor femei spre oameni de seamă care prezentau interes pentru spionajul horthyst, se urmărea aducerea lor în situația de a putea fi compromiși foarte ușor, respectiv de a fi șantajați. De multe ori "succesul" unei "contaminatoare" pe lângă omul vizat crea situații propice chiar recrutării acestuia într-un timp scurt. "Procesul de contaminare" oferea, în același timp, condiții favorabile obținerii altor materiale compromițătoare, în primul rând fotografii. Urmau acțiunile de șantaj care se țineau una după alta, baza materială folosită în acest scop constituind-o, în foarte multe cazuri, rezultatele acțiunilor de "contaminare" puse la cale de "specialiștii" aflați la conducerea "Secției Amazoanelor".

A fost o perioadă când grupa "C" a primit sarcina să acționeze pe un plan cât mai larg în rândul forțelor armate române. S-a cerut să aibă în vedere atât corpul ofițeresc, cât și grosul trupelor noastre. Se considera că, cu cât numărul victimelor va fi mai mare, cu atât efectul "contaminării" va fi mai eficace. Se urmărea crearea în rândul militarilor a unei atmosfere de dezinteres față de obligațiile ce le reveneau, aceștia preocupându-se în primul rând de îngrijirea sănătății lor, se urmărea diminuarea potențialului de luptă al unităților militare spre care femeile "contaminatoare" erau dirijate.

Pentru ca "succesul" ce urma să fie înregistrat cu ajutorul "contaminatoarelor" să fie pe deplin asigurat, iar situațiile create să fie folosite cât mai eficient pe linia unor "combinații" care de care mai murdare, spionajul horthyst și-a creat o agentură și în rândul medicilor. Aceștia erau folosiți pentru cunoașterea mai îndeaproape a "contaminaților" și, de multe ori, chiar pentru a procura horthyștilor materiale compromițătoare suplimentare.

Este lesne de imaginat câte lucruri poate afla un medic de la un pacient sâcâit de o boală "rușinoasă" despre care nu vrea să afle prea multă lume și de care este nerăbdător să scape cât mai repede.

Medicii agenți adoptau față de pacienți atitudinea pe care le-o dictau oamenii lor de legătură din "Secția Amazoanelor": cereau detalii cu privire la anumite momente și situații care au determinat apariția bolii, aplicau un tratament eficace sau mai puțin eficace, recomandau pacienților să facă sau să nu facă anumite lucruri etc. Totul era în funcție de interesele pe care serviciul de spionaj horthyst le avea față de "pacient".

SPIONAJ LA BRĂILA

DOUĂ AMAZOANE CĂLARE PE UN SUBLOCOTENENT

În vara anului 1940, organele de contrainformații militare au fost sesizate că spionajul horthyst este preocupat de recrutarea unor ofițeri și subofițeri din unitățile militare aflate pe Dunăre. Printre cei vizați se afla și locotenentul Petrică Vasilescu. Fiu de mare moșier, fire libertină, Petrică Vasilescu nu ducea lipsă de nimic: hoțiile, femeile și scandalurile se țineau lanț. Părinții s-au impacientat, i-au atras atenția de mai multe ori, reproșându-i că prin comportarea lui le face numele de râs. Fiul, însă, nu a vrut să se potolească, iar faptul aceasta a dus, în cele din urmă, la o ruptură totală...

Ajuns ofițer fără proptele, Petrică Vasilescu a fost trimis la Brăila. Faptul că era fiu de mare moșier nu-l mai ajuta cu nimic, părinții îl renegaseră și nu-i mai trimiteau nici un ban.

Așa se face că n-a trecut mult timp și sublocotenentul Petrică Vasilescu a intrat în atenția spionajului horthyst. Un asemenea om le și trebuia: ușuratic, chefliu, cartofor, afemeiat și, pe lângă toate acestea, fără bani. Agenții spionajului horthyst au început să-i dea târcoale. Organizând seri din ce în ce mai plăcute n-a fost greu să-l atragă în anturajul lor. Într-una din seri, unul din noii săi prieteni i-a prezentat o "soră". Aceasta era cunoscută organelor române ca făcând parte din "Secția amazoanelor". "Sora" nu era prea frumoasă, dar avea bani. Avea, desigur, și alte calități, pentru că, numai după câteva luni, Petrică Vasilescu s-a însurat cu ea. Horthyștii sperau ca prin "soră" să poată obține de la Vasilescu informații de valoare, dar s-au înșelat. Tânărul sublocotenent nu vorbea cu nevasta despre treburile lui de la regiment. De fapt, nici nu prea avea ce, pentru că imediat ce a fost semnalata prezența "amazoanei" pe lângă el, acesta a și fost mutat într-un sector fără importanță. Spionii n-au renunțat însă. Dimpotrivă, au devenit și mai ofensivi. Și-au propus recrutarea lui Vasilescu. Trebuia acționat însă pentru pregătirea condițiilor care să asigure reușita acesteia.

Instruită de spioni, soția a început să-i facă lui Petrică Vasilescu viața amară. Zilnic, reproșuri, certuri și scandaluri. În același timp însă, "prietenii", în contactele directe ce le aveau cu el, îl îndemnau să-și caute "liniștea" și "bucuriile vieții" în altă parte. Ușuraticul sublocotenent le urmează sfatul.

Între timp, "Secția Amazoanelor" pregătește intrarea în scenă a unui alt personaj. De data aceasta, o foarte tânără blondă, care nu avea mai mult de 15 ani. Frumoasa fată își face din ce în ce mai des apariția în anturajul frecventat de Vasilescu și, nu după mult timp, tânărul ofițer se îndrăgostește de ea.

"Amazoana" răspunde cu tandrețe avansurilor ce i se fac și îl invită în iatacul ei. După două luni, blonda rămâne gravidă. Auzind vestea, ofițerul se îngrozește. Faptul poate avea urmări grave pentru el, fata fiind minoră. Intrând în panică, se consultă din nou cu "prietenii", cerându-le sfatul. Aceștia îi spun cum să procedeze pentru ca nimic să nu "transpire" din povestea cu minora, întrucât aceasta ar putea să-l compromită și va fi scos definitiv din armată.

Singurul lucru care îl preocupă pe Vasilescu de acum încolo este cum să scape de făt. "Prietenii" îi promit că vor fi alături de el. Îl vor sprijini materialicește, dacă va fi nevoie, pentru a ieși din încurcătura în care se află.

Timpul trece și concubina naște. Copilul decedează imediat (la expertiza făcută ulterior, la cererea organelor de contraspionaj române, s-a constatat că fătul avea o înțepătură în moalele capului). Așa cum a fost sfătuit, Petrică Vasilescu caută să păstreze totul în cea mai mare taină. Are însă nevoie de un medic, pentru că femeia este slăbită și se plânge de dureri interne insuportabile.

Tânărul sublocotenent face din nou apel la "prieteni". Are nevoie de bani pentru medicamente, pentru onorariul medicului și pentru mituirea moașei care asistase la nașterea copilului, iar acum, după cele întâmplate, trebuie să tacă. Suma pe care o cere este mare. "Prietenii" îi spun că nu dispun de atâția bani. În schimb, pentru a nu-l lăsa în necaz, îi propun să-l prezinte unui om cu multe relații și mari posibilități materiale. Petrică Vasilescu acceptă.

În seara următoare, într-un restaurant select, bine cunoscut de organele române de contrainformații, tânărul ofițer se află în fața unui bărbat de circa 50 de ani, robust, roșcovan, cu sprâncene stufoase și mustăți frumos șl bine răsucite. S-a prezentat cu numele de Fekete (personaj cu poziție "respectabilă" în spionajul horthyst, de fapt, inițiatorul și regizorul tuturor acțiunilor întreprinse pentru aducerea ofițerului român în situația disperată în care se află. Până acum, odiosul personaj "F" urmărise totul din umbră. De acum încolo, va acționa direct...

Spionul îi promite tot ajutorul și-i dă zece mii de leii cerându-i, bineînțeles, să-i semneze o chitanță. Apoi îi recomandă un medic care să-i trateze concubina și să-l ajute în soluționarea problemei create prin prezența copilului mort în casă. (Se înțelege că medicul recomandat era, la rândul său, agent al serviciului de spionaj horthyst). În noaptea următoare, "medicul" s-a prezentat la locuința lăuzei cu o trăsură. După ce a verificat dacă nu este urmărit, a intrat. După câteva minute, a ieșit ținând în mână un geamantan în care se afla copilul mort. S-a urcat în trăsură și s-a îndreptat spre Dunăre, debarasându-se acolo de cadavru.

Câteva zile mai târziu, în numele "prieteniei" ce începuse, chipurile, să se statornicească între ei, "F" îi cere lui Vasilescu să-și lărgească cercul de prieteni, în primul rând printre ofițeri. Încerca astfel ca, prin tânărul sublocotenent, să afle cât mai multe date și despre alți ofițeri din garnizoana Brăila, vizați de spionajul horthyst.

"F" nu are de gând să se dea pe mâna lui Vasilescu: îi spune acestuia că îl interesează oameni care sunt dispuși să se angajeze în diverse afaceri, vânzând sau cumpărând furnituri pentru armată. Pentru început, vrea să știe cine dispune sau poate face rost de bani pentru asemenea afaceri și cine are un rol influent și determinant pe această linie.

Petrică Vasilescu crede tot și se apucă de treabă. În întâlnirile ce au urmat în același restaurant, discuțiile au fost axate în principal pe asemenea probleme, sublocotenentul prezentându-i spionului tot ce reușise să afle în legătură cu unul sau altul dintre ofițerii garnizoanei Brăila. Dibaci și iscoditor, "F" abordează în discuții și probleme de familie. Vasilescu se vaită că nu-i ajung banii și că nu se înțelege cu nevasta. La una din întâlniri, îi confesează lui "F" că, dacă reușește să divorțeze fără probleme de nevastă, imediat se va căsători cu concubina, cu tânăra blondă. Întrevede însă unele greutăți întrucât "fata" nu are trusou, așa cum cere regulamentul militar.

Pentru început, "F" ascultă numai. Studiază cu atenție situația ce se întrezărește și face calcule. Îi dă lui Vasilescu noi sume de bani cu împrumut, primind în schimb chitanțe. Fiecare sumă pe care i-o dă înseamnă o chitanță pe care o primește. Toate constituie pentru "F" noi fire prin care încearcă să-l lege pe Vasilescu de rețeaua spionajului horthyst. Recrutarea propriu-zisă o amână însă. Nu vrea să se grăbească. Fără să-i spună lui Vasilescu exact cine este și pe cine reprezintă, "F" îl trimite pe lângă diferiți ofițeri, cu sarcina de a și-i apropia, de a-i cunoaște mai bine, de a-i atrage în cercuri unde urmau să fie compromiși.

Sublocotenentul Vasilescu este ajutat să divorțeze de nevastă și primește bani pentru trusou. Alți bani, alte chitanțe. Sumele primite cu împrumut au crescut și, deși timpul trece, Vasilescu nici nu se gândește să le restituie. De altfel, nici nu are de unde. Noua căsnicie îl solicită și mai mult. Tânăra și proaspăta nevastă devine din ce în ce mai pretențioasă. Părtaș cu ea la crima de pruncucidere comisă, Vasilescu îi știe de frică. Se supune și-i face toate gusturile. Apelează din nou la "prieteni", dar aceștia îi întorc spatele. Toți îl ocolesc, nimeni nu-l mai ajută. Singura speranță a rămas "F".

Acesta consideră că a sosit momentul să dea cărțile pe față. Recrutarea sublocotenentului Petrică Vasilescu nu mai este decât o simplă formalitate. Încercarea are loc într-un restaurant de lux. Șantajul începe prin trecerea în revistă a capcanelor pe care spionajul horthyst le pregătise și în care Vasilescu se afundase până peste cap: relațiile cu minora, uciderea copilului și aruncarea cadavrului în Dunăre, "serviciile" macabre ale doctorului plătit special în acest scop, trusoul pregătit cu bani împrumutați, numeroasele chitanței semnate pentru sume de bani ce nu mai puteau fi returnate. Singura alternativă pentru ca situația complicată în care se află să poată fi rezolvată, într-o manieră cărei să-i satisfacă pe amândoi era: anularea datoriilor și păstrarea unei discreții totale asupra celor întâmplate, contra informațiilor pe care Vasilescu va trebui să le procure. Înspăimântat, Vasilescu îl roagă pe "F" să-i dea timp de gândire. Acesta îl păsuiește și îi fixează o nouă întâlnire a doua zi, seara.

Noaptea următoare este un chin pentru sublocotenent. După multe frământări, el ajunge la concluzia că nu-și mai poate salva onoarea de ofițer decât trăgându-și un glonte în cap ori prezentându-se la comandantul regimentului, căruia să-i raporteze cele întâmplate.

A doua zi dimineața, până la ora 10, în cabinetul comandantului de regiment n-a putut intra nimeni. La inceput, s-a auzit vocea furioasă și ridicată a colonelului, întrebând și iar întrebând. Apoi, acesta a cerut să aibă urgent legătura cu Bucureștiul...


Fișiere de descărcat

DOC
Sectia Amazoanelor de Vasile Dumitru Fulger (file din istoria spionajului horthyst pe teritoriul Rom.doc
956 KB · 258 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›