Slujitorii mortii

I. Tatăl-celor-patru-ochi „Haï es sala” – sculați la rugăciune! strigă cucernicul șeic El Djemali, conducătorul caravanei. A sosit el asr, vremea de închinăciune de la ceasurile trei de după prânz.

Oamenii veniră în fugă, îngenuncheară pe pământul înfierbântat de arșiță și, după ce-și frecară mâinile cu nisip – căci apă n-aveau —, începură să murmure cuvintele celei dintâi sure din Coran: „În numele prea milostivului, stăpânul lumii, prea îngăduitorului care va judeca în ziua de apoi. Ție îți slujim, pe tine te rugăm să ne duci pe calea cea bună, calea celor drepți care se bucură de milostivirea Ta și nu pe-a celor rătăciți.”

Toți se rugau cu fața spre Mecca făcând mătănii nenumărate până ce șeicul se ridică de jos dându-le astfel să-nțeleagă că rugăciunea s-a sfârșit.

Mahomedanul se slujește în deșert pentru abluțiunile1 sale, de nisip în loc de apă, pustiul fiind considerat o „mare fără de apă”, din pricina întinderii sale nesfârșite.

Desigur, Sahara nu-i nemărginită, și nici Hammada, cea cu movilele ei unduitoare de nisip, asemenea unei mări bătută de valori, ele au totuși o întindere uriașă în care ochiul nu vede altceva decât nisip și iar nisip. Nici un copac, nici o tufă, nici măcar un fir de iarbă cât de firav ar fi fost el.

Soarele dogorea cu putere și mai nicăieri nu se afla un pic de umbră, decât în dosul unui grup de stânci colțuroase care se ridicau din marea de nisip, asemuindu-se cu ruinele unei vechi fortărețe.

La umbra aceasta poposise caravana cu un ceas înainte de prânz, ca să-și odihnească pe timpul căldurii grozave cămilele. Rugăciunea se sfârșise și se pregăteau de plecare.

Caravana nu era mare. Numai șase persoane, tot atâtea cămile de călărit și alte cinci de povară. Cinci dintre călători erau arabi de-ai tribului homr, cunoscuți ca oameni foarte cucernici și urând de moarte pe creștini.

Când arabii se îndreptară spre cămile, șeicul șopti celorlalți ca să nu-l audă decât ei:

Allah jenahrl el kelb, el nusrani – Dumnezeu să pedepsească pe câinele ăsta de creștin! Și se uită pe furiș cu dușmănie la cel de-al șaselea călător, care, stând lipit de stâncă urmărea cu privirea o pasăre în zbor.

Omul nu avea trăsăturile ascuțite și ochii ca de tăciune ai arabilor și nici statura lor uscățivă. Dar când, dându-și seama că aceștia vor să pornească la drum, se ridică în picioare, se văzu că avea un trup înalt și puternic, ca al unui ofițer de gardă prusac. Părul îi era blond, ca și barba deasă care-i împodobea fața. Ochii albaștri și trăsăturile feței erau de o delicatețe neobișnuită în țările răsăritene. Era îmbrăcat la fel cu însoțitorii săi arabi, adică purta un burnus deschis la culoare, cu o glugă care-i acoperea capul. Când se urcă însă pe cămilă, burnusul se desfăcu în față, lăsând să se vadă cizmele înalte, de iuft, pe care le purta în picioare, lucru rar întâlnit pe meleagurile acelea. La brâu avea două pistoale și un pumnal, iar de oblâncul șeii atârnau două puști, una mai ușoară pentru vânat păsări și alta mai mare pentru animale mai voluminoase. Ca să se apere de razele puternice ale soarelui purta o pereche de ochelari de protecție.

Plecăm? întrebă el pe șeicul El Djemali, în araba vorbită la Kahira (Cairo).

Da, dacă dorește Abu'l arba ijun, îi răspunse arabul.

Cuvintele acestuia erau spuse pe un ton cuviincios, dar se străduia zadarnic să le dea o exprimare prietenoasă. Abu'l arba ijun înseamnă Tatăl-celor-patru-ochi. Arabul obișnuiește să dea, mai ales străinilor al căror nume nu-l poate pronunța bine, un nume care să se potrivească întotdeauna unei particularități a acestora. Pe străin îl porecliseră astfel din pricina ochelarilor pe care-i purta.

Denumirile pe care le dau încep de obicei cu abu sau ben și ibn, omm ori bent, adică tatăl sau fiul, fiica sau mama. Întâlnești astfel nume ca: Tatăl-paloșului, dat unui om viteaz; Fiul-înțelepciunii, dat unui tânăr cuminte sau inteligent; Mama cușcușului, la o femeie care se pricepe să gătească foarte bine acest soi de grăunțe; Fiica cuvântului, la o fată clevetitoare.

Când crezi că vom ajunge la Bahr el Abiad2? întrebă străinul care nu mai fusese încă prin părțile acelea.

Mâine. Înainte de a se însera.

Și la Fashoda?

Cam pe-aceeași vreme, dacă o vrea Allah.

Cu atât mai bine. Nu cunosc ținutul; trag nădejde că-l știți voi și nu ne vom rătăci.