Șocul de la 11 Septembrie 2001

Paris 1 iulie 2002

Și dacă aș spune tare ceea ce se doar șoptește: «La 11 septembrie (2001) s-au înfruntat două anticulturi: americană și jihadă – cea care se revendică de la islam, însă este împotriva preceptelor Coranului»?

Aș fi tratat de antiamerican, de antiarab – ba chiar de terorist! Am fost-sânt-voi fi, alternativ-simultan: antisemit și jidovit, antirus și rusofil, anti-român și basarabean xenofob…

Am auzit și dinspre București ecouri provenind din Franța, Germania, Anglia (însă nu și din Italia, Spania, Portugalia – oare de ce?) sub forma de indecent răcnet de solidaritate: «De la 11 septembrie suntem cu toții americani!»

Servilism dezgustător, secreție de turmă. Un occidental isteric a parafrazat celebra zicere a lui John Kennedy: «Sunt [și eu] un berli-nez» (el își exprima solidaritatea cu locuitorii Berlinului, parte ostatici ai rușilor, parte robi ai rușilor), după el s-au grăbit să zbiere în cor toți frustrații occidentali ai căror părinți erau nostalgici ai luptei pentru pace în Vietnam; după ei, laie, culturaleții noștri dâmbovițelini, altfel politologi, futurologi, astrologi, americanologi, bursieri și postulanți.

Poți să-ți exprimi compasiunea față de cineva care a suferit o grea pierdere – de obicei legată de moarte; în nici un caz nu poți pretinde că „ești și tu”, fie mort, fie fratele-mama-fiul mortului. Așa, pentru că nu e logic, nici corect. Și nici decent.

Data de 11 septembrie poate constitui o piatră de hotar – însă nu fiindcă „de la 11 septembrie ' noi, ne-americanii, am fi devenit fulgerător americani, ci pentru că atunci, ei, prietenii noștri, americanii, au primit o lovitură cumplită, neașteptată: pentru întâia oară în scurta lor istorie au aflat ce înseamnă ca tu, civil, să fii atacat, din cer, pe solul național (Pearl Harbour: undeva, pe o insulă, departe, în spațiu – și în timp…). Ei se credeau cei mai buni, cei mai drepți; cei mai cinstiți, cei mai harnici; cei mai inteligenți, cei mai generoși; cei mai morali și cei mai iubiți dintre oamenii de pe întreaga planetă – și, dintr-odată…

Două au fost întrebările-imprecație rostite de americani în direcția Divinității: «Doamne, de ce m-ai pedepsit pe mine, de ce mi-ai făcut mie asta?» – ceea ce se traduce prin: Dumnezeu mă bătuse doar pe mine, american, numai mie îmi făcuse „asta” – ceea ce era nedrept; «De ce ne-au făcut [ei] asta, nouă, care îi ajutăm și-i iubim? De ce au început să ne urască, dintr-odată, de ce au devenit ingrați – noi ne-am dat de două ori sângele, în secolul trecut, pentru cauza lor, noi le-am trimis ajutoare alimentare, medicale, de fiecare dată când s-a putut…» – impersonalul viza ne-ajutorul față de comunități și ele, nefericite, dar aflate sub controlul Chinei și al URSS.

În deceniile trecute când Europa Occidentală era scăldată în sânge de pe urma acțiunilor terorismului de stânga (Brigăzile Roșii în Italia, Armata Roșie în Germania), americanii se arătau mirați-indignați că autoritățile locale nu sunt în stare să lichideze bandele care compromi-teau vacanțele culturale ale cetățenilor americani; când terorismul islamic (în fapt: diversiunea guvernului comunisto-militarist algerian) a însângerat Franța, americanii – și nu doar turiștii, ci și gazetarii și oamenii de afaceri – nu încetau de a trata statul și poliția franceză de incapacitate patentă, ba chiar de complicitate cu teroriștii, amenințând cu denunțarea unor contracte comerciale… Fiindcă erau siguri: la ei, în America așa ceva era de neconceput – America fiind o fortăreață inexpugnabilă, păzită zi și noapte de armata cea mai puternică – ce să mai vorbim de atotștiitorismul, de eficacitatea polițiilor FBI și CIA…

Și a venit 11 septembrie. în loc să caute motivele agresiunii (printre ele: Palestina), au acuzat Cerul de nedreptate la adresa lor.

Anticultura americană în splendoarea ei analfabetizatoare a primit o lovitură cumplită de la o (sau: de la cealaltă?) anticultura, barbari-cultura dimpotrivă: cea vehiculată de câțiva arabi supra-bogați, supra-occidentalizați. Jihad: un număr restrâns de indivizi, nu mai mulți gândiseră și impuseseră teroarea Revoluției Franceze și a celei Bolșevice.

S-a spus mereu că secreția „gândirii” terorismului benladenist ar fi expresia „maselor largi de musulmani umiliți de creștini, colonizați de occidentali”- de acolo s-ar trage ranchiuna tenace a lumii a treia. Numai că „masele de musulmani' nu arătau spre America – ci spre Palestina. în acest sens, ceea ce li se întâmplă Palestinienilor din partea Israelienilor – cu suținerea, complicitatea, chiar cu îndemnul americanilor – poate fi considerat, nu atât cauza (deși, de la venirea lui Sharon la afaceri…), ci pretextul; mai corect: aZffoiu/jihadiștilor: «Iată cum îi pedepsim noi pe persecutorii fraților palestinieni».

…Bineînțeles, nu soarta palestinienilor umiliți, spoliați, alungați de pe pământul lor, băgați în sârme, masacrați de tancurile, helicopterele, avioanele de vânătoare (americane) israeliene le stă la inimă benlade-niștilor – dovadă: în răzbunarea lor oarbă nu au vizat Tel Avivul, ci New Yorkul; nu au atacat nave de război israeliene – ci americane… în ochii acestora, Americanii sunt inamici, nu pentru că susțin Israelul în toate acțiunile sale teroriste împotriva băștinașilor palestinieni, ci pentru că le sunt rivali pe terenul anticulturii. Și mai ales fiindcă ei, americanii au fost, nu doar „alfabetizatorii” lor, individual, ci fabricanții terorismului antioccidental.

În secolul nenorocit care a trecut, XX, Rusia a fost puterea cea mai destructivă, cea mai nocivă; America, în ochii noștri naivi: îngerul Păzitor, Arhanghelul Salvator. în ultimul război mondial i-a salvat de Hitler pe francezi, pe italieni, pe belgieni, pe englezi – dar nu și pe polonezi și pe cehoslovaci – de ce? Simplu: fiindcă Hitler murise -trăiască Stalin! Pe noi, românii, dacă americanii nu ne-au persecutat altfel decât bombardându-ne, mai ales în Duminica Paștelui 1944, nici nu ne-au ajutat atunci când aveam nevoie de ei și îi așteptam să-și onoreze promisiunile. Ba, în cazul Ungurilor, în 1956, neintervenția lor, a avut valoare de complicitate cu Sovieticii la strivirea insurecției.

Înapoi la terorismul impropriu numit: „arab”: acesta, cronologic, a început cu Iranul, comunitate ne-arabă – doar islamică. Ura iranienilor împotriva americanilor nu a fost ura musulmanilor împotriva creștinilor, ci a unei țări împotriva altei țări (America) – care dădea ajutor dușmanului ei de moarte: Irakul. Fundamentalismul homeynist a pornit de la conflictul religios dintre șiiți și sunniți, a alunecat la un conflict (aparent) între musulmani și creștini – dar nu a fost decât unul economic, în care „găina” a fost (și este, în continuare): petrolul.