Usa noastra cea de toate zilele

PROLOG.

Erau patru, umpluseră odaia de râsul lor, râdeau așa cum numai femeile știu să râdă, cum numai femeile, din nimic, încep să râdă și râd până la lacrimi, până la sufocare și plâns, iar după ce se liniștesc, mângâie perna și lemnul mobilelor și au buzele arse și lumina ochilor tulbure și pântecul plin.

Erau patru și râdeau ca nebunele, cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră tavanul și pereții, în afară.

Și nu simțiseră. Poate pentru că erau cu totul scufundate în râs, tăvălite în propriile hohote de suspine. Sau poate pentru că erau patru și, când nu ești singur, nu te poți păzi; când nu ești singur, lași celorlalți sarcina pazei.

Erau patru și niciuna nu văzuse, nu auzise, nu simțise că, îndărătul lor, ușa fusese închisă, încuiată, ori se închisese și se încuiase singură, așa cum, adeseori, fac ușile, cu de la sine putere și fără să se ostenească în căutarea unui motiv. Și e aproape sigur că, dacă una dintre ele ar fi observat ce se petrecuse, tot n-ar fi dat nici o importanță: se știe de totdeauna că o ușă începe a fi închisă, nu din clipa în care se lipește de canat, în locul ei și limba clanței intră în lăcașul ei și zăvorul într-al lui. Ci din clipa în care omul de dincoace vrea să treacă dincolo, ori vrea să se asigure că, atunci când va vrea, când va avea chef să vrea, poate s-o facă. Și constată că nu poate. Că nu poate să poată.

Dar cele patru abia intraseră. Pentru ele, deocamdată, era doar râsul.

RASU.

Râdeau toate patru râdeau cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră pereții și tavanul, în afară.

Începuse Alice, ea le începea totdeauna, pe toate și le începea bine, exact de acolo de unde trebuie început un lucru și chiar de n-ar fi învățat râsul, acolo, la teatrul ei, tot ar fi știut de unde să-1 înceapă. Sofia „intrase” a doua, ea totdeauna fusese a doua, peste tot și în toate, și la părinți și la școală și ca nevastă, ea nu risca niciodată, nu-și îngăduia să greșească prima și singură, în râsul de față pornise, firesc, a doua, fără să vrea cu tot dinadinsul să râdă și nici cu tot dinadinsul să tacă, dar pentru că cineva începuse ceva, riscase ceva, de ce n-ar fi mers și ea într-acolo? Mai ales că drumul era bătut, mai ales că acum și aici era munte și vacanță. A treia fusese femeia cu pantaloni vișinii și canini de viplă, ea rezistase o vreme, rezistase, nevăzând motivul râsului și tentată, dacă nu să le pună la punct fără ocolișuri, măcar să le întrebe: ce-i de râs, aici? Dar gândul singur se dezlipise, nu era nici bine și nici rău fără el, așa că se așternuse și ea, gospodărește, pe râs. La urmă de tot prinsese a necheza gâdilată și fata, nu atât de râsul celorlalte, cât de combinezonul roz al femeii cu viplă, umflat în locul unde fermoarul de la pantalonii vișinii se descususe pe toată lungimea, poate chiar de la primul chiot.

Râdeau cu ochii închiși și băteau din palme și se izbeau cu palmele peste șolduri, iar fata, rezemată de perete, lângă ușă, pălmuia peretele zgrunțuros – și era bine.

Începuse Alice cu toți dinții ei frumoși, cu gura ei mare, râdea larg, rotunjit, ca la ei, la teatru, căutându-și vocalele și poziția capului și locul mâinilor în aer, dar găsindu-și-le mai repede și facându-și-le mai firești decât ale cuiva care nu cunoaște scena și nici nu vrea s-o cunoască, râdea cu atâta știință și sinceritate, încât nu fusese în stare de mai mult de doi pași de la ușă, după care se prăbușise cu mersul cosit pe primul taburet întâlnit – stătea pe dunga taburetului, cu un picior întins de tot, cu celălalt nimerit cine știe cum după stinghie și râdea în valuri și-și lovea coapsele cu palmele, pocnindu-și-le pe amândouă deodată, atentă la ritm și foarte stăpână pe el, râdea spre grinzile tavanului, cu pleoapele închise albastru – și era toată gură și râs.

La început de tot, Sofia se speriase (Alice explodase în hohote chiar în ceafa ei), apoi se lăsase să zâmbească: cine știe ce i-o mai fi spus inginerului ori ce Dumnezeu e, ce i-o fi spus el Alicei; Sofia mergea cu două trepte înaintea lor, pentru că Alice era cu inginerul.

— Cât de la mână îl avea Alice pe inginer Sofia nu văzuse, nu-i plăcea să se observe că trage cu ochiul – așadar, atunci când inginerul tot șoptea ceva, zbârnâitor, la urechea actriței, iar aceasta chicotea ca pipăită (poate că o chiar.), desigur, altul decât cel cu clopotele, dar tot atât de porcos, altfel de ce-ar fi râs Alice așa?), porcos sau doar decoltat – ei și? N-are voie omul să se simtă și el bine, trei săptămâni pe an, în cazul ei vacanța de iarnă? Destul trage în restul timpului și e sobră și așa cum se cade să fie un cadru didactic, acum e în vacanță, se mai deconectează și ea, apoi, în al doilea rând, copiii nu erau de față, acolo, pe scară, nu se aflau decât ele două și inginerul, ori ce meserie o fi având armăsarul acela care nu-i cu gândul decât la. Parcă nu știm noi de ce tot mișună prin jurul Alicei. Da' las', că nici ea. Și, la o adică, cine-1 poate împiedica pe un bărbat să spună bancuri, ca cel cu clopotele? Și, adu-cându-și-1 aminte, Sofia se luase după râsul Alicei. Se oprise dinaintea ferestrei, acoperișul care începea să curgă chiar sub pervaz era foarte abrupt și căptușit cu zăpadă, totul era căptușit cu zăpadă și de tot, un alb dulce, cu fiori de râs – încerca să vadă chestia cu clopotele pe un asemenea alb și râdea aproape cu sughițuri de ceea ce ieșea, râdea, auzindu-și carnea zbuciumân-du-i-se la intervale inegale, ea nu putea să cânte în ha-ha-uri rotunde și cumva trăgându-se unul din altul, ca ale Alicei, ea nu făcuse nici teatru, nici altceva nu făcuse ca să învețe cum se râde frumos, ea dădea drumul hi-hi-urilor cum se nimerea, ieșeau cum ieșeau, prea ascuțite și aproape destrăbălate, le simțea însoțite stângaci în tremurul cărnii pe oase – și-și aduse aminte că Alice îi spusese că râde urât, că parcă ar fi o cârâitoare cu care soldații se joacă de-a soldații. Încercă să și le deschidă, reîncercă să vadă clopotele, ca să și le poată potrivi după ale Alicei, să decurgă și ale ei unul din altul, dar ieși cu totul caraghios și trist, pentru prima dată locul doi n-o mai îndulci, așa că se opri, în reprize, ca să n-o podidească plânsul, de umilință.