Un fals pentru eternitate
Aa
La întrebările repetate: de ce nu cer (și eu) să-mi văd „dosarul de securitate”? – răspundeam, repetând: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot și de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/ zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu și alți căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârșită favoare din partea Partidului și a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, pașapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum țin să-i spună Odiosului Organ foștii-actualii-viitorii securiști nu sunt decât variațiuni pe o vagă temă dată și răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securități: re-re-rescrierea istoriei, după „imperativele momentului”»
De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei și de feloni de la CNSAS, în frunte cu securiști dovediți ca Onișoru și M. Gheorghe, dar imediat-urmați de „colegi”, „confrați”: Pleșu, Dinescu, Patapievici.
Însă nici chiar eu, care mă lăudam că știu multe despre natura și despre modul de funcționare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă așteptam la…
…La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă privește:
Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărți cu cântec: Ușa noastră cea de toate zilele. în introducere MRM scrie: „Fără a reuși să-și încheie socotelile cu cenzura și organul propagandistic asupra romanului ’Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puștii cu un alt opus romanesc – ’Ușa’, pentru a ataca pe două fronturi pozițiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.
2 PAUL GOMA
„Continuând și în această proză să dezvăluie abuzurile și ilegalitățile săvârșite de activiști și organele de partid, chiar dacă (se părea că) acțiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – și respinge iarăși manuscrisul. (M. R. M.)”
Chestiunea cu acest „document” – găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” și reprodus în Contemporanul – sade astfel: „Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu și-a dat seama, el a reprodus (neglijent? cu intenție?: nu a copiat data -foarte importantă, după cum se va vedea – nici numele „autorului”) textul „Notei”, atât.
Înainte de a argumenta, o scurtă istorie a „cazului”:
La începutul anului 1970 s-a (re)activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncți: Mihai Gafita, Alexandru Ivasiuc.
Prietenul și colegul de închisoare Ivasiuc știa că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, așa că mi-a cerut «o altă carte pentru editura mea…» (așa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Ușa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Sașa a încredințat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian și Mircea Ciobanu.
După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Sașa o luase razna: luându-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu – pe cine știe ce „temă”- începuse a zbiera:
Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceaușescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceaușescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceaușeasca unui mort – și pe care l-a… înviat – o știe de la Tita [Chiper, soția sa], el i-a furat-o și a băgat-o în carte!
„Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda și pe Gafita, care îi puseseră pe toți redactorii (deci și pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Țepeneag, pe Paleologu) să citească de urgentă cartea, pentru a lua împreună o hotărâre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu și Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru „judecarea” unei cărți pe care nu o citise – nu exista nici o „scenă” cu mortul pălmuit…
UN FALS PENTRU ETERNITATE… 3
Cu toate acestea, Preda a hotărât să… nu-mi primească cartea (dar să fie ca și cum nici n-aș fi predat-o, deci… să nu mi-o respingă – ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justifice, în scris, refuzul). Motivația lui Preda merită reținută: «Din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarășa…» în traducere: din moment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să… accept „vinovăția” – și consecințele ei.
Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de la ei și să le propun o altă carte – asta se petrecea în aprilie 1970;
Fără să fi fost anunțat, fără nici un „document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica – în curând aveam să înțeleg că erau interziși soția și socrul meu, traducători;
Am rămas ca… «cel care s-a dat la Tovarășa…» – citat din Marin Preda:
Când am făcut greșeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui N. Breban ajutor în lămurirea situației, șeful meu la România literară și membru al CE. mi-a răspuns: «Dacă tovarășii au luat această hotărâre (nu spunea care „tovarăși”, nici care „hotărâre” – doar nu era să rostească: „interdicție de a publica”), înseamnă că știu dânșii de ce au luat-o».
Iată motivele pentru care „documentul” este un fals:
Titlul cărții este: Ușa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat și nu „Ușa”, cum e numită și în capul Notei și în corpul textului justificativ;
