Somn, vis, hipnoza

LA FEL DE NECESAR CA și AERUL.

Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne răpește o treime din viață. El se dovedește tot atât de neînlocuit ca aerul, ca apa și ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decât lipsa hranei. Daca un caine moare după 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca după 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezintă dereglări importante la nivelul întregului organism. Astfel, se fac simțite modificări ale tensiunii arteriale, respirației, atenției, bătăilor inimii. In ceea ce privește durata somnului, ea diferă de la o vârstă la alta. Daca la noul născut este de douăzeci de ore, la adult se ajunge la șapte-opt ore. De asemenea, se schimba și ritmul somnului. Se trece de al ritmul polifazic al sugarului la firescul somn de noapte al celor mari. Exista insa și excepții. Pliniu cel Tânăr și Victor Hugo dormeau doar două-trei ore pe noapte. Aceasta demonstrează, în ultima instanță ca nu toți oamenii au un somn egal. Unii dintre noi avem insomnii amri cu componente psihopatice sau organice, pe când alții au insomnii simple, cu nopți „bune” și nopți „rele”. Tulburările somnului pot apare și sub forma unor hipersomnii, adică a unei tendințe irezistibile de a dormi. Este cazul narcolepsiei, caracterizata prin crize brusce de somn fara vise și treziri brusce, când bolnavul pierde complet noțiune timpului. Mai grava se dovedește cataplexia, o alta forma de hipersomnie, care se caracterizează prin halucinații hipnogene frecvente. Sa nu uitam somnambulismul, aceasta manifestare paradoxala nocturna, asupra căreia nu s-a format inca o concepție unanim admisa. Printre altele se pune în discuție eventualitatea unor baze genetice ale somnambulismului. Sa vedem deocamdată ce este somnul.

UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL.

Trecerea de la starea de veghe la starea de somn este prefațata de un adevărat ritual, de un ceremonial, care deosebește de al om la om. Este vorba de așternutul patului, de lectura unei cărți, de fumatul unei țigări, etc. Or, modificarea acestor obiceiuri reflexe conduce, nu de puține ori, la apariția insomniilor, care nu trebuie confundate cu lipsa totala de somn, incompatibila cu viață, ci dereglare a calității somnului și a duratei normale a lui. Cu alte cuvinte somnul poate fi considerat ca un dezinteres interminent fata de mediul extern, dezinteres produs în mod treptat de o serie de modificări ale ritmului biologic. Este vorba de de scadrea influxurilor senzoriale, de rărirea respirației, de scăderea metabolismului bazal, de scadrea tensiunii arteriale și a secretiiolr digestive. Într-un cuvânt, somnul trebuie privit ca un fenomen fiziologic natural caracteristic pentru toate animalele superioare. El apare, nu numai în urma uzurii funcționale și a oboselii, ci și în raport de ciclul noapte-zi. Trebuie precizat insa ca acest fenomen fiziologic reprezintă expresia unui proces de refacere activa a creierului, fapt demonstrat și prin constatarea ca debitul circular cerebral nu scade în timp ce noi dormim. Datorita căror factori dormim? In legătură cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflați, unul în hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combătut de către Pavlov, care susține ca somnul este o inhibiție a centrilor nervoși superiori. Mai târziu, Moruzzi și magoun evidențiază rolul esențial al formației reticulate la menținerea stării de veghe. In consecință, somnul apare, după Moruzzi, ca un efect al deconexiunii funcționale a formației reticulare, iar experientele cele mai recente, așa după cum vom vedea din explicarea ilustrațiilor, pun în evidenta zone hipnogene în bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formația reticulara și produce somnul.

SOMN LENT și SOMN RAPID.

La începutul deceniului al optulea al acestui secol se cunoștea doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite după gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis și colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergând de la ațipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de către A. Aserinsky și N. Kleitman în 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de „mișcări oculare”. așa se face ca astăzi, datorita celor mai moderne cercetări, somnul a fost împărțit în doua categorii: somn lent și somn rapid. Avem, deci, de-a face cu o dualitate a stărilor de somn. Somnul lent, adică somnul clasic împărțit de Loomis în cinci faze și caracterizat de unde lente, este întrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedește a fi, în cea mai mare măsură, expresia activității onirice. Subiecții treziți în cursul somnului rapid relatează cu toții ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, în timp ce somnul rapid are în general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizează printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astăzi, datorita cercetătorilor făcute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.

ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE.

Visul ne însoțește toată viață. In plin somn, inconștientul se întrerupe și conștiința noastră ia act asa, pe neașteptate, în mod pasiv și imprevizibil, de o suma de viziuni, de trăiri foarte asemănătoare, dar și foarte deosebite de ceea ce ni se întâmplă în stare consitenta. In desfășurarea acestei trăiri a frapat întotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin și chiar deloc. Mai mult, visul poate fi „lung” sau „scurt”, putem visa în fiecare noapte, sau numai din când în când, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat privește latura lui calitativa, avem în vedere ca visul poate fi „vag” sau „viu”, coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, plăcut sau neplăcut. Când e neplăcut zicem ca avem coșmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract și didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan și succesiv caracteristici contrarii, adică el poate avea și coerenta și incoerenta și logica și absurditate și claritate și neclaritate.

Gândirea magica.

Toate aceste caracteristici ale visului au frapat din cele mai vechi timpuri curiozitatea și imaginația oamenilor, preocuparea fata de acest fenomen oscilnd în funcție de gradul de cultura și civilizație existând la un moment-dat pe scara evoluției societății omenești. In comuna primitiva, de exemplu, omul, dominat de o gândire „magica” acorda visului o importanta uneori chiar mai mare decât trăirii în stare de veghe. El considera trăirea din vis de un rang superior, ca o trăire din alta lume, din „lumea de dincolo” sau ca un contact necesar cu o „astfel de lume”. Prin vis, considera omul primitv, „spiritele superioare”, zeitățile, sau duhurile morților comunica cu el pentru a-I anunța voință sau sfaturile lor. Deci, visul era socotit ca un aducător de vesti bune sau rele, ceea ce a determinat ca una din preocupările majore ale „învățaților” acelor timpuri depărtate, adică ale vracilor, magilor și preoților sa fie așa-zisa tălmăcire a viselor.

Pe măsură insa ce societatea progrreseaza și cunoștințele oamenilor despre natura și societate se îmbogățesc, visul, cum și normal, se demitizează pierzându-și treptat din importanta. El ramane ca un simplu fenomen ciudat și neînțeles în pofida unor „descifrări” mai ample sau mai scurte existente în paginile diverselor cărticele oculte, care pretindeau cu tărie ca „tamacesc” la perfecție visele.

Iată insa ca știința despre vise în general și psihologia în particular a obținut de-a lungul timpului succese din ce în ce mai spectaculoase în descifrarea mecanismelor inime ale acestor fenomene ce sunt visele. Mai întâi în perioada psihologiei experimentale se stidiaza somnul propriu-zis și se fac nenumerate relații intre vis și somn. Oamenii au sa descopere de ce și cum se produce visul. La început s-a crezut ca visul este o simpla împletire a „ganurilor” și a imaginației, a continuității, rudimentara, care reapare în mod arbitrar și haotic. Ceea ce frapa insa era faptul ca starea de vis, spre deosebire de cea de veghe se dovedea total lipsita de continuitate și mereu schimbătoare. La sfârșitul secolului al XVIII-lea teoreticieni ca Nudow, Mendelssohn și Anton Joseph Darsch încep sa privească mai critic geneza visului legând desfășurarea lui de evenimente din cursul zilei care s-au stocat în memorie. Ceva mai târziu, pe la 1875 Hildebrand socotește ca visul își ia elementele din realitatea vieții psihice, din evenimentele interioare și exterioare trăite. Se ajunge astfel la ideea ca mecanismul visului este este condiționat atât de influenta simțurilor „externe” care transmit atenuat senzații „obiective” din mediul incojurator cat și de simțurile „interne”, care transmit senzații organice interne. La un moment-dat multi cercetători au fost convinși ca imaginile visului sunt transformări ale unor excitații vizuale retiniene ce apar cu ochii închiși sau al unor imagini vii luminoase, colorate și caleidoscopice, denumite imagini hipnogigice. Ele par a fi elaborate de scoarța cerebrala (zona optica) care apare în momentul ațipirii sau trezirii, adică în stări dintre veghe și somn. Totuși visul și imaginile hipnogiogice sunt doua lucruri diferite, desi se pot influenta și pot coexista. De obicei, scenele de vis sunt reprezentate alb-negru, visele colorate fiind de natura excepțională. Ele apar în anumite stări neuroendocrine speciale și în anumite ocazii.

Puncte de veghe de pe aria corticala.

Cercetările neurofizilogice moderne au adus foarte multe clarificări, arătând ca procesele bioelectrice din creier au alta evolutiein stare de somn decât în stare de trezire și ca visele apar în condițiile somnului paradoxal atunci când anumite porțiuni ale scoarței crebrale sunt excitate și când unele engrame (urme, depozite ale memoriei) sunt reactivate. Materialul informațional din care este visul alcătuit are ca sursa experienta proprie. In consecință orbii nu pot visa cu imagini vizuale. Exista insa și cazuri când oamenii declara ca au visat locuri pe care nu le-au văzut niciodată. Realitatea este ca anumitor fapte, în stare de trezie, nu le acordam importanta, nu le conștientizam, dar în stare de somn ele devin dominante. Aceasta, pentru ca, ceea ce în timpul treziei a fost un reflex extrem de slab și izolat, în timpul somnului poate deveni un act puternic.

De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numărându-se preocupările, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze în somn și sa se propage în vis. In preajma unui eveniment așteptat, de exemplu vei visa cu siguranță ceva în legătură cu el. Iată de ce psihanaliza susține nu fara temei, ca dorințele noastre ascunse și trebuințele reprimate de conștiință răbufnesc în vis. Pavlov socotește ca visul ca o expresie a manifestărilor unor anumite puncte de veghe „speciale, existente pe aria corticala”, cufundta într-o stare de inhibiție specifica stării de somn.

„LABORATOARELE VISULUI”

Ultimele doua decenii în special s-au dovedit extrem de rodnice în ceea ce privește cercetările întreprinse pentru descifrarea tot mai exacta a somnului și a viselor. Ele s-au realizat în cadrul unor laboratoare ultramoderne „laboratroare ale visului” înzestrate cu cele mai moderne aparate de urmărire a coordonatelor fiziologice ale organismului cum ar fi electro-encefalograma sau electrocariograful. Intre pereții acestor laboratoare au dormit în timp de 10 ani peste patru mii de subiecți voluntari sau remunerați făcând ca numărul nopților domite sa se ridice la peste 12000. S-au cercetat cu cronometrul în mana trei elemente esențiale. Este vorba de comportamentul general al subiectului, de mișcările globilor sai oculari sub pleoapele închise și mai ales de traseele elecrtoencefalografice care trădează profunzimea sau superficialitatea somnului. Astfel s-a putut releva așa cum am arătat mai înainte doua tipuri de somn calitativ deosebite, care se succed cu o anumită frecventa cam de 4-5 ori pe noapte și cu un orar destul de constant. Avem de a face cu un somn „lent” „recent” pe scara filogenetica, relativ fara vise și un somn rapid, paradoxal caracterizat obiectiv prin mișcări rapide ale globilor oculari și subiectiv prin vise simultane.

O parte dintre oamenii de stiina declara ca o mica zona din regiunea pontina a formației reticulare mezencefalice este făcută responsabila de aceasta activitate onirica. Michel Jouvet a denumit-o metaforic „centrul viselor”. S-a constatat insa și exsistenta unei faze intermediare intre cele doua tipuri de somn, care este insa scurta și inconstanta.

Pe baza tuturor experimentelor întreprinse s-a conturat pana la urma disciplina științifică obiectiva despre vise. Willliam Dmont urmărind cronologia, ritmicitatea și durata celor doua tipuri de somn pe parcursul unei nopți ajunge la relevații senzaționale. Mai inati se constata ca de fapt toți oamenii visează, fara excepție, chiar și cei care neaga ca ar visa. La aceștia insa negarea este efectul unei amnezii de trezire. In al doilea rand s-a ajuns la părerea ca faza de somn rapid, paradoxal deci somnul cu vise este esențială, vitala, strict necesara. Cu alte cuvinte, nici nu se poate trai fara vise. Nici oamenii, dar nici animalele nu pot sa se debaraseze de ele. Aceasta, pentru ca, visele sunt atât biologic, cat și psihologic, utile. Subiecții care nu erau lăsați sa viseze, fiind treziți ori de cate ori aveau mișcările oculare simptomatice pentru activitate onirica, desi dormeau cantitativ suficient au suferit unele tulburări de tip nevrotic.

Necesitatea absoluta de a visa a fost demonstrata de prof. Michel Jouvet, de la facultatea de medicina din Lyon. In acest scop el a supus unor experiente radicale de „lipsire de vise” nu oameni, ci…pisici. După doar o săptămână nevoia de a visa a fost totala, subiecții nemaiputând sa se autocontroleze. In continuare el extirpează la 65 de pisici partea tânără a creierului, lăsând neatinse părțile străvechi adică acel centru al viselor de care vorbeam mai sus. Rezultatul a fost ca animalele visau continuu ceea ce dovedește ca visele au apărut pe o anumită treapta a evoluției și ca constituie forme atavice, legate de structuri vechi ale creierului, dar foarte necesare vieții.

Iată cum și misterele viselor se destrama tot mai mult. Cu alte cuvinte în vise nu exista numic supranatural.

MECANISMELE HIPNOZEI.

Inca din cele mai îndepărtate timpuri au existat o serie de preocupări legate de hipnoza. Dar, în anumite perioade, hipnoza este utilizata și interpretata ca fenomen mistic sau de recurgea la escrocherie și șarlatanism pentru câștigarea banilor celor neavizați. Astfel, preoții Greciei și Egiptului antic foloseau hipnosismul în scopuri religioase; erau adresate diferite întrebări unui slujitor al templului care, fiind în stare de hipnoza, elabora răspunsuri considerate drept prorociri sau indicații ale zeilor. In epoca Renașterii, fenomenele hipnotismului sunt explicate cu ajutorul unei teorii fantastice „magnetismul animal”. Aceasta teorie a fost dezvoltata de medicul Mesmer (ce a practicat hipnotismul la curtea regelui Ludovic al XVI-lea) și aplicata la oamenii bolnavi de nervi. După opinia sa, boala trebuia dusa, pana la punctul sau culminant pentru a putea fi vindecata. In consecință Mesmer ii ducea pe furioși sau pe cei în stare de criza într-o încăpere în care se transmitea magnetismul pe baza paselor, a mișcărilor repetate, a mâinilor în fata și de-a lungul corpului celui supus experientei, ceea ce provoca accentuarea crizei, manifestata prin plans sau ras nestăvilit, tremurături și țipete puternice. Fenomenul hipnozei a fot reluat, desigur, pe alta baza și făcut sa fie cunoscut în multe domenii de activitate datorita prestigiului unor personalități științifice cum sunt Charcot, Freud, Pavlov s.a. care l-au abordat din perspectiva teoriilor lor.

Dar sa vedem în ce consta hipnoza și care este natura sa? Cuvântul hipnotism vine de la grecescul „hypnos” care înseamnă somn. Cercetările moderne de psihifiziologie (electrofiziologie) și psihologie atesta ideea ca hipnoza se aseamănă mai mult cu starea de veghe decât cu cea de somn. Tehnica hipnozei se bazează, în toate cazurile, pe diferite procedee sugestive. Într-un fel sau altul, majoritatea oamenilor sunt sugestibili. Dar sugestibilitatea diferă de la un individ la altul în funcție de: particularitățile psihice ale persoanei, vârstă, sex, experienta de viață, grad de cultura, putere de discernere, etc. Pentru creșterea forței sugestibilității cuvântului se poate solicita subiectului sa privească un punct strălucitor, un obiect fix sau în ochii hipnotizatorului, ceea ce are darul de a grăbi fenomenul de inhibiție la nivelul cuvântului. Subiectul hipnotizat ramane în legătură hipnotizatorul și executa comenzile acestuia atâta timp cat se poate menține pe scoarța cerebrala a hipnotizatului un focar de excitabilitate maxima. Cuvintele hipnotizatorului pot provoca reprezentări vii și acte automate de mișcare. Hipnotizatului i se poate sugera, de pilda, ca se afla la vârsta adolescentei și se plimba, pe un camp cu flori, împreună cu iubita. Ca atare, el executa mișcări de strângere a florilor și le oferă celei dragi.

Desi știința nu poate explica în întregime mecanismele hipnozei, efectul hipnotic se atribuie funcției reglatoare a limbajului, capacității de sugestibilitate a subiectului și după unii autori, chiar particularităților deosebite pe care le-ar poseda hipnotizorul. In hipnoza, activitatea psihica nu dispare, dar au loc fenomene de concentrare maxima asupra celor sugerate de hipnotizator. In aceste condiții subiectul poate executa o serie de acțiuni automatizate și chiar adopta poziții mai putin confortabile asemănătoare cu starea de catalepsie. Fenomenul respectiv, ca și ascultarea întocmai a hipnotizatorului se datorește inhibiției realizate la nivelul creierului și menținerea unei singure zone de excitabilitate prin intermediul căreia exercita influente asupra subiectului.

Fenomenul hipnotic se poate realiza și la animale când se produce un tip de comunicare bazat pe mijloace extraverbale. Se știe ca în anumite situații omul poate „comunica” chiar cu plantele. Atât în condițiile descrise mai sus, cat și în hipnotizarea omului, probabil ca acționează un camp biopsihic a cărui taina știința nu a reușit sa o descifreze inca pe deplin.

CE ESTE HIPNOLOGIA.

Aunci când se provoacă un somn hipnotic, el se poate transforma în somn natural daca se întrerupe sau slăbește legătura dintre hipnotizator și hipnotizat. Se poate trece și invers: de la somnul natural la somnul hipnotic. Un astfel de caz se poate manifesta și atunci când omul vorbește în somn și ii sunt adresate întrebări pe un ton potrivit și legate de conținutul visului. Daca cel care doarme raspunde, somnul natural se transforma în somn hipnotic și se acționează prin sugestie. In felul acesta se poate recurge la sugestia hipnotica în scopul înlăturării unor deprinderi și înclinații negative din comportamentul al copiilor. Unii oameni pot fi învățați sa se autohipnotizeze în așa fel încât atunci când se apropie criza să-și provoace o stare de hipnoza. Spre exemplu, bolnavii de astm, când stiu ca se apropie criza își provoacă un somn hipnotic, iar în aceasta stare criza de sufocare nu mai are loc și bolnavul se trezește automat (după circa un sfert de ora).

Apreciind utilitatea practica a hipnozei, o serie de specialiști o aplica cu succes în medicina, stomatologie, psihiatrie, chirurgie, logopedie. Astfel, hipnoza este folosita ca adjuvant în tratamentul nevrozei astenice, a obsesiilor, a ticurilor, a insomniei, a bâlbâielii, a alcoolismului. S-a creat o disciplina aplicativa numita hipnologie.