Sophie

Sophie de Sidney Sheldon

CAPITOLUL UNU

SOPHIE se ghemui lângă cărucior.

— Von Lössingen, citi ea, arătând spre literele cizelate în aur care erau împodobite cu un blazon de-a lungul peretelui din sticlă fumurie a clădirii birourilor. Acesta este numele tatălui tău și, în numai câteva minute, i te voi prezenta, și neliniștea îi strânse stomacul – o, băiatule, va fi o surpriză.

Cu ochii lui albaștri serioși, băiețelul privi în gol ca și cum ar fi reflectat la adevărul cuvintelor ei, apoi bolborosi și sparse o bulă.

Ridicând bagajul supraîncărcat pe umerii ei, Sophie își luă valiza și sacul de voiaj și porni cu hotărâre în josul cărării. Când i-a cerut taximetristului să-i ducă la birourile Von Lössingen pe o proprietate industrială situată la nord de Cologne, n-a avut idee la ce se poate aștepta, dar complexul era impresionant. Pe partea stângă, dincolo de acrii întregi de mașini parcate, se întindea ceva din cărămidă roșie care, judecând după zgomotul înfundat, trebuia să fie fabrica, în timp ce în dreapta ei erau atelierele, depozite și, în depărtare, se vedeau docurile străjuind Rhinul. Mâna Sophiei se strânse pe bara căruciorului. Acum avea nevoie ca tatăl lui Rudy să fie impresionat de fiul lui, pentru că altfel… Nu, refuză ea să se gândească la asta. Era esențial să-și păstreze optimismul.

Ușile de sticlă se deschiseră glisând și cu un pas, în timp ce răceala dimineții de februarie rămăsese în urmă, ea intră într-o lume calmă care era dată de căldura aerului condiționat. Lăsând jos valiza și sacul de voiaj, Sophie își trecu nervos degetele prin părul lung și negru. Holul de intrare, îmbrăcat în marmură, recepționera cu părul strâns coc, cei trei oameni de afaceri cu mape care ieșeau grăbiți din lift, toate erau îmbibate cu un aer de sobrietate, dar cu coama ei încurcată de vânt, purtând o haină de ploaie, o jachetă de schi violetă și pantaloni – prevăzând că s-ar fi putut să ningă, dintr-o dată s-a simțit prea obișnuită, prea prost îmbrăcată, în afara acelei lumi și, încărcată cu atâtea bagaje, aducea oarecum a hamal.

— Aș dori să-l văd pe domnul Von Lössingen, spuse ea în germană, imediat ce ajunse la biroul de recepție. Acel domn…

— Este un singur domn Von Lössingen aici, anunță fata, întrerupând-o fără posibilitate de replică. Sunteți programată?

Își scutură capul.

— Nu.

— Aveți nevoie de programare. O agendă de birou fu frunzărită. Domnul Von Lössingen a dat instrucțiuni că nu acceptă nici un vizitator în săptămâna aceasta, deci prima posibilitate ar fi lunea viitoare, dimineața.

— Lunea viitoare? repetă Sophie, nevenindu-i să creadă.

— Da, deși voi avea nevoie ca secretara lui să-mi confirme aceasta.

După toate planurile ei, toate cheltuielile, toate chinurile ei psihice, motivul călătoriei ei devenea de necomunicat pentru următoarele cinci zile! Cum putea el să-i facă una ca asta? se întrebă ea, cu spaimă. Și de ce? Izbucnea iritarea. Din informațiile disperate pe care le avea despre Johannes von Lössingen, părea într-adevăr posibil ca indisponibilitatea lui să fie datorată faptului că s-a schimbat de curând, ceea ce însemna că acum el nu are altă alternativă decât să recupereze o seamă de probleme pe care trebuia să le rezolve demult. Ei, aceasta era problema lui, nu a ei.

— Am nevoie să-l văd astăzi. Vin de departe și este important, explică ea.

Recepționera îi acordă un zâmbet programat să fie politicos.

— Îmi pare rău. Nu poate fi deranjat.

— Este foarte important, insistă Sophie.

— Luni dimineață la ora nouă este prima posibilitate.

Își încruntă sprâncenele. În caz de nevoie ar putea, se gândea ea, să amâne confruntarea până săptămâna viitoare, dar de ce s-o facă? Actuala încurcătură nu i se datora ei, și ea nu putea suporta să stea ca pe ace, din cauza unuia care purta jumătate din vină.

— Domnul Von Lössingen și cu mine suntem prieteni, declară Sophie, făcându-și în gând cruce cu degetele.

De fapt, poziția ei era de asociată a unei prietene, dar părea îndoielnic că o legătură atât de subțire să poată să zdrobească baricada pe care o construise germanul în jurul lui pentru a se sustrage – și dacă era necesară o mică deformare a adevărului, fie și așa.

— Prieteni? La această veste, recepționera o privi de sus în jos, fapt care a dus la o trecere în revistă a pomeților ridicați ai obrazului, a părului ei înfoiat și zburlit de vânt, a figurii mici și neastâmpărate. În cazul acesta, cred că ar fi mai bine să vorbiți cu secretara lui, spuse ea, și închise agenda de birou cu un pocnet. Dacă luați liftul, la etajul patru, biroul ei este drept în față.

Sophie zâmbi.

— Mulțumesc.

Într-un birou modern plin cu ultimele noutăți în domeniul aparaturii electronice, găsi o blondă zveltă, îmbrăcată într-un costum de ofițer de marină, având în jur de 40 de ani, care scotea paginile imediat ce erau trase de un fotocopiator.

— Aș dori să vorbesc cu domnul von Lössingen, explică Sophie, după ce reuși să se introducă, cu bagajele și cu bebelușul.

— Vă cred, dar din păcate nu se poate. Femeia afișa un zâmbet politicos. Momentan este în toiul unei ședințe de management și într-un sfert de oră așteptăm un grup de vizitatori care sunt programați să rămână cu el pentru tot restul zilei.

— Nu va fi un spațiu liber între ședință și sosirea vizitatorilor? întrebă ea.

— Ar putea fi câteva minute, dar – aruncă o privire protectoare spre ușa ce, în mod sigur, conducea în biroul șefului ei – mă îndoiesc că l-ar încânta să fie deranjat.

— Am să aștept până ce termină, afirmă Sophie hotărâtă, lăsând să cadă valiza și sacul de voiaj și dându-și jos bagajul din spate, se lăsă pe un scaun.

Secretara ezită, ca și cum ar fi vrut să protesteze, dar apoi oftă și-și continuă treaba.

— E atât de dulce, spuse ea, zâmbind bebelușului, care-i răspunse cu un zâmbet știrb.

— Și foarte cuminte, îl lăudă Sophie. Trase fermoarul costumului albastru matlasat și îi dădu jos gluga. Am venit de la Londra cu avionul în dimineața asta, spuse ea, aranjându-i o șuviță de păr blond într-o buclă în vârful capului și, în pofida faptului că a fost trezit în zori și încontinuu dus dintr-un loc în altul, nu protestează.

— Sunteți englezoaică? Germana dumneavoastră practic nu are accent și n-aș fi ghicit niciodată. Secretara se aplecă deasupra căruciorului să îi vorbească bebelușului. Îți place asta? întrebă ea, când bebelușul întinse o mână și apucă de pandantivul de porțelan care atârna de un lănțișor la gâtul ei. Mi l-a dat mama vitregă a domnului von Lössingen, îi spuse Sophiei, în timp ce Rudy încerca zadarnic să-și bage pandantivul în gură. La fiecare Crăciun îi dăruiește fiecărei femei din personalul biroului un cadou special ales – dar poate știți asta? Sophie scutură din cap. Doamna von Lössingen ne invită pe toți să luăm cina acasă la dânsa, explică femeia, căreia îi plăcea în mod clar să flecărească. Îmi place atât de mult să merg acolo, de fapt cui nu i-ar plăcea să viziteze o vilă frumoasă pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din Bad Godesberg? Mai întâi am servit aperitive, apoi o masă delicioasă și după aceea… De-a lungul coridorului se închise o ușă și se auzi zgomotul produs de mai mulți oameni care se îndreptau. Ședința se terminase. Dacă mi-ai spune numele tău, zise ea, desfăcând pandantivul din strânsoarea lui Rudy, m-aș interesa dacă ar fi posibilă o întrevedere rapidă. Scuză-mă.

Interfonul de pe biroul ei scoase un bâzâit scurt și când răspunse, o voce aspră bărbătească îi ceru să-i ducă înăuntru copiile, plus o serie de dosare și, de asemenea, să ia o notă pe care el o completase și care trebuia scrisă la mașină.

— Am să intru acum, decise Sophie, în timp ce sertarele erau deschise într-un fișier de date și pliantele căutate în grabă.

— Așteptați și dați-mi voie să întreb mai întâi. E într-o presiune continuă, așa că…

Pentru a doua oară, interfonul bâzâi.

Johannes von Lössingen era sub presiune – dar ea? se gândea Sophie, răzvrătindu-se în gând, în timp ce vocea cerea ca încă un dosar să fie adăugat listei. Tot timpul, de când cu două săptămâni în urmă, a simțit cum i se rupe inima și i se agită stomacul când și-a dat seama că, după ce și-a făcut o carieră din a avea grijă de copii, practic rămăsese să crească ea unul, a fost agitată, nervoasă, chinuită de coșmaruri, care i-au dat zile fără odihnă și nopți de insomnii. Nu, nu va amâna confruntarea cu nici o clipă în plus.

Ridicându-se, Sophie împinse căruciorul, ciocăni scurt și deschise ușa de legătură ce dădea într-o încăpere spațioasă. Ochii ei verzi-căprui se îngustară. La un birou din lemn de nuc din fața ferestrei stătea un bărbat lat în umeri, capul lui blond fiind aplecat în timp ce scria niște ultime propoziții într-un document. Deci acesta era play-boy-ul din Vest? își ridică bărbia, trase adânc aer în piept și începu să-l împingă pe Rudy de-a lungul covorului crem, înspre el.

— Halt, halt![1], exclamă secretara, realizând prea târziu ce se întâmpla și alergând în urma ei.

Bărbatul își ridică privirea.

— Doamnă Gerlach, am crezut că am fost clar atunci când am spus că nu vreau să văd pe nimeni.

— Da, domnule von Lössingen, așa este, aprobă ea tulburată. Oricum, tânăra doamnă a venit din Anglia și este o…

Sophie își arătă cel mai ademenitor zâmbet.

— Guten Morgen[2], spuse ea în germană.

— Bună dimineața, i se răspunse în engleză, apoi vorbi din nou în germană. Ai copiile?

Secretara se întoarse în biroul ei, apoi trecu în grabă pe lângă Sophie să le predea și să primească nota.

— Aduc nota într-o clipă, spuse repede și ieși grăbită, închizând ușa în urma ei.

— Vă mulțumesc că-mi acordați câteva minute din prețiosul dumneavoastră timp, spuse Sophie, cu o înțepătură ironică pentru că, deși ajunsese la biroul din lemn de nuc, Johannes von Lössingen studia copia de deasupra și încă îi ignora prezența.

El termină de citit, apoi își împinse scaunul.

— Sunt cam grăbit, spuse el, vorbind cu ușurință o engleză curată, cu o voce adâncă, așa încât, orice ar fi, ați putea, vă rog, să fiți cât mai scurtă?

Deoarece se îndrepta spre o masă rectangulară de conferință, îmbrăcată în piele, care era într-o parte a încăperii, privirea lui Sophie îl urmărea surprinsă. Imaginea pe care și-o făcuse despre ticălosul din poveste era a unui caracter iresponsabil, sentimental și ușuratic și totuși acest bărbat emana o autoritate înnăscută. Se purta calm și avea un aer tiranic, într-un costum gri-petrol care-i venea perfect, cămașă albă și cravată închisă la culoare, arăta concentrat, inteligent și profesional. Ochelarii cu rame de aur întăreau această impresie. Ea și-l imaginase, de asemenea, ca pe un adolescent de douăzeci și ceva de ani, dar era un bărbat adult, cu un aer de maturitate, care lăsa cu greu să i se ghicească vârsta, deși ea l-ar fi situat pe undeva pe la mijlocul anilor ’30. Și vesela, tânăra Lissete a fost atrasă de el? o voce în mintea ei protesta.

Dar aparențele pot înșela, își aminti Sophie, în timp ce el se mișca în jurul mesei, punând câte o copie pe fiecare din cele șase suporturi pentru sugativa care, împreună cu uneltele de scris, un pahar de băut și o sticluță cu tuș, erau așezate la distanțe egale. Chiar dacă cuvinte ca „integru” și „demn de încredere” îi treceau prin cap, urmărindu-l cum se mișcă prin încăpere, i se părea clar că era vorba de o afacere bună, mai puțin important fiind să o privească în ochi și că nu putea să-l numească Domnul Principii. În acest caz, produsul nu corespundea ambalajului, se gândi ea în mod concis.

— Continuă, ordonă el, când ea rămase tăcută.

Sophie își umezi buzele. Deși repetase de multe ori ce avea să spună, ea nu prevăzuse că trebuia să se adreseze cuiva atât de stăpân pe sine și rece, nici atât de puternic, iar acum, înfățișarea lui o tulbura și făcea dificilă abordarea subiectului. Intenția ei fusese să-l ia direct, să-l pună scurt sub acuzație și totuși aceasta părea aproape o impertinență. De asemenea, se îndoia că el ar accepta indiferent și supus critici de la o străină – n-are importanță cât de justificate ar putea fi acele critici. Îi aruncă o privire pe sub gene. Să și-l facă adversar fără a fi nevoie nu i-ar fi convenit. Ceea ce trebuie să facă, se hotărî ea printr-o modificare rapidă a strategiei, era să povestească faptele într-un mod cât mai impersonal și fără să-l acuze și să-l lase să ia inițiativa, mai întâi prin recunoașterea păcatelor lui și apoi prin acceptarea obligațiilor lui.

— Cu aproximativ 18 luni în urmă, întreprinderea Von Lössingen a avut un stand la un târg internațional de comerț Cologne, începu Sophie, împingând căruciorul după el, deoarece se retrăsese în partea cea mai îndepărtată a mesei și…

— Așa zisele legi despre „cum se vinde” ar putea predica litania care te învață să mergi drept la vârf, dar dacă faci reclamă pentru un spațiu pentru târgul englez pe care-l așteptăm, există departamentul de reclamă de care ai nevoie, nu de mine, îi spuse el.

Ochii migdalați ai Sophiei se deschiseră larg.

— Ești angajat aici? întrebă ea.

— Sunt directorul executiv. Ce credeai că sunt, un nume simbolic de familie, căruia i se permite să ocupe un birou, ca indulgență și vitrină? întrebă el sardonic.

Răspunsul a fost afirmativ. Deși ea știa că tatăl lui, fondatorul întreprinderii, a murit cu câțiva ani în urmă, bănuise că prezenta lui la birou era o favoare de nepotism. În mod clar a-nțeles lucrurile greșit, recunoscu Sophie – câteva dintre ele. Și totuși, dacă Johannes von Lössingen era un priceput om de afaceri, atunci, oricare ar fi fost celelalte greșeli ale lui, poate că el avea, de asemenea, potențialul necesar pentru a fi un părinte bun? Pentru prima dată, de două săptămâni, îngrijorarea care-i strângea pieptul ca o bandă de oțel, slăbi puțin. Orice fel de părinte ar fi mai bun decât nici unul, dar Rudy avea nevoie de un părinte care să i se dedice.

— Nu vând spațiu, spuse Sophie, gândindu-se că, îmbrăcată așa cum era și însoțită de un bebeluș, părea o comis-voiajoare foarte ciudată. Sunt aici din cauza… legăturii care a început la târgul comercial.

El îi aruncă o privire plină de semnificație.

— Legătură? întrebă el.

Ea îl urmărea în timp ce el continua să împartă hârtiile. El se plimba plin de semnificație și ea avea nevoie să-și păstreze șirul ideilor.

— Relație. Relație cu fata care a lucrat pentru un participant londonez la târg, spuse Sophie, hotărând că, deși engleza ei era fără cusur, el ar fi putut să înțeleagă mai greu. Relația poate că a fost într-un stadiu de început, dar a fost apropiată și fata a crezut că va deveni un angajament serios. Aceasta a fost și impresia pe care a avut-o când a dat un telefon mai târziu pentru a vorbi despre consecințe. Ea se încruntă când el se îndepărtă. La acea dată, a fost promisă o susținere totală și a fost vorba de stabilirea unui cămin împreună și cadoul voluminos în bani, care a urmat, părea să indice că ceea ce s-a discutat a fost sincer.

Sophie încetă să vorbească. Copiile fuseseră distribuite și acum auditorul ei se îndreptă cu pași mari către biroul lui unde lovi un buton al interfonului și îi ceru secretarei să adauge o frază suplimentară la notă.

— Continuați, mormăi el, lăsându-și trupul masiv într-un scaun rotitor.

Buzele ei se strânseră. Mai întâi, a fost nevoită să-l urmărească de jur împrejur ca un solicitant care cerșește o favoare alergând după un potentat și acum, deși el s-a așezat, nu există nici o sugestie cum că ea ar putea face același lucru.

— V-ar deranja dacă aș lua loc? întrebă ea, cu un zâmbet țeapăn.

— Aveți permisiunea mea să vă întindeți pe podea cât sunteți de lungă, dacă doriți, răspunse el, concentrându-se la o coală de hârtie cu cifre și deschizând un sertar pentru a scoate un calculator mic, negru, dar vă rog grăbiți-vă.

Sophie lăsă căruciorul, se așeză pe un scaun și continuă.

— După promisiunea de a rămâne lângă ea, legătura a fost oprită – ceea ce a fost un mod de comportare cam brutal, nu se putu abține ea să comenteze. Am înțeles că o lungă călătorie de afaceri în Australia a fost menționată și, aparent, când ați încetat să luați legătura, când v-ați reîntors, după cum ați stabilit, la început, Lissete a crezut că a fost prelungită călătoria, dar când a sunat la numărul dumneavoastră, era deconectat și scrisorile pe care a continuat să le trimită au fost toate returnate cu specificația „plecat”. Atunci ea a cedat și s-a oprit. Nu e stilul meu, dar… Ea se opri, dându-și seama de abaterea de la subiect. Conceperea unui copil necesită doi oameni și așa ar trebui să necesite și îngrijirea lui, spuse Sophie cu impertinență și făcu o pauză pentru a măsura efectul vorbelor ei.

Aștepta să vadă că vinovatul se ridică în picioare și că devine atent de acum – să arate rușinat și nu puțin necăjit, dar în loc de asta, el își înfigea indexul în calculator, în timp ce urmărea lista de cifre de pe coala de hârtie. Petele de smarald din ochii ei căprui scânteiară. Cum putea el să fie atât de blazat și de detașat? Ticăloșiile trecutului lui nu-l deranjau?

— În ciuda renunțării, urmă Sophie cu încăpățânare, pentru o lungă perioadă de timp, Lissete continuă să se agațe de speranța că, mai devreme sau mai târziu, viitorul tată va reapare. Doar speranțe, remarcă ea, batjocura ascuțindu-i vocea. Probabil ați crezut că, terminând această relație, aceasta va duce și la încheierea gravidității? Ea privi în jos la obrajii roz ai copilului ale cărui pleoape începeau să se închidă. N-a fost așa. În regulă, ați fi putut pretinde că păstrarea lui Rudy a fost alegerea Lissetei, dar nu fiecare femeie ar vrea să facă un avort și banii și promisiunile au îndemnat-o să se gândească că, într-un fel, lucrurile se vor rezolva și viața i-ar putea fi fericită după aceea, pentru totdeauna. Oricum, acum…

— La naiba, înjură el, pierzând șirul adunărilor.

Scoase un oftat nervos care arăta că ea era de vină, apoi își scoase ochelarii. În clipa în care ochii lui critici și adumbriți de gene negre i-au întâlnit pe ai ei, Sophie înlemni. Era pentru prima dată când Johannes von Lössingen s-a liniștit, prima dată când a făcut o pauză pentru a privi în ochi și i-a dat posibilitatea să-l privească și ea în față. Un frison scurt dat de o senzație nedorită și total neașteptată a atins-o și, pentru o secundă, ea a fost orbită. Ochii lui, care erau de un albastru indigo intens, alături de o frunte înaltă, bărbia fermă și gura fermă care aducea a mulțumire de sine, făceau aluzie la senzualitate. Adăugând pielea bronzată ușor și părul des și blond, bărbatul era nu numai atrăgător, dar, în același timp avea și un puternic sex appeal care trebuia să-i garanteze în orice clipă admirația sexului slab.

Cum se uita insistent la el, un sentiment de tulburare intensă începu să-i roadă stomacul. Faptul că arăta atât de bine explica ghinionul lui de a fi prea solicitat? Ar putea asta să scuze faptul că a lăsat o fată însărcinată și după aceea a fugit ca un cerb? S-ar putea să aibă un obicei în a face asta? Cu un gest scurt, Sophie își dădu după ureche o șuviță de păr negru și strălucitor. Da sau nu, ea era singura persoană care lupta pentru Rudy și avea de gând să facă tot posibilul pentru a-i obține drepturile.

— Oricum, acum, continuă ea, Lissete a plecat, ceea ce înseamnă…

— Dacă această vizită are un scop, v-aș rămâne îndatorat să ajungeți la el, o întrerupse Johannes von Lössingen tăios.

Și eu ți-aș fi îndatorată dacă ai fi atent, gândi Sophie plină de iritare în timp ce ochii lui se abăteau din nou spre coloana de cifre.

— V-ar ajuta dacă aș vorbi în germană? întrebă ea.

— Nu e nevoie, vă înțeleg perfect, mormăi el, cu aerul distrat al unui bărbat care avea lucruri mai importante de făcut. Mă gândeam că, în orice caz, din propria mea experiență, englezii nu sunt cei mai buni lingviști, așa că ar merge mai repede dacă am continua tot în engleză.

Sophie scrâșni din dinți. El și-a închipuit că germana ei ar avea lipsuri – câtă condescendență, câtă aroganță și cât de superior o trata! În momentul demonstrării greșelii lui, se opri. În ciuda fluentei, îi era mai ușor să-și folosească propria limbă și așa va face.

— Scopul este Rudy. În regulă, n-a fost planificat, dar asta nu înseamnă – spuse ea, apoi trebui să se oprească, când se auzi un ciocănit și secretara intră.

După ce puse pe birou nota și o jumătate de duzină de dosare, ea așteptă până ce șeful ei citi ce a scris la mașină.

— Ai putea să faci destule copii, în așa fel încât fiecare persoană de la întâlnire să poată avea câte una? Sofon[3], ceru el.

— E plăcut să-ți reîntâlnești prietenii, remarcă secretara flecară, în timp ce ieșea pe ușă.

Ochii albastru închis se îngustară suspicios.

— Scuzați?

— Ihre Freudin[4], spuse ea, arătând-o cu veselie pe Sophie, cu un semn din cap și plecă.

Johannes von Lössingen își lăsă ochelarii și se ridică în picioare.

Vorbise în germană, dar acum schimbă din nou cu engleza.

— I-ați spus lui Frau Gerlach că suntem prieteni? întrebă el, venind din spatele biroului și așezându-se în fața ei.

— I-am spus recepționerei, admise Sophie. A fost singura posibilitate ca să mi se acorde o audiență.

— Nu vi s-a acordat nimic. Aproape ți-ai forțat intrarea aici. Cine naiba ești tu? se enervă el, mânia ascuțindu-i vocea și adăugând atitudinii lui o notă de amenințare. Ce vrei?

Ea se ridică în picioare. La aproape 1,90 în înălțime și bine făcut, era un adversar formidabil – dar ea refuză să se simtă intimidată.

— Numele meu este Sophie Irving și vreau ca tu să ai grijă de Rudy.

El o privi perplex.

— Rudy? întrebă el.

Sophie scoase un geamăt surd. Ea știa că atunci când oamenii citesc, se presupune că reușesc să rețină cum trebuie numai fiecare al șaselea cuvânt, dar acum i se părea îndoielnic ca el să fi înțeles mai mult decât un cuvânt din zece din cuvintele ei.

— Ce crezi c-am făcut de când mă aflu aici – am spus o poveste lacrimogenă despre o fată care s-a încurcat cu unul dintre angajații tăi? întrebă ea țâfnoasă. Sau am menționat o istorie cunoscută înainte de a-ți cere o donație pentru o cauză dreaptă?

El se încruntă.

— Una din ele, bănuiesc.

— Greșești. Ți-am vorbit despre fata ce a avut ghinionul să se încurce cu tine și care l-a născut pe Rudy. Arătă înspre copilul care adormise. Fiul tău!

Bărbatul înalt o privi fix, apoi se uită la copil. Urmă un lung moment de liniște. Sophie îi cercetă fața, căutând semne de jenă, spaimă poate chiar un început de interes, dar expresia lui nu lăsa să se întrevadă nimic. Și totuși, la tâmplă îi pulsa un mic nerv în mod trădător. Privindu-l, ea și-a dat seama că, deși se controla cu greu, înlăuntrul lui un vârtej de emoții făcea ravagii.

— Fiul meu? repetă el, în sfârșit, cu o voce fără inflexiuni.

— Ți s-a adus la cunoștință sarcina.

Șuvițe de păr blond i-au căzut pe frunte și le dădu înapoi cu degetele nervoase.

— N-am idee despre ce vorbești. Uite, de ce nu ne faci la amândoi o favoare și nu te duci acasă să te culci, ca să-ți revii?

— Să mă duc acasă? protestă Sophie.

— Pe unde hoinăresc bivolii,

— Știai că Lissete e însărcinată, protestă ea, indignată aducându-i o sclipire în ochi. Te-a sunat din Anglia și ți-a spus. Îmi dau seama că fiind pus dintr-o dată față în față cu un copil, trebuie să fie un șoc…

— Și unul al naibii de mare.

— … dar nu este nevoie să te porți prostește. Nici să intri în panică. Nu am de gând decât să ți-l las pe Rudy și să plec.

El îi râse batjocoritor în față.

— Asta mă face să mă simt cu mult mai bine.

— Am aranjat să stau cu niște prieteni din Bonn pentru câteva zile, explică Sophie și asta îți va da timp să te obișnuiești cu copilul și cu ideea de a avea grijă de el.

— Nu, mulțumesc.

— Pentru că ai reușit să eviți toate responsabilitățile până în acest moment, asta nu înseamnă că vei putea s-o faci și de acum înainte, îi spuse ea.

— Nu am nici o responsabilitate, replică Johannes von Lössingen.

La declarația lui, groaza începu să se strecoare în ea pe ascuns. Ea a sperat – s-a rugat, că el ar putea să-și accepte îndatoririle și să fie de acord să se achite de ele, deși această idee nu părea să-l încânte.

— Tu crezi că plantatorul de semințe nu trebuie să aibă nici o responsabilitate, îl apostrofă ea.

Acel nerv pulsa din nou la tâmpla lui și ezită înainte de a răspunde.

— Este credința mea că tații trebuie să fie acolo pentru copiii lor, spuse el, pe un ton măsurat.

— Și tu vei fi bucuros să fii acolo pentru Rudy, îi spuse Sophie nerăbdătoare. E un copil drăgălaș, plânge rar și îți dă foarte puțină bătaie de cap. Iar tu ai în mod clar posibilitatea să ai grijă de el, așa că…

— Mi-a făcut plăcere discuția noastră, o întrerupse, dând la o parte o manșetă imaculată pentru a se uita la ceasul din aur și oțel de pe încheietura mâinii lui puternice. Oricum, vizitatorii mei vor fi aici în câteva minute.

— O întâlnire de doi bani e mai importantă decât soarta propriului tău copil? protestă ea, zbuciumându-se între mânia produsă de nedreptate și o senzație dureroasă de disperare. Nu exagerezi cu obsesia ta pentru afaceri?

— Nu sunt obsedat de afaceri, răspunse Johannes von Lössingen supărat. E numai o lună de când am fost să plonjez în Marea Caraibelor și, după Paște, intenționez să plec. Dintr-o dată s-a oprit, ca și cum s-ar întreba de ce s-ar justifica în fața unei străine. Acest copil nu are nimic de-a face cu mine, iar eu nu voi avea nimic de-a face cu el, declară el.

Sophie se clătină. Cuvintele lui erau ca niște cuțite care se învârteau încet în stomacul ei. A existat întotdeauna posibilitatea ca tatăl recalcitrant să poată încerca să nege paternitatea, dar ea nu și-a imaginat niciodată ca această negare să fie atât de rapidă și rece.

Îi trecu o idee prin minte.

— Ești căsătorit? întrebă ea, gândindu-se că o soție nou achiziționată ar putea explica în mare parte această respingere nemiloasă.

— Nu, răspunse el tăios. Acum, vrei te rog, să pleci?

— Dar dacă ești celibatar, nu ai nici un motiv care să te oprească să ai grijă de Rudy, insistă Sophie, în timp ce el puse mâna pe cărucior, îl întoarse și-l împinse în mâinile ei. Trebuie s-o faci.

— Cât vrei? întrebă Johannes von Lössingen.

— Ce anume?

— Ce sumă? înțeleg că șantajul este motivul pentru toate acestea? spuse el, disprețul întunecându-i ochii de la indigo la negru.

Sophie înmărmuri, această afirmație nedovedită pe moment luându-i abilitatea de a protesta.

— Eu nu – nu intenționez să te șantajez, reuși ea să bâlbâie.

— Nu te-ai gândit că puțină extorcare ar putea fi ceva distractiv? Nu vrei să fii plătită?

— Tot ce vreau este, să preiei răspunderea pentru Rudy, replică Sophie, uluită să se găsească pe poziția de vânat în loc de cea de vânător. Viclenia și duplicitatea la care el făcea aluzie nu erau incluse în repertoriul ei emoțional. Într-adevăr, singurul motiv pentru care a venit în Germania era pentru că voia să ajute. Își imaginase că, o dată ce avea să-și revină din surpriza inițială, tatăl lui Rudy ar putea fi recunoscător. Ce ar fi trebuit să fac, să caut undeva în revistele de afaceri referințele cum că întreprinderea ta are profituri mari și să mă gândesc, Evrika! o grămadă de bani!? întrebă ea acră. Poate că Europa este acum o comunitate unită, dar nu crezi că o să mă apuc să vin cu avionul tocmai din Anglia pentru a face un act atât de josnic, este puțin cam exagerat?

— Nu e tot atât de exagerat ca și acuzația ta cum că acest copil este al meu. Care nu este! spuse el, cu o voce la fel de tăioasă ca o lovitură de karate.

Simțind o durere în inimă, Sophie privi înspre copilul inocent și somnoros.

— Nu poți să-l renegi pe Rudy, pledă ea. Oricine merită să crească în sânul propriei familii, să-și cunoască propriii părinți, atunci când e posibil. Cum crezi că se va simți el când va fi suficient de mare ca să își dea seama că nici unul dintre părinții lui n-a fost pregătit pentru a – Se opri, simțind că se sufocă și i se încețoșează ochii.

— Este momentul batistei acum? o luă în derâdere germanul. Nu te poate acuza nimeni că nu ai încercat toate variantele, dar, îmi pare rău, de data asta nu va merge. Deci acum ce mai urmează? întrebă el în timp ce Sophie înghițea din greu. Vei face streap-tease pe masă? Ochii lui îi urmăreau contururile corpului, dezbrăcând-o ostentativ cu privirea de costumul strâns pe corp și de fiecare bucată a îmbrăcăminții sale. Acum, asta ar putea să mă determine să renunț la câteva mii de mărci, dar poate cu altă ocazie.

— Tu poți nega legătura cu Rudy cât de mult vrei, se repezi la el, dar nu e credibil. Eu am…

— Nu mă interesează ce ai, o întrerupse el.

— Nu, nu te interesează nimic despre nimeni. Singurul lucru de care îți pasă ești tu, spuse Sophie cu amărăciune. În primul rând, tu ignori faptul că prietena ta ți-a purtat și ți-a născut copilul, apoi, chiar și atunci când ești pus față în față cu el, încă refuzi să-ți recunoști responsabilitatea. Își strânse pumnii. N-a avut niciodată intenția să se implice într-un asemenea scandal, dar ea nu calculase că ar putea întâlni atâta lipsă de îndurare. O amenințau din nou lacrimile și preferă să se înfurie decât să plângă. Tu, Johannes von Lössingen, ești un individ nesuferit, nesimțit și egoist! declamă ea. Cum poți să fii indiferent la situația grea a…

— Johannes? Nu sunt eu.

Sophie își puse o mână în cap năucită.

— Nu?

— Numele meu este Diether von Lössingen. Johannes a fost fratele meu vitreg.

Șocată, încercă cu disperare să-și adune gândurile. Greșeala de identitate explica de ce bărbatul a fost atât de diferit de ceea ce aștepta ea, dar…

— A fost? întrebă ea șovăitor.

— Johannes a murit într-un accident de mașină cu aproape un an în urmă.

Sophie îl privi îngrozită.

— Oh, nu!

— Dă o nouă înfățișare lucrurilor, nu-i așa? spuse el, încrucișându-și brațele pe piept.

— Dar – dar Rudy este totuși carnea și sângele tău, apelă ea. E un membru al familiei tale.

— Legătura despre care ai menționat – în realitate a fost o afacere de o noapte? întrebă Diether.

Ea își scutură capul.

— A durat câteva săptămâni.

— Și atunci, cum de l-ai confundat pe Johannes cu mine? OK, el avea păr blond și ochi albaștri, dar cu asta orice altă asemănare ia sfârșit. Buza i se strâmbă sfidător. Poate tovarășii de pat, ca și pisicile, sunt toți la fel în întuneric, dar se poate să fi avut atât de mulți încât, chiar la lumina zilei, să ți se pară greu să-i deosebești pe unul de altul?

Sophie îl privi aspru. O mânca palma să-l plesnească peste fața care afișa insolență, deși părea să existe pericolul ca, în cazul în care ar fi făcut-o, să o primească prompt înapoi.

— Dacă mi-ai fi acordat mai mult decât o jumătate de ureche mai devreme, spuse ea bosumflându-se, ai fi aflat că nu l-am văzut niciodată pe fratele tău și că Lissete este fata pe care a întâlnit-o la târgul comercial. Fata care a locuit cu el după aceea pentru un timp și care, mai târziu, l-a născut pe Rudy. Fata care a închiriat o cameră în casa mea. Fata care, cu două săptămâni în urmă, a plecat cu avionul spre o destinație nespecificată în Statele Unite. Fata care a lăsat un bilet în care spunea că nu se va întoarce, i-a replicat ea, vorbind în propoziții scurte, sacadate și tăioase.

— Nota zece pentru cea mai vie imaginație, tărăgănă el.

— Pardon?

— Oricât de mult detest să-ți desființez acuzația, ea conține o lacună majoră. Johannes a murit anul trecut în octombrie când, dacă ea i-a spus, această Lissete trebuie să fi fost însărcinată în aproape două luni.

— Da, aprobă ea.

— Și totuși, bebelușul nu pare să aibă mai mult de cât? — 6 luni? — ceea ce înseamnă că este imposibil ca fratele meu să-i fie tată.

Sprâncenele lui Sophie se ridicară datorită surprizei. Pentru un bărbat – mai ales celibatar – să fie în stare să măsoare vârsta unui copil atât de exact era neobișnuit. Majoritatea dintre ei au tendința să privească un copil pur și simplu ca pe un copil.

— Poate că Rudy arată de 6 luni, dar de fapt are 9 luni. Când s-a născut a avut sub greutatea normală, apoi a fost grav bolnav de icter, boală urmată de probleme în alimentație și din această cauză este mic, explică ea.

Diether îi oferi un râs lipsit de umor.

— Îi fuge mintea.

— E adevărat!

— Tot adevărat este și că ai mințit când ai intrat aici! replică el învinuind-o, apoi privi în jos, surprins deoarece un scâncet se auzi din cărucior.

Rudy se agita, strâmbându-și fața și scoțând în afară buza de jos tremurătoare.

— L-ai trezit, îl acuză Sophie.

— Eu?

— Ai strigat.

Dintr-o dată, scâncetul copilului se transformă într-un bocet și apoi în bocete. În bocete puternice. Fața lui deveni stacojie, își agita brațele în aer și bătea furios din călcâie.

— Parcă spuneai că este un copil drăguț și care plânge puțin? protestă Diether.

— Dacă este speriat de zgomote puternice și simte vibrații ostile, – ea afișă un zâmbet scurt – nu poți să-l condamni dacă plânge puțin.

— Puțin? Zgomotul pe care-l face ar putea să te scoale din morți, declară el, apoi, deoarece interfonul bâzâi, se aplecă peste birou ca să răspundă.

— Domnul Angellino și colegii dânsului tocmai urcă, îl anunță secretara. Să-i rog pe domnii Frischer și Kufer să vină?

— Te rog.

— Și cafeaua?

— O vom servi imediat. Întrerupse interfonul. Ai vrea să scoți copilul afară de aici? întrebă el.

— Copilul acesta se întâmplă să fie nepotul tău, protestă Sophie, întorcându-se lângă cărucior. Shush, încercă ea să liniștească copilul, dar plânsul lui Rudy continua.

Diether îi arătă ușa cu degetul.

— Pleacă! ordonă el, devenind rigid. Se puteau auzi pași, apropiindu-se pe coridor. Ridicând mâna, strânse cu putere brațul lui Sophie cu degetele lui bronzate și începu s-o conducă împreună cu căruciorul înspre biroul secretarei.

— Nu pune mâna pe mine! protestă ea lovindu-l cu furie peste mână, dar el n-o luă în seamă.

Împinse ușa și, cum secretara îi privea surprinsă, a îmbrâncit-o fără amabilitate înăuntru.

— La revedere! mormăi el și ușa se închise cu o bufnitură.

— Ați avut o… ceartă? întrebă Frau Gerlach.

— Se poate întâmpla în cele mai bune prietenii, spuse Sophie mușcător; îl dezlegă pe Rudy și îl luă în brațe. Gata, gata, e în regulă, îl alintă ea, legănându-l în brațe și, cu un suspin tremurător țipetele lui s-au potolit și a încetat să mai plângă.

Un minut sau două mai târziu, din cealaltă încăpere venea un murmur de saluturi, apoi îl auzi pe Diether von Lössingen rugându-și oaspeții să ia loc.

— Trebuie să duc cafeaua, i se adresă secretara și, după ce îi oferi un zâmbet, Auf Wiedersehen[5] dispăru de-a lungul coridorului.

Sophie îl puse pe Rudy înapoi în cărucior și se pregătea să-și ia bagajele și să plece, când deodată și-a dat seama că-i lipsea copilului un pantof. S-a uitat de jur împrejur, dar fără succes.

Atunci când a plâns a dat din picioare, așa încât, probabil, pantoful a căzut în biroul lui Diether von Lössingen și, din cauză că au fost aruncați afară cu așa o viteză mare, se gândi ea caustic, nu a observat. Își scoase bărbia în afară. Nu avea de gând să plece fără pantof.

Îndreptându-se spre ușa de legătură, Sophie ciocăni și intră.

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, spuse ea și, la unison, se întoarseră șase capete s-o privească.

Diether se afla la mijlocul introducerii, dar se opri brusc, se ridică de la locul lui din capul mesei și traversă cu pași mari și repezi camera.

— Nu-mi face asta, spuse el, printre dinții strânși.

— Vreau numai să găsesc pantoful copilului, explică ea, zâmbind frumos în direcția companionilor lui – toți întorcându-i zâmbetul.

— Atunci găsește-l și ieși naibii afară! mârâi el.

Contrastul dintre furia lui abia reținută și interesul favorabil al celorlalți bărbați aprindea un răspuns în firea poznașă a Sophiei.

— Este alb și îmblănit, explică ea, vorbind cu voce clară și jucându-se acum fără jenă cu spectatorii, sunt sigură că este pe aici, pe undeva. Privirea ei străbătea încet încăperea. Iată-l, spuse ea, în cele din urmă și, lăsându-se în genunchi, se întinse pe sub birou pentru a-l recupera. Succes! exclamă ea, agitând pantoful pentru a fi văzut de bărbați și prelungind satisfăcător enervarea lui Diether, se îndreptă spre ușă.

El o urmă.

— Mai intră o dată, o avertiză el cu un ton scăzut, plin de furie, și…

— Ai să mă legi? Ai să-mi pui căluș și ai să mă încui într-un dulap? sugeră ea ușor.

— Îmi va face cea mai mare plăcere.

— Poate altă dată, spuse Sophie și, luându-și rămas bun cu un fluturat de mână de la bărbații care priveau, se întoarse veselă spre ieșire.